Studiile biblice au afirmat rolul tradiției orale, în mod special cu ocazia apariției criticii moderne a Bibliei. Scenariul existenței unor surse orale care au precedat textul sacru este rezonabil și plauzibil în contextul culturii antice și nu exclude inspirația divină a autorilor Bibliei. În același timp, reducerea istorisirilor din Geneză la statutul de legendă, așa cum și-au imaginat Hermann Gunkel și discipolii săi[1] este inacceptabilă, deoarece subminează credibilitatea mesajului biblic și a religiei revelate (iudeo-creștine), negând în fapt principiul biblic și teologic potrivit căruia Dumnezeu S-a descoperit în instoria reală.     

Tradiţia orală în cultura antică

Filologii clasiciști sunt de acord că multe epopei antice sunt produse ale tradiției orale. Un exemplu major sunt cele atribuite lui Homer (Iliada, Odiseea), care au un pronunțat caracter legendar, în ciuda confirmării istorice a unor elemente, cu ajutorul arheologiei moderne.[2] Talmudul, care astăzi este un text masiv – apărut ca o colecție de interpretări, instrucțiuni și reglementări, construite pe Tora lui Moise, începând cu anii 200 ai erei creștine – circulase deja în perioada greco-romană, timp de secole, sub forma unor tradiții orale rabinice.[3]   

Dincolo de orice discuție legată de textul sacru, în absența textului sau în paralel cu textul, este interesant că Biblia reflectă transmiterea orală ca modalitate de cunoaștere istorică. În această paradigmă a oralității și a transmiterii prin generații, istoricitatea nu este pusă la îndoială. Deuteronomul afirmă poetic:

Adu-ți aminte de zilele din vechime,
socotește anii, generație după generație,
întreabă-l pe tatăl tău, și îți va povesti,
pe bătrânii tăi și îți vor spune!

Când Cel Preaînalt împărțea popoarelor moștenire,
când îi împărțea pe fiii oamenilor,
a fixat hotarele popoarelor
după numărul fiilor lui Israel.
(Dt. 32:7-8, trad. Bulai-Patrașcu, Iași 2013)[4]

Textul deuteronomic afirmă, așadar, că adevărul relevant pentru contemporanii lui Moise, privitor la „zilele din vechime” (ebr. ‘olam),[5] se putea afla în mod curent de la părinți și bunici, care primiseră informațiile pe aceeași cale. Este interesant că Deuteronomistul (în care îl putem recunoaște pe Moise, fără probleme) include aici în mod implicit informațiile genealogice, comparabile sau identice cu cele din cartea Genezei („socotește anii, generație după generație”), atât despre strămoșii lui Israel, cât și despre strămoșii popoarelor, cărora același Dumnezeu le-a trasat hotare. Aluzia la textele Genezei este greu de evitat în acest pasaj.

În cartea lui Iov, care potrivit tradiției iudaice ar avea de asemenea paternitate mozaică,[6] prietenul Bildad se adresează lui Iov într-un mod similar, pentru a-I convinge că moralitatea sau imoralitatea vieții este răsplătită în lumea aceasta:

Întreabă generațiile de odinioară
și reflectează la experiența părinților lor.
Căci noi suntem de ieri și nu știm;
ca o umbră sunt zilele noastre pe pământ.
Oare nu te vor învăța și-ți vor spune
și din inima lor vor scoate cuvinte? (Iob 8:8-10)  

Astfel tradiția orală este cunoscută din cele mai vechi timpuri biblice, ca sursă de informație demnă de crezare, comparabilă cu circulația știrilor în contemporaneitatea lui Iov, când oamenii aflau vești de la rudele de departe (Gen. 22:22-24) și multe alte știri din lume, prin intermediul caravanelor (Iob 21:29). 

Învățătura religioasă se transmitea de asemenea pe cale orală, din tată în fiu. Dumnezeul lui Moise poruncea părinților evrei să explice copiilor semnificația obiceiurilor tradiționale, atunci când copiii vor întreba (Ex. 13:12-15; Deut. 6:20-25). Aceasta sugerează că obiceiurile religioase (ritualurile și sărbătorile) erau în sine mijloace de transmitere nescrisă a unor evenimente istorice din vremuri patriarhale.

