Lui AG

A interpreta textul Bibliei (sau orice text și orice exprimare a cuiva) după intuiții bazate pe suspiciuni și nu pe evidență, nu este o virtute științifică. Realitatea este întotdeauna mai complexă chiar decât teoriile documentate.

„Deși evreii dedicaseră lui Yahve, chipurile, aceste festivale….”,

De ce „chipurile”? De ce trebuie să suspectez o intenție ascunsă, păgână, când știm bine că întreaga doctrină și legislație mozaică era ostilă cultelor astrologice ancestrale?

„tu știi foarte bine că erau obiceiuri vechi care au fost preluate de la alte popoare.”

Nu, eu nu știu deloc așa ceva; dimpotrivă, „tu știi foarte bine”, chiar când nu ai dovezi. Nu avem dovezi că aceste elemente ar fi fost împrumutate de la alte popoare. Știm doar că erau moștenite. De ce ar trebui să credem că strămoșii evreilor ar fi avut o cultură tabula rasa, și că tot ce găsim în Biblie trebuie să fie elemente împrumutate?

Observarea fazelor lunii nu este o capacitate extrasenzorială sau de înaltă calificare astronomică, încât putea fi doar împrumutată de la experţii sumero-babilonieni. Toate popoarele îşi orientau calendarul după recunoaşterea lunii noi şi în acelaşi timp au căutat să se armonizeze cu ciclul solar, producând astfel calendarele lunisolare. (În puţine cazuri au existat calendare pur solare). Se pare că cea mai veche dovadă arheologică a calendarului lunar s-a descoperit în Scoţia. Egiptul, deşi folosea un calendar solar, la origine avusese calendar lunar, care a continuat să fie folosit în paralel cu cel solar. Calendare bazate pe fazele lunii s-au dezvoltat și în Canaan, dar și în China, Tibet, India, Tailanda, Vanuatu, în Insula Paștelui, America precolumbiană (în nord, centru și sud), în Galia, în Nigeria, la vechii germanici, etc. Nu era necesar să ai strămoși sumerieni ca să observi fazele lunii și să le folosești pentru a data evenimentele și activitățile în ziua cutare a lunii cutare.

Numele lunilor folosite de evrei înainte de exilul babilonian nu erau sumero-babiloniene, ci canaanite. În Biblie au supraviețuit câteva nume de luni canaanite (Abib, Ziw, Etanim, Bul), care nu se mai regăsesc în cărțile biblice scrise după exil.

„Asta se vede nu doar din instrucțiunile pe care Moise și alți profeți le-au dat poporului, cât și prin turnarea de viței de aur de către Aaron sau Ieroboam.”

Nu asta am spus și eu? Dacă Moise și Profeții înfierează gestul păgân al lui Aaron și al lui Ieroboam, cum pot fi acestea dovezi că Moise ar fi camuflat un cult al lunii sau al boului, sfințindu-le de formă? În cultura ebraică biblică, luna și boul nu sunt asociate. Iar prezența lunii noi este o realitate generală. Putem presupune că anumiți strămoși ai evreilor aveau o religie sincretistă, că pe lângă cultul Creatorului, venerau idolii (terafimii) și astrele, așa cum reiese din Biblie. Știm sigur că în diverse perioade evreii au preferat cultul strămoșesc (mixt), respingând yahwismul lui Avraam și al lui Moise. Dar a pune pe seama lui Moise un cult păgân prost camuflat este nonsens.

A converti un concept (sau un obicei) păgân nu înseamnă a promova în ascuns păgânismul. Este ca și cu pomul de iarnă. Ce importanță are că avea o semnificație păgână la vechii germanici? Odată ce el a fost asociat cu Nativitatea, ca simbol al eternității, vechea semnificație s-a șters. De fapt, înainte de germanici, bradul exista în pădure, la locul lui natural, și păgânii nu aveau nici un drept să-l confiște cultural, în așa fel încât creștinul să înceapă să ocolească brazii. La fel și cu luna nouă, care este o observație naturală și care, pe lângă rolul de măsurătoare a timpului, a primit și semnificații festive, religioase, în unele cazuri. Semnificația păgână i-a fost schimbată foarte posibil înainte de Moise.

