Domnul Adrian Oltean, la pagina Martorii lui Iehova apărați, a încercat recent o replică la articolul meu „Ziua domnească” și trebuie să-i mulțumesc, pentru că nu doar mi-a citit articolașul, ci s-a străduit să construiască un amplu răspuns apologetic, sub titlul „Ce este «ziua Domnului» din Rev. (Ap.) 1:10?”.

Din nefericire, apologia domnului Oltean nu este o critică academică și neutră a afirmațiilor mele. Domnia sa vede argumentele mele ca fiind „întortocheate”, „disperate” și interesate confesional. În ce privește problema confesională, pot să-l asigur că noi, adventiștii, nu avem o poziție oficială cu privire la Apocalipsa (mă rog, Revelația!) 1:10 și că există comentatori AZS respectabili care cred că aici ar fi vorba de „ziua Domnului” escatologică. Prin urmare, nu este nicio miză strict confesională în explicația acestui text.

Domnul Oltean îmi citează din Traducerea Lumii Noi (download here!), care traduce propoziția ἐγενόμην ἐν πνεύματι ἐν τῇ κυριακῇ ἡμέρᾳ într-o formă necunoscută celorlalte traduceri:  „Prin inspirație am ajuns în ziua Domnului”, deși în orice dispută biblică, se folosește o versiune biblică recunoscută de ambele părți. Acest tip de traducere este sugerat oarecum și de CJB (Complete Jewish Bible): “I came to be, in the Spirit, on the Day of the Lord”.

1.      Ziua Domnească și ziua escatologică a Domnului

Are dreptate, domnul Olteanu, că expresia „ziua Domnului”, în ambele testamente, cu versiunile „ziua lui YHWH” (Lev. 9:4; 2 Împ. 2:3, 5; Is. 13:6, 9; Ez. 13:5; 48:35; Ioel 1:15; 2:1, 11; 3:4; 4:14; Am. 5:18, 20; Ob. 1:15; Țef. 1:7, 14; Mal. 3:23), „ziua Domnului” (FA 2:20; 1 Cor. 1:8; 5:5; 2 Cor. 1:14; 1 Tes. 5:2; 2 Tes. 2:2;  2 Pt. 3:10) „ziua lui (Iisus) Christos” (Flp. 1:6, 10; 2:16), „ziua Mâniei/Judecății” (Iov 20:80; Ps 110:5; Is 13:13; Pl 1:12; 2:1, 21-22; Ez 22:24; Țef. 1:18; 2:2-3; Mt 10:15; 11:22,24; 12:36, 41-42 etc. 2Pt 2:9; 1In 4:17; Rom 2:5; Ap 6:17), „ziua aceea” (2Tim 1:18 și în Profeți: Is 2:11, 17, 20 etc Zah 12:3) și altele. Peste tot, „ziua Domnului” este expresia profetică referitoare la timpul în care Dumnezeu intervine ca Judecător, pedepsind pe cei răi. Frecvent se referă la intervenții istorice ale lui Dumnezeu, dar adesea se referă la o „zi” escatologică, un timp al răsplății.

Dar aici, în Ap 1:10, nu avem ἡ ἡμέρᾳ [τοῦ] κυρίου „ziua Domnului”, așa cum ar vrea cei mai mulți (din diferite motive), ci ἡ κυριακῇ ἡμέρᾳ „ziua domnească”. Teoretic, adjectivul κυριακός / κυριακή / κυριακόν înseamnă domnesc, care aparține unui domn, care aparține Domnului. Adjectivul mai este întâlnit în Biblie doar într-un singur loc: κυριακὸν δεῖπνον (Cina Domnească), adică cina lăsată de Domnul, ținută spre pomenirea Domnului (1Cor 11:20). Dat fiind că Cina Domnească este un act de cult, poruncit de Domnul și memorial al Domnului, ce este atât de neobișnuit că Ziua Domnească ar fi o zi de cult, poruncită de Domnul și un memorial al Domnului? În mulțimea de locuri biblice, care se referă clar la ziua escatologică a Domnului, nu se folosește niciodată adjectivul κυριακή. Niciodată în Vechiul testament grecesc, și numai în aceste două locuri, cu specific de cult, în Noul Testament.

În afara Scripturii, adjectivul κυριακ* se folosește, de asemenea, foarte rar: λόγια κυριακα „Cuvinte Domnești” (rostiri/porunci/promisiuni ale Domnului – în Papias); γραφαί κυριακαι „Scripturi Domnești” (scrieri despre Domnul, evanghelii – în Clement Alexandrinul). Adjectivul acesta era folosit însă și în legătură cu Cezarul (vezi VGNT DIctionary), care era numit Kύριος (Dominus): εἰς κυριακὰς χρείας „pentru nevoile domnești” (= pentru serviciul imperial); τοῦ κυριακοῦ χρήματος „al venitului domnesc” (=tezaurul imperial); ἐν κτήσει κυριακῇ, „în posesiune domnească” (imperială); ταῖς κυριακαῖς ψήφοις „pentru finațele domnești” (imperiale); τῷ κυριακῷ φίσκῳ „pentru fiscul domnesc” (imperial).

Întrucât denumirea de Σεβαστή (augustă, venerabilă) se dădea zilei împăratului, este clar aici că κυριακῇ ἡμέρᾳ nu putea fi ziua dedicată cezarului. Se știe că creștinii loiali nu acceptau să numească pe cezar Kύριος (Dominus), în locul lui Christos, și rezervau acest titlu lui Iisus, atât în calitatea Lui de reprezentant și stăpânitor de drept al omenirii (Mesia, Împăratul), așa cum indică NT (Lc 2:11; FA 10:36; 1Cor 12:3; 16:22; Iuda 1:4), cât și în calitate de înlocuitor al numelui sacru YHWH, în manieră iudaică.[1]

Adjectivul respectiv a ajuns să fie folosit și în relație cu locul de închinare: εἰς τὸ κυριακὸν „la [casa] domnească” (de unde: Kirche, church, kirk = „biserică” < basilica, sală regală), iar după ce creștinii au început să adopte ziua învierii Domnului (ziua Soarelui) ca zi de cult specifică, aceasta a fost numită în Răsărit Κυριακή (domnească), iar în Apus Dominicus/Dominica (domnească).

Majoritatea covârșitoare a traducerilor, de exemplu, zeci de traduceri englezești au aici “Lord’s day”, adică denumirea bisericească pentru Duminică. La fel este și cu celelalte traduceri, unde se vede clar că traducătorii au înțeles ziua săptămânală a Domnului, nu Ziua escatologică. Ba încă Peșitto (traducerea arameo-creștină / siriacă) a redat cu ביומא דחדבשׁבא bǝ-yōmāᵓ dǝ-ḫaḏ-bǝ-šābāᵓ („în ziua întâi a săptămânii”, lit: „în una la sabat”). Dacă ziua întâi a săptămânii, sau ziua a șaptea este Ziua Domnească, aceasta este cu totul altă chestiune. Dar înainte de toate, ar trebui să fie clar că aici nu este vorba de ziua escatologică a Domnului, chiar dacă Apocalipsa cuprinde și scene ale acelei zile.

