Rog frumos, dacă este posibil, să-mi răspundeți la următoarele întrebări legate de adventism. Sunt întrebări sincere. Poate pe alocuri tăioase. Dar vă asigur că nu vreau să vă jignesc. Sper să le luați ca atare – niște întrebări, pe care le am, și aș vrea răspunsul Dvs. Precizez că nu prea am studiat adventismul. Sunt întrebările unui ne-inițiat în domeniu. Motivul adresării acestor întrebări nu este să vă necăjesc cu ele, ci doar încerc să înțeleg mai bine adventismul.

Sunteți binevenit, oricine ați fi. Este foarte bine că vă puneți întrebări și că mi le-ați încredințat și mie. Voi răspunde acum imediat, pe cât am studiat subiectele. Dincolo de aceasta, este Altcineva care le știe pe toate și care răspunde în felul Său și la ceea ce nu îndrăznim noi să întrebăm.   

1. Toate învățăturile specifice adventismului, până la apariția adventismului, au fost mărturisite de cineva?

1. Da, toate învățăturile specifice adventismului, au fost mărturisite de diferiți credincioși (teologi sau comunități de credință), înainte de apariția Bisericii Adventiste. Există o singură excepție, și anume timpul Judecății eschatologice (Ecl 12:13-14; Fapt 17:31; Ap 14:6-7), care trebuie să se desfășoare înainte de Parusíe pentru „Casa lui Dumnezeu” (1Petru 4:5-7, 17-18; Rom 14:10; 2Cor 5:10; 1In  4:17) și se va continua după Parusíe, în timpul împărăției de o mie de ani, pentru cei pierduți (Ap 20:4-15). Deși doctrina despre Judecată a fost întotdeauna cunoscută, într-o formă sau alta, profeția privitoare la timpul Judecății fusese descoperită într-un limbaj acoperit (simbolic, criptic) în profețiile apocaliptice ale Bibliei, altfel spus: „pecetluită” (Dan 8:14, 26; 12:4, 9). Aceasta este principala contribuție teologică a mișcării adventiste.  

1.1 Nu ați raspuns nimic concret, doar generalitați. Dacă ați fi enumărat toate învățăturile specifice ale adventismului și ați fi indicat la cine ele au fost reflectate, aș mai fi înțeles. Înțeleg că cer poate prea mult, dar generalitățile nu ajută aici.

1.1 Întrebarea Dv. a fost de asemenea generală. Înțeleg că aveți obiecții cu privire la anumite învățături adventiste, pe care le considerați inovații târzii. Indicați una din acestea, demonstrați că nu are temei în Sfânta Scriptură și arătați că primii creștini aveau altă credință sau alt obicei. Problema pe care mi-ați pus-o este legitimă, dar extrem de complexă. Nu am făcut un studiu complet al literaturii patristice. Știu că este un domeniu teologic important, dar nu a fost preocuparea mea. Eu m-am specializat pe studiile biblice (filologie biblică, limbi biblice, hermeneutică și exegeză, diverse cărți biblice etc.). Nici teologia sistematică și filozofia nu m-au pasionat, deși au importanța lor. Nu m-aș apuca acum de patristică, la fel cum nu m-aș apuca de biochimie. Am tot respectul față de asemenea surse, dar repet, ele sunt surse istorice importante, care trebuie studiate critic, ca orice element al tradiției Bisericii, dar nu au autoritate divină, nu sunt normative. Nici măcar nu știm câtă autoritate aveau la data scrierii lor. Rămâne deschis subiectul acesta.

2.  Toate învățăturile specifice adventismului, au fost mărturisite de creștinii din primele secole ? Să zicem pînă la Niceea. Iustin, Irineu, Tertulian, Policarp, etc.   

2. Noi nu considerăm esențial să știm dacă părinții anteniceeni au avut exact aceeași înțelegere ca noi. Standardul nostru de credință este în mod exclusiv Sfânta Scriptură, începând cu VT (Biblia standard a primei generații creștine). Scrierile anteniceene nu sunt toate autentice, datarea unora este problematică, iar ele nu reflectă întreaga realitate despre practica și credința creștină universală din acele vremuri, prin urmare sunt insuficiente ca surse istorice. Validarea lor ca documente „patristice” a fost târzie, într-o epocă în care deja credința creștină devenea tot mai grav alterată. Cu toate acestea, literatura creștină post-apostolică, inclusiv cea post-niceeană, reflectă principalele învățături adventiste, cum ar fi respectarea zilei a șaptea (Sâmbăta) și credința în înviere ca singura poartă spre nemurire (în contrast cu toate teologhisirile ulterioare despre un suflet nemuritor în sine, despre cultul morților/sfinților și despre chinurile veșnice). Se înțelege că Biserica imperială a păstrat doar acele scrieri „patristice” care puteau fi folosite pentru a argumenta inovațiile extrabiblice, de inspirație păgână, care au fost dogmatizate mai târziu. Foarte mult, din ceea ce s-a scris, s-a pierdut. Dar oricare ar fi realitatea despre scrierile post-biblice, pentru noi numai BIBLIA este normativă. Celelalte sunt importante ca surse istorice, informative despre ce credeau sau cum trăiau unii creștini într-o anumită perioadă. Dacă este vorba de o practică sau credință compatibilă cu Sfânta Scriptură este în regulă; dacă nu este așa, eroarea și erezia trebuie combătute.

