Sanctuarul, casa lui Dumnezeu are semnificaţii simbolice, tipologice. Dar simbolurile şi tipurile nu au în mod obligatoriu semnificaţii unice. Într-un anumit context, « lumina lumii » este Christos (Ioan 8:12; 9:5); în alt context, creştinii sunt lumina lumii (Mt 5:14); dar sensul propriu al expresiei rămâne: lumina lumii este lumina fizică a zilei (Ioan 11:9). De asemenea, stânca simbolizează pe Christos-Dumnezeu (Dt 32:4), dar şi pe apostol, pe al cărui cuvânt inspirat se întemeiază Biserica (In 1:42; Mt 16:18; Ef 2:20; Ap 21:41). 

Solomon este o prefigurare frumoasă a lui Christos, deoarece este „fiul lui David”, regele înţelept şi bogat, pe care-l căutau regi de la capătul lumii, ca să-l vadă şi să-l audă (Ps 72; Mt 12:42). Dar Solomon este şi o prefigurare a lui Antichrist, fiindcă a dat un fatal exemplu de idolatrie în Israel, a încălcat cu bună ştiinţă şi în mod flagrant poruncile lui Dumnezeu, s-a încuscrit cu o mulţime de regi, pentru avantajul celor 666 talanţi de aur anual (2Cr 9:13).

Jertfa îl reprezenta pe Christos, dintr-un punct de vedere (ideea de moarte înlocuitoare), dar pe de altă parte, reprezenta păcatul concret, nu degeaba jertfa purta adesea numele de חטאת hhattā’t, sau חטאה hhatta’ā (păcat).

[21] Mai mult, de vreme ce jertfa simboliza o înlocuire, înseamnă că prima ei funcţie era să simbolizeze pe păcătosul însuşi, care prin pocăinţă se despărţea de păcat. Dacă nu s-ar fi găsit o soluţie înlocuitoare, atunci păcătosul ar fi trebuit să moară. Şi nu în ultimă instanţă, jertfa avea şi o funcţie educativă, disciplinară. Iertarea păcatului trebuia să coste pe păcătos, material şi emoţional. În final, jertfa avea şi funcţii practice: carnea şi pielea erau ale preotului şi ale familiei lui.
Sanctuarul / templul, de asemenea are semnificaţii diverse în Scriptură:

1. Prima semnificaţie este aceea de reşedinţă reală, vizibilă şi unică a lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, numai sanctuarul ceresc este realitatea fizică, ba încă şi aceea este neîncăpătoare (2Cr 2:6).
2. Ca locuinţă sfântă (dar nu unică) a lui Dumnezeu, unde El în condescendenţă, coboară să locuiască. În această calitate, templul lui Dumnezeu este adesea un model al fiinţei umane, în calitate de creatură a lui Dumnezeu în care locuieşte Duhul Sfânt (1Cor 6:19). Aceasta însă nu încurajează căutarea unor corespondenţe liturgice (altarul, ligheanul, sfeşnicul, tămâia, perdeaua etc.) în organele corpului sau în psihicul uman.

