Există aspecte culturale în limbajul folosit de autorii biblici, inclusiv în anumite reguli sociale. De exemplu, faptul că în teocraţia mozaică un condamnat la moarte putea fi lapidat sau spânzurat de copac, în loc de a fi prăjit pe scaunul electric, este un aspect cultural (şi neesenţial în problema pe care o discutăm). Dar acceptarea pedepsei capitale ca măsură divin-inspirată în teocrația israelită antică, depinde de acceptarea integrității mesajului lui Dumnezeu transmis prin autorii inspiraţi.

Pedeapsa capitală este „culturală” numai în sensul în care şi principiul de a nu fura este mai respectat în anumite culturi, în timp ce în alte culturi (subculturi), hoţia şi jaful este mod de viaţă normal.

Cultura umanistă, ai cărei prizonieri suntem (cu bune şi cu rele) a înlocuit etica biblică cu una „superioară” cuvântului lui Dumnezeu. Grija față de viața umană a evoluat atât de mult încât a dus la situația paradoxală în care asasinii, violatorii şi agresorii de tot soiul au mai mult drept la viață decât victimele lor. Victima nu se alege cu nimic, iar dacă a murit, viața ei nu costă prea mult, nu are aceeași valoare ca viața ucigașului, care va face închisoare în condiții umane, având masă, cazare, odihnă și tot felul de facilități culturale, pe banii celor care plătesc taxe.
Teocraţia mozaică a fost cel mai bun exemplu de stat care putea exista încondițiile acelea. Iar condițiile moderne nu diferă mult de cele antice, în ce privește natura umană. Doar cultura este diferită. Asasinii însă ar trebui și astăzi executați, dacă ar exista o justiție dreaptă și incoruptibilă, care să aplice legea imparțial și corect.
Nu există în Scriptură nici un temei pentru a pune la îndoială dreptatea intervenţiilor drastice şi sângeroase ale lui Dumnezeu în istorie. Autorii Bibliei afirmă clar că a fost porunca lui Dumnezeu şi intenţia Lui. Nici un autor biblic nu se îndoieşte de asta. Dacă aceste acţiuni ar fi produsul imaginaţiei autorilor sau al culturii din care făceau parte, şi nu intenţia lui Dumnezeu, atunci înseamnă că aceşti autori, cu Biblia lor de inspirație prea „dinamică”, i-au făcut un uriaş deserviciu lui Dumnezeu. Și de ce El nu a reacţionat sever față de asemenea autori, așa cum ar fi fost cazul?

Dacă ar fi fost așa cum zici, atunci Iisus Christos, ar fi trebuit să demaşte pactul pe care Moise şi Iosua (şi alţi indivizi despre care presupui că au fost orbiți cultural), l-ar fi făcut cu principiile răului. Dar Moise şi Ilie, adică exact instrumentele cu cel mai mare indice de severitate dintre eroii Bibliei, nu numai că au fost luaţi la cer înaintea tuturor pacifiştilor creștini sau budiști, dar au fost trimişi de Dumnezeu să-L încurajeze pe Iisus înainte de patimile Sale (Lc 9:29-31).

Nu putem vorbi despre asemenea derapaje „culturale” ale autorilor biblici, fără să implicăm integritatea morală a lui Dumnezeu. Prin asemenea raţionamente se distruge orice credibilitate a Bibliei, a lui Dumnezeu şi a lui Iisus Christos. De dragul păstrării unor principii umaniste, supuneți cuvântul lui Dumnezeu dinamicii culturale, și prin relativizarea lui ajunge bun de nimic.

Nu este deloc evident că între viziunea lui Iisus şi viziunea lui Moise ar fi diferenţe ireconciliabile. Biblia arată că acţiunile lui Moise au fost coordonate de Christosul preexistent, începând cu iniţiativa Exodului din Egipt, a plăgilor şi tot ce a urmat.

Nu susţin poziţia că „genocidul” canaanit ar fi fost utilitar. Mai degrabă a fost, ca şi cazul Potopului sau al distrugerii Sodomei, o anticipare istorică a pedepsei escatologice, spre avertizarea tuturor celor amatori de a sfida pe Dumnezeu.

