Mai jos se pot citi o serie de replici adresate unei doamne care mi-a scris, ca reacție la o altă replică de pe acest blog.

1. Dragă doamnă, știu că nu există sintagma „Biserică Tradițională” (ar fi fost mai corect poate să scriu „tradiționalistă”, întrucât este vorba de principiul că tradiția este la fel de esențială ca Biblia). Nu este oare adevărat că o mare parte dintre creștini pun mai mult accent pe tradiție, pe ierarhie, pe dogmă și pe mistică, în comparație cu alții? Despre faptul că protestantismul este neunitar am scris deja. Recunosc. Nu mai există unitate în creștinism.  

«Deci, ca ortodocși, catolici și orientali, vă lăsăm sa va puneți de acord ,mai întâi, asupra criteriilor și valorilor dogmatice, asupra surselor de autoritate și după aceea mai discutăm.»

Dragă doamnă, eșecul protestantismului de a aduce unitatea nu infirmă principiul protestant (subliniat încă de Iisus în Mt 15:2-9; Mr 7:5-13) că Porunca lui Dumnezeu este deasupra poruncilor Bisericii și că Biblia are ultimul cuvânt, când este vorba de legitimitatea unei tradiții.  

2. Când m-am referit la cult, nu m-am gândit la diferențe minore de limbă sau de rit. Dacă vreți să dovediți că ortodocșii, catolicii și orientalii sunt de fapt mult mai uniți între ei și în interiorul confesiunii lor, decât protestanții, este posibil să faceți câteva teze doctorale pe această temă. Dar până la urmă, ce câștigăm dacă dovedim că unii sunt ceva mai uniți decât alții? Iisus dorea unitate, dar a afirmat în același timp, că nu a venit să aducă pacea unității, ci sabia dezbinării (Mt 10:33-38; Lc 12:51-53). El S-a rugat pentru unitate între ucenicii Lui (In 17:11:21-23, 26), nu între credincioșii de toate felurile, care nu s-au dedicat în mod conștient lui Christos. Din nefericire, sunt o mulțime de creștini, care nu sunt în nici un sens ucenicii Lui. De aceea, este de așteptat să existe divizare în creștinătate, indiferent de sectorul ei. Dar mai rea decât divizarea a fost tentativa Bisericii de a realiza unitatea cu sila, cu vărsare de sânge și cu negarea dreptului la cuvânt. Când o instituție religioasă recurge la asemenea metode, lumea poate ști că nu are nimic creștinesc în ea.

3. «Traditia nu e „ce se presupune” că au predicat Apostolii. Ci e ceea ce au lăsat Apostolii primelor generații de creștini.»

Indiferent de cum vom formula această afirmație, este vorba tot de presupunere. Iar presupunerile nu sunt deloc rele, atunci când există un acord între ce se crede că au transmis oral apostolii și ce au scris efectiv în documente. Or aici este provocarea: să se aducă dovezi că ucenicii apostolilor nu și-au trădat maeștrii, așa cum L-a trădat Iuda pe Iisus și cum s-au rătăcit chiar și unii dintre primii creștini. Chiar dacă ar exista scrieri ale fiilor apostolilor, dar dacă acestea nu ar fi fidele învățăturii lui Iisus și a apostolilor (care au apelat întotdeauna la autoritatea Vechiului Testament), atunci documentele nu ar avea nicio autoritate. Ar fi doar o evidență tristă. Pavel spunea că chiar un apostol dacă ar veni, sau un înger din cer, cu altă învățătură, să fie anatema! (Gal 1:8-9).

Problema tradiției este că ea impune o mai mare încredere în om, decât în Dumnezeu, sau sugerează că religia (legătura cu Dumnezeu) este mai sigură atunci când se întemeiază pe o succesiune omenească, decât atunci când se rezumă la documentele recunoscute de Biserică drept Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Biserica nu are un criteriu obiectiv, exterior, cu care să-și măsoare ortodoxia, atunci n-avem decât s-o credem pe cuvânt. Și unii aleg s-o creadă pe aceasta, alții pe cealaltă.     