Nu există nicio sugestie că Avraam ar fi moștenit un cult al astrelor, deși familia lui Terah moștenise ceva, de unde chiar familia lui Iacov venită din Hharran, fusese influențată. Luna nouă trebuia marcată pentru că era mijlocul de orientare în timpul anului, fixând locul celorlalte sărbători. Obiceiul mesei festive de familie la luna nouă era tradițional, nu poruncit de Moise, nici interzis. Moise doar a fixat un ritual la sanctuar pentru luna nouă, nu este nicio urmă de cult al lunii. Iosif nu se închina soarelui, lunii și stelelor, ci până și în vis, ele i se închinau). Cultul astrelor se manifesta prin gesturi explicite (orientarea spre răsărit, plecăciuni, sărutări trimise astrelor, arderea de tămâie pe terasele caselor). Or acestea sunt evident condamnate în Biblie (Iov 31:26-28; Dt 17:2-5; 2Îm 23:5) și sunt mai degrabă asociate cu baalismul canaanit (2Îm 17:16; 21:3, 5; 23:4), decât cu cultul babilonian.

 „Ți-am mai spus că în avântul tău apologetic nu te dai înapoi de la denaturarea adevărului…”

Nu ai demonstrat că teza ta sau / și a lui Aurel este adevărul, nici nu este o înțelegere unanimă a experților; prin urmare, dacă încerc să-mi explic datele altfel decât voi, ca să fiu în acord rezonabil cu teologia mozaică, la care ne referim amândoi, nu înseamnă că denaturez adevărul.

„Eu doar am vrut să ofer o perspectivă istorică cu privire la aceste festivale ale lunii, și nu cred că se poate considera o coincidență că după ieșirea din Egipt evreii ajung în pustia Sin in a cincisprezecea zi, sau ca Paștele este pe paisprezece și Azimile încep pe cincisprezece (de fapt pe 14 spre seară) ale lunii Nisan.”

Da, au ajuns în pustia Sin în a 15-a zi a lunii a doua. Dar acea zi nu era o sărbătoare, n-a fost marcată niciodată ca sărbătoare. Singurele sărbători care coincideau cu luna plină erau primul semisabat pascal (15 Abib/Nisan) și primul semisabat de Sukkot / Corturi (la 15 Etanim/Tișri). Întrucât amândouă acestea erau motivate de istoria Exodului din Egipt, care a avut loc târziu în noaptea de 14/15 Abib, aceasta ar explica suficient de ce a fost aleasă sărbătoarea pe acea dată.

Ca dovadă că nu vechiul cult al lunii a fost adevăratul motiv din spatele acestor date, merită verificat, că majoritatea acestor zile sacre calendaristice erau fixate pe alte date (cf. Lev 23 etc):

• 21 Nisan (semisabat), zi de adunare și oprire de la munca servilă
• 6 Sivan (semisabat), zi de adunare și oprire de la munca servilă
• 10 Tișri (marele sabat ritual), zi de adunare, de post și de sabatizare completă.
• 22 Tișri (semisabat), zi de adunare și oprire de la munca servilă.

Percepția mea este că evidența biblică și istorică este de partea credibilității Torei în ce privește originea sărbătorilor ebraice și, în mod specific, originea pre-mozaică a săptămânii/sabatului și a lunii/calendelor. Săptămâna babiloniană era lunară (posibil și cea sumeriană fusese la fel), dar săptămâna ebraică este un ciclu neîntrerupt, rebel, independent de astre, motivat de Moise prin Creația lumii. Iar luna nouă este acceptarea unei tradiții populare, sacralizată prin anumite ceremonii dedicate lui Yahwé. Sunt menționate împreună deoarece erau și cele mai vechi sărbători abraamice, dar și cele mai frecvente. Celelalte au apărut numai de la Sinai şi aveau loc odată pe an sau odată la câțiva ani. În decalog, doar sabatul săptămânal este poruncit ca repaus universal. Luna nouă şi sărbătorile calendaristice care depind de lună nu sunt nici măcar sugerate.