„Dumnezeu – asa cum L-a descris Iisus – tolereaza neghina pana la sfarsit pentru ca abia apoi sa o arunce in cuptor.”

Nici Dumnezeul descris de Moise nu a distrus pe toţi păcătoşii din lume. Pe cei mai mulţi i-a lăsat în viaţă până la seceriş. Dar a ales să dezmoștenească (Ex 23:28-31; 33:2; 34:11, 24; Lv 18:24; 20:23; Nu 32:21; 33:52; Dt 4:38; 6:19; 7:1,22; 9:3-4; 11:23; 12:2, 29; 18:12,14; 33:27; Ios 3:10; 13:6, 13; 14:12; 15:14; 23:5, 9; 24:12,18; Jud 2:3, 21; 6:9; 11:23; 2Sam 7:23; 1 Împ 21:26; 2Împ 17:8, 11) pe locuitorii Canaanului, nu doar în favoarea lui Israel, ci şi în favoarea edomiţilor (Dt 2:12,22), a amoniţilor (Dt 2:21), a filistenilor şi sirienilor (Am 9:7). Soluţia finală împotriva canaaniţilor ţinea de dinamica acestei operaţii de dezmoştenire.

Acceptând pe prostituata Rahav şi probabil şi alte excepţii, Dumnezeu arată că orice canaanit s-ar fi putut salva, deoarece o amenințare divină, oricât de drastică, este condiționată de starea de fapt, și poate fi abătută prin pocăință (vezi cazul Ninive, din cartea lui Iona). Dar ca popoare independente şi suverane în Canaan, cu zeii lor şi cu stilul lor de viaţă, Dumnezeu nu mai accepta pe canaaniţi. Trebuiau dezmoşteniţi (scoşi din cetăţi), subjugaţi, în cel mai bun caz, iar cei care se împotriveau înstăpânirii Canaanului de către israeliţi (varianta cea mai probabilă), trebuiau raşi de pe faţa pământului (Ios 11:20). Așa hotărâse Dumnezeul lui Israel. Pe acelaşi temei, mai târziu, Dumnezeu avea să dezmoştenească triburile israelite din regatul Samariei, apoi și regatul Ierusalimului (Ez 16:46,48-52). Dumnezeul evreilor i-a tratat la fel și pe evrei.

Este adevărat că la sfârşit de tot se reglează conturile. Dar Dumnezeu intervine uneori şi până atunci, în aşa fel încât unii primesc o chenzină în viaţa aceasta.

În ce priveşte sufletele nevinovate implicate în asemenea distrugeri în masă, situația trebuie considerată, din punct de vedere moral, ca și în cazul unei calamităţi naturale. Nevinovaţii, copii sau adulți, nu sunt cruţaţi de forţele naturii. Dumnezeu a gândit că în unele cazuri speciale este mai bine să împărtășească toți aceeași soartă. Când vom fi noi pe post de Dumnezeu, atunci von găsi soluţii „mai bune,” dar până atunci, să-L lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Nici o fiinţă nu are un drept în sine la existenţă, în afară de creaţia şi grija lui Dumnezeu.

Când Dumnezeu acţionează, scopurile lui sunt multiple şi complexe, adesea neînțelese, deoarece El este interesat mai mult de binele veșnic al omului, decât de viața oricum prea scurtă și riscantă pe care o duce omul pe pământ. Nu trebuie privit simplist aceste lucruri.

Israeliţii nu au murit din cauza păcatului lui David că a iniţiat recensământul, așa cum spui. Iar lecţia morală pentru David şi pentru noi toţi nu a fost interzicerea statisticii. Dumnezeu a folosit ocazia aceasta pentru a pedepsi pe Israel pentru diverse alte păcate. În primul rând, orice recensământ (care deobicei avea scop militar şi politico-economic) trebuia însoţit de o modestă taxă pentru sanctuar, „ca să nu fie loviţi de nici o urgie” cu ocazia acestei numărători (Ex 30:12). În al doilea rând, o mare parte din evrei trădaseră pe David şi se uniseră cu Absalom, cauzând război civil şi pierderi de vieţi. Iar partea mai afundată a aisbergului, numai Dumnezeu o cunoştea. David a fost înţelept când a ales pedeapsa divină în locul unei calamităţi care ucide fără distincţie. Îngerul Domnului însă nu putea greşi.

