1.      Istoria din spatele istoriei

• Daniel 10:1 „vesteşte o mare nenorocire” (ebr., mai degrabă, „o mare luptă”).
• Viziunea lui Michael înveşmântat în odăjdii de Mare Preot (v. 5-6).
• Daniel este terifiat de apariţia aceasta (v. 7-9).
• Intervenţia unei alte fiinţe cereşti, care nu se prezintă, dar se poartă cu Daniel şi îi vorbeşte în stilul lui Gabriel din capitolele anterioare (v. 10-12). Comparaţia cu viziunea din cap. 8 confirmă că este vorba despre Gabriel.
• Expresia „Michael, una din căpeteniile cele mai de seamă” (v. 13) trebuie înţeleasă ca „Unul dintre Comandanţii Supremi” ai îngerilor, Michael fiind Christos, aici preexistent ca Dumnezeu, alături de Dumnezeu, Creator şi Suveran al îngerilor (Col. 1:16). Apocalipsa şi alte viziuni, de asemenea, se referă adesea la Tatăl şi Fiul. v.
• Dan. 10:13-14, 20-21; 11:1. Gabriel dezvăluie ceva din „istoria din spatele istoriei”, arătând că există un război nevăzut, în care sunt implicaţi, de o parte, Michael şi Gabriel, şi de cealaltă parte alte „căpetenii”[1]– a perşilor, a grecilor etc. Prin cruce, [Christos] a dezarmat şi jefuit acele ‘căpetenii’ şi ‘autorităţi’, făcându-le de spectacol şi trăgându-le ca pe nişte prizonieri în cortegiul Său triumfal (Col 2:15). Această dezvăluire ne pregăteşte să înţelegem ce este în spatele conflictelor est-vest şi apoi nord-sud din marea profeţie care urmează în cap. 11.
• Ultima parte din 10:21 şi prima parte din 11:1 formează o paranteză pe care o face îngerul, referindu-se la contribuţia sa la cele datate în cap. 6 şi 9.  Vers. 2 continuă discursul din 10:21.
• Armura lui Michael: „haine de in” = expresie unică în Ezechiel (9:2-3, 11; 10:2, 6-7) şi Daniel (10:5; 12:6-7), care se referă la totalitatea obiectelor de îmbrăcăminte purtate de arhiereul iudeu în Ziua Ispăşirii (Lev. 16:4). „(brâu de) aur din Ufaz” = (excepţie, vezi Lev. 16:4). Pentru aur, Daniel foloseşte termenul arhaic, poetic, de origine egipteană (kéthem), dovadă a vechimii cărţii (ultima lui prezenţă, în afară de Daniel este în Pl. 4:1). Ufaz este un loc menţionat doar în Ier. 10:9 (prob. râul Hyphasis, în India; aurul se colecta din nisipuri aurifere). „piatră de chrisolit” (ebr. taršîš) = topaz spaniol;  „aramă lustruită” = numai la Ezechiel (1:7) şi la Daniel. Ezechiel (1:26-28) descrie în mod asemănător viziunea Dumnezeului lui Israel. 

2. Conflictul iniţial est-vest (v. 2-4)

v. 2. Patru împăraţi persani după Cirus (vezi 10:1): I. Cambize (530-522 AC); II. „Smerdis” / Magul Gaumata (522); III. Darius Persanul (522-486), Xerxe (485-465). Aşa îi numesc istoricii, după pronunţia grecească, dar în persană se numeau: Kuroş (Cirus), Kambujia (Cambize), Bardia (Smerdis), Daraiavahuş (Darius) şi Hşaiarşa (Xerxe). Ultimul era pronunţat de babilonieni Ahşiuarşu, de unde evreii l-au redat în forma Ahaşveroş (transliterat de latini Ahasuerus/Asuerus, cf. Ezra 4). Acesta avea o bogăţie fabuloasă (vezi și Est. 1:1-8; 10:1-2), şi a pregătit între anii 483-480 o invazie masivă împotriva grecilor, urmată de bătăliile de la Termopile, Plateea şi Micale (480-479), cu mari înfrângeri pentru perşi.  

v. 3-4. Obiectivul profeţiei se îndreaptă acum spre reacţia de mai târziu a Vestului (compară cu descrierea ţapului din 8:5-8). Dincolo de reacţia de apărare şi de unele victorii istorice contra perşilor, Europa reprezentată de lumea greacă a intrat pe scena marilor puteri mondiale prin campania lui Alexandru Macedon, care i-a „unit” (printr-un dur război) sub sceptrul macedonean pe grecii cei veşnic divizaţi (336-334), a invadat Imperiul Persan (334) şi ajungând în Persia, s-a proclamat succesor legitim la tronul Ahemenizilor (330 AC). A murit însă în scurt timp, la Babilon, fără urmaşi (323). După un război îndelungat care disputa drepturile de succesiune şi care a desfiinţat fizic orice simbol al unităţii politice a imperiului (pe moştenitorii Filip III şi Alexandru IV şi o serie de regenţi), imperiul s-a împărţit definitiv în patru regate elenistice (301), întemeiate de patru mari generali ai lui Alexandru:

1. Kássandros (Macedonia şi Grecia).
2. Lysímachos (Tracia, Pergam, Bitinia). După moartea lui Lysímachos şi invadarea Traciei de către celţi, puterea aceasta a fost continuată de regatul Pergamului.
3. Séleukos: Siria Seleucidă cu cea mai mare parte a imperiului lui Alexandru.
4. Ptolemáios: Egiptul, Palestina, Cipru, Cilica etc.