Tradiția orală era astfel un factor educativ esențial în antichitate, mijlocul de transmitere a tuturor valorilor și informațiilor culturale importante, de la cele spirituale (morale și religioase), până la cele istorice – inclusiv preistorice și paraistorice.[7] 

Inspiraţia divină şi sursele umane

Orice discurs creștin despre istoria biblică nu poate evita afirmațiile Sfintelor Scripturi despre faptul că aceste scrieri sunt mult mai mult decât sacre, religioase, adevărate și canonice;[8] ele sunt divin-inspirate: „Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu” (2Tim. 3:16), iar inspirația implică fie revelație specială, fie o asistență specială a Spiritului lui Dumnezeu acordată autorului biblic,[9] sau ambele. În cazul revelației profetice,[10] viziunea (vedenia) este și sursa principală a mesajului autorului biblic.[11] O sursă supranaturală similară este și audiția profetică, mai puțin cercetată, dar aparent distinctă de viziune, întrucât se reduce la „auzirea” vocii divine.[12]

Totuși, Scriptura ne dă o mulțime de indicii, că în afara sursei supranaturale (prin viziuni sau audiții spirituale), autorul inspirat se folosește, explicit sau implicit, și de alte surse,[13] cum ar fi:

1. alți autori biblici (e. g. Is. 2:1-4 ↔ Mi. 4:1-4; Mat. 9:5-6 ↔ Mc. 2:9-11);
2. autori necanonici inspirați (e. g. Fapt. 11:28; 21:10-11);
3. autori necanonici neinspirați – seculari sau religioși (e. g. Fapt. 17:28; Tit 1:12; Iuda 1:14-15);
4. surse orale – martori sau tradiție orală (e. g. Ps. 44:1; 78:2-4; Lc. 1:1-4; 1Cor. 1:11).

Așadar, inspirația divină, care garantează autenticitatea și integritatea mesajului divin prin autorul inspirat, nu exclude niciodată utilizarea unor surse secundare, inspirate sau neinspirate, scrise sau orale. Mai mult, inspirația divină poate funcționa și poate garanta autenticitatea celor scrise, chiar în lipsa unei revelații supranaturale (prin viziune sau audiție spirituală), numai din surse scrise sau orale.[14] 

Prin urmare, oralitatea, inclusiv tradiția orală, are un rol specific ca sursă de informare a unor autori biblici, ceea ce sugerează că merită luată în calcul această posibilitate, când discutăm despre povestea vieții patriarhilor din Geneză.  

Istoria lui Avraam, Isaac și Iacov

Istorisirea vieții patriahilor ocupă toată cartea Genezei, iar istoria lui Avraam, Isaac și Iacov cuprinde cea mai mare parte din carte (cap. 12-50). Autorul nu menționează sursele informațiilor sale. Dar ideea că Moise ar fi folosit surse (fie scrise, fie tradițional-orale, fie mixte), este realistă și plauzibilă. Alois Bulai și Eduard Patrașcu, după ce menționează poziția criticii moderne (teoria surselor JEPD) afirmă:

Se acceptă prezența unui material anterior lui Moise. Arheologii sunt unanimi în a admite multe elemente care pot fi înțelese numai în contextul Orientului Apropiat din perioada 1800-1000 î. C. Istoria formelor literare a demonstrat că orice componentă literară a avut o pre-lectură orală, iar categoriile literare se modifică odată cu schimbarea circumstanțelor istorice: acest fapt ne face să admitem că multe categorii care se găsesc în cărțile Pentateuhului nu se pot explica decât într-o situație existențială anterioară lui Moise. [Sublinierile noastre].[15]

În timp ce unii teologi evanghelici cred că Moise ar fi primit Geneza prin revelație divină directă, în timpul șederii în Madian sau mai târziu pe muntele Sinai, David Livingston citează autori evanghelici care înclină spre soluția surselor scrise. Moise ar fi avut acces la tăblițe cuneiforme, păstrate de Avraam și de Ietro.[16]