La fel s-a întâmplat şi cu Uza. Ceea ce se vedea (transportarea chivotului cu carul cu boi, şi apoi atingerea lui) era doar vârful aisbergului.
Dumnezeu nu distruge pe cineva „înainte de vreme, (doar) pentru binele altora”, sacrificând un suflet care putea fi mântuit. El nu Se gândea la binele altora, mai mult decât la binele lui Uza. Acest preot Uza însă avusese destul timp de har, şi Dumnezeu a socotit că nu avea nevoie de timp, că mersese prea departe; și doar în acest moment, pedepsirea lui publică putea fi o lecție pentru ceilalți.

Vorbind despre unii dintre noi, deasemenea, E G White spune că „mulţi au apucat pe cărări întunecoase, de pe care niciodată nu se vor mai întoarce.” Ferească Dumnezeu de o asemenea soartă. Nu mai contează dacă cineva este lăsat cu viaţă până la sfârşitul „de drept”, sau i se ia viaţa „înainte de vreme,” dacă viaţa lui este un eşec spiritual. Nu este adevărat, că dacă sfidătorilor harului li s-ar da mai mult timp şi mai multă lumină, ar avea mai multe şanse. Timpul și lumina doar agravează circumstanțele și vinovăția în cazul acestora.

Eu cred că principala problemă la subiectul acesta este faptul că adesea, în loc să studiem pe cont propriu şi sistematic subiectele biblice, ne mulţumim cu ce auzim din predici. Sau și mai puțin, cu ce prindem pe internet. Nu pretind că te-am scutit de toate dilemele, paradoxurile şi perplexităţile biblice, cu explicaţia mea, dar poate îţi va folosi cumva.

---

Se pare că pledoaria mea pentru cuvântul lui Dumnezeu nu este utilă celor care vor neapărat să-l pună la colţ pe Dumnezeul Bibliei, odată cu autorii ei inspiraţi.
Este trist că am ajuns să trăiesc zile, în care un număr crescând de credincioşi devin mai deştepţi decât revelaţia sacră. În același fel, mulți evrei au devenit un fel de atei de ziua a şaptea.

Perspectiva din care voi priviţi lucrurile este fundamental greşită, deoarece judecaţi descoperirea lui Dumnezeu despre Sine, după nişte criterii raţionalist-umaniste, procustiene, nepermiţând lui Dumnezeu să fie Dumnezeu. Există un mod de a studia Biblia, care este mult mai rău decât ignoranţa crassă. Critica răutăcioasă şi miştocăreala savantă a unor corifei ai apostaziei AZS moderne îşi aduc deja roadele printre tinerii noştri. Dumnezeu va răs-plăti fiecăruia după faptele lui.

“Nu înțeleg cum puteți afirma cu atâta certitudine că ați înțeles perfect voia lui Dumnezeu. Nu înțeleg de ce sunteți atât de sigur că popoarele antice, victime ale genocidului, respinseseră în unanimitate voia lui Dumnezeu și își pierduseră dreptul la viață.”

Eu nu afirm că am înţeles perfect scopurile acestor acţiuni radicale ale lui Dumnezeu. Am dat explicaţia care mi se pare cea mai compatibilă cu afirmaţiile biblice. Dar credinţa mea nu se întemeiază pe performanţa mea în plauzibilitatea explicaţiilor mele sau ale altora, ci pe exprimarea clară a voinţei lui Dumnezeu în Scriptură. Dincolo de faptul că Dumnezeu a decis dezmoştenirea şi / sau exterminarea acelor populaţii canaanite, n-ar trebui să mai întrebăm nimic. Dacă Dumnezeu care i-a făcut, a luat decizia să-i radă de pe faţa pământului, este o prostie imensă să-I dăm noi sfaturi lui Dumnezeu despre cum şi ce ar trebui să facă. Biblia ne învaţă să acceptăm explicaţia inspirată, atâta cât este, până la ziua judecăţii, când vor fi descoperite toate faptele, motivaţiile şi scopurile actorilor implicaţi, inclusiv Dumnezeu Însuşi.