Dar aceste diviziuni nu au fost singurele. Au mai apărut şi alte state elenistice mai mici (Regatul Bitiniei, 297; Regatul Pontului, 291; Regatul Greco-Bactrian, 250; etc.).

3. Conflictele nord-sud (războaiele siriene)

v. 5. Începând cu acest verset, atenţia se îndreaptă asupra soartei celor mai puternice regate elenistice. Împăratul de la miază-zi este Egiptul Ptolemaic (întemeiat de Ptolemaios), iar cel de la miază-noapte este Siria/Babilonia Seleucidă, care cuprindea iniţial cea mai mare parte a fostului imperiu al lui Alexandru. În lupele dintre diadohi, Seleukos luptase ca general în armata lui Ptolemaios, dar după ce a ocupat Babilonul, a devenit stăpânul unui imperiu mai vast decât al lui Ptolemaios. Importanţa profetică majoră a conflictului nesfârşit dintre cele două regate, de nord şi de sud, este prezenţa provinciei Iudeea, care se afla între ele, iniţial supusă politic Egiptului Ptolemaic. Între cele două dinastii izbucneşte o serie de conflicte (războaiele siriene). 

 v. 6:  Alianţa dintre Ptolemaios II (Filadelful) şi Antiochos II (Zeul), descendent al lui Seleukos, a fost pecetluită printr-o căsătorie (252 AC). Antioh II îşi repudiază prima soţie (Laodike/Laodice) şi o ia pe Berenike Syra (Berenice) fiica lui Ptolemeu II. Planul Ptolemeului însă nu a reuşit, deoarece după moartea acestuia, Antioh II a chemat-o înapoi pe Laodice (246), care s-a răzbunat, dând la moarte pe Berenice împreună cu fiul ei minor, şi otrăvind pe soţul ei, regele Antioh.  

11:7-8. Ca reacţie, Ptolemeu III, fratele Berenicei, invadează Regatul Seleucid într-o campanie de succes, ocupând Antiohi, ajungând până la Babilon, prădând şi recuperând chiar idolii capturaţi cândva de Cambize Persanul, cuceritorul Egiptului.  Pentru aceasta, a fost supranumit de egipteni Euergetes (Binefăcătorul). A încheiat apoi pace cu Seleukos II (Kallinikos), fiul Laodicei, în anul 241 AC. 

11:9. Campania lui Seleukos II împotriva Egiptului (239), soldată cu înfrângere.

11:10. Fiii lui Seleukos II au fost Seleukos III şi Antiochos III (Cel Mare), care au lansat al patrulea război sirian (221-217 AC). 

11:11-12.  Marea bătălie de la Rafia (217 AC); pentru prima dată în istorie se folosesc elefanţi de luptă. Antioh cel Mare este înfrânt de Ptolemeu IV (Philopator). Dar Ptolemeu IV nu a profitat în continuare de această victorie uriaşă, nu a îndrăznit mai mult, ci s-a întors la o viaţă de huzur şi petreceri. Expresia „nu va birui” este aici o traducere discutabilă. Alţii  au tradus: „nu va predomina” (Θ, VUL, NAS, NET etc.), „nu va rămâne triumfător” (NIV) sau „nu va deveni puternic” (YLT).   

11:13-14. După 13 ani (204 AC), Antioh III a pornit o nouă campanie împotriva Egiptului. Avea o ocazie bună: Ptolemaios IV murise, iar moştenitorul său minor era reprezentat de nişte regenţi. Pentru Ptolemei începea numărătoarea inversă. Conjuraţie universală împotriva Egiptului Ptolemaic. Alianţele lui Antioh cel Mare cu diverse puteri, răscoalele băştinaşilor egipteni, comploturile regenţilor contra suveranului lor minor, erau suficiente motive de îngrijorare cu privire la soarta regatului din sud. La acestea s-a mai adăugat şi trădarea iudeilor, care fiind crunt exploataţi de Ptolemei, sperau să o ducă mai bine sub aripa Seleucizilor. Apăruse deja un partid filo-sirian („ceata de derbedei”) care milita pentru trecerea de partea Seleucizilor în acest conflict. Astfel iudeii au deschis porţile Ierusalimului pentru Antioh cel Mare şi au trecut sub suzeranitatea acestuia. Este neclar la ce vedenie se referă aici profeţia, dar este posibil că politica dusă de filo-sirieni să fi fost împănată cu comentarii din profeţi. Dumnezeu condamnase de mai multe ori, prin profeţi, alianţele politice ale poporului Său, care în vremea regatului iudeu preexilic pendula între Egipt şi Asiria (Isaia 30-31, Ieremia 2:18 etc). Trădarea iudeilor a determinat Egiptul la o expediţie de pedepsire, iar pe termen nu prea lung, politica filo-siriană avea să provoace o stare de conflicte religioase în popor şi între iudei şi greci (sirieni), rezultând cea mai mare persecuţie religioasă de până atunci.