Având în vedere cele observate mai sus, despre uzul imperial al termenului, κυριακῇ ἡμέρᾳ „ziua domnească” din Apocalipsa 1:10 se referă la ziua specifică închinată unui alt DOMN decât Cezarul, întrucât autorul este un creștin. Pentru cei mai mulți exegeți, această zi (care până astăzi se numește κυριακῇ în greacă) ar fi Duminica. Pentru cei care observă că, potrivit mărturiei NT, duminica nu era observată de creștini în secolul apostolic, în timp ce sâmbăta este în continuare respectată, există un singur răspuns: Ziua Domnească din Ap 1:10 nu poate fi alta decât ziua numită σάββατα Kυρίῳ (LXX cf. šabbat l-YHWH, Ex 20:10), care este și a Domnului manifestat în trup: κύριός ἐστιν τοῦ σαββάτου ὁ υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου („Domn al Sabatului este Fiul Omului).

Verbul ἐγενόμην, folosit în prima propoziție din Ap 1:10, înseamnă: am (de)venit / am fost (dus) / am ajuns / m-am făcut / am fost făcut (a se vedea același termen și în versetul 9). Toți traducătorii au înțeles că, sintactic, verbul ἐγενόμην este parte din expresia ἐγενόμην ἐν πνεύματι (repetată în 4:2), o expresie care descrie acea trecere sau intrare în experiența extatică a vizionarului, descrisă în mod similar și în alte locuri, deși cu verbe diferite (Ez 37:1 LXX; Ap 17:3; 21:10). În mod normal, propoziția ar trebui tradusă: „În Ziua Domnească am fost dus (răpit) în Duhul.”  Adică „luat în viziune extatică”.

Domnul Olteanu spune: „Nu ar fi fost nevoie ca apostolul Ioan să fie dus sub influența spiritului într-o anumită zi literală a săptămânii, oricare ar fi fost aceasta! Prin urmare, în Revelația 1:10 prin expresia «ziua Domnului» nu poate să se facă referire la o anumită zi de 24 de ore!”

Dar spune, oare, textul, că Ioan ar fi fost „dus (sub influența spiritului) într-o zi…”, așa cum ar fi dus cineva dintr-un loc în altul sau dus într-o situație oarecare?   

2.      Unde anume în Biblie, sau în afara Bibliei, mai este folosită expresia „am ajuns (m-am pomenit, am fost dus) în ziua Domnului”?

De cele mai multe ori, expresia „ziua Domnului” apare ca subiect de propoziție, cu precizarea că: este aproape, vine, se apropie, este mare și înfricoșată. Când apare ca un complement de timp, „ziua Domnului” nu este un tărâm al viziunii, iar subiectul nu este „dus… în ziua Domnului”. Expresia se rezumă la formulări de tipul: „a rămâne tare … în ziua Domnului”, „a dori ziua Domnului”, „a aștepta de la ziua Domnului”, „a fi mântuit în ziua Domnului”, „veți fi lauda noastră în ziua Domnului”.   

Eu nu găsesc în Biblie o situație asemănătoare cu aceea pe care o propune (proclamă!) domnul Olteanu, în numele Traducerii Lumii Noi, unde subiectul, oricare ar fi el, să „ajungă în ziua Domnului”, prin inspirație. Când un subiect este transportat „în / prin Duh(ul)” (‎ברוח barȗaḫ, ἐν πνεύματι), este dus întotdeauna într-o altă realitate, sau un alt loc, nu într-un alt timp (mă refer la exprimare, nu la conținutul viziunii). De exemplu, Ezechiel este dus de Duhul în diverse locuri (Ez 3:12; 8:3; 11:1, 24; 43:5) și profețește despre ziua Domnului (Ez 13:5; 30:3), dar nu spune că a fost dus vreodată, sau că ar fi ajuns în ziua Domnului.     

3.      Comparații cu alte viziuni

Exprimarea lui Ioan în Ap 1:9-10 are o logică normală. El menționează LOCUL unde se afla când a avut viziunea (pe insula Patmos); MOTIVUL pentru care se afla acolo ([exilat] pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia lui Iisus); și era numai normal să menționeze apoi TIMPUL în care a avut loc viziunea. Comparați, în următorul tabel, cu viziunile altor profeți:

În mod special, paralela dintre viziunea lui Daniel și viziunea lui Ioan este obligatorie, deoarece ambii vizionari au văzut Aceeași ființă cerească, pe care îngerul interpret al lui Daniel o numește Mihail (Dan 10:5-9, 13, 21), iar Ioan o recunoaște ca fiind „Fiul Omului”, Cel care a fost mort și a înviat (Ap 1:13-18). Mai mult, ambii profeți au avut această viziune într-o zi semnificativă. Ziua de 24 a lunii întâi (Nisan) din datarea lui Daniel, coincide cu a 21 zi, în care s-au încheiat cele trei săptămâni de post.

Când ebraica biblică vrea să sublinieze că este vorba de săptămâni întregi, sau pline, adaugă perioadei termenul yamim (zile), ca să înțelegem că este vorba de perioade întregi, de exact atâtea zile cât ar trebui să fie (e. g. „o lună întreagă”, Gen 29:14; Num 11:20-21). În acest caz, Daniel folosește și expresia ‎עַד־מְלֹאת ᶜaḏ mǝlōᵓṯ (până la împlinirea…). Nu trebuie să fie cineva expert, ca să înâeleagă ce înseamnă pentru un evreu trei săptămâni întregi, împlinite. Săptămâna biblică începe cu prima zi și se împlinește cu a șaptea. Trei săptămâni întregi nu se puteau încheia decât într-o zi de Sabat. Prin urmare, ziua viziunii lui Daniel a fost un Sabat. Care a fost Ziua Domneascăa viziunii lui Ioan? Cei care cred că a fost o frumoasă duminică, sunt datori să aducă dovezi biblice că Dumnezeu, Iisus sau apostolii au făcut această schimbare.

4.      Restricție la Scripturile grecești?

Domnul Olteanu spune că „dacă Dumnezeu le-a poruncit creștinilor să respecte o anumită zi a săptămânii, ar trebui să știm acest lucru și să fie clar exprimată această poruncă în Sfintele Scripturi Grecești Creștine, în special după formarea congregației creștine în 33 e.n.!”

Înainte de toate, de ce trebuie căutată o asemenea poruncă în Scripturile grecești, nu și în cele ebraice? Ce vrea să spună criticul nostru? Iisus și apostolii Noului Testament s-au raportat întotdeauna la Scripturile așa-numite „Vechiul” Testament, pe care le citeau în ebraică, le transmiteau în targume orale aramaice, iar pentru evreii din diaspora și pentru neevrei, foloseau traducerea greacă (Septuaginta!). Alte Scripturi standard în afară de Primul Testament nici nu existau pe atunci (Lc 16:30-31; 24:44; Mt 5:17-18; 2Tim 3:15). Iar Noul Testament nu a venit să înlocuiască Scripturile lui Moise și ale Profeților, ci să lase o mărturie scrisă în favoarea lui Iisus Christos și a Evangheliei, să arate cum se împlinesc treptat, în creștinim, făgăduințele lui Dumnezeu făcute în vechime evreilor și neevreilor.