„Scrierile ucenicilor apostolilor”. Ar fi interesant să știm ce ar zice maeștrii despre ucenici, dacă aceștia chiar le-au fost ucenici. Dar din câte știu, nu au fost prea mulți învățători sau părinți din secolul al II-lea care să se fi lăudat că ar fi fost ucenici ai apostolilor. Clement Romanul? Policarp? Papias? Ignatius? Scrierile acestora, exceptând faptul că unele din ele sunt falsuri grosolane (Pseudo-Clementinele, o serie de epistole ale lui Ignatius), încă nu prevestesc toată bogăția de inovații care s-a revărsat peste Biserică în era împăraților preacreștini ai Constantinopolei. În epoca aceea au existat oameni ai Bisericii care au protestat împotriva acestor inovații, cu mult înainte de Reformă. Dar Biserica i-a blamat și a mers mai departe pe drumul ei păgân, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

«Acum vă întreb și eu: de ce l-as urma pe Luther de la 1500 și as ignora rădăcini crestine de la anii 200, 300, 400?»

Noi îi urmăm pe Iisus și pe apostoli, așa cum ne-au lăsat ca document Noul Testament, pe lângă Biblia ebraică pe care au socotit-o fundamentală, nu în primul rând pentru vechimea lor, ci pentru că aceștia au o autoritate în materie de credință și cult. Iisus este Dumnezeu și Christos, iar apostolii și profeții prin care El a vorbit au avut o autoritate specială din partea Lui. Acele scrieri au avut autoritate în Biserică, înainte de confirmarea și reconfirmarea lor canonică. Pentru străbunicul meu, bun ortodox, care și-a vândut pământul și l-a băut, nu am o stimă mai mare decât pentru tata, chiar dacă străbunicul, evident, a trăit mai demult. Nu vechimea contează. Când este vorba de adevăr, nu vechimea este criteriul esențial. Iar dacă vechimea este criteriul, atunci să apelăm la poruncile date de Dumnezeu în Vechiul Testament. Credințele și obiceiurile contrare lui Moise și Profeților ar trebui să fie cel puțin suspecte creștinilor. Iar înaintea Părinților Bisericii să-i cinstim pe Bunicii Bisericii.

 4. Sunt de acord că nu toți apostolii ne-au lăsat scrieri, și că ceea ce este scris nu cuprinde toată istoria și bogăția spirituală a acelei generații. Dar nu putem pune semnul egalității între ce s-a scris și ce nu s-a scris. Ne orientăm după document, chiar dacă și imaginația are un rol legitim.

«Dacă Pavel nu scria ceva mai mult despre botez sau despre căsătorie, despre feciorie, din Epistolele celorlalți Apostoli aproape că nu am fi avut nicio informație concludentă.»

Despre procedura și semnificația botezului, despre formula baptismală avem indicații în Evanghelie, în legătură cu Ioan Botezătorul și pocăința, apoi porunca lui Iisus (Mt 28:19). Dacă am avea doar atât, ar fi suficient ca să știm că trebuie să ne pocăim și să ne botezăm – prin scufundare în apă. (Pavel doar aprofundează semnificația botezului, ca o unire mistică cu Domnul, în moartea și învierea Lui, în  Rom 6: 3-13. Iar Petru adaugă că botezul este angajamentul unei conștiințe curate, cf. 1Pt 3:21).

Despre căsătorie și feciorie spusese și Iisus în Evanghelie. Dar Pavel a scris înainte ca evangheliile să fi ajuns la convertiții lui, de aceea a fost nevoie să le vorbească. Căsătoria nu este oricum o noutate creștină, pentru că principiul pe care și Iisus l-a menționat, este de la facerea lumii (Mt 19:4-12, cf. Gen 2:23-24). El a vorbit și despre celibat (ca despre o libertate, nu ca despre un ideal) și în nici un caz ca o treaptă superioară de sfințenie. Instituționalizarea celibatului este o aberație relativ târzie, cu timiditate înainte de anii 300, dar după aceea tot mai îndrăzneață, până când s-a impus ca o dominantă în Biserică: tot clerul să fie celibatar, sau cel puțin ierarhii.