3. Ca locuire a lui Dumnezeu cu noi, simbolistica ne trimite la Domnul Christos ca sanctuar şi templu al lui Dumnezeu (Ex 25:8; In 1:14), la Biserică (2Cor 6:16; Ev 8:10), dar şi la împlinirea făgăduinţei noului legământ în Noul Ierusalim (Ap 21:3.7). După cum Israel, când se aduna de sărbători la Templu, înţelegea că acolo este căminul adevărat, lângă Dumnezeu, tot aşa este creştinul legat de Christos, de Biserică şi de Noul Ierusalim.
4. Sanctuarul era şi o ilustraţie a planului şi căii mântuirii. Întreaga complexitate a sistemului de ceremonii – cu preoţi, leviţi, jertfe, ofrande, tămâie, lumini, locuri, lucruri şi timpuri sfinte – ilustra diverse aspecte ale planului de mântuire. Prin urmare, tipologia sanctuarului nu vorbea doar despre realităţile de sus (locuinţa lui Dumnezeu), ci şi despre realităţile care aveau să vină (Christos cu jertfa şi preoţia Lui, cu binefacerile Evangheliei, încoronate prin judecata Sa: Ev 9:22-28). Nu este potrivit să aplicăm serviciului noului legământ, în era creştină sau în sanctuarul ceresc, corespondenţe fizice (spaţiale, liturgice etc.) din sanctuarul pământesc. Din acest punct de vedere, corespondenţa se face în mod strict spiritual. Sanctuarul ne învaţă că există o singură religie acceptabilă, o singură cale de mântuire, locul sfânt unde este chivotul şi jertfa, unde locuieşte un Dumnezeu nevăzut, unde ne închinăm şi noi aducând jertfele noastre la Jertfa Lui, prin credinţă şi ascultare.
5. Pentru că Dumnezeu este prezent în sanctuarul Lui, sanctuarul este locul special de închinare. Dacă în vechiul legământ era interzisă închinarea prin jertfă în alte locuri decât la templul Domnului (Dt 12:8-9.11), în noul legământ este interzisă de asemenea închinarea altfel decât „în duh şi în adevăr” (In 4:21-23), „nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim”, ci privind prin credinţă la Unicul Preot, care a intrat în templul ceresc (Ev 8:1-2). Locurile pământeşti de închinare – fie case particulare (Da 6:10:13; 1Cor 16:19; Fim 1:2), fie în natură (FA 16:13), în săli închiriate (FA 19:9), în sinagogi (FA 3:1; 5:21; 13:14; 14:1; 17:17), în diverse locuri publice (e. g. în bazilică), [22] sau într-o sală de adunare special amenajată, dedicată şi oricât de sfinţită, cum sunt, în general, bisericile sau casele de închinare creştine – toate acestea sunt binevenite şi de dorit. Anumite lecţii spirituale din serviciul templului pot şi trebuie să fie aplicate în orice loc de închinare, chiar dacă se adună numai doi sau trei (Mt 18:20), dar adevărata închinare este realizată numai atunci când există conştiinţa că Dumnezeu este în sanctuarul lui ceresc, unic, şi că adevărata închinare stă numai în legătura directă cu El, prin credinţă. Adevăraţii închinători creştini au în vedere altarul şi sanctuarul ceresc al noului legământ (Ap 11:1.19).
6. Sanctuarul era, de asemenea, locul în care se descoperea Slava lui Dumnezeu (Ex 40:34-35; Lv 9:23; Nu 14:10; 16:42), o formă vizibilă a strălucirii prezenţei divine, care se arătase în stâlpul de nor şi de foc (Ex 3:2; 13:21; 14:19; Ez 10:4; 44:4; Ap 15:8). Împlinirea acestui aspect este în sens absolut în Christos (In 1:14; 2:11; 12:41; Is 6:3; 60:1; 2Cor 3:18). Aceeaşi slavă se manifestă în lume şi prin credinciosul sau prin Biserica aceea care este un adevărat templu, în care locuieşte Dumnezeu (Ioan 17:22). În sens spiritual, slava aceasta va fi văzută în timpul ultimei avertizări a lumii (Ap 18:11), iar în sens fizic, vizibil, va fi văzută la revenirea lui Iisus (Mt 25:31; Mc 8:38), şi va umple Noul Ierusalim dând pe dinafară (Ap 21:11.23-26; 22:5).
7. Sanctuarul are, de asemenea, rolul de loc de refugiu, cetate de scăpare (Da 11:31; Ne 6:10; Ex 21:14). A existat obiceiul ca templele să ofere azil fugarilor, aşa cum mai târziu, în evul mediu, biserica, în special mănăstirile, ofereau azil în anumite condiţii. În limba engleză, termenul sanctuary are şi sensul de loc de refugiu. Din acest punct de vedere, el este un simbol al lui Dumnezeu şi al Domnului Christos (Ps 144:2; Mt 5:14).

Ellen White a aplicat simbolistica sanctua rului şi la om, la orice creatură inteligentă, şi la Biserică.

Templul acela, înălţat pentru ca Domnul să sălăşluiască în el prin prezenţa Lui, avea ca scop să fie o învăţătură vie pentru Israel şi pentru lume. Scopul lui Dumnezeu din veacurile veşnice a fost ca fiecare fiinţă creată, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care Creatorul să locuiască. ….Planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc şi, prin harul salvator, inima omului devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca Templul din Ierusalim să fie o mărturie continuă despre destinul înalt pus în faţa fiecărei fiinţe. Dai iudeii n-au înţeles însemnătatea clădirii la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Spiritului lui Dumnezeu. Curţile Templului din Ierusalim, pline de zgomot şi negustorie nesfântă, reprezentau prea bine templul inimii, întinat de prezenţa patimilor senzuale şi de gânduri nesfinte. Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Iisus a făcut cunoscută misiunea Lui de a curăţa inima de mânjirea păcatului – de dorinţele pământeşti, de plăcerile egoiste şi de obiceiurile rele, care strică sufletul. „Deodată va intra în templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia ălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţa pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul” (Mal 3:1-3). HLL 127; DA 1898:161.

Palatul clădit de Solomon şi de asociaţii lui pentru Dumnezeu şi pentru închinarea Sa era …un simbol potrivit pentru biserica vie a lui Dumnezeu de pe pământ, care de-a lungul veacurilor a fost clădită în armonie cu modelul divin, din materiale care au fost asemănate cu „aur, argint, pietre preţioase”, şlefuite „ca nişte stâlpi frumoşi care fac podoaba caselor împărăteşti” (1Cor 3:12; Ps 144:12). Christos este „piatra unghiulară” a acestui templu spiritual: „în El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul” (Ef 2:20,21). PK 1917:36; Profeţi şi regi 22.

Aplicaţiile EGW de mai sus sunt legitime şi în conformitate cu Biblia. Dar nu avem dovezi nici în Biblie, nici în SP că, astfel de aplicaţii ar necesita interpretări tipologice ale compartimentelor sanctuarului şi ale elementelor componente, cu aplicaţie la fiinţa umană sau la Biserică. Nu este interzis să studiem posibilitatea aceasta, însă nu putem scoate din asemenea speculaţii o doctrină nouă cu privire la „adevărata curăţire” a sanctuarului din Da 8:14, specificând cărui compartiment al fiinţei umane, sau al Bisericii, îi corespunde Sfânta Sfintelor, sau unde anume sunt localizate în omul credincios, sau în Biserică, altarul, chivotul şi toate celelalte.

Vorba lui Pavel: „Nu fiți copii la minte!”