2.2. Scrierile patristice reflectă cum au crezut creștinii în respectivele secole. Și tot ele ridică o întrebare esențială: dacă veniți cu o învățătură nouă, care nu a existat nici în primele secole și nici în secolele următoare, atunci cum Dumnezeu a lăsat Biserica în întuneric sute de ani ?? Ați afirmat că „literatura creștină post-apostolică, inclusiv cea post-niceeană, reflectă principalele învățături adventiste, cum ar fi respectarea zilei a șaptea (Sâmbăta) și credința în înviere ca singura poartă spre nemurire”. Desigur că eu nu sunt expert în adventism, dar chiar și din puținele mele cunoștințe, înțeleg foarte bine că aceste două învățături de departe nu reflectă toate principalele învățături ale adventismului. Cu celelalte ce faceți ?? De ce Dumnezeu a lăsat biserica în întuneric timp de sute de ani ??

Regret că numiți Biserica, ca fiind „imperială”. Da cea ne-imperială – unde era? Nu știu dacă ați citit scrierile patristice, dar de departe nu pot afirma ceea ce spuneți Dvs. Și în primul rînd mă gîndesc la Iustin Martirul, Irineu de Lyon, Policarp, Tertulian, și mulți alții. Unii dintre ei au plătit cu viața pentru ceea ce au crezut și au scris. Și cînd citesc scrierile lor găsesc foarte multe mărgăritare și o valoarea cu mult mai mare decît în multe cărți contemporane.

2.2. Scrierile creștine extracanonice din secolele I-IV reflectă desigur creștinismul din acea perioadă, dar ele sunt surse locale, care ne dau informații despre o anumită zonă, nu despre întreaga creștinătate. Ceea ce credea un teolog din Alexandria sau de Cartagina nu reflecta neapărat credința unuia din Antiohia, sau din Efes. Centre ca Roma și Alexandria par să fi fost mai legate între ele, cel puțin în secolele III-IV. Irineu în Galia a adus probabil ceva din creștinismul anatolian, dar nu înseamnă că și la Roma sau la Ierusalim se credea și se practica la fel. Creștinismul din perioada aceea avea câteva principii specifice general acceptate. Dar uniformitate perfectă în credință și practică nu a existat nici în epoca apostolică, și nu cred că uniformitatea este idealul care trebuie urmat. Unii părinți sau învățători bisericești au fost heterotocși / eretici în anumite privințe (Tertullian, Origen). Iar calitatea de „părinți ai Bisericii”, cu autoritate normativă, li s-a dat în mod selectiv și mult mai târziu autorilor creștini din acea epocă. Astfel că, scrierile extrabiblice din secolele I-IV, ca și cele de mai târziu, trebuie toate comparate cu Scriptura, indiferent că Biserica de mai târziu le-a socotit ortodoxe sau eretice. Părinții și învățătorii Bisericii au luptat împotriva ereziilor gnostice, care au bântuit întreaga creștinătate din secolele II-IV, dar nu puțini clerici și laici au fost influențați de asemenea idei, încât au rămas în creștinism până astăzi reziduuri gnostice.

Am menționat Sabatul și nemurirea condiționată ca fiind principalele învățături adventiste distinctive, dar nu exclusive. Le-am selectat pe acestea, deoarece sunt doctrine adventiste majore, cu multe implicații teologice. Ele sunt suficient documentate, nu doar în Scriptură, ci și în scrierile creștine extrabiblice. Sunt studii făcute și cărți scrise în acest sens. Dacă este nevoie, vă pot recomanda titluri.

Dumnezeu nu a lăsat Biserica în întuneric, deoarece lumina Scripturii a continuat să existe în Biserică și în ciuda rătăcirilor care s-au infiltrat cu timpul în Biserică (în popor, sau în teologie), nu trebuie să ne imaginăm că toți creștinii, în mod uniform, în frunte cu episcopii (pastorii) lor, pe toata suprafața Imperiului și în afara lui, au luat-o razna în același pas. Nicio comunitate de credință nu funcționează așa. În toate secolele au existat creștini care au păstrat creștinismul apostolic, sau l-au redescoperit, deși nu toți în aceeași măsură. Să nu uităm însă că în vremurile acelea, știința de carte nu era generală ca astăzi, iar cărțile erau foarte scumpe. Oamenii s-au rătăcit ca oile. Nu este nimic de mirare. Rătăcirea este foarte naturală. Dacă poporul ales al lui Dumnezeu, Israel, a deviat de la poruncile lui Dumnezeu încă de cât au fost date (vezi episodul cu vițelul de aur și cultul lui Baal-Peor), apoi de-a lungul istoriei israelite, când iahvismul devenise o relicvă, iar cultul dominant era după moda vremii, influențat de triburile canaanite înconjurătoare. În ciuda chemării continue a lui Dumnezeu la pocăință, și în ciuda câtorva reforme , majoritatea poporului ales s-a adâncit tot mai mult în baalism și în diverse culte păgâne. După exil, au fost predominant împotriva idolatriei (cu excepția elenizării sub Antioh IV), dar și pe vremea lui Iisus erau influențați de doctrine păgâne, atât saducheii, cât și fariseii, iar în ce privește practica, predominau învățătura și practica legalistă ipocrită a fariseismului.

