«Probabil tot din acest motiv, Isus Hristos (dacă a existat în realitate) s-a străduit din răsputeri (și la unii a și reușit) să ne spună în Ioan 17:3  […] cum că persoanele (pluralul mi se pare evident) din expresia „pe Tine” și expresia „și pe Isus Hristos”, sunt una și aceeași persoană. Admir strădania lui Isus Hristos în acest verset. Pe unii I-a lămurit, iar pe alții nu reușește nici în ruptul capului. Oare să nu fie El un bun pedagog?»

Dacă a existat Iisus Christos? Mă mir că puneți o astfel de întrebare. Sper să fie doar retorică.

Ideea că Tatăl și Fiul ar fi aceeași persoană nu există în adventism. Teologia care învață că Fiul și Duhul ar fi doar manifestări succesive sau concomitente ale unei singure persoane divine s-a numit în antichitate monarhianism  (dinamic și modalist), iar mai de curând, ca o mișcare ieșită din sânul penticostalismului american, se numește Jesus Only sau Oneness. În adventism nu există decât trinitarianismul oficial, iar neoficial există un curent marginal binitarian (semi-arian), cu rădăcini adânci în secolul 19. Dar deși credem în trei persoane divine, mărturisim un singur Dumnezeu / o singură Dumnezeire, adică o singură „ființă” (existență, natură, esență) divină, care se exprimă și în unitatea perfectă dintre cele trei Persoane, până la identificare. Trinitarianismul este paradoxal și aceasta este cea mai bună dovadă că este de origine divină, biblică.

C.S.«Apoi, cred că se face același tip de greșală ca și în interpretarea Apocalips 12:1, 2 și mai ales versetul 5, unde copilul acela care s-a născut ar fi Isus Hristos, deși sunt versete suficiente care demonstrează că acel copil nu este o singură persoană, ci reprezintă o clasă de persoane. … Și multe alte năzbâtii teologice.»

Nu văd de ce identificarea pruncului din Apocalipsa 12 cu Iisus ar fi o „năzbâtie” teologică. Și care ar fi acele „versete suficiente” care demonstrează că pruncul ar reprezenta o „clasă”? Știu că o asemenea interpretare circulă (printre martorii lui Rutherford și printre davidieni, dacă nu mă înșel), dar Biblia este clară în această privință. Descrierea pruncului („El va paște neamurile cu toiag de fier”), vine dintr-o metaforă mesianică din Psalmul 2:9, care se împlinește în scena din Apocalipsa 19:15. Aceasta este o metaforă a judecății Împărăției. Se știe că Domnul Christos Își asociază pe toți sfinții Lui ca judecători (Mt 19:28; 1Cor 6:2; Ap 20:4) și ca regi (Dan 7:18, 22; Ap 3:21; Ap 20:6; 22:5), pentru că și ei sunt „sămânța Femeii” care va zdrobi capul „șarpelui” (Rom 16:20), sunt biruitorii din Ap 12:10-11 și rămășița din v. 17 (cf. Ap 17:14). Dar în ce privește nașterea și înălțarea pruncului din Ap 12:5, acolo este Mesia SINGUR. Altminteri, ce sens ar avea să se sublinieze că este vorba de „un copil de parte bărbătească”?   

C.S. «Expresia din Daniel: LUMEA VA ALERGA ÎNCOACE ȘI ÎNCOLO, arată clar că LA TIMPUL SFÂRȘITULUI, străduința (alergarea încoace și încolo) permite erori de interpretare. Dar existența erorilor constituie motorul insistențelor în căutare. Cine crede că a GĂSIT ADEVĂRUL, se înșală.»

Expresia din Daniel 12:4 este foarte interesantă. Verbul ebraic folosit înseamnă „a căuta peste tot”, „a umbla prin toată lumea și a răscoli totul ca să găsești ceva”. Se folosește despre israeliții care se sculau dimineața după mană (Nu 11:8), despre tinerii din „ziua aceea”, care vor cutreiera lumea ca să caute cuvântul Domnului (Am 8:12), și despre ochii Domnului, care cutreieră pământul (Za 4:10; 2Cr 16:9). Astfel, textul ebraic subliniază că atât pentru a înțelege profeția, cât și pentru a populariza sensul ei, în timpul sfârșitului vor fi răscolite nu doar universitățile, ci și toate cotloanele lumii. Se înțelege că cineva poate greși, poate culege mătrăgună în loc de mană. Totuși, se așteaptă de la creștin să ajungă devreme la cunoașterea principiilor fundamentale ale adevărului biblic (2Tim 3:7; Ev 5:11—6:2). Cunoașterea adevărului vine în urma pocăinței, a mântuirii de păcat (1Tim 2:4; 2Tim 2:5). Când Scriptura vorbește despre adevăr, nu se referă la cine știe ce amănunte istorice, profetice sau tehnice ale Bibliei, nici la chestiuni de specialitate în teologie, ci se referă la cunoașterea de Dumnezeu, cunoașterea datoriei noastre și a căii mântuirii (Evanghelia Veșnică, Poruncile lui Dumnezeu și credința în Iisus: Ap 14:6, 12d). Acesta este adevărul mântuitor. A căuta o viață întreagă adevărul mântuitor și a nu fi sigur dacă l-ai găsit este greșeala capitală: celelalte erori nici nu mai contează.  

