Expresia „în Ziua Domnească” (ἐν τῇ κυριακῇ ἡμέρᾳ) se întâlnește în Biblie doar în Ap 1:10, în timp ce adjectivul „domnesc”/„domnească” mai apare doar în 1Cor 11:2 (κυριακὸν δεῖπνον = Cina Domnească). În acest caz, adjectivul „domnesc”/„domnească” se referă la ceea ce vine de la Domnul, sau este dedicat Domnului. 

Ioan indică locul în care se afla, când a primit viziunile Apocalipsei (insula Patmos) și motivul pentru care se afla acolo (fiind persecutat în calitate de creștin): Ap 1:9. Prin urmare, este de așteptat ca expresia „Ziua Domnească” să se refere la timpul în care a primit viziunea, afirmându-se, pe calea aceasta, că pentru apostoli nu erau „toate zilele la fel”, așa cum este citat greșit Pavel (Rom 14:5), care se referă la sărbătorile vechiului legământ.  

Pe de altă parte, expresia „Ziua Domnului” ἡ ἡμέρα τοῦ κυρίου se referă la ziua escatologică a descoperirii Domnului ca Mântuitor al celor credincioși și ca Judecător al celor răi (Am 5:18, 20; Ioel 2:11; Țf 1:7; Ez 30:3; 1 Cor 1:8; 5:5; 2 Cor 1:14; 2 Tes. 2:2). Chiar și în forma „ziua lui Christos”, expresia are numai sens escatologic: ziua revenirii lui Christos (Flp 1:6, 10; 2:16). De aceea este corect să facem distincție între Ziua Domnului (escatologică) și Ziua Domnească (lăsată de Domnul, dedicată Domnului).

Nu ar trebui să existe nicio confuzie cu privire la identitatea acestei „zile domnești”, dacă ținem seama de următoarele criterii:

• Ziua a șaptea a săptămânii este cea „închinată Domnului” (Ex 20:10; Dt 5:14, cf. Gen 2:1-3)
• Ziua a șaptea este ziua Dumnezeului Creator și Mântuitor, în contrast cu zeii falși. Acela prin care Dumnezeu a creat și mântuiește lumea este Domnul Iisus Christos (Gen 1:26; In 1:2-3; Col 1:16-17; Ev 1:2). Așadar, ziua a șaptea este ziua Domnului Christos.
• Iisus Christos Se numește pe Sine „Domnul Sabatului/Sâmbetei” (Mt 12:8 κύριος γάρ ἐστιν τοῦ σαββάτου ὁ υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου), arătând prin aceasta că El avea autoritatea de a-l interpreta corect, în contrast cu regulile halachice stabilite de farisei, care nu erau în spiritul Poruncii Domnului.

În îndelungata istorie a creștinătății însă, denumirea de „zi domnească” (κυριακῇ ἡμέρᾳ , dominicus dies, dominica) a fost deturnată în favoarea primei zile a săptămânii. De aceea, raționamentul circular, preferat de o parte din teologii duminicali, este acela că expresia din Ap 1:10 ar fi cea mai veche referire la sărbătoarea Duminicii.[1] În realitate însă, Ioan, ca și ceilalți autori biblici, numește duminica „ziua întâi a săptămânii” (Ioan 20:1, 19), o denumire care o așază pe aceeași treaptă cu zilele „a doua”, „a treia” etc.

Identitatea Zilei Domnești cu Sabatul biblic reiese și din compararea primei viziuni a lui Ioan cu ultima viziune a lui Daniel. În ambele cazuri este vorba de o viziune a lui Christos ca Mare Preot ceresc:

Daniel primește viziunea la sfârșitul a trei săptămâni întregi (21 de zile), pe data de 24 Nisan. Nu este niciun secret că săptămâna iudaică se încheie cu Sâmbăta. Ioan primește aceeași viziune într-o zi pe care o numește „Domnească”. Iar în continuarea viziunii, pe lângă faptul că i se atrage atenția asupra poruncilor lui Dumnezeu (Ap 12:17; 14:12c), i se arată și chivotul ceresc al Decalogului, cu manifestări ca la Sinai, în ziua Judecății (Ap 11:19).

[1] În realitate, cea mai veche referire incontestabilă la Duminică este într-o evanghelie apocrifă scrisă în numele lui Petru. Cele mai vechi mărturii în favoarea Duminicii corespund perioadei în care unele biserici vechi, după victoria romanilor asupra evreilor (135 e.n.), au dorit o sărbătoare specific creștină, care să le diferențieze de evrei. Această tendință a fost generată de tensiunile dintre evrei și creștini, pe de o parte; și pe de altă parte, de o nouă teologie, influențată de gnosticism și ostilă Vechiului Testament și iudaismului.