11:15-16. Antioh cel Mare a învins la Panion (Paneas/Banias) forţele egiptene conduse de generalul Skopas. Cu această ocazie, Antioh cel Mare şi-a asigurat stăpânirea asupra Koile-Siriei, Feniciei şi Palestinei (200 AC). Expresia „nimicind cu desăvârşire tot ce-i va cădea în mână” are o problemă de traducere aici. Mai corect ar fi: „şi toată [ţara] va cădea în mâinile lui” (vezi Septuaginta, YLT, NRS, Biblia Sinodală, etc.).

11:17. Având o agendă „diplomatică” murdară, Antioh cel Mare a dat pe fiica sa Kleopatra lui Ptolemeu IV (193 AC), ca să-l anihileze. Dar prinţesa seleucidă a rămas fidelă soţului ei Ptolemeu, dejucând astfel planul diabolic al tatălui.

11:18. Marile expediţii ale lui Antioh cel Mare în provinciile elenistice din vest (193-191). Antioh cel Mare a cucerit mai multe ţinuturi maritime: Hellespontul, Tracia, Eubeea, Samos, Rodos (în ebraică, atât insulele, „ostroavele” cât şi regiunile continentale de pe coastă poartă acelaşi nume (ʾiyyîm). Prin aceste acţiuni, Antioh a intrat în conflict cu Roma, care începuse să joace rolul de „apărător al popoarelor” şi avea tot interesul să interpreteze gestul lui Antioh ca pe un afront la demnitatea ei. Ca reacţie, Roma („SPQR”) şi-a trimis trimite legiunile, în frunte cu generalul Lucius Cornelius Scipio, care l-a înfrânt pe Antioh cel Mare într-o serie de bătălii, cea decisivă fiind faimoasă bătălie de la Magnesia (190 AC). Prin pacea de la Apamea, în Frigia (188), Antioh este silit să plătească romanilor imense despăgubiri de război în numai 12 ani, să renunţe la cuceririle din vest, la flotă şi la elefanţii de luptă şi să dea ostatici drept garanţie, între care şi pe fiul său Antioh IV.    

11:19. În nevoie disperată de bani pentru datoriile de război, Antioh cel Mare a făcut o expediţie de jaf la templele provinciilor orientale. În tentativa de a ridica tezaurul templului lui Bel din Elam, suveranul şi-a pierdut viaţa (187 î.e.n.), lăsând urmaşilor o situaţie deplorabilă. Banii trebuiau căutaţi acum peste tot, în special la temple, pentru a plăti datoriile de război.

11:20 – În locul lui Antioh cel Mare s-a ridicat pe tronul Siriei elenistice fiul său Seleukos IV Philopator (187-175 î.e.n.). Acesta a trimis pe marele său birar Heliodoros ca să strângă birurile din Iudeea. Tezaurul templului de la Ierusalim era vizat în mod special. Marele preot Honia (Onias III) s-a împotrivit înstrăinării tezaurului, dar Simeon, administratorul templului, s-a arătat dispus să trădeze (vezi 2 Mac. 3). Nu ştim dacă expediţia lui Heliodor a reuşit. La întoarcerea în Siria, Heliodor a pus la cale otrăvirea regelui său Seleukos IV, după care i-a luat locul. (175 AC), întrucât fiul lui Seleukos IV avea doar 5 ani.

2.      Regele infam de la nord

11:21. Antioh IV, mezinul lui Antioh III cel Mare, care fusese crescut ca ostatic la Roma, s-a urcat apoi pe tronul seleucid în acelaşi an (175), înlăturând atât pe Heliodor, cât şi pe moştenitorii legitimi ai tronului. În 177, fratele său Seleukos IV ceruse eliberarea lui Antioh IV de la Roma, garantând cu propriul său fiu Demetrios. Extraordinarul aventurier Antioh IV a urcat pe scena Siriei în urma unei alianţe cu regele Pergamului, promiţând Romei plata datoriilor, ameţind pe sirieni cu retorica lui populistă, ţesând tot feul de intrigi şi lovituri de teatru. Polybios îl descrie:

„Furişându-se afară din palat, hoinărea adesea, întovărăşit de doi-trei oameni, prin oraş. Nu rareori putea fi întâlnit prin ateliere…. unde flecărea…, lăudându-se cu dragostea sa pentru artă… Deseori îşi lepăda veşmintele regeşti… şi ieşea în piaţă, ca unul care umbla să obţină vreo magistratură: pe unii îi trăgea de mânecă, pe alţii îi îmbrăţişa şi-i ruga să-şi dea votul pentru a fi ales edil sau tribun. De reuşea să obţină funcţiunea, se aşeza de îndată pe un scaun de fildeş, după obiceiul roman, examina tranzacţiile efectuate în piaţă şi rezolva pricinile cu mult zel şi bunăvoinţă… Intra prin cârciumi, unde bea cu netrebnicii şi cânta cântecele lor vulgare…

Această purtare a lui Antiochos provoca nedumerire, fiindcă nu se ştia dacă este prost sau nebun. Antioh IV îşi luase supranumele de Epíphanes (Strălucitul) dar Polybios crede că ar fi fost mai potrivit să se numească Epímanes („Smintitul”).