Nu putem realiza acum o teodicee completă. Dumnezeu lasă şi diavolului şi tuturor celor ce vor să-şi exerseze spiritul rebel, suficient spaţiu de acţiune. Toţi cei care nu sunt satisfăcuţi cu autoritatea (aparent arbitrară) a Dumnezeului Creator, vor trebui să-şi caute altul. Unii l-au şi găsit, în realităţile şi interpretările moderne ale naturii. Alţii l-au găsit în ei înşişi. Toate acestea sunt nimic altceva, decât variante moderne de păgânism, ateism, pendulare între umanism „creştin” şi agnosticism.

Ce să spun eu mai mult? Să aşteptăm Apocalipsa, să vedem de care parte a acestui conflict ne vom întâlni acolo, şi câţi vor fi cei care vor împărtăşi soarta canaaniţilor (Ap 14:18-20; 19:11-21). Acum trăim în timpul de probă al vieţii, în care suntem testaţi la fiecare pas. Nu ni s-a promis că vom primi aici şi acum toate răspunsurile și răsplata dreaptă. Cei ce insistă să primească aici şi acum o justificare raţională completă a acţiunilor lui Dumnezeu (descrise în Biblie sau semănate în istorie şi contemporaneitate), sunt gata să primească explicaţiile demonilor raţionalismului, ateismului sau păgânismului modern.

Citirea Bibliei în cheie evoluţionist-culturală nu este decât un compromis jalnic şi de scurtă durată. Ultima staţie este ateismul şi păgânismul modern. Iar cei care au ajuns deja acolo sunt mai consecvenţi decât cei care combină evoluţionismul cu credinţa în Creator, şi asezonează autoritatea Bibliei cu presupoziţii care o subminează.

“Oamenii din orice localitate sunt legați de locul respectiv în multiple feluri. Rudele lor, familia, sursa de existență și protecția de cotropitori se află în locul respectiv! Cum și UNDE să plece, lăsând totul în urmă? Pentru ei, evreii erau un popor nomad ostil, căruia deși nu-i făcuseră niciun rău, dorea să îi subjuge / să îi omoare pe toți.”

Este ca şi cum am spune că diavolul ştie că este condamnat şi nu are nici o şansă să fie iertat; prin urmare, ce să facă, sărmanul de el, decât să se opună în continuare lui Dumnezeu! Este clar că situaţia canaaniţilor era critică. Dar Biblia declară că pământul este al lui Dumnezeu, că popoarele, inclusiv Israel, sunt doar rezidenţi temporari (Lev 25:30). Din când în când, ţara „varsă pe locuitorii ei” (Lev 18:25, 28-29). Dumnezeu este cel care calculează „măsura fărădelegilor”. La o anumită cotă, Dumnezeu intervine cu pedepse drastice (Dan 8:23; Mat 23:32).

Îmi vei spune că nu este drept, fiindcă nu ne dă socoteală de toate detaliile implicate în acest scenariu. Da, nu ne dă socoteală; de ce ne-ar da socoteală nouă? El face ce crede că este mai bine cu ceea ce îi aparţine. Se accentuează foarte mult libertatea umană, după cum văd, dar oare Creatorul Însuşi nu are olibertate suverană?

Este o dovadă de condescendenţă că Biblia ne dă nişte explicaţii, limitate aşa cum sunt. Ar fi putut să nu dea nici o explicaţie şi tot ar fi fost drept, fiindcă nu a noastră este lumea, ci a Celui care a făcut-o. A da peste mână lui Dumnezeu şi a-L întreba: „Hei, ce faci?” (Dan 4:35), nu este dovadă nici de credinţă, nici de inteligenţă. Gabaoniţii, cu înşelăciunea lor, s-au dovedit mai inteligenţi decât restul canaaniţilor şi ei vor răspunde mai bine la întrebarea ta.

“Dumnezeul evreilor nu le părea cu nimic superior zeilor lor, pentru că nu aveau de unde să-l cunoască. Singura predică despre IHWH pentru ei erau amenințările și sabia.”

Cei care nu capitulau erau distruşi după dreptate, pentru că, chiar dacă nu cunoşteau totul despre Dumnezeul lui Israel, ştiau cel puţin că este cel mai puternic, și că niciun zeu nu-I rezistă. Cine nu capitulează în faţa puterii suverane a lui Dumnezeu nu are decât să suporte consecinţele propriei inteligenţe şi a foarte liberului său arbitru.