Dacă Israel s-a rătăcit în întuneric, de ce Biserica (Israelul spiritual) ar fi fost imună? Tendințele negative nu au început, cum cred unii, imediat după moartea apostolilor, ci au existat tendințe greșeli chiar în timpul NT. Diferența este că atunci erau corectate de apostoli și de păstorii credinicoși lor. Dar așa cum au apărut episcopi și învățători rătăciți, nu ne mai mirăm că și poporul s-a rătăcit. Nimeni nu mai poate spune astăzi cu precizie cum și când s-au întâmplat toate, dar există destule indicii care ne ajută să construim un scenariu istoric realist. dincolo de pretențiile Bisericii că n-a greșit niciodată și că Biblia ar garanta că Biserica nu va greși.

Cât privește părinții care au fost martiri, trebuie să spun mai întâi că martiriul este dovada unei credințe sincere, nu dovada dreptei credințe. Cineva poate crede sincer o eroare și chiar o erezie. Priscillian de Avila (385) a fost executat de împăratul creștin pentru vina de erezie și schismă. La fel, savantul Miguel Servet a fost ars pe rug la Geneva, în Republica lui Calvin (1553), ca eretic arian. Se pot da multe exemple. Și protestanți și catolici au fost uciși pentru credința lor. Chiar și mulți vrăjitori au sfârșit pe rug. Nu vreau să spun că părinții martiri pe care i-ați menționat ar fi fost eretici, ci vreau să spun că martiriul nu este dovada ortodoxiei.

Policarp de Smirna (69-155) a fost un episcop conservator, care respecta sabatul și era chiar quartodeciman (ținea Paștele după calendarul iudaic, pe 14 Nisan, indiferent în ce zi cădea). Irineu de Lugdunum/Lyon (125–202), a fost ucenic al lui Policarp, un adversar al gnosticilor și un teolog care a scris despre câteva subiecte creștine majore, dar nu despre tot ce ne-ar interesa. Nu a fost martir.

Iustin Martirul (100-165) a fost un filozof platonic convertit, ale cărui scrieri s-au pierdut în mare parte. Dar din ce s-a păstrat, Iustin scrie (Hortatory, chap. VIII) că sufletul este nemuritor (cum credea Platon, spre deosebire de Sfânta Scriptură) și că Dumnezeu le-ar fi dat evreilor Sabatul și jertfele, ca parte a legământului vechi, prin Moise, din cauza păcatului și a împietririi inimii lor, afirmând că Sabatul ar fi fost depășit de ziua întâi (ziua a opta), în care a înviat Christos. Iustin pare să fie primul învățător creștin, care a promovat această filozofie extrabiblică în Biserica din Roma. Tertulian de Cartagina (155 – 220) a fost un episcop care a adoptat erezia montanistă și care recunoștea că, pe vremea sa creștinii țineau deja ziua Soarelui (Duminica). Tertullian afirma că Sabatul ar fi fost de la Moise și îl asocia cu circumcizia, ca și Iustin. iar cu privire la sufletul omenesc, el afirma divinitatea și nemurirea lui. Este adevărat că în scrierile acestor părinți există multe gânduri frumoase, dar există de asemenea și destule interpretări forțate ale textelor biblice și argumente care nu stau în picioare.

Am folosit expresia biserica imperială, referindu-mă astfel la biserica oficială a Imperiului Roman din zilele lui Constantin, Teodosiu, Iustinian și în continuare. Ideea măritișului bisericii cu imperiul și apoi cu alte state care s-au format a fost un adevărat blestem pentru creștinism. Dar nu cred că „imperială” este o ofensă în sine. Cum să-i spun atunci? Biserica sinodal-ortodoxă sau catolică? Ar fi corect, dar nu ar exprima și statutul politică de doamnă în imperiu, singura care definea ortodoxia și care apoi se impunea prin legi de stat, cu pedepse aspre pentru cei de alte religii sau confesiuni.

