Potrivit Bibliei, ciclul săptămânal își are originea la Creația lumii din Geneza 1:1–2:3. Aceasta este singura explicație biblică și acceptabilă. Alternativele criticii distructive (că săptămâna ar fi de origine babiloniană, sau o creație astrologică târzie etc.) nu sunt admisibile, deoarece subminează autoritatea Bibliei. 

Ca program de muncă și odihnă, ciclul săptămânal neîntrerupt este o creație originală a lui Dumnezeu, independentă de astronomie și de orice fel de calendar. Dumnezeu a creat lumea în șase zile și s-a oprit în a șaptea, alegând în mod arbitrar acest timp, în ciuda faptului că ar fi putut crea totul într-o clipă, sau printr-un proces lent, de milioane de ani. El nu avea nevoie de șase zile pentru Creație, așa cum nu avea nevoie de o zi de odihnă. Programul săptămânal poartă marca originii și originalității divine. Dumnezeu a introdus săptămâna în lume odată cu Creația, ca un fapt exemplar. El nu a creat pentru că ar fi avut nevoie, nici nu S-a odihnit pentru că ar fi avut nevoie, ci pentru a lăsa omului acest exemplu, care este superior oricărei porunci, și temeiul poruncilor de mai târziu (Ex 20:11; 31:17).

  Semnificația sabatului și a săptămânii sunt astfel strâns legate, în așa fel încât desființarea Sabatului face inutilă existența săptămânii. Fără o zi de repaus, săptămâna nu are nici un sens. Iar fără ziua de repaus indicată de Creator (a șaptea, și nu una din șapte!), săptămâna este mutilată, aservită altor interese decât scopului intenționat de Dumnezeu la început.

Nu poate fi subliniată suficient importanța săptămânii și a sabatului ei ca model și dar al Creatorului. Acest program dumnezeiesc, care își are originea în Creație, precedând conceptele de naționalitate, rasă, religie etc., obligă orice conștiință sensibilă. Iisus ne orientează teologic să privim dincolo de Moise, la origini, spre idealul lui Dumnezeu, nu spre făcăturile omenești (Mt 19:8).

Sabatul a fost „binecuvântat și sfințit” de Creator, cuvinte care nu pot avea alt sens, decât că a fost dedicat relației cu Dumnezeu, așa cum mai târziu, Iisus Însuși a fost sfințit pentru a salva această relație (In 10:36; 17:19), așa cum preoții erau sfințiți ca să slujească oamenilor (Ex 30:30; 40:13), așa cum sanctuarul cu toate obiectele lui a fost sfințit ca loc de întâlnire cu Dumnezeu (Ex 40:9-10; 2Cr 7:16). Dumnezeu l-a binecuvântat: i-a urat de bine, l-a făcut roditor și durabil pe veci (1Cr 17:27). Binecuvântat să fie oricine îl va binecuvânta (cf. Gen 12:3).  Sabatul normal, ca și căsătoria normală, sunt binecuvântări lăsate de Dumnezeu omului dinainte de Cădere. De aceea, nu avem nici un drept să le alterăm, să le transformăm în blestem, oricare ar fi pretextul.

Obiecția că ziua a șaptea a Creației, în care Dumnezeu „S-a odihnit” ar fi cumva nesfârșită, pentru că nu se mai afirmă, ca în celelalte cazuri, că a avut seară și dimineață, este lipsită de noimă. Înainte de toate, nerepetarea unei formule din această expunere schematică nu arată că Sabatul ar fi fost fără sfârșit. Sunt și alte formule din Geneza 1 care nu apar peste tot. De exemplu, la descrierea zilei a doua, autorul nu mai repetă că „aceasta era bună” (Gen 1:6-8), deși în final recunoaște că toate erau „foarte bune” (Gen 1:31). De asemenea Dumnezeu „desparte” frecvent anumite elemente (Gen 1:4, 6, 7, 14, 18), dar nu în fiecare zi.

De ce autorul subliniază, la timpul perfect, că Dumnezeu Și-a „sfârșit” lucrarea, că „în ea…S-a odihnit” (wayyišbôṯ, šāḇaṯ) indicând astfel o acțiune încheiată (Gen 2;1-3)? Lucrarea, la care se referea Iisus, era aceea a perpetuării și salvării Creației, nu producerea de noi forme (In 5:17). De asemenea, dacă Sabatul Creației nu are sfârșit, atunci pe același temei, ar rezulta că n-ar fi avut nici început, fiindcă lipsește și referirea la seară, ca început al zilei. Ultima formulă de acest gen este în dreptul zilei a șasea, cu seară și dimineață, care însă rămâne neîncheiată, fiindcă nu mai urmează referirea la următoarea seară. După acest raționament, ziua a șasea ar fi neîncheiată, iar a șaptea nu ar fi existat deloc, deoarece nu se spune că ar fi avut seară. Astfel de obiecții și concluzii nu sunt altceva decât teologie distractivă. Simplul fapt că autorul o numește „zi” și o numerotează („șaptea”), este suficient ca să știm că a avut aceeași lungime ca zilele anterioare și ca zilele ulterioare.

Dacă ziua a șaptea a Creației ar fi fost neîncheiată, de ce ar fi poruncit Dumnezeu poporului Lui, peste milenii, să Se odihnească în Sabat, după cum și EL S-a odihnit? Modelul este model, nu-l putem eluda cu flecării filozofice sau transformând importanța lui practică într-o torsiune tipologică, mistică.