Continuare 1

AG: „…îți dai măsura întreagă a fundamentalismului prin care consideri ca istoria lumii e scrisă de Moise (cândva prin mileniul 2 în. Cr.), și desconsideri texte mult mai vechi decât Pentateucul.”

FL: Bineînțeles că există texte mai vechi decât Pentateucul, niciodată nu am negat acest fapt. Dar vechimea nu este un criteriu al adevărului. Știi foarte bine că mitologiile Orientului Apropiat, cu mai veche atestare literară decât Pentateucul, erau expresii ale culturii păgâne, fabulații moralizatoare ale preoțimii din țările Semilunii Fertile și legende în multiple versiuni, care păstrează unele realități istorice (despre Creație, Potop etc.), împodobite folcloric.

Înțeleg că te-ai referit la tradiții moștenite de descendenții lui Avraam, care ar fi provenit de la strămoșii lui Avraam. Dar nu văd evidența aici. Este o simplă presupunere. Și eu presupun că unii membri ai „clanului” lui Avraam, Isaac și Iacov, puteau păstra unele elemente păgâne și că însuși Avraam era destul de confuz la capitolul jertfe umane. Dar nu era confuz în ce privește Dumnezeirea. Avraam a respins clar politeismul. Nu există nicio urmă de dovadă că el însuși, sau Isaac și Iacov, ar fi întreținut vreun cult astrologic. Ceea ce tu pui pe seama lui Moise, Biblia și tradiția iudaică pune pe seama lui Avraam, Isaac și Iacov.

AG: «Sumerienii constituie cea mai veche cultură în „edin”.»

Știu că s-a sugerat o legătură între termenul sumerian „edin” și ebraicul Eden. Dar nu este decât o speculație slabă. Dicționarul sumerian arată că EDIN/EDEN însemna stepă, pustie; spinare; pe, contra, de unde și cuvinte compuse ca an-edin (stepă înaltă), anșe-edinna (măgar de stepă), bar-edinna (marginea stepei). Edenul Genezei pare mai degrabă o regiune muntoasă (Gn 2:10).

În akkadiană exista un edenu / edanu / idinu, care înseamnă „singur”, „izolat”, dar provine din rădăcina EDU, înrudită cu ebraicul (e)had = „unu”, fără legătură cu numele Edenului. Akkadiana a împrumutat mulți termeni sumerieni, dar uriașul lexicon CAD, care conține toate împrumuturile limbii akkadiene, nu menționează vreun derivat al sumerianului EDIN.

Pe de altă parte, termenul ebraic EDEN (masoretic: ᶜēḏen; arhaic: ᶜidnu ᶢidnu) este tradus de cel mai prestigios lexicon ebraic-englez (HALOT) ca: bliss, jewellery. Termeni ebraici înrudiți sunt: ᶜadan (to live a life of luxury, go well), ᶜadin (luxuriant, delightful, accustomed to a good life, voluptuous), ᶜeḏnā (lust), maᶜădannim (delicacy, delight), precum și numele Adin, Adina, Ioadan (Ezr 2:15). Termenul ebraic are rude și în arabă (ᶢadanu = life of luxury, comfortable position with a certain freedom, slackness, flabbiness, softness, languor), prin urmare trebuie să fie semitic, deși nu apare în toate limbile semitice.

AG: «Canaaniții, akadienii, babilonienii, vin mai târziu și încorporează în cultura lor religia sumerienilor. Zeul lunii a fost întâi Nanna (la sumerieni) și apoi akkadienii l-au numit Sin. Este de bun simț să presupun (iată, nu mai spun „știu”) că strămoșii lui Avraam se închinau (și) lui Sin, deci și Avraam și urmașii săi au făcut-o.»