Știu că etiopienii se circumcid, dar nu sunt sigur care este originea obiceiului lor. Probabil pentru că iudaismul a existat acolo înainte de creștinism. Faptul că ei țin și sâmbăta și duminica nu este suprinzător pentru un adventist, deoarece știm că acesta era obiceiul Bisericii vechi. Duminica nu a apărut brusc în locul sâmbetei, ci a apărut cel mai probabil pe lângă sâmbătă, apoi a devenit dominantă, odată cu promovarea unor idei „antisemite” în Biserică și în Imperiu. Pentru o mai bună informare, este excelentă teza doctorală a lui Samuele Bacchiocchi, From Sabbath to Sunday, publicată de presa Universității Gregoriene din Roma (1977).   

Cât despre exemplarele de Biblie ale etiopienilor, este vorba de două evanghelii ilustrate, care după tradiția monastică ar fi de pe la anii 500, iar după analizele cu radiocarbon, între 390-570 și respectiv 530-660, vechimea exactă fiind discutabilă. Faptul că sunt ilustrate cu imagini convenționale creștine (chipuri ale evangheliștilor) nu dovedește că la vremea aceea, etiopienii aveau un cult al icoanei. Se știe că în secolul IV existau în Răsărit și în Apus creștini care împodobeau zidurile bisericilor sau alte obiecte (pânză etc.) cu chipuri, fapt care a trezit reacția unor episcopi (Eusebiu de Cezarea, Epifanius de Salamina din Cipru etc) și chiar un conciliu regional (Elvira, Spania, 306), care prin canonul 36 interzicea împodobirea bisericilor cu icoane. Dar după secole, obiceiul a început să se generalizeze și icoanele să devină obiecte de cult (tămâiate, sărutate, orientate pentru rugăciune etc.). În fine, au fost controverse puternice între ortodocși, în secolele VIII-IX, până când sensibilitatea păgână și teologia iconodulă au învins, cum era de așteptat.     

(Probabil am folosit termenul dogmă într-un sens mai larg sau mai neglijent. Pentru mine, dogmă este tot ceea ce Biserica leagă, dar nu mai poate dezlega).

6. Da, am afirmat că unitatea eclesiastică a fost păstrată în multe biserici istorice prin forța statului. Asta a fost realitatea în Imperiul Roman creștinat, iar mai târziu, în statele europene, așa cum erau ele. Oricine făcea opinie separată avea de suferit pedepse aspre sau moartea. Asta s-a întâmplat până târziu în timpurile moderne, în special în țările catolice, dar și în țări ortodoxe. Imperiul de Răsărit și apoi Rusia au arătat destulă intoleranță. Toate bisericile istorice, inclusiv cele vechi-protestante (care botează prunci), au trăit în concubinaj cu statul, pentru a-și apăra unitatea prin lege. Drepturile omului (la liberă alegere a religiei, la cult liber, la cuvânt) nu au fost agreate și încurajate de Biserica istorică, ci ideea a apărut în protestantismul de mai târziu și printre gânditori necreștini). Aceasta este o rușine a creștinismului, care nu se mai poate șterge din memoria istoriei. Creștinismul tradițional este prin istoria lui și în fibra lui o forță persecutoare.

Două metode are diavolul pentru a copleși conștiința umană, ca să-i accepte voia: amăgirea și constrângerea. Au fost folosite alternativ și simultan, teologia înșelătoare și amenințarea. Astăzi nu mai este cazul, deoarece statul modern este secular (deocamdată).