Cât privește biserica „neimperială”, era și ea fie amestecată prin aceeași creștinătate, fie sub formă de ramuri dizidente. Au existat diverși credincioși, pe care fie nu i-a pomenit nimeni în scris, dar și lideri pe care biserica oficială i-a numit eretici, pentru că au protestat împotriva cultului morților și al sfinților, împotriva venerării Mariei ca pururea-fecioară, împotriva înălțării episcopilor deasupra prezbiterilor și împotriva multor altor inovații: e.g. Aérius din Sebaste/Pont (360), Helvidiu din Roma (381), Antidicomarienii (350-400), Iovinian din Roma (390), Bonosus de Sardica/Sofia (391), Vigilanțiu din Barcelona (403), împreună cu discipolii lor.

2.3. Nu mi se pare corect să invocați o conspirație, fără să o puteți demonstra. Puteți demonstra că Biserica a distrus scrieri patristice care nu-i conveneau ?? Au încercat să elimine scrierile ariene, dar Arie nu este Părinte al Bisericii. S-a pierdut ceea ce s-a pierdut, pentru că pînă la noi, creștinii au fost persecutați, torturați, prigoniți. În așa condiții, nu e ușor să păstrezi cărți. Apoi, au fost cazuri cînd musulmanii au distrus foarte multe cărți creștine din librării importante.

2.3. Prin natura ei, invocarea unei conspirații este o suspiciune, bazată pe anumite indicii, nu pe demonstrație. Chiar faptul că scrierile lui Arie au fost distruse (poate și ale altor eretici), arată că acea ramură a Bisericii care a devenit învingătoare (politic) a stabilit ce este corect și ce este erezie, și foarte probabil că nu a fost interesată să păstreze „erezia” (cu sau fără ghilimele). Au fost păstrate doar ereziile care au avut șansa să devină acceptabile, să aibă o tradiție de câteva generații și să devină apoi ortodoxie oficială. Unde există astăzi scrierile marilor eretici medievali (catari, valdezi etc.) și ce rol avea Indexul Cărților Interzise, pe care Biserica l-a făcut între anii 1560-1966? Dacă în Evul Mediu inchiziția a distrus și cărți, afară de vieți omenești, de ce ne-am mira că Biserica „triumfătoare” din sec. IV ar fi putut rescrie oarecum istoria ei? Da, multe s-au pierdut în persecuțiile păgâne.

Un alt aspect care îmi trezește suspiciunea conspiraționistă este și faptul că o serie din scrierile extrabiblice atribuite secolelor I-III sunt recunoscute ca fiind contrafaceri (falsuri), e. g. multe epistole atribuite lui Clement și lui Ignațiu. Alți cercetători consideră că întreaga poveste cu trimiterea lui Ignațiu la Roma nu este verosimilă. Pe lângă aceste discuții despre autenticitatea multora din ele, există și dovezi sau suspiciuni de interpolare. Interpolări (nevinovate) s-au făcut și în textul NT, astfel că scrierile extrabiblice, care nu au fost tratate cu aceeași venerație, puteau fi peticite cu intervenții care să susțină o învățătură populară mai târzie, de exemplu, doctrina duminicală sau doctrina nemuririi sufletului. Dar, repet, indiferent care ar fi realitatea cu privire la aceste scrieri, sau cu privire la mersul Bisericii din acele timpuri, acestea nu sunt decât istorie umană și precedente (de urmat sau de respins). Numai Scriptura este normativă.

2.4. Sa fim sinceri, adventiștii nu sunt cu Sola Scriptura. Pe lîngă Sola Scriptura, este și Ellen G. White. Ce fel de Sola Scriptura? Predicați numai din Biblie, fără a face trimitere la Ellen White ?

2.4. Nu știu la ce vă gândiți exact. Orice predică întemeiată pe Biblie poate face referire și la alte surse. Depinde și de audiență. Pavel a citat din poeți păgâni în predica de la Atena, iar Iuda în epistola lui a citat din pseudepigraful 1Enoh. Orice predicator astăzi, care predică din Biblie, folosește uneori ilustrații sau citate din autori extrabiblici. Evanghelicii se referă frecvent la Wesley, la Moody, la Spurgeon și la mulți alții, ca să nu mai vorbim despre citarea frecventă a Părinților și a Reformatorilor. Pentru adventiști, E G White este o sursă mai importantă decât Părinții sau Reformatorii: este considerată un sol special al lui Dumnezeu, înzestrată cu darul profeției, dar cu o autoritate de profet necanonic (cf. Hulda, Agab, 2Rg 22:14; FA 11:28; 21:10) secundară Scripturii, având rolul de a conduce pe cititori înapoi la Scriptură (așa cum a afirmat ea însăși, precum și pionierii noștri). Credința noastră a fost descoperită din studiul Scripturii și se întemeiază exclusiv pe Biblie. Scrierile E G White sunt un foarte bun ajutor, dar nu au ultimul cuvânt în cercetarea teologică. Aceasta este poziția oficială a Bisericii noastre dintotdeauna. Există și credincioși preocupați excesiv cu scrierile EGW, făcând din ele ultimul cuvânt în domeniul teologiei (ceea ce, totuși, nu e păcat de moarte!); există uneori și ocazii publice de studiu ale acestor scrieri, deoarece este nevoie să existe o înțelegere unitară, rezonabilă. Dacă se ține seama de auditoriu, totul este potrivit. Sola Scriptura nu înseamnă că nu mai cităm (în particular sau la biserică) altă carte, ci că Biblia este singura autoritate normativă a credinței și practicii creștine. Toate celelalte sunt subordonate criteriului biblic.