Nu uita, că semnalul distrugerii Ierihonului a fost dat de Christos Însuşi şi de îngerii Lui, atunci când în urma procesiunii, care înconjurase cetatea de şapte ori şi apoi s-a sunat din şofare, zidurile s-au prăbuşit fără să le atingă nimeni. Exemplul inteligent şi credincios al Rahavei este o condamnare pentru Ierihon şi pentru tot Canaanul. Cine nu se teme de sabia lui Dumnezeu, nu va accepta nici argumentul Evangheliei.

Comparaţia cu conflictul dintre spanioli şi azteci nu este relevantă, fiindcă nu există nici o revelaţie în Biblie care să poruncească subjugarea aztecilor. Dar fiindcă veni vorba, religia aztecă merita rasă de pe faţa pământului. Nu văd nici o pierdere în faptul că aztecii au fost subjugaţi până la urmă.

„Și totuși

[teocraţia mozaică] era un sistem care nu ținea cont de libertatea de alegere a omului. Nu susțin că VT nu ar fi inspirat, dar cred că anumite adevăruri erau pur și simplu necunoscute atunci. Dumnezeu a oferit societății libertatea de a-și crea propria cultură, propria artă, propria devenire spirituală. Or, tocmai această libertate este ignorată în sistemul mozaic!”

Teocraţia mozaică nu este cea mai bună soluţie pentru toate timpurile. În cazul unui popor internaţional al lui Dumnezeu, aşa cum este comunitatea creştină, cea mai bună soluţie este aceea a statului neutru, a separării statului de religie, potrivit cu declaraţia lui Iisus („Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!”). Dar vechiul legământ încheiat între Dumnezeu şi popor nu prevedea nici un fel de libertate de alegere a altei religii, deoarece nu era un legământ făcut cu fiecare persoană, sau cu popoare de diferite convingeri religioase, ci era un legământ naţional. Băieţii erau circumcişi la opt zile după naştere, înainte de a avea orice responsabilitate şi alegere proprie a destinului lor. Erau astfel destinaţi să fie israeliţi loiali, cel puţin în exterior, în relaţie cu expresia civilă a principiilor religioase. De aceea, necircumciderea copilului era păcat de moarte (Gen 17:14; Ex 4:24-25), iar ideea de a adopta altă religie trebuia înăbuşită din faşă.

Aceste pretenţii divine erau drepte, deoarece Dumnezeu le aplica unor oameni care experimentaseră realitatea puterii lui Dumnezeu în a elibera pe unii și a pedepsii pe alții. Pedeapsa cu moartea este meritată de oricine îndrăzneşte să încalce sfidător o poruncă divină, despre care ştie că a fost rostită sub această ameninţare. Dacă un evreu voia să se închine altui zeu, trebuia să plece într-o altă ţară, care îi permitea asemenea libertăţi. Dar în mod practic, rareori au fost pedepsiţi promotorii cultelor străine în Israel. Au fost atât de mulţi şi influenţi, de-a lungul generaţiilor, încât numai Dumnezeu mai putea interveni să le împiedice dezvoltarea.

Liberul arbitru nu este libertatea social-politică de a-ţi alege cosmoviziunea şi viitorul, ci este libertatea morală, capacitate dată de Dumnezeu prin creaţie, de a accepta sau a nu accepta voia Lui. Este un built-in psihologic, un dat divin, nu un drept uman. Faptul că Dumnezeu, cu scop educativ şi salvific, în harul Lui, tolerează temporar uzul neînţelept şi păcătos al liberului arbitru, nu înseamnă că El este indiferent de ceea ce aleg oamenii şi că toţi ar fi copiii lui Dumnezeu, indiferent ce libertăţi şi-ar alege. Am auzit astfel de comentarii libertinist-liberale uneori şi în Biserică, dar în Scriptură nu găsesc această filozofie.

Teocraţia mozaică, legitimă pe toată perioada vechiului legământ, de la Sinai până la Golgota, a fost o umbră a împărăţiei lui Dumnezeu. Umbra implică imperfecţiune faţă de realitate, dar această pretenţie totalitară a lui Dumnezeu era perfect justificată şi ea arată care va fi soarta finală a tuturor celor ce nu vor să-şi folosească liberul arbitru în mod inteligent şi drept, ci se orientează după instincte, reflexe, impulsuri şi porniri inspirate de jos, insistând în această „libertate” până când ajung sclavi ai păcatului, absolut dependenţi de filozofia lui Lucifer.