Nu erau cu nimic datori autorii Noului Testament, să facă o nouă proclamație în favoarea Sabatului, pe Sinai, sau în vreun Conciliu Apostolic, deoarece Sabatul nu era contestat de nimeni, nu era în pericol în lumea iudaică și era respectat chiar de simpatizanții iudaismului (FA 13:42, 44-45; 15:21; 16:13, 16a, 20-21; 17:2,4; 18:4), așa cum recunoaște și istoricul iudeo-roman Josephus Flavius, la sfârșitul primului secol:

„Mulțimile au arătat de multă vreme o dorință vie de a adopta obiceiurile noastre religioase. Și nu există cetate, grecească sau barbară, nici un singur neam, la care obiceiul nostru de a ne abține de la lucru în ziua a șaptea să nu se fi răspândit; şi unde posturile noastre, aprinderea candelelor, şi multe dintre interdicţiile alimentare să nu fie respectate.” (Josephus, Apion 2:282-283).

Faptul este confirmat și în Enciclopedia Iudaică, articolul ”Sabbath”. 

Am întâlnit în mod frecvent ideea că porunca Sabatului nu este reiterată în NT, prin urmare nu ar fi pentru creștini. Dar chiar dacă nu ar mai fi menționată deloc porunca Sabatului, cartea Faptelor Apostolilor ne dă suficiente dovezi că chiar și în cadrul misiunii creștine printre neevrei (condusă de Pavel), Sabatul era respectat și nu a fost niciodată pus în discuție, așa cum a fost puse în discuție circumcizia, sărbătorile calendaristice, relațiile cu neevreii și obieciurile asociate (spălarea mâinilor, alimentele suspectate a fi fost închinate idolilor etc.).

Există și alte porunci importante ale Legii, care nu sunt reiterate în Noul Testament: interdicția bestialității (zoofilia, Lev 18:23; 20:15-16; Dt 27:22), interdicția incestului (cu nora Lev 18:15; 20:12; cu cumnata Lev 18 16, 18; cu fiica soției Lev 18:17; 20:14; cu sora Lev 20:17; Dt 27:22; cu soacra Dt 27:23; cu mătușa Lev 20:20); interdicția de a face sex în perioada menstruală (Lev 18:19; 20:18); interdicția spiritismului (Lev 20:27); interdicția de a muta hotarele (Dt 27:17), interdicția de a rătăci pe orbi (Dt 27:18), porunca de a respecta pe cei mai în vârstă (Lev 19:32; Is 3:5). Și dacă ne străduim, mai găsim și altele. Sunt, oare, toate aceste porunci ale Legii desființate acum, în Christos, și de aceea nu mai sunt reiterate în NT?

5.      Ce înseamnă „zi” în ebraică și greacă?

Domnul Olteanu scrie: „Pentru ca să aflăm adevărul cu privire la acest verset (Ap 1:10) trebuie să analizăm ce sensuri avea cuvântul «zi» în limbile originale, la vremea când a fost inspirată Biblia!”

Nu cunosc niciun ebraist serios care să afirme că în Geneza 1, termenul original יוֹם yôm, asociat cu numerale, ar avea un alt sens decât acela de „zi”. Ca și în limba română, limbile biblice și toate limbile, când atașează numerale termenului zi se referă la o zi naturală, nu la o perioadă. În plus, Geneza 1 repetă obsesiv, de fiecare dată, că „a fost seară, apoi a fost dimineață”. Nu trebuie să creadă cineva în Creație, pentru a accepta că zilele din Geneza 1 sunt zile naturale, cu seară și dimineață. Există mulți învățați, care cred că Istoria Creației este un mit, dar recunosc că intenția scriitorului a fost aceea de a se referi la originea săptămânii, și că textul afirmă că Dumnezeu a făcut lumea în șase zile naturale.  Când termenul are atașat un numeral, întotdeauna se referă la zile naturale:

• în ziua întîi a lunii (Gen 8:5, 13)
• în a zecea zi a lunii (Lev 16:29)
• timp de şapte zile (Ex 23:15)
• bocet de şapte zile (Gen 50:10)
• în cinci zile, am ajuns la ei în Troa, unde am stat şapte zile (FA 20:6)
• Să lucrezi şase zile….căci în șase zile a făcut Domnul cerul, pământul etc. (Ex 20:9, 11)
• norul l-a acoperit timp de şase zile. În ziua a şaptea, Domnul a chemat pe Moise din mijlocul norului (Ex 24:16)

Singurul caz în care termenul yôm cu numeral are un alt sens decât ziua naturală este atunci când constituie o expresie codificată, ca în profeția lui Daniel: „1290 zile”. În acest caz, nu poate fi vorba de 1290 zile naturale, deoarece o atare perioadă se exprimă normal, în toate limbile, inclusiv în ebraică, drept „trei ani și șapte luni” (compară cu Lc 4:25). În acest caz, se folosește cheia hermeneutică apocaliptică „zi – an”, implicită în profeția cronomesianică a celor „70 de săptămâni” (Dan 9:24) și având un precedent explicit în Ezechiel (4:6). Asemenea cazuri se întâlnesc doar în profețiile apocaliptice, care sunt codificate (Daniel și Apocalipsă) și anume doar când acele zile fac parte din profeția propriu-zisă, nu din descrierea autorului).

Există însă foarte multe cazuri în care termenul yôm, chiar lipsit de numeral și fără context calendaristic, înseamnă de obicei zile naturale. „Câteva zile”, „nu multe zile”, etc. se referă întotdeauna la zile, nu la perioade mai lungi.

Cazul în care termenul yôm (zi) sau pluralul yāmîm (zile) înseamnă timp, într-un sens ceva mai larg decât zi, este folosirea figurată, metaforică, și se întâmplă doar în anumite construcții sintactice. De exemplu, expresia „în ziua în care…” (Gen 2:4) este sinonimă cu „(atunci) când” (Ex 6:28; Lev 7:16) sau „pe vremea când” (Num 3:1; Dt 21:16), indiferent dacă se referă la o zi anumită, sau la un timp anumit; „să ți se lungească zilele” (Ex 20:12) înseamnă, ca și în limba română, să ți se lungească viața, să mai primești „zile” (ani de viață), nu este vorba de lungirea fiecărei zile în parte. Exemplul cel mai frecvent este acela din scrierile profetice (circa 200 de ocurențe), unde expresia‎ בַּיּוֹם הַהוּא bayyôm hāhȗᵓ ([în] ziua aceea, Is 4:1-2; 7:20-21, 23; 10:20; 11:10-11; 12:1 etc. Zah 14:20; 2Tim 1:18; 4:8), are uneori sensul de „timp” nedefinit, fiind sinonimă cu expresia bāᶜēṯ hāhîᵓ  ([în] vremea aceea: Is 18:7; Ier 3:17; 4:11; 8:1; 31:1; 33:15; 50:4, 20; Dan 12:1; Țef 3:20) sau cu „atunci” (Ier 31:13; Țef 3:9, 11), când se referă la viitorul profetic. Aici intră toate acele referiri la „ziua mâniei”, „ziua judecății”, „ziua (escatologică a) Domnului” etc. Toate acestea sunt expresii tipice, unde cuvântul zi permite un uz figurat, deoarece nu are numeral și nici nu arată a fi simbolic (codificat).

În Ev 3:8 „ziua” are sensul natural (cf. Ps 95:8, care se referă la un caz memorabil, petrecut într-o zi anumită: Ex 17:7). Dar în multe cazuri, chiar când se folosește expresia profetică „în ziua aceea”, contextul permite sensul obișnuit, care nu necesită un timp îndelungat.