C.S. «….Adam și Eva nu cunoșteau nici binele și nici răul, întrucât nu mâncaseră încă din acel pom…..  PUTEAU FI RESPONSABILIZAȚI NIȘTE IRESPONSABILI? Cum poți pedepsi pe cineva care nu știa ce este aia moarte? Sau știau? Dacă moartea este ceva rău, eu cred că ei încă nu știau ce este aia moarte.»

Când vorbim despre bine și rău în Geneza, trebuie să precizăm dacă este vorba de rău la modul general, răul fizic (suferința, moartea, boala, necazurile), sau răul moral (greșeala, păcatul, nelegiuirea). Adam și Eva nu cunoșteau din experiență nici răul moral, nici răul fizic. Dar experiența personală nu este necesară cunoașterii răului. Când Dumnezeu i-a zis omului: „în ziua când vei mânca din el, vei muri negreșit”, i-a vorbit într-o limbă care putea fi înțeleasă. Chiar un copil, care nu știe ce înseamnă moartea (n-a apucat să vadă pe cineva murind sau să participe la o înmormântare), poate înțelege ce înseamnă a muri dacă i se explică. Dumnezeu nu i-a dat omului un car de „informații”, fără să-i explice nimic. Iar dacă omul a fost în stare să dea nume la o mulțime de animale, să dea nume și soției sale, înseamnă că, cel puțin, la lingvistică se pricepea.

Chiar dacă Dumnezeu nu ar fi precizat că plata neascultării va fi moartea, Adam și Eva ar fi fost la fel de vinovați, pentru că porunca, oricum, nu le permitea să se înfrupte din pomul interzis. Nu se pune problema că ar fi fost iresponsabili. De altfel, femeia a arătat clar șarpelui că știa bine lecția poruncii și înțelegea și ce înseamnă moarte. Șarpele nu i-a explicat ce înseamnă moarte, ci a asigurat-o că nu va muri – i-a alungat teama. Ea se temea de moarte, nu avea îndoieli asupra sensului verbului, dar din nefericire, nu s-a temut și de păcat.

Mintea omenească este o extraordinară creație a lui Dumnezeu. Mintea poate înțelege multe prin analogie, prin intuiție și pe multe alte căi, înainte de a experimenta și în afara experienței. Adam și Eva învățau anatomie, fără să facă disecție pe cadavre. „Cunoașterea binelui și răului” din Geneza 2-3 nu se referă la răul fizic. Nicio ființă perfectă, sănătoasă la minte, nu poate fi ispitită să cunoască suferința și moartea. Dar ispita răului moral a fost posibilă chiar și pentru îngeri, fiind ambalată foarte atrăgător. „Cunoașterea binelui și răului” este o expresie ebraică rară, care se referă la vârsta responsabilității (Dt 1:39; Is 7:15-16), iar cu referire la pomul interzis, această expresie se referă la „autoritatea (dreptul) de a defini ce este bine și ce este rău”. Dumnezeu nu a lăsat creaturilor această autoritate. Este dreptul exclusiv al lui Dumnezeu să arate ce este bine și ce este rău. Omului nu i s-a dat autonomie morală. Nici îngerilor nu li s-a dat autonomie morală. Dacă Dumnezeu nu ar avea acest drept exclusiv, oamenii ar putea fi propriii lor dumnezei. A mânca un fruct nu este păcat. Rațiunea umană nu vede ce rău ar putea fi. Dar dacă Dumnezeu interzice ceva, orice ar fi, atunci încălcarea interdicției este un rău, pentru că exprimă neîncredere și dispreț față de autoritatea Supremă a Creatorului. În această privință, omul este întotdeauna copil față de Dumnezeu. Chiar dacă se va dezvolta continuu, de-a lungul eternității, conștiința umană va fi la o distanță infinită de înțelepciunea lui Dumnezeu. Nu se va ajunge niciodată la capăt.

C.S. «De ce nu ia nimeni în considerare faptul că Geneza ar putea fi, la fel ca și Apocalipsa, o carte care explică fenomene pe un interval mult mai întins de timp. Chiar până la sfârșitul lumii. Că din moment ce Isus spune „TATĂL MEU LUCREAZĂ, ȘI EU DE ASEMENEA LUCREZ”, arată clar (dar nu pentru toți) faptul că PE VREMEA LUI ISUS, încă se mai lucra la finisarea multor lucruri.»