Bodie Hodge și Terry Mortenson, de asemenea teologi evanghelici,[17] afirmă că, în afară de narațiunea introductivă (Gen. 1:1–2:3), Geneza este alcătuită din 10 secțiuni („tăblițe” istorico-genealogice), marcate printr-un colofon: „aceasta este istoria (genealogia) lui N…”

1. Gen. 2:4;
2. Gen. 5:1a;
3. Gen. 6:9;
4. Gen. 10:1;
5. Gen. 11:10;
6. Gen. 11:27;
7. Gen. 25:12f;
8. Gen. 25:19;
9. Gen. 36:1, 9;
10. Gen. 37:2.

Este interesantă observația acestor autori cu privire la Geneza 5:1a, care inaugurează prima genealogie biblică și cea mai detaliată cronologic, a primilor 10 patriarhi. Ei subliniază că acest verset este singurul loc din Geneză în care apare termenul ebraic séfer (carte), sugerând că Moise ar fi folosit surse genealogice scrise.  Hodge și Mortenson continuă în mod realist:

Spre deosebire de modelul JEDP, modelul tăblițelor arată reverență față de textul Genezei și atenție față de aceste diviziuni explicite oferite de însăși cartea Genezei. Aceste diviziuni reprezintă fie tradiție orală, fie texte scrise transmise urmașilor de către  patriarhii Genezei, [fn. 15] texte pe care Moise le-a folosit în redactarea Genezei, sub inspirația Sfântului Spirit. [Sublinierile noastre]

În nota de subsol [fn 15], autorii menționează că

Toți oameni au nevoie să știe de unde au venit și unde le este locul în istorie, altminteri ar fi foarte confuzi. Fiecare cultură, indiferent cât de „primitivă” (după arogantele noastre standarde occidentale), învață pe copii istoria (cât de exactă este acea istorie, este poate o chestiune diferită). De aceea este absurd să gândim că patriarhii Genezei nu ar fi păstrat în vreun fel istoria pe care o cunoșteau și nu ar fi transmis-o următoarei generații. Studiile făcute pe grupuri de populație nealfabetizate au arătat că aceștia au o memorie mult mai bună pentru păstrarea acurateței tradițiilor lor orale, decât grupurile de populație care se bazează în principal pe comunicarea scrisă pentru a învăța și a transmite informații.[18] (Sublinierile noastre)

Diverși cercetători profesioniști și amatori au observat că, atunci când se iau în considerație vârstele neobișnuite ale patriarhilor până la Avraam, așa cum sunt redate în capitolele 5 și 11 ale Genezei, acuratețea transmiterii orale devine foarte plauzibilă, când un patriarh își putea cunoaște și informa strănepoții, până la 7-8 generații.[19] 

 Concluzii

Deși este prematur să decidem în mod tranșant de partea unor surse orale exclusive în alcătuirea istoriei patriarhilor, putem conchide pentru moment, că atât sursele scrise, cât și cele orale erau posibile și chiar normale în epoca lui Moise. De asemenea, potrivit mărturiei biblice, folosirea surselor de orice fel, potrivit scopului didactic urmărit, nu aduce nici o umbră asupra inspirației divine și asupra credibilității mesajului biblic, în acest caz, asupra acurateței istorice a marii saga a lui Avraam, Isaac și Iacov.   

---

[1] Hermann Gunkel, părintele criticii germane a tradiției biblice, a lansat cartea care a fost apoi tradusă și publicată în engleză sub numele The Legends of Genesis (Chicago, The Open Court Publishing Co., 1901, transl. W H Carruth). https://archive.org/details/bub_gb_PgkXAAAAYAAJ_2    

[2] Așa cum se știe, existența Troiei și a războiului troian au fost reabilitate, începând cu excavațiile lui H Schliemann la Isarlîk, din 1871-1872 (cf. Ro.Wikipedia, „Heinrich Schliemann”).

[3] Cf. Ro.Wikipedia, „Talmud” https://ro.wikipedia.org/wiki/Talmud .