2.5. Înțeleg că adventiștii acceptă profeții, cred că darul profetic este activ și astăzi. Dar ce alți profeți mai aveți, în afară de Ellen G. White ?? Dacă alții nu mai aveți, de ce nu aveți ??

2.5. Mișcarea adventistă (millerită) a mai avut doi profeți autentici la început: William Ellis Foy, un seminarist mulatru, care a profețit în anii 1842-1844 și și-a publicat profețiile după aceea. A activat ca pastor baptist. Celălalt, Hazen Foss, un tânar american alb, a avut descoperiri reale în 1844, dar a refuzat să le predice. În final, darul i s-a luat și a devenit dezinteresat de religie. În afară de aceștia, au existat mulți pretendenți la darul profetic (așa cum există și astăzi), dar fără nicio dovadă că au fost inspirați de Dumnezeu. Nu s-a mai ridicat nimeni, care să aibă darul și demnitatea recunoscută a unui profet, asemenea Ellenei G. White. Biserica nu este pusă pe ungere de profeți. Numai Duhul lui Dumnezeu dă daruri, după nevoie. Și degeaba s-ar lăuda cineva cu un dar, dacă Biserica nu-l recunoaște. Sunt convins că, dacă AZS ar fi fost o mișcare falsă, ar fi produs profeți pe bandă.

Darul profetic este legitim și în zilele noastre, nu s-a oprit la Apocalipsa, sau la scrierile EGW. Dar numai Dumnezeu poate da un dar autentic. Falsurile sunt întotdeauna mai multe. Amintiți-vă de Ilie contra celor 400 de profeți ai lui Baal. Când Biserica va fi binecuvântată de Duhul în măsură deplină, pentru încheierea misiunii ei mondiale, sunt convins că Dumnezeu o va călăuzi prin Duhul, prin darul profeției. Până atunci, este mai înțelept să luăm seama la ceea ce Duhul a vorbit deja până acum.

2.6. Dacă mai apare vreun profet, și la un moment dat vă va spune lucruri contrare la ceea ce a spus Ellen G. White, cum o să procedați ??

2.6. Astfel de profeți au tot apărut, încă din timpul vieții E G White. Deși pe moment, câțiva din jurul lor i-au crezut, în scurt timp s-a dovedit că experiența lor era înșelătoare. Căutați, vă rog, la editura „Viață și Sănătate”, sau în centrele de carte adventiste, cartea Profetismul de-a lungul secolelor, care trece în revistă mulți profeți de duzină din era creștină și puține cazuri de profeți adevărați.

2.7. În 1 Timotei 2:12 este scris: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere.” Ellen G. White pe lângă faptul că a fost profet, a dat și multă învățătură, poate mai multă decât apostolul Pavel. Nu contrazice asta Scriptura ??

2.7. În primul rând, instrucțiunile lui Pavel privitoare la respectarea scalavagismului, rolul femeilor și purtarea vălului în public nu sunt porunci cerești universale și veșnice, ci reguli înțelepte pentru bunul mers al Bisericii, prin respectarea cutumelor culturale ale timpului. Aceste cutume nedesăvârșite și adesea nedrepte trebuiau respectate, deoarece Biserica nu trebuia să scandalizeze lumea prin ceea ce era considerat indecent în cultura vremii (și care este și astăzi indecent în unele culturi primitive sau patriarhale, de exemplu, în statele islamice). Dar, așa cum obișnuia Iisus să spună, „la început n-a fost așa”. Deși femeia a fost făcută pentru bărbat, ea nu a fost făcută o simplă slujnică și amantă a bărbatului, ci o ființă de aceeași demnitate, care împreună cu bărbatul să guverneze lumea creată (Gen 1:27-28). Nu i-a dat femeii alt văl, în afară de părul ei natural (1Cor 11:15) și nu a instituit sclavia, ci a dat porunci în Lege, care să-i limiteze efectele dureroase. Dumnezeu a chemat și femei care să conducă, așa cum a fost Debora, profetesă și judecătoare în Israel, când până și comandanții oastei o respectau ca pe o regină (Jud 4-5). În vremea apostolilor existau și la păgâni profetese, așa că acest aspect nu deranja societatea. Dar nu se admitea ca o femeie să aibă un rol public de învățătoare, de lider etc. Așa că Biserica trebuia să se abțină de la o revoluție socială. Dar nu era un principiu divin care să o oblige pe femeie să stea jos, să nu vorbească, să nu întrebe etc. Același Pavel arăta că în Christos, bărbatul și femeia sunt una (Gal 3:28), iar în cuplul misionar Aquila și Prisca, femeia (Prisca/Priscilla) a participat împreună cu soțul ei la catehizarea lui Apollo (FA 18:26). Dar aceasta în particular, în prezența soțului. Regulile societății nu ar fi permis o asemenea învățare publică din partea unei femei. În societatea noastră nu se mai pune problema aceasta, decât din partea unora care fie sunt legați de litera lui Pavel, fie sunt tributari unui patriarhism conservator, în țările în care femeia nu s-a emancipat. Astăzi probabil că sunt mai multe învățătoare și profesoare decât profesori, iar în ce privește conducerea, nu există loc pe care o femeie să nu-l poată ocupa. Cât despre vălul femeii creștine din vremea lui Pavel, nici măcar ultraconservatorii nu-l respectă, deoarece pe de o parte, l-au înlocuit cu alte obiecte (dintre care cel mai răspândit pare să fie eșarfa transparentă), și pe de altă parte, le acoperă și pe domnișoare și pe fetițe, deși Pavel a vorbit despre văl ca semn al femeii căsătorite (care a acceptat autoritatea unui soț asupra ei).