FL: Este adevărat că popoarele Orientului Apropiat Antic (inclusiv semiții) au încorporat în cultura lor elemente sumeriene, așa cum toate culturile acelea s-au influențat reciproc. Potrivit Genezei, semiții au fost la origine o familie loială credinței originale și de aceea „săracă” în ce privește panteonul și cultura mitologică și magică. Trăind însă în vecinătatea sumerienilor, mai târziu unii amestecându-se cu sumerienii, au împrumutat multe de la ei, precum și sumerienii au împrumutat o serie de elemente de la semiți. Dar asta nu înseamnă că sumerienii au fost singura influență culturală şi lingvistică pentru semiţi. Semiţii au împrumutat şi de la alţi vecini (indo-europeni, hamiţi, anatolieni-caucazieni etc).

Pe de altă parte, dacă evreii au moștenit cultul sumero-babilonian al lunii, de ce nu s-a păstrat amintirea zeului lunii în limba și cultura ebraică? Numele Nanna și Sin / Suen / San nu apar în numele biblice sau în istoria biblică. În Canaan, luna se numea Yarīḥ și era zeificată sub acest nume (de unde și numele Ierihonului / Yarīḥaw). În ebraică, limbă cunoscută ca dialect canaanit, luna se numea de asemenea yarīḥ (mai târziu yarēaḥ), denumind atât astrul, cât și ciclul lui calendaristic. De asemenea, ebraica folosea și termenul ḥudš (mai târziu, ḥódeš), care înseamnă înnoire, denumind atât prima zi a lunii, dar mult mai frecvent luna calendaristică. În timp ce există atâtea nume ebraice de persoane care conțin referiri la Dumnezeu sau la alți zei, cum ar fi nume de origine egipteană sau în special canaanită), nu găsim nici un nume personal ebraic dedicat lunii și nici o aluzie la denumirile sumero-akkadiene la lună în numele personale sau în alte elemente tradiționale.

Continuare 2

EREZIA DIN COLOSE

Referitor la erezia din Colose, teologia în general (dincolo de AZS) arată că este un pasaj dificil. Unii argumentează că este vorba de un cult al astrelor și al îngerilor, alții argumentează că este vorba de o erezie iudaizantă. Este foarte posibil să fi fost o erezie iudaizantă și în același timp astrologică. Cultul îngerilor și un calendar diferit de cel standard erau cunoscute și la Qumran. Referirea la sărbătorile calendaristice însă ne silește să ne întrebăm dacă aspectul iudaizant este aici blamat, sau aspectul paganizant. Menționarea circumciziei (2:11) și interpretarea sărbătorilor ca fiind „umbra lucrurilor viitoare” (v. 17) argumentează în favoarea Legii mozaice. Pe de altă parte, referirea la „filosofia” mistică (v. 8), la „elementele lumii” (în v. 8 și 20, stoicheia: forțele naturii / spiritele astrale), la cultul îngerilor și al demonilor (v. 10, 15, 18), la asceza gnostică (v. 20-23) și sublinierea că este vorba de „tradițiile oamenilor” (v. 8), „porunci și învățături ale oamenilor” (v. 22), toate acestea ar indica o religiozitate păgână. În acest caz, sărbătorile și sabatul ar avea un sens astrologic, păgân. Cert este că săptămâna astrologică a existat (cel puțin din epoca elenistică) în paralel cu săptămâna iudaică. Dar ideea că sărbătorile astrologice, paganizante ar putea fi o „umbră a lucrurilor viitoare” este cel puţin stranie. Mai degrabă, erezia din Colose poate fi înțeleasă ca fiind iudaizantă, dar cu împrumuturi de elemente păgâne, gnostice (cum au fost și ereziile lui Simon Magul, a lui Kerint etc., care amestecau elemente creștine, iudaice și păgâne, sub umbrela gnozei).