Cerul, într-adevăr, a lăsat pe Lucifer în viaţă, pentru a se vedea mai clar unde duce filofia lui libertariană, dar după câteva încercări eşuate de a-l readuce la rațiune, a fost silit să-l condamne definitiv şi, până în la judecata finală, să-l izoleze la talpa lumii, unde își făcuse adepţi. Aplicarea imediată a sentinţei capitale, sau amânarea ei, în timp ce condamnatul este în regim de detenţie, este o chestiune secundară. Dumnezeu însă nu este schimbător în principiile Lui. Doar aplicarea lor este diferită, de la un caz la altul, pentru motive uneori descoperite, alteori cunoscute numai de El.

Tu numeşti această procedură „utilitarism”. Dar chiar dacă ar fi numai atât, ar fi suficient. Când te năpădesc insectele sau guzganii în locuinţă, chiar dacă eşti foarte verde la capitolul protecţiei animalelor, începi să te gândeşti la soluţii mai practice, mai utile. Toţi cei care nu vor accepta chipul lui Dumnezeu (în sens spiritual), vor fi trataţi de El ca şi necuvântătoarele. Cu părere de rău, dar drastic şi definitiv. Se vor da atunci şi explicaţii destule. Asesorii lui Christos (judecătorii asociaţi), care vor delibera şi vor lua decizii împreună cu Domnul lor, vor înţelege foarte bine ceea ce vor face (1Corinteni 6:2-3; Obadia 1:21: Apocalipsa 20:4). Este mai înţelept să ne suspendăm anumite judecăţi până atunci.

„Faraonul, în schimb – singurul agent moral care contează în ecuație – este cruțat.”

Faptul că Dumnezeu îi loveşte ţara şi casa, nu înseamnă că îl cruţă. Pur şi simplu, îl lasă să-şi vadă mai întâi toate falsele lui nădejdi zdrobite de puterea lui Dumnezeu, pentru ca la urmă să piară şi el în apele Mării Roşii (Ex 14:17). Nu reiese de nicăieri că faraonul ar fi fost cruţat. Cei mai vinovaţi nu sunt pedepsiţi de Dumnezeu primii, ci sunt lăsaţi la urmă. Aşa este şi cazul lui Lucifer.

„Mai târziu, când faraonul ordonă armatei să-i ucidă pe evreii care tocmai plecaseră, Dumnezeu nu îl lovește pe el – singurul agent moral, ci îi îneacă întreaga armată, care doar îndeplinea un ordin.”

Cine te-a înşelat să crezi că singurul agent moral este cel care ordonă o nelegiuire? Aceasta este scuza pe care au prezentat-o toţi criminalii de război, inclusiv cei judecaţi la Nurnberg. Dacă în lumea noastră nu ar exista indivizi vânduţi şi fără conştiinţă proprie, ar fi mai multă responsabilitate personală şi mai multă siguranţă.

„Când David păcătuiește cu Bat-Șeba, Dumnezeu nu-l pedepsește pe el, autorul moral al răului, ci îi omoară copilul – nevinovat, doar pentru a le da altora o lecție. Iar copilul nu a murit brusc, fără durere. A petrecut 7 zile chinuindu-se până la moarte. Unde vedeți aici retribuția și dreptatea?”

Probabil nu ai copii, de aceea gândeşti că pedeapsa a fost pentru copil. Adevărata suferinţă este a părintelui. Copilul de câteva zile nu putea suferi mai mult decât un porumbel, neavând nici măcar conștiinţa propriei persoane. Nu ştim de ce boală a suferit, nu ştim nici dacă a suferit în vreun fel. Mulţi alţi copii au suferit, fără a plăti păcatul cuiva. Sute de milioane de animale au fost sacrificate de patriarhi şi de preoţi, de-a lungul erei pre-creştine, suferind în locul altora. Jertfa lui Iisus este din aceeaşi categorie a nevinovăției, deși mai presus de orice comparaţie. Ceea ce primim în lumea aceasta nu este cu adevărat retribuţie. Rareori primim ceva răsplată, şi este numai un avans. La sfârşitul zilei judecăţii se vor regla toate conturile.