11:22. Odată cu ascensiunea lui Antioch Epiphanes, a izbucnit din nou conflictul cu Egiptul, pe tema clasică: provinciile de la mijloc (Palestina etc.), pe care Ptolemeii le pretindeau ca zestre a Kleopatrei. Antioh şi-a refăcut flota şi elefanţii (în ciuda înţelegerii cu Roma) şi a înfrânt forţele egiptene lângă Muntele Kassios (c. 171 AC). În această perioadă a început elenizarea forţată a iudeilor, care deja erau împărţiţi în două facţiuni principale: filoeleniştii (dispuşi să adopte cultura greacă şi păgânismul) şi credincioşii iudaişti (ḫasīdîm). Marele preot Honia III, „căpetenia legământului”, reprezentantul legitim al religiei iudaice pe care o practicau conservatorii hasidimi, a fost îndepărtat din funcţie de propriul său frate, preotul filoelenist Ieşua (supranumit „Iason”) şi în final a fost ucis din ordinul lui Antioh. La rândul său şi Iason a fost înlocuit de alt competitor filoelenist – Menelaos.

11:23-27. Aici sunt descrise primele două campanii ale lui Antioh împotriva Egiptului (172-170). În spiritul diplomaţiei pe care o învăţase perfect la Roma, Antioh a intrat în Egipt, amestecându-se în luptele interdinastice dintre Ptolemeu VI (Philometor) – pe care l-a capturat, ca să-i dea ân mod „dezinteresat” ajutor pentru a-şi recăpăta tronul – şi Ptolemeu VII (Physkon), celălalt pretendent la tronul Egiptului. Cu puţini oameni, pentru a nu trezi bănuielile nepotului său ptolemeic, s-a făcut stăpân pe vechea capitală Memphis şi a declarat război lui Physkon, care îşi avea sediul în Alexandria.

Jucând în continuare rolul de protector şi tutore al lui Physkon, Antioh s-a proclamat regent al Egiptului (171 î.e.n.). Physkon a fost înfrânt la Pelusion în urma unei trădări manevrate de Antioh prin miniştrii Lenaios şi Eulaios. Însă cei doi regi (unchiul sirian şi nepotul egiptean) erau fiecare conştienţi că joacă teatru, că au, de fapt, interese opuse. În aparenţă aliaţi contra lui Physkon, cei doi se înşelau reciproc. În aceste condiţii, Physkon şi Kleopatra II au cerut ajutor Romei.

11:28-32a. La Ierusalim, Lysímachos, fratele lui Menelaos, a încercat să pună mâna pe tezaurul templului, ca să se achite faţă de suveranul sirian. Dar poporul l-a ucis pe Lysímachos, ceea ce a dat un pretext lui Antioh să pedepsească exemplar pe iudei. A urmat o nouă campanie împotriva Egiptului, dar de data aceasta n-a mai putut păcăli pe nimeni. „Corăbiile din Chitim”,[2] care evocă vechea profeţie a lui Balaam (Num. 24:24) se referă aici la flota romană care se îndrepta spre Egipt, după ce cucerise Macedonia (168 AC). Chemaţi în ajutor de Ptolemei, romanii l-au silit pe Antioh să părăsească Egiptul ruşinat şi cu mâinile goale. Popilius Laenas i-a adus decretul Senatului Roman, apoi a trasat un cerc pe nisip în jurul lui Antioh şi l-a obligat să dea Romei răspunsul înainte de a ieşi din cerc. Antioh auzise că evreii s-ar fi bucurat în urma unui zvon fals cu privire la moartea lui Antioh în Egipt. Furios, s-a întors în capitala sa (Antiohia) şi, trecând prin Iudeea, a lansat prima persecuţie religioasă din istorie. A interzis sabatul, sărbătorile, circumcizia, posedarea Scripturilor, etc., orice expresie a iudaismului, sub pedeapsa cu moartea. Serviciul de la templu a fost desfiinţat, jertfa zilnică a fost oprită şi s-a instituit cultul lui Zeus Dolichenos (BAAL ŞAMEM),[3] al cărui idol era sculptat în chipul lui Antioh. Mulţi evrei, în special din clasele bogate, şi o bună parte din preoţime, au acceptat elenizarea, unii dovedind chiar exces de zel în convertirea confraţilor lor, asemenea samaritenilor. S-a instituit în ţară un sistem inchizitorial de urmărire şi reeducare a nonconformiştilor, condus de sirieni şi „implementat” de supraveghetori evrei apostaţi.

Putem vedea aceste evenimente ca pe un tipar în istoria iudaică. Apare o cultură lumească luminată şi progresistă, aceasta schimbă lumea, şi atunci unii iudei din clasele superioare se aruncă, de regulă, în ea. De ce?  Fiindcă ei sunt bogaţi, sofisticaţi şi au prea mult timp liber. Apoi ei spun celorlalţi iudei: „Hai să fim moderni. Să lăsăm laoparte toate chestiile astea evreieşti învechite” (Vom vedea acelaşi tipar repetat în Spania, în Germania şi chiar astăzi, în America). În vremea aceasta apare un grup de iudei, mic dar foarte impunător şi puternic, care se aliniază cu autorităţile greceşti, şi se elenizează. Ei fac toate lucrurile ca grecii. Îşi trimit copiii la gimnaziu, le anulează fizic  circumcizia – operaţie foarte dureroasă – fiindcă atâtea jocuri greceşti se fac în pielea goală şi grecii nu trebuie să-i vadă aşa, „mutilaţi”. Pentru ca lucrurile să fie şi mai rele, ruptura dintre iudeii elenizaţi şi curentul iudaic principal, este dublată de o altă sciziune – dintre două facţiuni ale iudeilor religioşi. Totul a început când doi învăţători, Ţadok şi Bysos, au început să predice o nouă formă de iudaism, care tăgăduia credinţa în divinitatea Legii orale (a Tradiţiei), Urmaşii lor sunt numiţi ţadukim (saduchei) şi bysosim, dintre care saducheii au făcut istorie. Ceilalţi iudei credincioşi, care ţineau Legea iudaică aşa cum se practica tradiţional, au fost numiţi, în mod ironic, peruşim („farisei”, separatişti) pentru a fi distinşi de alţii.”[4]

„Trebuie să le mulţumim grecilor pentru inventarea persecuţiei religioase, concept până atunci necunoscut în istorie.” (Rabbi Ken Spiro).