Eu nu găsesc aici un argument că Pavel ar declara sabatul decalogului ca fiind neobligatoriu. Nu în asemenea cuvinte și într-un asemenea context ar fi vorbit, dacă la sabatul Domnului s-ar fi referit (porunci omenești, datinele oamenilor, elementele lumii etc.).

PAVEL, TORA ŞI SABATUL

Este adevărat că Pavel prin Lege înțelege Tora. În uzul iudaic, aceasta nu se limita la Pentateuc, ci denumea adesea, prin extensie, întreaga Scriptură (citând Tora…. din Psalmi, cf. In 10:34-35; 12:34; 15:25;  sau în Profeți: ). Altădată citează tradiția iudaică orală, sub numele de Lege (FA 10:28; 1Cor 14:34). Pentru evrei, Tora era echivalentă cu religia revelată (Rom 2:12-13, 17-18, 20              ), învățătura venită (scris și oral) de la Moise (FA 22:3; 24:6). Iar acesta este și sensul actual în teologia rabinică. Sensul intenționat de Pavel este uneori mai larg alteori mai restrâns, dar nu găsesc nicio dovadă că s-ar referi vreodată în mod direct la decalog. De altfel, decalogul nu era numit de evrei Tora, ci legământul, mărturia sau „cele zece cuvinte ale legământului”, sau Porunca /Poruncile.

Referitor la Sinodul Apostolic, cei care au ridicat problema erau „unii din secta fariseilor, care crezuseră (=primiseră Evanghelia)” iar cerința lor principală era ca neevreii care s-au creștinat să se circumcidă și să li se ceară respectarea Torei lui Moise (FA 15:5). În ce ar fi constat această respectare a Torei nu se specifică, dar din contextul imediat și apoi din restul NT reiese că era vorba de reguli cu privire la alimentație, ferirea de idolatrie și desfrâu, precum și respectarea calendarului iudaic. Sinodul nu a decis că pagano-creștinii vor fi scutiți de regulile „mozaice” (pentru că acele câteva lucruri care rămâneau obligatorii erau clar evreiești, nu exclusiv specifice eticii NT: ferirea de sânge, de carne de vite nesacrificate, de mâncăruri jertfite idolilor și de desfrâu). Acum, dacă Sinodul Apostolic urmărea despovărarea pagano-creștinilor de unele din obligațiile cerute de Tora și de fariseism, înseamnă, oare, că este valabil și reversul, adică pentru iudeo-creștini acele lucruri rămâneau mai departe obligatorii? Pavel era iudeo-creștin, ca și Petru, dar făcea distincție între o cerință obligatorie și universală a Legii scrise, cum era Sabatul (pe care l-a respectat și în societatea neevreilor), și o cerință „obligatorie” a Legii orale a fariseilor (interdicția de a sta la masă cu neevreii, Gal 2:11-14, cf. FA 10:28). Făcea distincție între circumcizie ca o cerință legală sau legalistă obligatorie (Gal 5:1-4), şi circumcizia ca o concesie culturală și strategie de adaptare misionară (FA 16:1, 3). Faptul că iudeo-creștinilor le rămâneau mai departe unele obiceiuri (circumcizie, calendar), nu înseamnă mai mult decât o concesie culturală, pentru că vechile obligații legale nu erau păcătoase în sine. Pavel însuși și probabil ceilalți apostoli le-au menținut, fără să le impună însă întregii Biserici. Întrebarea este: cum se poate spune că și Sabatul, care avea un statut complet diferit, făcând parte din decalog, că ar fi fost de asemenea o concesie culturală făcută iudeo-creștinilor, fără nicio mențiune apostolică? S-ar fi înţeles acest lucru de la sine?