„Când regele Israelului trimite delegația de 50 de soldați la Ilie, pentru a-l întreba dacă va scăpa cu viață în urma accidentului domestic, Ilie cere ca focul din cer să ardă soldații care doar îndeplineau un ordin – nu pe autorul moral al poruncii. Și de ce trebuia să cadă focul? Doar ca să se știe că Ilie este cu adevărat omul lui Dumnezeu! Din nou o pedeapsă utilitară.”

Exact, dacă aşa gândeşti, era cu adevărat nevoie ca autoritatea Dumnezeului adevărat (şi a ambasadei Lui) să fie confirmată. Bine le-a făcut! Cei care au proiecte asemănătoare, la fel să păţească. Nu este cazul să ţinem partea acestor soldăţoi profesionişti care erau în stare să facă orice, pentru a-şi păstra slujba și privilegiile. Desigur, Ahab şi Izabela erau mai vinovaţi decât ei, dar aşa cum ziceam mai sus, Dumnezeu îi păstrează până la urmă pe cei mai vinovaţi. Ahab şi Izabela şi-au luat plata mult mai târziu. Dar nu a fost decât un avans. Vor trebui să învie ca să dea ochii cu Nabot şi cu copiii acestuia, precum şi cu sutele de oameni ai lui Dumnezeu pe care i-au măcelărit. Pentru soldaţii lor a fost probabil suficient, dar pentru familia regală nu s-au încheiat socotelile.

[Între timp, verificând textul biblic, am aflat că atât eu, cât și Crassus, am greșit, în acest caz, judecându-l din memorie. În realitate, este vorba de regele Ahazia, fiul lui Ahab, și nu de Ahab și Izabela. Iar oamenii lui Ahazia nu fuseseră trimiși la Ilie ca să afle de la profet dacă regele se va însănătoși, ci Ahazia trimisese delegație în Ekron, ca să consulte oracolul lui Baal-Zabub, zeul cetății. La Ilie, Ahazia trimisese aprozi,  ca să-l aresteze și să-l execute.]

„Dvs. nu vedeți contradicții între învățătura lui Moise și aceea a lui Iisus, pentru că vă repetați la nesfârșit mantra că Scriptura este unitară și nu a implicat revelație progresivă.”

Revelaţia este progresivă doar într-un singur sens: la vechile informaţii despre Dumnezeu şi despre voia Lui, se adaugă permanent altele noi, încât totul devine mai clar şi mai complet, cu trecerea timpului. Dar dacă informaţiile venite le neagă pe cele anterioare, dacă le schimbă sensul sau le modifică drastic, pretinzând că autorii anteriori au fost dezinformaţi cu privire la caracterul şi voia lui Dumnezeu, atunci apare un altfel de „progres”, unul care nu are nici o legătură cu revelaţia; un progres filozofic, de factură naturală şi în manieră evoluţionistă. Toată disputa se învârte, în realitate, în jurul calității şi autorității revelaţiei, a inspiraţiei divine a autorilor, a originii supranaturale a mesajului biblic.

„De dragul credinței în unitatea Scripturii, îi distorsionați concluziile logice!”

Nu cred că eu sunt acela care distorsionez concluziile logice ale Scripturii. Mai mult, când este vorba de judecata şi acţiunile lui Dumnezeu, ar trebui să mai amânăm concluziile noastre „logice”, fiindcă nu tot ce este logic este şi adevărat. Iar credinţa în unitatea Scripturii este importantă, deoarece este fundamentul pretenţiei originii ei supranaturale. Nu are nici un sens să interpretăm Scriptura într-o manieră care să contrazică Scriptura, de dragul victoriei logicii umane asupra logicii divine. Cine nu poate accepta etica Scripturii, o poate abandonapentru alte scripturi, sau pentru ateism, dar nu este permisibil să-i pervertească sensul.

„De ce ar fi lăsat Dumnezeu ca autorii VT să aibă aceste percepții greșite? Ce ați fi vrut să facă, să-i lovească și pe ei cu moarte subită, să se știe că este un Dumnezeu în Israel?”