Biserica Catolică este confruntată astăzi cu schisma vechilor catolici și cu conflictul dintre integriști și moderniști. Sunt mulți catolici care nu recunosc papalitatea de la Conciliul Vatican II încoace. Apoi unitatea religioasă cu care se laudă bisericile istorice se explică și prin dezinteresul omului de rând pentru diverse aspecte ale credinței. În vest, Reforma s-a produs pentru că a existat și mai multă știință de carte (universitățile, Renașterea, tiparul etc.) și exista deja mai multă efervescență religioasă.

Secole de-a rândul, statele Europei, încurajate de Biserică, i-au decimat pe „sectanții” de orice culoare, astfel că după atâta sânge curs, trebuia să apară și niște roade pe măsură. Sângele martirilor „eretici” și Cartea au produs în vest o serie de clerici mai informați și mai îndrăzneți, care s-au ridicat să apere Scriptura cu prețul vieții. Toți reformatorii au fost preoți sau monahi, doctori în teologie, oameni ai Bisericii, fără excepție. Și au avut mare noroc că regatele din care făceau parte li s-au alăturat, în loc să-i pedepsească după dorința papilor. În Răsărit au fost condiții diferite, dar în unele zone cel puțin și o atitudine mai tolerantă (e.g.  Alexandru cel Bun și husiții).

7. «Nici tradiționalii nu au acceptat Treimea din cauză de Sinoade. Ci din Tradiție.»

Este dificil de știut care era tradiția înainte de primul sinod, deoarece apăruseră diverse interpretări și pe vremea aceea, iar interpretarea trinitară, existentă înainte de Nicea 325, este doar o schiță. Avem dovezi că tradiția anteniceeană își explica la fel dogma Trinității? În fine, noi acceptăm Trinitatea în forma biblică în care o înțelegem, asta este important. Tradiția sau dogma niceeană sunt chestiuni interesante de studiu istoric, din care se poate învăța mult, dar nu acest fenomen definește credința.

8. Eu nu am folosit exact cuvintele simbolului de credință NC, dar ideea ați înțeles-o, că altminteri n-ați fi combătut-o. Sunt conștient că referințele biblice pe care mi le-ați dat arată de unde s-au inspirat Părinții (în special Athanasios) la Niceea. Este sigur că formula credală folosește un limbaj împrumutat din Biblie. Dar sensul cu care este folosit acest limbaj nu mi se pare cel biblic. Biblia afirmă că Christos ca Dumnezeu există dinainte de toți vecii, și de asemenea afirmă că Christos este monogenés (Unicul [Fiu al Tatălui] așa zice Ioan  – nu monogennetos „singurul-născut” din Tatăl). Dar nicăieri Biblia nu afirmă că această naștere a Fiului (indiferent cum ar fi ea explicată) s-ar referi la dumnezeirea lui Christos.

Expresii de acest gen („născuți din Dumnezeu”, In 1:12-13; 1In 3:9; 4:7; 5:1, 4, 18) sunt folosite de Ioan cu privire la toți creștinii adevărați, care sunt „fii ai lui Dumnezeu”. Iisus este Fiul lui Dumnezeu ca om, „născut din femeie” (Gal 4:4, cf. Lc 1:32, 35; 3:23, 38).  

Foarte bine ați spus că Christos a creat totul, inclusiv timpul. Dar dacă El există dinainte de timp, aceasta înseamnă că există dintotdeauna. Nu putem introduce aici scenariul cu „nașterea din Tatăl”, o metaforă care nu descrie un fapt sau o stare a dumnezeirii lui Christos. O naștere la timpul prezent continuu, sau la trecut infinit este contradicție de termeni. Pot s-o admit ca poezie, sau ca o limită a înțelegerii cuiva, nu e nicio problemă. Dar ca teologie, dogmă sau crez, chiar puteți accepta asta?

9. «Nu există o luptă de întâietate între Scriptură și Biserică».