11:32b-34. Rezistenţa hasidimilor este descrisă în cărţile 1 şi 2 Macabei (care nu sunt inspirate, dar sunt istorice). De aseemenea, se face aluzie la această sfântă rezistenţă în Evrei 11:35, 38. Modestul ajutor în favoarea credincioşilor, menţionat în profeţie a fost revolta Macabeilor (Haşmoneilor), o familie de preoţi care a condus o serie de lupte extraordinare contra sirienilor, de un eroism mânat de credinţă, ca în timpul Judecătorilor. Au recuperat cetatea templului, l-au „curăţit”, la 25 Kislew (decembrie) 165, exact la trei ani după profanarea lui, eveniment celebrat astăzi prin sărbătoarea Hanukka (In 10:22). După victoria Macabeilor, ca după orice victorie, oportuniştii politici au început să joace acum rolul de credincioşi. Aceste lucruri sunt menţionate tocmai pentru că formează un model repetabil. 

În acest timp, Antioh era în război cu parţii în Orient, unde a şi murit în urma unei boli necruţătoare. Domnise 11 ani închinaţi tainei fărădelegii, dezvoltând un model politic emanat de la romani şi un tipar religios pe care avea să-l transmită prin timp, până şi iudeilor şi creştinilor. Persecuţiile lansate de el au fost nemaiîntâlnite până atunci şi sunt tipice pentru tot ce avea să sufere poporul lui Dumnezeu peste secole şi milenii.

11:35. Acest verset este cheia marii profeţii din cap. 11, arătând că scopul lui Dumnezeu era curăţirea poporului Său şi că acest scop a rămas valabil până la sfârşit (cf. 12: 8-9). Expresia „până la vremea sfârşitului” îl scuteşte pe Gabriel de a prezice cu aceeaşi doză de detalii, prin ce avea să treacă poporul sfânt până la sfârşit. Dacă domnia malefică a lui Antioh, de numai 11 ani, este descrisă de înger în 14 versete, atunci domnia Antihristului din cap. 7, care avea să persecute pe sfinţi 3 ½ vremi (1260 ani), ar fi trebuit descrisă în peste 1600 versete!  Gabriel însă prezintă cazul Antioh ca tipar al persecutorilor de mai târziu, pentru că este suficient să învăţăm din lecţia aceasta tot ce avea să mai urmeze şi tot ce va mai urma de aici încolo.

Trei tipuri de curăţire (vezi şi Mt. 3:11-12): 1. çārāf  :încercaţi (metalurgie: „lămuriţi”, rafinaţi, curăţiţi prin foc). Ier. 6:29-30; Za. 13:9; 2. bārēr :curăţiţi (I. curăţirea cerealelor prin acţiunea vântului şi a mişcării; vânturare şi cernere: selectaţi, cernuţi; II. ascuţiţi). Am. 9:9; Lc. 22:31; 3. labbēn : albiţi (spălare, curăţarea veşmintelor – cu apă, detergenţi şi frecare – albiţi, purificaţi).  Ps. 51:7; Is. 1:18; Ier. 2:22; Ap. 7:14.

3.      Progresul persecuţiilor

După cum Antioh este umbra şi modelul lui Antichrist şi al următorilor persecutori, tot astfel, persecuţia lansată de el este umbra persecuţiilor ulterioare:

• Persecuţia lui Antioh: 3 ani (169-165 AC)
• Persecuţii din partea păgânilor (romani etc.): c. 250 ani (65-313)
• Persecuţii din partea pseudo-creştinilor: 1260 ani (538-1798)
• Persecuţia viitoare, ultima (crâncenă, dar foarte scurtă, Apocalipsa 13) = câţiva ani.        

4.      Superbus rex

(inspiraţia lui Pavel pentru 2 Tesaloniceni 2)

Ultimul rege de la nord (cornul „mic” din Daniel 8). Ultimul conflict N-S şi ultima persecuţie.

Interpretări majore ale v. 36-45

1. Critica sceptică: se continuă descrierea despre Seleucizi şi Ptolemei (prezicere, în mod natural, ratată).
2. Interpretări  speculative populare : Seleucizii şi Ptolemeii ies din scenă, dar alte state, pe acelaşi teritoriu aproximativ, sau orientate geografic N-S faţă de Israel, joacă rolul regelui de la nord (e. g. otomanii, sovieticii, Siria) şi al celui de la sud (e. g. Egiptul islamic). Ţara Minunată ar fi, în acest caz, statul Israel.
3. Aplicaţie apocaliptică (tentativă). Următoarele observaţii:

(a). persecuţia lui Antioh se încheie în v. 35;

(b) nu se mai pot aplica în nici un fel v. 36-45 Siro-Babiloniei şi Egiptului;

(c) descrierea regelui arogant din nord (v. 36-39) este tipică pentru Antichrist – care este deja identificat cu cornul roman (pseudocreștin)  din cap. 7; sugerează că în era creştină, când Israelul lui Dumnezeu este universal (Gal. 6:15-17; Iac. 1:1; Ap. 7), nemaiavând un stat teocratic în Canaan (In. 18:36; Gal. 4:25-26; Ev. 13:14), nord şi sud au în acest caz, doar valori simbolice.