3. Ce părere aveți despre faptul că în scrierile patristice, găsim scris faptul că în primele secole, creștinii se închinau duminica, și nu sâmbăta?  Oare aceste scrieri nu demonstrează cum se închinau creștinii ? Dacă este corect că trebuie să ne închinăm sâmbăta, de ce acei creștini nu se închinau sâmbăta? 

3. Scrierile patristice dovedesc că încă din secolul al II-lea, pe lângă Sâmbătă, tot mai mulți creștini au început să se închine și Duminica. În ce privește închinarea însă, nu este o problemă, pentru că trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu în fiecare zi, iar dacă este nevoie, sau sunt ocazii publice de închinare în orice zi și ne putem permite, nu este nicio problemă. Dar ca zi de odihnă regulată, săptămânală, sfințită cu oprire de la lucru și cu totală dedicare lui Dumnezeu, este o singură zi. Sursele patristice încă păstrează informații că chiar și în sec. V, iar în unele țări până târziu în timpurile moderne, s-au ținut atât Sâmbăta, cât și Duminica. Diferența este însă că în primele secole, duminica era simplă zi de adunare, în care credincioșii puteau lucra. Din sec VI însă, duminica a fost tot mai mult „sabatizată”, făcută zi obligatorie de mers la biserică, în timp ce Sâmbăta, încă din sec. II începuse să fie descurajată (de anumiți teologi), iar pe la sfârșitul sec IV au început și sinoadele să lovească în Sabatul Domnului). Prin urmare, faptul că după scrierile patristice, creștinii se închinau duminica este un adevăr incomplet și irelevant în ce privește normativitatea. (Am atașat la email o carte, bogată în surse, care se referă la aspectul istoric al problemei. Puteți citi și articolul meu de pe acest blog).

4. De fiecare dată cînd am discutat cu adventiștii, NICIODATĂ ei nu mi-au vorbit despre harul lui Dumnezeu, despre jertfa Domnului Isus prin care suntem iertați. De fiecare dată mi-au vorbit despre importanța Sabatului și despre Cele zece porunci. Nu am auzit niciodată Evanghelia de la adventiști. De ce ?

4. Adventiștii își imaginează că Evanghelia este în general cunoscută printre creștini, în mod special printre evanghelici, de aceea nu găsesc necesar să insiste în acest sens. Disputa apare în mod natural în acele zone teologice în care există deosebirile cele mai vizibile. Dar aveți dreptate că niciodată nu lăudăm prea mult harul lui Dumnezeu, nici unii, nici alții. Și să nu uităm, Pavel spune că unde s-a înmulțit Legea (care „înmulțește” păcatul, adică îl scoate la lumină), acolo s-a înmulțit și harul (Rom 5:20). Harul nu ieftinește mântuirea, ci o face mai adâncă și mai responsabilă și recunoscătoare.

4.1. În acea perioadă eu NU eram creștin. Chiar și în stradă când văd adventiști și intru în discuție cu ei, îmi propun cărțile lui Ellen White și reviste despre sănătate. Nu le zic că sunt creștin. Mă apropii ca orice om care manifestă un pic de interes. NICIODATĂ NU mi s-a spus Evanghelia !

4.1. Atunci când oamenii noștri se întâlnesc cu un străin (despre care ei nu știu nimic, nici măcar dacă este credincios), este mult mai practic să-i dea o carte, care prezintă Evanghelia profund și pe toate fețele, sau cel puțin o carte care îl încurajează să-și păstreze și sănătatea împreună cu sufletul (2 In 1:2), decât să se adreseze netam-nesam cu o schiță evanghelică a Evangheliei. Sigur că Evanghelia este lucrul cel mai important. Dar rareori este subiectul primului contact cu un necunoscut. Nici Pavel nu-și începea orice discurs cu Evanghelia (cf. FA 17:22-32).