În cazul din Gen 5:1 „ziua când l-a creat Dumnezeu pe om”, sensul este natural. Omul (bărbat și femeie) a fost creat în ziua a șasea a Facerii (pentru cei ce acceptă revelația din Geneza!). Capitolul 2 este un zoom-in asupra zilei facerii omului descrisă inițial pe scurt în Gen 1:26-31. De unde reiese că Dumnezeu ar fi avut nevoie de un timp mai îndelungat: o lună, un an, o generație, o eră geologică? Creația din Geneza 1 este o creație prin poruncă divină și înfăptuire imediată de Duhul (Gen 1:2-3; Ps 33:9), ca și minunile lui Iisus. Chiar și șase zile sunt prea mult timp pentru Dumnezeu. Dar El a ales acest timp pentru a da astfel omului un program de viață fizică și spirituală, pentru ca omul să nu uite al cui este.

Prin urmare, termenii pentru „zi”, în nicio limbă nu sunt folosiți atât de flexibil. Chiar în texte ca Ps 90:4 și 2Pt 3:8, termenul pentru zi (yôm / ἡμέρα) are sensul natural. Poetul compară poetic timpul uman cu timpul lui Dumnezeu, pentru care o zi poate însemna nimic, sau poate fi extrem de mult. Dar vorbirea este poetică și nu rezultă de aici o realitate fizică sau istorico-profetică; de exemplu, că o zi în socoteala lui Dumnezeu ar fi exact 1000 de ani pământești! Expresia „o mie de ani” este folosită figurat în poezia ebraică, indicând o longevitate incredibilă (Ecl 6:6).

Folosit cu sensul de timp nedefinit, termenul „zi” este asociat și cu perioade foarte îndepărtate în trecut sau în viitor, ca în Deut. 32:7; (Ode 2:7; Sira 1:2; 18:10); 2 Pet. 3:18 (ἡμέρα* αἰῶνος = ziua veacului / din veac, de demult / a veșniciei”). Dar în Geneza 1 nu este folosit niciun termen care se folosește pentru perioade foarte lungi (‎דּוֹר dôr = generație, viață de om; ‎עוֹלָם ᶜôlām = veac, ev, eră, timp nedefinit dar care cuprinde mai multe generații; veșnicie, eternitate;עַד  ᶜaḏ = timp nedefinit în trecut sau în viitor; veșnicie). În schimb, este folosit termenul „zi” cu numeral. Cât se poate de clar”  

Este notabil faptul că pentru prima zi a Creației avem expresia ‎יוֹם אֶחָד yôm ᵓĕḫāḏ „o singură zi” (Gen 1:5; cf. Gen 27:45; 33:13; Lev 22:28; Num 11:19; 1Sam 2:34; 2Cr 28:6; Est 8:12; Is 9:14; 10:17; Zah 3:9). Dacă prima zi, cu seară și dimineață, a însemnat „o singură zi”, atunci și celelalte zile, cu seară și dimineață, au fost zile normale. Cineva poate alege să nu creadă istorisirea Creației, așa cum minunile instantanee făcute de Iisus sunt dificile de acceptat de către sceptici. Dar faptul că autorul Genezei a intenționat să descrie o săptămână naturală este evident. Iar pentru oamenii nesofisticați, care nu complică în mod inutil lucrurile, nu ar fi nevoie de argumentare, întrucât se înțelege clar de la prima citire. Nu servește la nimic să citeze domnul Olteanu o enciclopedie religioasă din secolul al 19-lea, care afirmă că: „Zilele creației au fost zile creative, etape în desfășurare, și nu zile de 24 de ore fiecare.” Ce autoritate are un teolog, sau istoric să emită o astfel de părere, contrazicând Biblia. Poate să nu creadă, dacă așa vrea, nimeni nu-l obligă să accepte scenariul biblic. Dar nu are dreptul să răstălmăcească ce este scris în mod evident.

6.      Săptămâna – copie miniaturală pentru evrei?

Domnul Olteanu spune că „săptămâna fixată pentru a fi respectată de evreii care se aflau sub legământul legii date de către Dumnezeu lor, era o copie în miniatură a acestei săptămâni creative.” AFirmația aceasta conține două erori serioase, sau chiar trei.

1. În primul rând, săptămâna nu a fost dedicată exclusiv evreilor, ci a fost dată omenirii de la început, că nu degeaba a scris Moise în Geneza 1:1—2:3, că Dumnezeu a „binecuvântat și sfințit  ziua a șaptea”. A sfințit-o El pentru pentru uzul personal? Are El nevoie de odihnă? Sabatul a fost făcut pentru om (Mr 2:27), inclusiv pentru neevrei (Is 56:6-7).
2. Și nu pentru „legământul legii” doar, care a fost introdus în Exodul 19. Deja în Exodul 16, Dumnezeu tratează săptămâna și sabatul, ca un fapt binecunoscut; nu a fost nevoie să Se explice de ce în sabat nu vor trebui să strângă mană. De asemenea, când în Ap 11:19 se vorbește despre „chivotul legământului”, la care legământ se referă Ioan, apostolul? La legământul legii? Iisus, care a venit cu Evanghelia, a consfințit prin învățătură și exemplu cuvintele legământului, decalogul (Mt 19:17-20). Legământul nou, promis de Dumnezeu, nu se referea la schimbarea principiilor lui Dumnezeu, ci la scrierea lor în inimă, nu pe piatră (Ier 3:16; 31:31-34; Ev 8:8-12).  
3. De unde reiese că săptămâna dată de Dumnezeu omului ar fi o „copie în miniatură” a săptămânii creative? Acesta este un argument circular, deoarece nu s-a dovedit că Moise ar fi înțeles în Geneza 1-2 o săptămână de… ani, epoci, milenii, ere mitologice sau geologice.

7.      Un sabat fără limite?

Domnul Olteanu repetă un argument straniu, pe care Martorii lui Iehova l-au împrumutat în mod necritic: „fiecare dintre cele șase zile creative se încheie cu declarația: «Și a fost seară și a fost dimineață» (Ge 1:5, 8, 13, 19, 23, 31)… Totuși, ziua a șaptea nu se sfârșește în acest fel, ceea ce indică faptul că această perioadă, în care Dumnezeu a început să se odihnească de lucrările sale creative, făcute pe pământ, nu s-a încheiat.”

Argumentul acesta pleacă de la premisa că expresia schematică «Și a fost seară și a fost dimineață» ar trebui folosită în dreptul fiecărei zile, dacă ar fi vorba de o săptămână naturală. Dar premisa se dovedește a fi falsă, din următoarele motive:

1. Este suficient ca zilele să poarte numerale, pentru a ști că au fost intenționate ca zile naturale. De aceea, faptul că este scris „ziua a șaptea”, la fel cum este scris „ziua a șasea”, este suficient pentru logica umană normală, ca să înțelegem că și ziua a șaptea a fost o zi naturală, încheiată de atunci.
2. Există și alte formule schematice care nu se repetă pentru fiecare zi a Creației. De exemplu, „Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”, nu apare în descrierea zilei a doua, după ce a fost creat „cerul” (firmamentul, bolta). Este aceasta o dovadă că ziua a doua nu era bună? Dacă la sfârșit Dumnezeu spune că toate erau foarte bune (Gen 1:31), nu este suficient? Nu include aceasta și cerul? La fel, dacă despre toate zilele se spune că au avut seară și dimineață, apoi se menționează și ziua a șaptea, cu numeral, nu se înțelege de la sine că trebuie să fi avut și ea seară și dimineață?
3. Mai mult, dacă logica aceasta a MI este corectă, atunci mai degrabă ziua a șasea (vinerea Creației) a rămas fără încheiere, deoarece se spune despre ea că a avut seară și dimineață; dar dacă nu a fost urmată de o nouă seară, care să marcheze ziua de sabat, înseamnă că aceaa zi a șasea nu are sfârșit, iar a șaptea nu a venit și nu se știe dacă va veni, fiindcă nu este scris despre momentul începutului ei…. (seara, cf. Lev 23:32).  
4. Faptul  despre odihna lui Dumnezeu din „ziua a șaptea” autorul vorbește la timpul trecut (Gen 2:2: wayyišbōṯ „S-a odihnit” / „a sabatizat”; Gen 2:3: šābaṯ „S-a odihnit” / „a sabatizat”); același sens definitiv, ca și verbele care arată că a terminat toată lucrarea (wayǝḵal), a binecuvântat (wayǝḇáreḵ), a sfințit (wayǝqaddēš). Succesiunea de verbe arată că Sabatul Creației s-a încheiat. Același adevăr este exprimat și în Evrei 4:3c-4. Totul este încheiat, totul este la timpul trecut. Dumnezeu nu Se mai odihnește acum; dimpotrivă, într-un sens special El lucrează încă (In 5:17).
5. În Ev 4:1-10, apostolul nu vorbește despre o zi de odihnă, ci despre ziua invitației în odihna lui Dumnezeu. Această odihnă a lui Dumnezeu din Evrei 3-4 este odihna pe care o găsim în credință. Apostolul face relații cu odihna lui Iosua (odihna Canaanului), odihna la care Dumnezeu invită prin David (odihna credinței și a pocăinței) și o compară cu odihna Creației lui Dumnezeu, pe care o menționează la timpul trecut (S-a „odihnit”, nu „Se odihnește”).     

8.      Relația lui Dumnezeu cu timpul.

Domnul Olteanu sugerează că zolele Creației nu pot fi înțelese în sens natural, deoarece Dumnezeu este în afara timpului uman: „locuința Lui nu face parte din cadrul sistemului nostru solar și El nu este afectat de diferitele cicluri și orbite ale acestui sistem.” Se înțelege că Dumnezeu este transcendent, că El nu își „numără zilele” ca noi, orientându-Se după soare!  Dar Geneza 1 nu este despre transcendența lui Dumnezeu, ci despre imanența Lui. În calitate de Creator atotputernic, El poate „coborî” în timpul omenesc, poate vorbi în limba omenesc, pe înțelesul omului, așa cum a și făcut în întreaga istorie biblică. Dumnezeu a inspirat pe autorii biblici să vorbească despre El în limbaj omenesc. Altminteri, nu ne-ar fi folosit deloc o descriere a Genezei lumii în limbaj divin. Când Dumnezeu l-a creat pe om, El a „coborât” aici jos, l-a modelat din materia inertă și i-a insuflat viață, odată cu prima respirație. De fapt, El nu a coborât atunci, ci „coborâse” aici, împreună cu toți îngerii, care au asistat extaziați la spectacolul unic al Creației (Iov 38:4,7). Dumnezeu interacționează cu lumea în așa fel încât să fie relevant pentru creaturile Lui. Altfel nu ar putea exista nicio relație cu Dumnezeu, dacă El nu ar fi și imanent și condescendent. 

9.      „Zi și noapte”

Domnul Olteanu ne spune că viziunea din Ap 4:8 nu indică o zi literală a săptămânii (sâmbăta sau duminica), și citează din Ap 7:15 unde se folosește aceeași expresie, că mântuiții vor sluji „zi și noapte” în templul lui Dumnezeu.

Cred că n-am fost înțeles bine. Eu citasem pe Taușev, care pentru a confirma că Ziua Domnească din Ap 1:10 este Duminica, atrăgea atenția asupra primei liturghii cerești din Apocalipsa 4, ca fiind o liturghiei duminicală. Eu am făcut însă observația că în Apocalipsa 4, Dumnezeu este lăudat ca și Creator, ceea ce este tematica Sabatului, nu a Duminicii (Învierii). Nu am afirmat că scena s-ar petrece într-un sabat, ba chiar am scris că înaintea lui Dumnezeu este sabat etern, nu mai este deloc alternanța zi-noapte. Expresia „zi și noapte” aparține limbajului omenesc, ține de experiența noastră, și se referă la o acțiune continuă, neîntreruptă. Nu pe asemenea argumente se sprijină Sabatul Biblic.

Dar în timp ce Dumnezeu trăiește în afara timpului, ființele create trăiesc în timp, iar nouă, pământenilor, Dumnezeu ne-a măsurat timpul laic cu lunile și anii, iar timpul religios, cu zilele și cu săptămâna încoronată de sabat. Nu putem eluda programul sabatic pe care l-a lăsat Dumnezeu omului de la început, argumente că Dumnezeu are alt regim de timp. Noi nu suntem dumnezei, trebuie să ne supunem planului Lui.

Argumentele care se aduc împotriva repausului săptămânal sunt lipsite de orice greutate. Faptul că Iisus a promis să fie cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mat 28:19-20) este acesta un argument că nu mai avem zi de odihnă? Textul nu spune decât că El a promis să fie cu noi în fiecare zi, atât la lucrul nostru secular, cât și în ziua legitimă închinată Lui.

Faptul că oamenii lui Dumnezeu sunt permanent „în lucrarea Domnului” nu-i scutește de respectarea zilei de odihnă. Nu toți sunt slujitori ai Bisericii, care să facă zilnic doar lucrul lui DUmnezeu. Și chiar aceștia, au nevoie, adesea, să se ocupe de activități seculare, ocazionale, care în ziua de odihnă nu pot fi făcute. Domnul Christos făcea în fiecare zi numai lucrarea lui Dumnezeu. Mai mult, ținea să onoreze Sabatul în mod special, vindecând cazurile cele mai disperate. Dar nu este nicăieri scris că Sâmbăta a putut fi găsit în atelierul de tâmplărie, sau ajutând pe vecini să termine de secerat.   

Domnul Olteanu mă trimte la Rom 14:5-6, unde Pavel nu discută deloc despre ziua Sabatului. Cel mai probabil se referă la disputele stârnite de iudaizanți, cu privire la sărbătorile calendaristice tradiționale (pe care le menționează la modul general în Galateni 4 și Coloseni 2). Dacă Pavel, în timp ce folosea sabatul ca zi de adunare sfântă cu evreii și neevreii (cum arată Faptele Apostolilor) și-ar fi permis să spună, în același timp, că pentru creștini nu mai există zi de sabat, ar fi fost un ipocrit. Face parte sabatul Creației din acele lucruri „slabe și sărăcăcioase” despre care vorbește Pavel în Galateni 4? Cum a ajuns fostul rabin la concluzia aceasta ciudată? Voia cumva să depășească pe Christos?   

Teoria că nu-I dăm lui Dumnezeu ziua pe care El a cerut-o, pentru că noi, fiind creștini, I le dăm pe toate, este un sofism gratuit. Christos nu este „sfârșitul” (terminarea) Legii, ci este finalitatea și ținta, desăvârșirea Legii; vezi 1 Tim 1:5, unde același termen grecesc[2] a fost tradus „scopul”, chiar în Traducerea Lumi Noi). 