Nu neapărat să-i trăznească, ci să-i silească să spună numai adevărul, aşa cum l-a silit pe Balaam. Să le dea imediat adevărata descoperire, pentru a repara în timp util ce au spus/scris, aşa cum a făcut Dumnezeu cu Natan (1Cr 17:2-4). Dacă Dumnezeu a corectat astfel o greşeală care nu afecta serios imaginea lui Dumnezeu, cu atât mai mult ar fi putut și ar fi trebuit să corecteze pe Moise, profetul care a avut cel mai direct acces la prezenţa lui Dumnezeu, sau pe Iosua, Căruia Domnul i s-a arătat în calitate de Comandant Suprem al oştilor Conchistei israelite a Canaanului. Iar dacă aceştia refuzau să se corecteze, bineînţeles că meritau să fie și ei anihilați, aşa cum Moise, de exemplu, a şi riscat o asemenea intervenţie divină (Ex 4:24).

„La întrebarea dvs vă răspund cu o altă întrebare: de ce a lăsat Dumnezeu cataclismele naturale și epidemiile care au secerat nediscriminat viețile celor buni și celor răi? De ce nu l-a omorât Dumnezeu pe Hitler (utilitarian, înainte să fi apucat să facă răul), pentru ca masacrul unor nevinovați să fie limitat? De ce lasă Dumnezeu ca rebelii din Africa Centrală să ucidă atâția civili nevinovați?”

Întrebările de acest tip se pot înmulţi la infinit şi nu avem acum răspunsul final. Primele din serie ar fi: De ce nu l-a distrus Dumnezeu pe Lucifer din timp, eventual înainte de a fi creat? De ce a mai creat pe Adam şi Eva, dacă ştia că vor păcătui şi vor atrage o lume după ei? De ce nu i-a ucis pe Ana, Caiafa, Pilat şi pe tot neamul lor, dinainte de a se naşte ei? Şi aşa mai departe. Acestea sunt întrebări la care poţi răspunde la fel de bine ca mine. Let God be God.

„Dacă Dumnezeu a permis moartea acestor nevinovați și nu a intervenit, a făcut-o de dragul libertății de alegere! Alt răspuns mai bun nu există. Liberul arbitru este un bun atât de prețios încât Dumnezeu și-a oprit intervențiile. Iar rolul utilitar i-a revenit naturii și societății umane, care reglează singură lucrurile – fără o pedeapsă divină deliberată.”

Am scris deja mai sus. Nu putem confunda liberul arbitru (libertatea morală, libertatea de alegere) cu libertatea de gândire, expresie şi acţiune. Una este de natură antropologică şi psihologică, cealaltă este de natură social-politică. Nu este adevărat că Dumnezeu Şi-a oprit intervenţiile. Dumnezeu a intervenit adesea în istoria omenirii, aşa cum Biblia stă mărturie. Natura acţionează orbeşte, de aceea nu poate fi lăsată de Dumnezeu de capul ei, să facă ce vrea. Iar societatea acţionează uneori ca şi natura, nu este în stare să pună stavilă răului. De aceea este nevoie de intervenţii ale lui Dumnezeu. Iar Biblia arată că, chiar şi intervenţiile naturii şi ale societăţii (calamităţi, războaie etc.), sunt folosite de Dumnezeu în scop disciplinar, educativ sau punitiv, prin autoritatea pe care o are de a permite chiar şi diavolului să-şi facă de cap în anumite limite (vezi cartea lui Iov). Dar ceea ce vedem în Scriptură sau în lume nu reprezintă ultimul cuvânt al lui Dumnezeu în aplicarea dreptăţii. Pentru aceasta mai avem de aşteptat puţin şi m-aş bucura să ai răbdare.

[Din nefericire, interlocutorul meu a evoluat, între timp, abandonând complet Biblia. Sper ca Dumnezeu să găsească mijloace de convingere, care pe noi ne depășesc. În orice caz, aceasta confirmă ce scrisesem eu mai sus, cu privire la adevărata tendință a încumetării de a judeca pe Dumnezeul Bibliei și de a găsi morala umanistă ca fiind superioară moralei biblice (iudeo-creștine). Citirea umanist-liberală a Bibliei este doar o haltă în drumul spre ateism].