4.2. Ori poate adventiștii vestesc o evanghelie diferită și li se pare că vestesc Evanghelia ?? Cum definiți Evanghelia ?? Mesajul celor trei îngeri din Apocalipsa – NU este Evanghelia!

4.2. Totuși, Ioan spune că este Evanghelia Veșnică (Rev 14:6). Cei trei îngeri au un singur mesaj, continuu. Primul are Evanghelia veșnică, anunțând că a venit ceasul judecății lui Dumnezeu (veste bună pentru cei mântuiți și avertizare sau amenințare pentru ceilalți). Al treilea înger își încheie strigarea cu îngemănarea dintre poruncile lui Dumnezeu și credința în Iisus (v. 12). Poate nu vestim exact evanghelia evanghelicilor, dar căutăm să vestim Evanghelia, sub toate aspectele ei descoperite în Scriptură. Inima Evangheliei este Crucea Domnului Christos. Ea este mântuire pentru păcătosul care crede și se pocăiește, dar este și condamnare pentru toți cei care o ignoră. Crucea lui Iisus este un altfel de a vorbi despre judecata lui Dumnezeu care aduce mântuire oricărui păcătos care acceptă ispășirea făcută de Iisus, iar judecata lui Dumnezeu nu este mai înfricoșătoare decât a privi la Crucea lui Iisus. Ceea ce-i lipsește Evangheliei evanghelice este adesea înțelegerea elementului condiționat. Chiar astăzi ascultam pe internet o predică în care se repeta că în noul legământ, în har, mântuirea este necondiționată. Aceasta este o înșelăciune. Nu există nicio mântuire necondiționată. Mila lui Dumnezeu este necondiționată, dar acceptarea / mântuirea este condiționată. Dumnezeu ubește pe toată lumea, dar din nefericire, iubirea lui Dumnezeu nu poate salva pe nimeni împotriva voinței.

5. Nu credeți că sunteți în pericol de a cădea din har ?? Galatenilor Pavel le vorbește despre acest pericol foarte mare. Dacă nu, atunci cum înțelegeți problema galatenilor, și de ce adventiștii nu au această problemă ??

5. Pericolul de a cădea din har există pentru oricine. Dar dacă cineva poate cădea din har, prin încrederea în merite legaliste strămoșești sau personale (cf. Gal 2:21; 5:2-4), la fel poate cădea din har prin ignorarea conștientă a voii lui Dumnezeu și prin stăruința în neascultare de poruncile Lui (Rom 6:15; Tit 2:11-13; Evrei 10:28-31; 1Ioan 3:4-10). Noi nu credem că mântuirea se capătă prin performanțe și merite omenești, sau prin conformarea exterioară față de porunca divină; ci credem că, pe de o parte, singura noastră speranță și siguranță a mântuirii este în Iisus Christos (adică în jertfa Lui, în harul lui Dumnezeu), dar pe de altă parte, credem că ascultarea de Dumnezeu este datoria oricărui om și obligația (de legământ) a tuturor creștinilor. Nu ne putem mântui prin performanțele noastre exterioare sau mistic-emoționale. Toată credința noastră se poate rezuma în declarația îngerului din Ap 14:12.  

6. O mare problemă a adventismului, din puținele mele cunoștințe, este că s-a născut în urma unor profeții false. Profețiile nu s-au împlinit, și s-a căutat o explicare. Explicarea teologică apoi a apărut. Întrebare: dacă nu ar fi fost acele profeții neîmplinite, ar mai fi fost astăzi aceste învățături ale adventismului ??? 

6. Adventismul nu s-a născut printr-o profeție falsă. William Miller și urmașii lui nu au pretins că sunt profeți. În esență, ei au înțeles corect profeția privitoare la timpul Judecății, dar au aplicat-o greșit la a doua venire a lui Iisus. Cunoașterea și chiar descoperirile profetice sunt parțiale, nedesăvârșite (1Cor 13:9-10), în orice generație. Credincioșii din generația lui Iisus au crezut corect că profețiile despre Mesia se împlinesc în Iisus din Nazaret (Ioan 1:45; cf. Mr 1:15; Dan 9:24-27), dar toți greșeau crezând că împărăția Lui vizibilă/fizică (nu doar spirituală) urma să se întemeieze în zilele acelea (Lc 19:1; FA 1:16, cf. In 6:15; 18:36-37) și așa L-au proclamat cu ocazia intrării triumfale în Ierusalim (Mt 21:8-11; Mr 11:9-10; In 12:12-16). Faptul că și Iisus părea să intre în jocul lor (Mt 21:1-7; Lc 19:39-40), le-a mărit exponențial așteptările, iar dezamăgirea lor a fost pe măsură, când în loc de tron, Iisus a primit crucea. Iisus i-a condus pe ucenicii Lui mergând la pas cu ei, pentru că nu puteau înțelege totul dintr-o dată. Dar greșelile lor ”teologice” nu dovedesc că ei ar fi fost profeți falși sau înșelători.