Este nelegitim să se folosească expresiile din Epistolele lui Pavel (Galateni, Romani) împotriva Sabatului, care a existat înainte de Lege, de la Facerea Lumii. Mai degrabă, când este vorba de asemenea raționamente pe baza unor afirmații dificile ale lui Pavel, să ne amintim de cuvintele lui Petru, care scria (2Petru 3:15-18):

„Să credeț‏i că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântuire, cum v-a scris și preaiubitul nostru frate Pavel, după îțn‏elepciunea dată lui, ca și în toate epistolele lui, când vorbește despre lucrurile acestea. În ele sunt unele lucruri grele de înț‏eles, pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor. Voi deci, preaiubiț‏ilor, știind mai dinainte aceste lucuri, păziț‏i-vă ca nu cumva să vă lăsaț‏i târâț‏i de rătăcirea acestor nelegiuiț‏i, și să vă pierdeț‏i tăria; ci creșteț‏i în harul și în cunoștin‏ța Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos.”

Toate teoriile care folosesc texte biblice care se referă la Lege în general (mozaism) sau la vechiul legământ, pentru a submina autoritatea neschimbată a Celor Zece Porunci, sunt neîntemeiate și anticreștine. Domnul Olteanu citează Evrei 7:11-12 pentru a susține că Legea de la Sinai a fost schimbată. Dar acolo Pavel nu vorbește despre poruncile veșnice ale lui Dumnezeu, sau despre Sabat, ci vorbește despre despre legea preoției și a jertfelor și ritualurilor specifice vechiului legământ de la templul din Ierusalim. Contextul se referă în mod special la legea preoției, care impunea ca preotul să fie din tribul lui Levi, iar Iisus, a venit cu o nouă preoție, schimbând vechea lege a preoției. Citiți și vedeți că așa este. Nu despre Sabat este vorba acolo. Și nici despre o desființare a poruncilor lui Dumnezeu rostite și scrise la Sinai.

Pentru cei care cred că nu au nevoie de o zi de odihnă, pentru că ei slujesc „zi și noapte” lui Dumnezeu, există un cuvânt biblic potrivit (Ap 14:9-11):

„….«Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui (cf. Ecl 12:13); şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pămîntul, marea şi izvoarele apelor (Ex 20:11; Ap 10:6)!» …. «Dacă se închină cineva fiarei și chipului ei, și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu….. …Şi nici zi, nici noapte n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!»”

10. Sabatul lui Matei, Luca etc…

Domnul Olteanu nu este de acord cu afirmația mea că „Christosul lui Matei era preocupat ca urmașii Lui să respecte Sâmbăta și pe viitor” (Mt 24:20) și argumentează că Iisus nu era preocupat acolo de sfințenia Sabatului, ci de sigurnața iudeo-creștinilor, ca să reușească să fugă din Ierusalim, deoarece sâmbăta, porțile Ierusalimului erau închise  (Ne 13:19,22). Este adevărat că Iisus se preocupa de siguranța poporului Său, dar acolo nu poate fi vorba de teama porților Ierusalimului, pentru că este vorba nu doar de cei din Ierusalim, ci de toată Iudeea, chiar de cei care aveau să fie în câmp.  

Tema din Matei 24 reflectă situația istorică descrisă în 1 Macabei, unde „urâciunea pustiirii” fusese așezată la Templu, unde persecuția lui Antioh a început într-o iarnă (luna Kislev) și hasidimii s-au refugiat în munți, unde au fost atacați chiar în zi de sabat, de oștile persecutoare, și au fost ucise uneori femei și copii. După aceste evenimente, Iuda Macabeul a decis ca evreii să se apere și în Sabat, dacă este nevoie, ceea ce a rămas o lege recunoscută și pe timpul lui Iosif Flaviu. Dar Iisus, vorbind despre persecuția viitoare, are grijă și de poporul Lui și de Sabat. El nu este sabatul evreilor, așa cum disprețuitor îl tot numesc creștinii ignoranți sau răuvoitori, ci este Sabatul Domnului și al adevăratului popor al lui Dumnezeu. Noul Israel nu este fără Sabat. De asemenea, domnul Olteanu spune că Sabatul a fost anulat la moartea Domnului. Dar cum putea moartea lui Iisus să anuleze simbolul veșnic al Dumnezeului Creator? Numai Dumnezeul Creator poate fi Mântuitor. Iar Christos este identificat în NT ca fiind Creatorul lumii (Ioan 1:3; Col 1:16-17).

Am folosit textul din Luca 23:56, unde autorul spune că femeile sfinte, venite cu Iisus din Galileea, când a venit Sabatul, nu și-au continuat planul, ci s-au „odihnit după Poruncă”. Domnul Olteanu zice că era normal să procedeze așa, fiindcă erau evreice. Dar „anormalitatea” vine din altă parte, și anume din atitudinea autorului Luca și din atitudinea traducătorilor. Așa cum știm, în calitate de autor al Faptelor Apostolilor, Luca descrie o mulțime de cazuri în care Pavel și asociații lui, din misiunea evanghelizării neevreilor, se adunau în mod regulat în sabat, cu evreii sau cu neevreii. La mult timp după anul 33, și anume la circa 20-25 de ani după aceea, Luca își scrie evanghelia adresată eleniștilor, în care ține să menționeze că femeile care cunoșteau învățătura lui Iisus, „s-au odihnit după poruncă”. Surpriza nu este că niște evreice, într-o societatea iudaică și suspicioasă, țineau sâmbăta. Surpriza este că Luca, mult mai târziu, adresându-se neevreilor, menționează gestul lor și motivația acestui gest, deși altminteri nu era nevoie de a motiva gestul lor. Ioan (20:19) menționează că ucenicii erau adunați în același loc, în ziua învierii, cu ușile închise „de frica iudeilor”. Expresia lui Luca (κατὰ τὴν ἐντολήν „după Poruncă”) este rară în Biblie. De obicei se spune „după porunca lui (David, Iosia etc.)”. Doar aici în Luca 23:56 se spune „după Poruncă”, unde nu se menționează autorul Poruncii, deoarece era vorba de porunca binecunoscută a Sabatului. Când Iisus a zis „Știi poruncile:…” (Luca 18:20), replica a fost „Care?” (Mt 19:18), nu „Ale cui?” Orice evreu știa.

Bineînțeles, cuvântul „poruncă” nu se referă doar la cele zece porunci, ba chiar și porunca sabatului, nu se află doar în Decalog, ci și în Lege în general (Ex 16:23-29; 31:13-16; 35:2-3; Lev 19:3, 30; 23:3; 26:2). Eu nu am spus că termenul pentru poruncă ἐντολή se referă întotdeauna la porunca divină, ci am afirmat că aici în Luca 23:56 se referă la Porunca lui Dumnezeu. Și cu siguranță că așa au înțeles și traducătorii. Doar că nu puțini dintre traducători au căutat să estompeze acest fapt. Dacă este lipsit de importanță teologică pentru creștini, faptul că Luca a menționat că galileencele lui Iisus se odihneau „în ziua Sabatului… după Poruncă”, atunci de ce unii traducători au căutat să minimalizeze importanța expresiei, traducând „după Lege”? (Biblia, București 1921; Biblia Dumitru Cornilescu; Biblia Gala Galaction; Biblia Sinodală BOR; Biblia Jubiliară, Bartolomeu Anania; vezi și traduceri străine).[3]

Acesta este singurul caz din Scriptură unde ἐντολή a fost tradus cu Lege. Cineva ar putea spune că este cam același lucru, dar nu este deloc același lucru. Legea (Tora) este o noțiune largă, folosită de evrei cu referire la mozaism, iudaism și cuprinde toate obligațiile vechiului legământ. Este religia lui Israel, legea strămoșească, cuprinzând (din perioada greco-romană și până astăzi) atât legile scrise de Moise, cât și legile orale, despre care se crede că vin tot de la Dumnezeu prin Moise. Dacă s-au odihnit „după Lege”, înseamnă că au ținut sâmbăta după specificul religiei evreiști. Dacă s-au odihnit „după Poruncă”, înseamnă că au ținut sâmbăta, respectând Porunca lui Dumnezeu, a cărei motivație transcende iudaismul și vechiul legământ, și care este demnă de menționat, de singurul autor neevreu al NT și de singurul evanghelist al misiunii pentru neevrei. Este o diferență, nu-i așa? Dacă nu ar fi fost simțită această „amenințare” pentru tradiția creștină în Luca 23, de ce n-ar fi lăsat traducătorii textul să sune natural, așa cum a fost el gândit: „după PORUNCĂ”? 