ORIGINEA ŞI OBLIGATIVITATEA UNIVERSALĂ A SABATULUI

Faptul că sabatul era de la început, nu este un argument mai circular decât afirmarea că el ar veni de la sumerieni. Dacă nu acceptă cineva autoritatea afirmaţiei mozaice din Geneza 2:1-3, atunci nici trăsnetele de pe Sinai, adică din Exodul 20 (unde se face trimitere clară la Geneza 1-2) nu-l pot convinge. Și ce dovezi ai că Moise a introdus Sabatul în Israel, și nu evreii exilului babilonian, în special Ezra și cercul lui, care, după unii ar fi inventat toată istoria anterioară („fictivă” și „legendară”)? Explicaţia clasică a teologiei moderne cu privire la originea săptămânii și sabatului este că acestea ar fi fost împrumutate de la babilonieni în exil, și nu de strămoșii lui Avraam. Tu încerci o cale de mijloc, care nu satisface nici Biblia, nici critica minimalist-istorică modernă.

Cât privește semnificația sabatului pentru neevrei în misiunea lui Pavel, el nu pășea în vid. Neevreii cunoșteau acest obicei și mulți dintre ei îl respectau înainte de misionarismul creștin. După Josephus, sabatul era cunoscut în toate cetățile imperiului. În FA 13:42, neevreii sunt cei care îi roagă pe apostoli să le vorbească și sabatul următor. De ce să le vorbească în sabat? Nu puteau cere să li se vorbească a doua zi? La sfârșitul primului secol, în viziunea lui Ioan, care prevedea o misiune creștină „la orice norod, neam, limbă și popor”, apare în contextul judecății divine o scenă cerească a chivotului legământului, adică a Decalogului (Ap 11:19). În continuare, Apocalipsa vorbeşte în mod repetat despre poruncile lui Dumnezeu (12:17; 14:12) și nu întâmplător, menționează că viziunea însăși a avut loc în ziua domnească (Ap 1:10). Subliniez că în Apocalipsă nu funcționează distincția dintre evrei și neevrei în Biserică. Singura distincție este acolo între adevărații iudei (evrei și neevrei) care au drept de cetățenie în Noul Ierusalim (Ap 21) și falșii iudei (evrei sau falși creștini), care sunt numiți „sinagoga Satanei”.

SABATUL ÎN LUMEA NOUĂ

Referitor la sabat și Cetatea Sfântă ți-ai imaginat în dreptul meu ce este mai rău. Dacă ai intenţionat să mă rănești adânc, cred că ai reușit. Am tradus ceea ce spune Cartea, că înaintea lui Dumnezeu este permanent sărbătoare și lumină, de aceea am zis „sabat” veșnic. Nu am făcut distincție de „clasă”, și chiar dacă eu cred într-o ierarhie cerească (a îngerilor și a sfinților – demonstrabil!), nu cred că vârfurile sunt formate din filozofi, care „nu pun mâna pe lopată”, ca în lumea lui Platon. „Acolo” se mai și inversează rolurile de aici. De exemplu, tu vei avea timp berechet să studiezi în primul mileniu, fără oprire, adevărata influență a culturilor sumeriană și egipteană asupra lui Moise, plus modul în care a luat ființă lumea și Scriptura. Iar eu am să mă odihnesc lucrându-mi via. Apocalipsa face distincție între Cetatea Sfântă și restul lumii, de aceea mi-am permis această speculație de bun simț referitoare la continuarea rânduielii astronomice a lumii, așa cum o cunoaștem astăzi. Ce este „grotesc” în asta?

Când am scris despre continuitatea probabilă a sabatului în lumea nouă, nu m-am referit la odihna mesianică din Evrei 4. Aceea este altceva. Este comparabilă spiritual cu repausul sabatic, dar nu se confundă.

În realitate, pentru mine nu este mare miză teologică în ce privește continuitatea sabatului în Împărăția Slavei. Principala valoare a sabatului este aici, în lumea noastră. Restul este o extrapolare nevinovată, împotriva căreia nu există argumente.