[4] Toate citatele biblice din acest eseu sunt din aceeași traducere catolică.

[5] Lexicoanele arată că acest termen vechi ebraic înseamnă timp nedefinit (în trecut sau în viitor), și este tradus adesea cu „veac”/”veșnicie” sau „vechime”, indicând timp îndelungat (ev, eră).

[6] Cf. Talmudul Babilonian, ”Bava Batra”15a și Talmudul Palestinian, ”Sotah” 5:8 (20d),”Moise a scris propria sa carte [Tora], inclusiv ciclul Balaam și cartea Iiov”  (citat în Irving Jacobs, The Midrashic Process, Cambridge University Press, 1995, pag. 24, nota 8).

[7] Victor Kernbach (Enigmele miturilor astrale, Ed. Albatros, București 1973) folosește adjective sugestive ca „anteistoric” și „paraistoric”, cu referire la informațiile transmise de-a lungul epocilor preistorice.

[8] Folosim aici termenii „biblic” și „canonic” în sensul strict, cu referire la canonul ebraic, așa cum este cunoscut sub numele de text masoretic, fără scrierile deuterocanonice.  

[9] Ideea de inspirație a Scripturii nu se referă la un caracter magic sau mistic al textului însuși, ci la calitatea profetică a autorilor ei și, indirect, la mesajul divin care a fost „incarnat” prin ei în limbaj omenesc particularizat (cf. Osea 9:7; Mat. 22:43; Mc. 12:36; 1Cor. 14:37). 

[10] Folosim aici termeni ca „profet” și „profetic” în sensul clasic biblic, de „om inspirat” (Os. 9:7), om ales de Dumnezeu, reprezentant al lui Dumnezeu, care vorbește din partea lui Dumnezeu – și nu în mod necesar ca prevestitor.

[11] Cf. Gen. 15:1; 26:24; 46:24; Ex. 3:16; Num. 12:6-8; 24:4, 16; Ps. 89:19; Ezec. 1:1; 8:3; 11:24; 40:2; 43:3; Dan. 7:1-2; 8:1, 27; 9:21; 10:7; Os. 12:10; Am. 1:1; 7:1; 2Cor. 12:1; Apoc. 9:17.

[12] E.g. 1Sam. 3:3-4; 9:17; 16:6-12; 2Regi 20:4 etc.

[13] Ideea de proprietate intelectuală și noțiunea de „plagiat” nu existau în antichitate. Arta cuvântului, ca produs literar sau oral, adevărul și povestea erau tratate ca un bun comun, asemenea aerului și apei.

[14] Acesta este cazul cărților istorice (e.g. Cronici-Ezra-Neemia; Luca – Faptele Apostolilor) ale căror autori nu pretind că ar fi avut descoperiri supranaturale, ci afirmă că au făcut cercetări și au fost parțial martori.

[15] A Bulai și E Patrașcu, „Introducere la Pentateuh”, în Biblia, traducere cu comentarii, Editura Sapientia, Iași, 2013, pag. 27.

[16] D Livingston, Ancient Days, ”From What Did Moses Compose Genesis?”, 2003. http://davelivingston.com/mosescompgenesis.htm

[17] B. Hodge & T Mortenson, Answer in Genesis, ”Did Moses Write Genesis” (June 28, 2011) https://answersingenesis.org/bible-characters/moses/did-moses-write-genesis .

[18] Hodge & Mortenson dau aici referință: K. E. Bailey, „Informal Controlled Oral Tradition and the Synoptic Gospels,”Themelios 20.2 (January 1995): 4–11 (www.biblicalstudies.org.uk/article_tradition_bailey.html, accessed January 21, 2011), și „Oral Traditions – Oral Traditions As A Source And As A Method Of Historical Construction,” http://science.jrank.org/pages/10523/Oral-Traditions-Oral-Traditions-Source-Method-Historical-Construction.html, accessed January 21, 2011.

[19] Michal Hunt, Agape Bible Study, ”Old Testament Generations Listed Adam to Moses”,  1991, www.agapebiblestudy.com/charts/Generations%20Adam-Moses.htm