Domnul Olteanu citează textul din Ef 2:15 („Prin carnea sa a înlăturat dușmănia, Legea, care consta din porunci” τὸν νόμον τῶν ἐντολῶν cf. Tr. Lumii Noi), după care continuă: „Prin urmare este clar că și «porunca» privitoare la sabat a fost «înlăturată» de corpul de jertfă al lui Isus, dar nu ar trebuie să ne așteptăm ca evreii care au devenit creștini să fi înțeles în mod automat la moartea lui Isus că nu mai trebuiau să respecte sabatul!”

Logica aceasta duce la două concluzii bizare și antinomiene:

a) că Legea lui Dumnezeu ar fi ostilă omului;

b) că dacă Legea aceasta a fost înlăturată prin jertfa trupului lui Christos, înseamnă că toate e imperativele ei sunt anulate: să te închini singurului Dumnezeu adevărat, să respingi cultul imaginilor, să respecți numele lui YHWH, să respecți sabatul lui YHWH, să respecți părinții, să nu ucizi, să fii fidel soției/soțului, să nu furi, să nu fii martor mincinos, să nu poftești ceea ce aparține semenilor; și multe altele, în afară de cele zece. Întrebarea este, de ce toate poruncile moralei religioase și sociale din Lege și din Decalog rămân în picioare, și numai porunca Sabatului este anulată? Iar dacă a fost cu adevărat anulată, atunci nu trebuia, oare, subliniat, în mod explicit acest lucru, mai întâi de Iisus și apoi de apostoli? De ce o poruncă atât de importantă, cu rădăcini în actul Creației, este anulată așa, pe șest, prin aluzii târzii ale teologilor?

În niciun loc din Biblie, Decalogul nu este numit „Legea poruncilor”, ci „legământul”, „mărturia”, „cele zece cuvinte ale legământului”, sau uneori, „Poruncile lui Dumnezeu”. În realitate, citatul din Ef 2:15, ca și pasajul echivalent din Col 2:14, nu se referă la aspectul universal-moral al Legii, ci la acele porunci și rânduieli, care nu permiteau păgânilor aceleași drepturi și binecuvântări date evreilor, fapt ilustrat prin zidul despărțitor de la Templu, între curtea lui Israel și curtea păgânilor (Ef 2:12-18). De asemenea, se referă la diverse obligații calendaristice, cu posturile și regulile specifice (Col 2:16; cf. Lev 23:32), care erau „umbra lucrurilor viitoare” (Col 2:17). Sabatul nu este o prefigurare a lucrurilor viitoare, și chiar dacă ar putea fi interpretat și așa, sensul lui explicit este acela de memorial, nu de umbră a viitorului).  

Domnul Olteanu zice că „în cele din urmă creștinii sub îndrumarea Corpului de Guvernare de la Ierusalim și a spiritului sfânt au înțeles acest lucru: sabatul nu era un lucru «necesar» pentru creștini! Faptele 15:5, 28, 29.” Am zâmbit amar, când am văzut scris cu majuscule „Corpul de Guvernare de la Ierusalim”, iar „spiritul sfânt” scris fără majuscule. Înțelegem că Martorii lui Iehova (mai precis, ai lui Guvernului de la Brooklyn), nu acceptă personalitatea Spiritului Sfânt. E doctrina lor, și nu ne ocupăm acum de acest aspect. Dar acest contrast, între „Guvern” și „spirit” arată ce este mai important într-o asemenea organizație. Din nefericire, sfatul apostolilor de la Ierusalim este văzut după chipul și asemănarea organizației de la Turnul de Veghere. În realitate, apostolii au dat prioritate Spiritului Sfânt, și L-au considerat a fi Cineva, nu ceva, deoarece în decizia primului Conciliu / Sinod de la Ierusalim, au scris: „Căci spiritul sfânt și noi am considerat…” (FA 15:28 Tr. Lumii Noi).      

Domnul Olteanu observă că apostolii nu au inclus și Sabatul în decizia lor sinodală din Faptele 15. Este adevărat, ei nu au menționat nici interdicția furtului, nici sodomia, nici adulterul, nici mărturia mincinoasă, nici multe alte lucruri. Ca orice sinod bisericesc, apostolii și prezbiterii nu s-au adunat pentru a „trasa” noile coordonate ale religiei pentru următorii 2000 de ani. Nu s-au adunat pentru a discuta toată doctrina biblică și tot viitorul Bisericii. Sinodul a fost ocazionat de disputele dintre iudaizanți și Pavel, cu privire la circumcizie și la alte aspecte ale Legii (calendarul, practicile pe care unii păgâni convertiți încă le mai aveau: participarea la mesele idolatre și la desfrâu, unele aspecte ale alimentației păgâne – mâncau cu sânge sau carne trefa / nesacrificată ritual). Acestea erau rapoartele venite de pe teren. Evident că nu se refereau la toate aspectele imaginabile ale vieții, ci doar la anumite subiecte disputate. Dacă Sabatul ar fi fost disputat, ar fi fost și discutat în Sinod. Despre celelalte lucruri, nediscutate însă, apostolii aveau toată convingerea că are cine să-I învețe, deoarece Legea lui Moise era citită pretutindeni, în fiecare Sabat:

„….ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace zugrumate şi de sânge. Căci încă din vechime, Moise are în fiecare cetate oameni, care-l propovăduiesc, fiindcă este citit în sinagogi în toate zilele de Sabat.” (FA 15:2-21)

Se subînțelege astfel că nici apostolii, nici prozeliții nu erau deranjați de Sabat, dimpotrivă, era considerat a fi timpul normal al predicării Scripturii, deoarece credincioșii încetau lucrul și erau disponibili pentru educația spirituală.

Domnul Adrian Olteanu încearcă și unele argumente antitrinitare, la care nu voi răspunde acum, pentru că nu acesta este subiectul acestei replici.