Într-adevăr, între Scriptură și Biserica lui Dumnezeu (aceea care este în armonie cu Scriptura!), nu există nici un conflict. Dar sunt atâtea biserici, unele foarte impunătoare, care chiar dacă nu se declară explicit în conflict cu Scriptura, ea este totuși în conflict cu ele. Puteți fi de acord că orice biserică este stâlpul și temelia adevărului? Nu ajungem nicăieri dacă ne raportăm mereu la istorie, că o biserică ar fi mai veche, mai mare etc. La judecata lui Dumnezeu sunt cu totul alte criterii.

Expresia lui Pavel exprimă rolul pe care-l are Biserica în lume, acela de a susține adevărul credinței. Dar de la datorie și până la realitate, sau altfel spus: de la timpul lui Pavel și până în noaptea minții evului mediu, Biserica s-a răzgândit în multe privințe. Fusese Biserica Dumnezeului cel Viu, dar a devenit o biserică a morților și a morții.

 Spuneți că «Arie a atacat Biserica și mărturia ei asupra Trinității, CU TEXTE DIN SCRIPTURĂ». Probabil, și diavolul a făcut așa cu Iisus, a citat Scriptura. Asta arată că Scriptura poate fi manipulată chiar de oameni ai Bisericii (pentru că și Arius și mulți alți non-trinitari contemporani cu el sau din deceniile ulterioare, erau oameni ai Bisericii).

«Conflictul artificial între Scriptură și Biserică e unul eminamente protestant.»

Eu înțeleg că protestanții l-au evidențiat, dar nu l-au inventat. Susține Scriptura indulgențele? Sau încurajează ea haghiolatria actuală, care aproape a acoperit imaginea lui Dumnezeu?

«Dacă convertirea mea la Protestantism ar depinde de dvs, pur și simplu nu ar avea loc.»

Nu am intenționat să convertesc pe cineva la protestantism. Protestantismul a ajuns și el în conflict cu Scriptura. Am dorit numai să apăr principiul protestant, singurul care face dreptate Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi existat Reforma, am fi orbăcăit și astăzi, fără lumina Scripturii, pentru că Biserica nu a avut nici un interes ca masele să fie alfabetizate, cu atât mai puțin să li se pună în mână Scriptura. Biserica are datoria să-l ajute pe credincios să înțeleagă, nu să-i trateze pe laici doar cu aghiasmă și aleluia și să se îngrijoreze de libera circulație a Scripturii (și a ideilor!). În schimb, Biserica a încuiat Scroptura prea multă vreme în latină, greacă sau slavonă, iar versiunile în limbile poporului au fost arse, iar poseseorii cercetați de inchiziție.     

«Prea multe erori, prea multe răsuciri și ocoliri ale unor aspecte ce țin de obiectivitate. Obiectivitate istorică, de exemplu. Dar nu numai…»

Poate aveți dreptate cu obiectivitatea mea istorică. Mă pot îndoi și eu de ea. Dar istoria nu este o știință exactă sau neutră. A fost politizată și ea, totuși conține o evidență suficientă că nu te poți încrede în om. Cuvântul lui Dumnezeu însă a rămas în picioare. Și cu ajutorul unor slujitori ai Bisericii, cunoscuți sau anonimi, care au promovat Cartea, mai presus de gest și de chip. Nu știu dacă sunteți catolică, ortodoxă sau greco-catolică, dar știu că există în toate aceste confesiuni slujitori ai Bisericii care promovează citirea Bibliei de către laici. Slavă Domnului! Când cineva a devenit îndrăgostit de Biblie, se lămurește mai devreme sau mai târziu cum este cu conflictul real sau imaginar dintre Scriptură și Biserică.

Dacă ați avut răbdare să citiți până aici, felicitările mele! Felicitări și pentru cunoștințele Dv biblice și istorice. În rest, nu-mi fac iluzii. Religia Bibliei este atât de diferită de starea în care a ajuns creștinătatea, încât ideea că Biserica ar greși atât de mult este greu de suportat. Doar pentru a se obișnui cineva cu gândul că adevărul ar putea fi diferit de ce se crede, este nevoie uneori de mulți ani. Dumnezeu să Se îndure de toți închinătorii sinceri!