În afară de profețiile Genezei, cartea nu se întinde până la sfârșit. Istoria ei se încheie cu moartea lui Iosif în Egipt. Istorisirea Creației este la timpul trecut. Creația s-a încheiat odată cu ziua a șasea. După aceea, Dumnezeu nu a mai creat ceva așa cum a făcut în săptămâna creației, ci lucrarea Lui a continuat doar în menținerea Creației. Iar odată cu căderea omului, lucrarea lui Dumnezeu a continuat prin „blestemul” impus Creației, pentru disciplinarea omului și pentru ilustrarea efectelor răului, dar și prin lucrarea de căutare și de salvare a omului din păcat. Aceasta este lucrarea despre care Iisus spunea „Tatăl Meu lucrează până acum…”. În afară de caracterul omului, nu a mai rămas nimic de finisat. Celelalte lucruri vor fi create din nou, într-o clipă, când omul va fi gata.

C.S. «De exemplu „MĂ DUC SĂ VĂ PREGĂTESC UN LOC”. Pregătirea acelui loc urma să se facă tocmai pentru a se desăvârși lucrarea de creație! Creația, e drept că fusese încheiată atunci (cu vre-o 6.000 de ani în urmă), dar aducerea la perfecțiune, urma să se ducă la îndeplinire respectând anumite procedee despre care Biblia vorbește foarte clar și pe larg.»

Cu privire la Creație, Iisus a spus clar: „în Casa Tatălui Meu sunt multe locașuri”, iar în parabola nunții a spus: „toate sunt gata!” (Mt 22:4; Lc 14:17), cu privire la cele de sus. Promisiunea lui Iisus din Ioan 14 („Mă duc să vă pregătesc un loc”) se referă la mântuire, nu la Creație. Iisus spunea acele cuvinte în Joia Mare, seara, după Sfânta Cină. Aceasta însemna „Ca să vă pregătesc un loc, Eu mă duc pentru voi în Ghetsemani, Mă duc de la o judecată la alta, la tortură și moarte, Mă duc în mormânt, mă duc la cer să vă fac loc ca Preot, Mă duc să vă pregătesc loc prin Judecată (Rom 14:10; 2Cor 5:10). Odată cu încheierea judecății mântuiților nu mai este nimic de pregătit pentru ei. Sigur că pământul nostru rămâne încă nepregătit, ba încă, la venirea lui Iisus va deveni un pustiu (Is 13:9; 2Pt 3:10-13; 2Tes 1:8; Ap 6:19:20-21). Numai după mileniul judecății rebelilor va fi re-creată lumea noastră (Apocalipsa 21-22).      

C.S. «Cum crede cineva că Dumnezeu a spus „toate lucrurile sunt foarte bune”, când la scurtă vreme toate s-au stricat? Mie mi-ar fi jenă să fac asemenea afirmații. Părerea mea este că Dumnezeu încă nu a spus „IATĂ CĂ TOATE LUCRURILE SUNT FOARTE BUNE!” Dar, acest lucru, pentru a putea fi înțeles, necesită un studiu ceva mai elaborat.»

Dimpotrivă, ar trebui să ne fie jenă să contrazicem cuvântul lui Dumnezeu. Când Dumnezeu a zis că „toate sunt foarte bune”, așa erau: „foarte bune”. Nimic nu era rău, nimic nu era imperfect. Dacă ele s-au stricat mai târziu, nu a fost vina Domnului. Nu știm cât timp a durat de la încheierea Creației până în ziua căderii în păcat, dar putem aproxima. Știm că au făcut pe al treilea băiat (Set) la vârsta de 130 de ani (Gen 5:3). Înainte de această dată, mai avuseseră doi băieți (Cain, Abel, în Geneza 4) și cel puțin două fete (care au devenit soția lui Cain și soția lui Set: Gen 5:4, dar fiicele nu apar în genealogiile ebraice, de regulă). Dacă admitem că pe ceilalți copii i-a făcut să zicem, în timp de 30 de ani, ne rămân exact 100 de ani pentru timpul în care ei au stat în Paradis, fără copii. În Paradis, Adam și Eva încă nu au avut copii, deși le era permis (Gen 1:28; 2:24-25; dacă vreți explicații în detaliu, hai să zicem că ei erau acolo studenți juniori și își propuseseră să nu aibă copii până nu iau examenul final!).   

«Păi atunci stau și eu și mă-ntreb: DACĂ DUMNEZEU ÎI ÎNVAȚĂ PE MEDICI TOATĂ ȘTIINȚA MEDICINII, CUM SE FACE CĂ DUMNEZEU ÎI ÎNVAȚĂ PE MEDICI SĂ PUNĂ PICOARE DE LEMN? Hmmm! Știu eu?»

Pentru că Dumnezeu nu-i învață pe medici toate lucrurile. Mai lasă unele învățături și pentru alți profesioniști: de exemplu, pentru inginerii și tehnicienii care fabrică proteze.

Trăim într-o lume imperfectă. Chiar dacă Dumnezeu ar învăța pe medici să cloneze picioare, ca să ne monteze picioare vii (ceea ce teoretic s-ar putea cândva!), ce folos dacă până la urmă murim? Iar dacă Domnul ne-ar da acces permanent la pomul vieții, ca să întinerim periodic, ce folos, dacă rămânem tot rebeli și păcătoși? Marea noastră suferință (care adesea nu doare, ca prostia), este păcatul. Aici trebuie să ne concentrăm și în studiu și în viață. Subiectele de dispută nu ne ajută prea mult.