Simbolistica celor două ţări în geografia apocaliptică. Alţi actori, aceeaşi scenă. Fără a fi dogmatici, cele două puteri combatante ar putea fi:

1. Babilonul şi Egiptul din Apocalipsă (falsul creştinism şi anticreştinismul). Asocieri:

„NORD” („Siria/Babilon”)	„SUD” („Egipt”)
Spiritul Romei și al vechiului regim	Spiritul Revoluţiei Franceze
„Creştinismul” imperial și medieval	Secularismul anticreştin
Papismul medieval, cruciaţii etc.	Comunismul
Vestul capitalist, naţionalismul	? Islamul jihadist (?)

2. „fierul şi lutul” din cap. 2 (biserica şi statul)

5.     La vremea sfârşitului (v. 40)

Odată cu Revoluţia Franceză şi cu celelalte revoluţii seculare, în special prin revoluţiile comuniste, sistemele religioase sunt atacate (1798-1798, 1848, 1917-1980).

Nordul (Babilonul) contraatacă: Începutul relaţiilor oficiale între Vatican şi SUA (1984), vizita lui Gorbaciov la Vatican (1989), căderea sistemului comunist în Europa de Est, URSS, Etiopia, Cambodia (1989-1993).  Trendul va continua. Interesul este economic (vezi Ap. 18:11-19), dar şi spiritual.  

11:41. Istoria se repetă:  „Profeţia din Daniel 11 aproape a ajuns la completa ei împlinire. O bună parte din istorie, care a împlinit această profeţie, se va repeta… Scene asemănătoare celor din v. 30-36 vor avea loc” (E. G. White, Letter 103/1904).

Ţara Minunată (Israelul spiritual) = credincioşii adevăraţi, care ţin de Ierusalimul de sus, oriunde ar trăi ei.

Moab, Edom, Amon = vecini ai lui Israel, duşmani străvechi de pe teritoriul Iordaniei, simbolizează categorii neaşteptate (Dt. 23:3; Is. 11:14; Ir. 9:26; Ţf. 2:9), care vor rezista Babilonului apocaliptic. Este prezisă aici o posibilă trezire spirituală a multor credincioşi iudei (Edom, fratele mai mare: Rom. 9:12-13, 25) şi islamici („rude” mai îndepărtate), care nu vor fi capturaţi de oştile lui Antichrist.

11:42. Victoria finală asupra „Egiptului”. Trendul împotriva secularismului va continua până la dispariţia completă a ateismului. Ţările ex-comuniste, cu tot neamul lor, vor fi îngenuncheate economic, iar democraţiile seculare occidentale vor ceda politicii creştine. Viitorul nu este al Chinei. Cheile sunt la Washington, la Bruxelles, la Vatican. Profeţii Bibliei, de regulă, au prezis scenarii excentrice. Respingeți-le, dacă vă puteți permite, dar când se vor împlini, în curând, vă veți aduce aminte de ele.

11:44. Vestea eliberării. Simbolistica apocaliptică a celor două direcţii:

RĂSĂRITUL: „…slava Dumnezeului lui Israel venea dela răsărit. Glasul Său era ca urletul unor ape mari, şi pământul strălucea de slava Sa.” (Ez 43:2). Ap 16:12 „…şi apa lui [Eufratului] a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor, care au să vină din Răsărit.” (cf. Mt. 24:27). Is 41:25 „Am sculat pe cineva [Cirus, umbra lui Mesia] dela miazănoapte, şi vine dela răsărit; el cheamă numele Meu; el trece peste cârmuitori ca prin noroi , îi calcă în picioare cum calcă olarul lutul.”

MIAZĂNOAPTEA: Muntele Ţafon (Hermon), Olimpul canaanit, loc sacru până în epoca romană. Is 14:13 „…Mă voi sui în cer, îmi voi ridica tronul deasupra stelelor lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei”. (4 SDA BC „Mitologia îi reprezenta pe zei ca adunându-se la sfat pe un munte departe în nord.”). Vezi şi asocierea din Ps. 48:2.

11:45. Ultimul asalt împotriva lui „Israel”. Ultima fază a persecuţiei lui Antichrist. Veştile revenirii lui Christos îl înspăimântă şi îl înfurie. Hotărăşte înăbuşirea opoziţiei religioase şi ocuparea ultimului bastion al libertăţii spirituale: Ierusalimul, simbolul împărăţiei universale a lui Dumnezeu. Scenariul este asemănător cu episodul invaziei lui Sanherib (Is. 36:37), care a devenit o prefigurare a ultimei eliberări (Is. 30:27-33). Alte scenarii tipologice: invazia lui Gog (Ez. 38-39), ultima invazie asupra Ierusalimului din Zaharia 14, etc. 