Apologetul nostru, de asemenea distinge între poruncile lui Iisus și poruncile lui Moise, fără a menționa însă că și unele și altele erau „poruncile lui Iehova”. Câte porunci a dat Moise de la Sine? Sau acele interdicții ale perversiuni sexuale date de Moise nu mai sunt valabile astăzi, pentru că nu apar printre poruncile lui Iisus? Să nu uităm că în Apocalipsă, cântarea nouă pe care o cântă biruitorii este „cântarea lui Moise și a Mielului” (Ap 15:3). A primi pe Iisus, respingând pe Moise și rădăcinile evreiești ale lui Iisus, înseamnă a eluda voia lui Dumnezeu. Iisus a pus în legătură credința în Moise, cu credința în El (In 5:46-47) și a spus femeii păgâne, că „mântuirea vine de la evrei” (In 4:22). Porunca lui Iisus este să ascultăm predicarea Legii lui Moise (Mt 23:2-3). Când Dumnezeu a dorit să-L încurajeze pe Iisus să meargă până la capăt spre împlinirea planului mântuirii, nu a trimis heruvimi, serafimi sau îngeri, ci a trimis doi oameni sfinți, pe Moise (cel înviat: Dt 34:6; Iuda 9) și pe Ilie (cel răpit la cer: 2Împ 2:10-11); prin Moise dăduse Legea, prin Ilie a întors pe Israel la Legea lui YHWH, iar spiritul lui Ilie a fost promis și pentru timpul sfârșitului (Mal 4:4-6) – făgăduință care s-a împlinit parțial în Ioan Botezătorul (Lc 1:17), dar încă este nevoie de spiritul lui Ilie și al lui Ioan, cât timp nu a venit încă „ziua Domnului, cea mare și înfricoșată”. Iisus nu avea nevoie să dea o nouă poruncă privitoare la Sabat, deoarece El venise să împlinească poruncile Tatălui (In 15:10), iar poruncile Lui erau tot ale Tatălui (In 14:24). Cu privire la aceste lucruri El a spus foarte clar că vor rămâne în picioare, cât va fi lumea (Mt 5:17-20).

Domnul Olteanu mă uimește în final, cu explicația că în Ap 11:19, prezența chivotului legământului în cer ar fi o simplă aluzie la tronul lui Iehova (Ap 4:5; 11:19). De acord, că chivotul avea această semnificație splendidă. Dar tocmai pentru că avea în el, deci la baza tronului, tablele Legământului, cu cele zece condiții ale Legământului. În Apocalipsă este văzut tronul lui Dumnezeu în foarte multe locuri, dar aici, Ioan spune că a văzut „chivotul legământului”. Scenele care s-au perindat pe dinaintea ochilor lui nu reprezintă o vedere fizică realistă a lucrurilor cerești, ci lecții dramatice și didactice pe care inspirația divină i le-a perindat prin minte, ca într-un vis, pentru învățătura noastră. De aceea, când i se arată chivotul legământului în templul ceresc al lui Dumnezeu, deschis în ziua judecății, Ioan îl descrie așa cum îl vede, fără pretenția că așa ar arăta în realitate tronul ceresc al lui Dumnezeu, sau că în cer ar exista cu adevărat o ladă minunată, conținând table și porunci (noi sau vechi!).

Singurul rost al viziunii este acela de a atrage atenția asupra „celor zece cuvinte ale legământului” (Ex 34:28; Dt 4:13; 10:4). Domnul Olteanu obiectează că Apocalipsa nu spune ce este acolo în chivotul ceresc. Dar era nevoie să spună? Numai dacă s-ar fi schimbat conținutul chivotului ar fi fost necesar să spună. Dar chivotul văzut de Ioan era probabil închis, pentru că orice cititor al Bibliei știe ce se poate găsi acolo. Doar nu vrea să spună că tronul divin este o ladă goală! Pentru a sugera conținutul chivotului, inspirația îl face pe Ioan să vadă „fulgere, glasuri, tunete, cutremur și grindină…” (Ap 11:19). Sunt acestea întâmplător manifestările de la Sinai? (Ex 19:16, 18-19; 20:18; Ev 12:18-19, 21, 25-29).

   Domnul Olteanu spune că Judecata lumii nu are legătură cu Decalogul, ci doar cu „legea lui Christos”. Adevărul este că, după Biblie, judecata este complexă, întrucât toți oamenii vor fi judecați după faptele lor. Chiar dintre păgâni, care n-au cunoscut Legea sau Evanghelia, unii vor fi salvați (Rom 2:14-16; 1Tim 4:10; Iac 2:8). Dar cu mai mare rigoare vor fi judecați cei care au avut cunoștința Scripturii (Rom 2:9-12). Vor fi judecați ca drepți împlinitorii Legii, chiar dacă sunt neevrei, nu auzitorii Legii (Rom 12:13-14). Unii au avut doar Legea, alții au avut și Evanghelia, ceea ce aduce o responsabilitate crescută (1Pt 4:17-18; Ev 10:28-31; Iac 2:10-13).

Domnul Olteanu mai susține că titlul de „Domn al Sabatului” pe care și-l asumă Iisus în evanghelii (Mt 12:8; Mr 2:28) ar indica „viitoarea sa Domnie de O Mie de Ani, care va aduce pacea pe pământ”. Dar în context, este disputa dinttre Iisus și iudei cu privire la adevărata păzire a Sabatului. Nu este vorba despre cei 1000 de ani. Mai mult, nicăieri cei 1000 de ani nu sunt numiți sabat. Ar putea fi ceva asemănător anului sabatic sau jubileului, dar cu siguranță că cei 1000 de ani nu înlocuiesc sabatul biblic din ambele ere.

Da, Iisus a făcut vindecări în Sabat, ceea ce era legitim. Iisus S-a apărat că nu calcă Sabatul. Dar așa-zișii creștini, ca și fariseii, găsesc în faptele lui Iisus profanarea Sabatului.  

De asemenea, odihna în Christos / YHWH nu anulează odihna sabatului, tot așa cum slujirea lui Dumnezeu nu anulează munca noastră de fiecare zi, iar nunta Mielului din Apocalipsă nu anulează legea căsătoriei pentru pământeni. Odihna lui Iisus o primim în fiecare zi, dacă o căutăm prin credință, dar odihna Sabatului vine la vremea ei, iar dacă o neglijăm, pierdem binecuvântarea pusă de Dumnezeu în ea și ne împovărăm cu păcat, ca niște călcători ai Poruncilor.  

Domnul Olteanu spune „conducătorii religioşi i-au împovărat pe oameni făcându-i sclavii unor tradiţii, cum sunt regulile extrem de rigide referitoare la sabat.” Corect. Dar dacă unii lideri religioși au impus poveri peste poruncile lui Dumnezeu, să deducem de aici că ele trebuie anulate, sau că au fost anulate? Toate, sau poate numai una?

---

[1] Lc 1:43; 19:31, 34; In 20:28; FA 2:47; 7:33; 9:10, 11, 15; 12:11, 17; 16:14; 18:9; 22:10; 23:11; 1Cor 3:5; 4:4, 19; 9:14; 11:23; Flp 2:9-11; 4:5; 1Tes 4:16; 2Tes 2:8; 3:3, 5;  2Tim 1:16, 18; 2:19; 4:8; Iac 4:15; 1Pt 2:3 etc.

[2] τέλος = finalitate, împlinire, rezultat, scop, țintă, desăvârșire, capăt, măsură deplină; săvârșire, sfârșit, terminare, încetare; vamă, taxă, tribut, plată.

[3] The French Louis Segond Version; New International Reader’s Version; New Jerusalem Bible / La Bible de Jérusalem; New Living Translation; Bible en français courant; La Biblia, versión castellana; Bíblia Catalana Interconfessional; Biblia Portugues (Sociedade Bíblica de Portugal); San Paolo Edizione; Luther Bibel; Herder Bibel; Sclachter Bibel; Zurcher Bibel etc.