Punctul culminant din v. 45 este momentul în care Antichristul, după ce s-a făcut stăpân pe Egipt şi pe ţările din sud, după ce va fi inundat Iudeea apocaliptică, va asedia „Ierusalimul” ei care va rămâne astfel că pe vremea lui Ezechia, singura palmă de pământ palestinean neocupată de invadator. Dacă vrăjmaşul pune mâna pe Ierusalim (pe ultimii reprezentanţi ai lui Dumnezeu care sunt în viaţă), atunci speră că va domni netulburat, în locul lui Dumnezeu, în Ierusalimul apocaliptic. Acesta este momentul fatal pentru Antichrist, deoarece Dumnezeu trebuie să intervină. Aici textul ebraic foloseşte, referitor la înfrângerea vrăjmaşului, aceeaşi expresie care în cap.9:26 şi Ps.22:11 se referă la Mesía: „şi nimeni nu-i va veni în ajutor”.

12:1. Naraţiunea profetică este aici arbitrar întreruptă de divizarea în capitole. Victoria lui Mihail (mīy-ḵā-ᵓēl = „Cine-i ca Dumnezeu?”) şi cele două învieri parţiale şi speciale din timpul strâmtorării (cap. 12:1). Strâmtorarea aceasta este cauzată de asediul din versetul anterior pentru poporul lui Dumnezeu, dar poate fi cauzată și de alte elemente, privind starea generală a lumii din acel timp (vezi Apoc. 16). Referirea la Cartea Vieţii şi la salvare este în directă legătura cu profeţia lui Isaia 4:3-6 şi Apoc. 13:8.

„Voievod” este un cuvânt de origine slavă, care înseamnă „conducător în război”. Noul Testament ni-L prezintă pe Michael ca fiind Comandantul Suprem al îngerilor loiali care luptă împotriva rebelilor conduşi de marele dragon Lucifer (Ap. 12:7-9). El este Arhanghelul (gr. comandantul îngerilor) care venise să-l învieze pe Moise (Iuda 9, Deut 34:5-6). Acesta nu poate fi decât Fiul lui Dumnezeu, singurul care în Biblie este numit Arhanghelul (1Tes 4:16) iar în Vechiul Testament, Îngerul Domnului. În acest caz este vorba de Solul special al lui Dumnezeu, nu o creatură ci Unul care cere închinare şi este numit, în acelaşi timp Dumnezeu. (Zah 3:1-2, Ex 3:2-6,14. Ios 5,13-15). În calitate de înger păzitor al lui Israel (Dan 10:21, Gen 48:14-16, Is 63:9). În această calitate intervine în favoarea poporului Lui în cel mai critic moment al istoriei.

Ziua aceea, se referă la momentul descris în cap. 11:45, când poporul lui Dumnezeu este asediat de oştirile împăratului de la miază-noapte (Antichristul, împăratul Babilonului apocaliptic). Este clipa în care salvarea din mâinile vrăjmaşului se confundă cu calitatea de adevărat israelit. Care este Israelul salvat aici? Simplu: cei scrişi în cartea vieţii indiferent de naţionalitate şi care n-au trădat principiile pe care le-a dat Dumnezeu prin Moise, prin profeţi, şi pe care Ie-a confirmat, exemplificat şi implinit prin Iisus Christos (Rom 2:25-29, Gal 6:16).

12:2. Biblia ne spune că toţi vor învia la sfârşit (Ioan 5:28-29), dar fiecare la rândul cetei lui (1 Cor 15:22-24. La începutul mileniului apocaliptic vor învia cei drepţi, iar la sfârşit vor invia cei răzvrătiţi, pentru pedeapsa finală: Ap 20:4-5) De ce aici înviază numai unii (mulţi, nu toţi) din ambele categorii? Este o înviere specială, cu puţin timp înainte de apariţia lui Iisus ca eliberator, cuprinzând pe persecutorii principali ai Lui şi ai poporului Lui (Mat 26:63-64, Ap 1:7, Mat 25:40) şi pe cei care au aşteptat revenirea lui Iisus începând cu sfârşitul perioadei din v. 12. Această favoare specială se face de acum încolo acelora care au crezut şi trăit solia celor trei îngeri din Ap 14:13, vezi şi v. 6-12) 

12:3. Aceşti înţelepţi au fost descrişi anterior în cap. 11:32-33. Ei sunt oameni din popor care au luminat pe alţii prin cunoaşterea de Dumnezeu, de aceea vor străluci şi în veşnicie (1 Cor 15:40-44, Mat 13:43).

6. Ultimul dialog dintre Daniel şi fiinţele cereşti

12:4. Această poruncă repetată de a sigila profeţia (8:26) ne arată că profeţia din cap. 11 a fost o nouă prezentare, mai lărgită, a celei din cap. 8. Marea profeţie a celor 2300 de zile-ani a început să fie înţeleasă cu mai multă exactitate şi a devenit o preocupare specială a cercetătorilor Bibliei abia în perioada 1800-1847, în special în mediile protestante americane şi occidentale. Simultan au început să apară societăţile biblice şi misionare şi puternice mişcări religioase interconfesionale de tip adventist (vezi comentariul de la Apoc 3:7).

12:5-13. Până când? Fiinţele cereşti doresc sfârşitul civilizaţiei răului pe această planetă. Ele sunt interesate în desfăşurarea şi împlinirea planurilor lui Dumnezeu (vezi 1Pt 1:12).

Răspunsul 1: să treacă mai întâi cele 3 ½ vremi (1260 ani, între 538-1798), dar sfârşitul va veni când se va părea că nu mai există nici o speranţă pentru credincioşi.

Răspunsul 2: să treacă, mai întâi 1290-1335 ani de la momentul instalării „urâciunii pustiirii”. Având în vedere că diferenţa dintre sfârşitul celor 1290 de ani şi sfârşitul celor 1335 este echivalentă cu diferenţa dintre sfârşitul celor „3 ½ vremi” (1260 ani) şi sfârşitul celor 2300 de ani (1798-1844), cea mai consecventă soluţie este să suprapunem cele două segmene echivalente care marchează timpul sfârşitului:

Anul  508, ca început al celor 1290 şi respectiv 1335 ani, reprezintă întemeierea primului stat catolic (Franţa), supus Papalităţii medievale, în realitate nişte păgâni superficial convertiţi, de care s-a folosit Biserica pentru a „converti” cu sabia alte popoare. Aceeaşi Franţă, dar schimbată, avea să umilească Papalitatea după 1290 de ani. În apropierea datei de 508 au apărut pentru prima dată pretenţiile de imunitate papală şi jurisdicţie supremă (502-507) şi primele imixtiuni papale în marea politică europeană, în vest şi în est (508-515).

Pentru anii 457 î. Chr., 538, 1798 şi1844, verificaţi comentariile de la cap. 7 şi 9.

Anul 1843 marchează începutul aşteptării venirii Domnului în mişcarea millerită, după ce se făcuseră eforturi şi sacrificii mari pentru popularizarea acestei vestiri. Având în vedere că învierea din v. 2 este specială şi mixtă, şi că Apoc. 14:13 rosteşte o fericire specială celor care au trăit în timpul „întreitei solii”, descrise acolo prin cei trei îngeri, cele două fericiri ar putea coincide. Cei care au aşteptat atunci venirea Domnului, precum şi urmaşii lor, care s-au lăsat călăuziţi de Dumnezeu în aceeaşi credinţă şi speranţă, vor învia, probabil, cu puţin înaintea marii învieri a drepţilor, ca să-l vadă pe Iisus venind.

Pentru Daniel, profeţia rămânea pecetluită. Ea a fost dată în mod special pentru călăuzirea poporului lui Dumnezeu din timpul sfârşitului.

---

NOTE

[1] Ebr. śārîm (comandanţi astrali, îngeri patroni, arhangheli, tartori), numiţi în NT în mod frecvent archai sau archontes „căpetenii” (Rom 8:38; 1Cor. 15:24; Col. 2:10, 15; Ef. 6:12 etc.).

[2] „…corăbii din Chitim” = flota romană, 168 ac. BLAJ 1761: „şi vor veni asupra lui corăbii şi râmlenii”;  Balaam (Num. 24:24) „nişte corăbii vor veni din Chitim” (VUL: venient in trieribus de Italia).

[3] Era un zeu sincretist al furtunii, ploii şi fertilităţii, numit la hitiţi, Teşub; la luviţi Tarhunzias, la sirieni: Hadad; la canaaniţi: Baal Şamem; la perşi: id. Ahura-mazda (Spiritul Bun); la greci: Zeus Ormasdes  (cf. Paul, FA 17:28, citat); la romani: Jupiter Optimus Maximus (IOM), zeul etern al cerului, invincibil şi dătătorul tuturor darurilor. Cult al misterelor, în care iniţiaţii se numeau fraţi, clasificaţi în: patroni (preoţi, numiţi şi „părinţi”) şi candidaţi. Acest zeu al cerului, era în mod natural asociat cu Soarele (Apollo, Sol) şi cu Luna (Artemis, Diana). Simbolurile specifice erau: taurul pe care călărea (vechi simbol oriental al puterii şi bărbăţiei; fulgerul, securea dublă (labris) a regilor hitiţi şi traci anatolieni, şi uneori vulturul. Zeul era îmbrăcat cu elemente hitite, trace, elenistice etc. (platoşa zeilor elenistici, boneta frigiană şi pantalonii – care sunt de tradiţie militară iraniană). Îmbrăcămintea lui Dolichenus este similară cu a lui Mithra. Jupiter Dolichenus a fost un zeu popular al legiunilor romane, care mai târziu vor aduce pe zeul persan Mithra, numindu-l Sol Invictus (Soarele Neînvins), înlocuitorul lui Dolichenus şi al cultelor solare din imperiu. Mitraismul va fi dominant sub Diocleţian şi până la moartea lui Iulian Apostatul, apoi parţial va fi încreştinat sub Constantin cel Mare. Astfel, Hristosul creştinismului tradiţional, sincretist, care a furat elemente din păgânismul greco-roman, precum şi gustul sângelui (al persecuţiei), este în bună parte Baalul lui Antioh Epiphanes.

[4]  www.aish.com/literacy/jewishhistory/Crash_Course_in_Jewish_History_Part_28_-_Greek_Persecution.asp

„Saducheii erau întotdeauna mai acceptabili în ochii iudeilor elenişti decât duşmanii lor rabinici. Alianţa dintre elenişti şi saduchei împotriva iudaismului tradiţional a garantat o tulburare continuă în viaţa iudaică în timpul Celui de-al Doilea Templu şi chiar după aceea” (Rabbi Berel Wein, Echoes of Glory, p. 38).