Mai mult, Iisus Însuși promisese solemn că revenirea Sa avea să aibă loc în aceeași generație (Mt 16:27-28; 24:34-35), deși nu stabilise un timp fix (ziua și ceasul: Mt 24:36). Iar ucenicii Lui așa au crezut (Rom 13:11; 16:20; 1Cor 1:8; 1Tes 4:15; Evrei 10:37; Iac 5:7-9; Ap 1:3; 3:11; 22:7, 10, 12, 20). Ar fi înțelept să spună cineva că Iisus a fost un înșelător? Sau că apostolii au fost falși profeți? Ei erau conștienți că timpul exact este condiționat de încheierea misiunii Bisericii (Mt 24:14; 2Pet 3:11-12).

Pionierii noștri nu au fost nici profeți falși, nici șarlatani. Ei au crezut, atât cât au înțeles și au fost consecvenți credinței lor, sacrificându-și și bunurile materiale în acest scop. Mișcarea adventistă a fost o inițial o trezire interconfesională, care a adus mulți membri prin botez în bisericile evanghelice americane. Milleriții nu au avut un nou proiect de Biserică, ci au strigat „Vine Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!” (Mt 25:6). O astfel de chemare este legitimă ORICÂND și cu atât mai mult de atunci încoace.

6.1. Comparația dintre Isus și Miller – mi se pare foarte nepotrivită, ca să o spun cît mai moale. Oamenii nu au înțeles ce a spus Domnul Isus despre „această generație”. Dar oamenii au înțeles ce a spus Miller.

6.1. Toate comparațiile sunt binevenite, dacă sunt pedagogice. În parabola cu judecătorul nedrept, Iisus L-a comparat pe Dumnezeu (prin contrast) cu un judecător care de Dumnezeu nu se temea și de oameni nu se rușina, pentru a scoate în evidență nu caracterul lui Dumnezeu, ci stăruința văduvei (Bisericii). Despre Dumnezeu, Iisus a folosit logica aceasta: „dacă un nenorocit de X a făcut asta, cu atât mai mult Y, care este incomparabil, o va face, la scară universală și definitiv”.

Mă tem că nu mi-ați înțeles argumentul. Iisus a promis solemn că va veni în acea generație, iar ucenicii Lui au înțeles corect, inclusiv realitatea că timpul exact al Parusiei este condiționat. Greșeala capitală nu constă în credința că Iisus va veni la o anumită dată, ci mai degrabă aceea că nu știm nimic despre timpul venirii Lui. Ba știm foarte bine, dacă citim NT: timpul este demult depășit, prin urmare, nu cronologia este problema. Apostazia Bisericii vechi, care s-a generalizat timp de nenumărate secole, Reforma incompletă și misiunea neîmplinită a Bisericii explică foarte bine „întârzierea Mirelui”. Iisus a arătat că timpul este condiționat (Mt 24:14), dar cu aceeași suflare a promis solemn că va reveni în aceeași generație (v. 34-35), care urma să ducă Evanghelia Împărăției în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor oamenilor. Ce au înțeles greșit ucenicii a fost că în zilele lor, fără Cruce și fără înălțare se va întemeia Împărăția, că El va domni în Israel, cum vesteau profeții și cum cred până astăzi evreii. Dar să fie clar, replica lui Iisus din FA 1: 7-8 nu era o mustrare pentru preocuparea cu profețiile cronologice ale lui Daniel, ci o subliniere a faptului că Dumnezeu nu are o agendă cronologică fixă în ce privește timpul Parusiei, ci treaba ucenicilor Lui este să aștepte să primească puterea Duhului Sfânt, pentru a fi martori ai lui Iisus, de aproape până la marginile lumii. Miller a făcut calcule corecte, care de fapt, coincideau cu multe zeci de teologi din anii 1800-1850 din toată lumea anglofonă. Toți ajunseseră la aceeași concluzie că în 1843-1844 sau 1847, avea să se întâmple ceva decisiv pentru Biserică, sau pentru Israel și pentru lume. Miller a fost printre cei ce a crezut că va avea loc venirea Domnului și a acționat ca atare, îndemnat de sute de pastori evanghelici americani, care i s-au alăturat. Au vestit venirea apropiată a Domnului, iar dacă toți pastorii și toți credincioșii le-ar fi urmat exemplul, Dumnezeu ar fi turnat Duhul Sfânt peste ei și ar fi încheiat misiunea creștină în toată lumea, înainte de sfârșitul secolului.

7. Martorii lui Iehova, s-au inspirat de la adventiști cu privire la profețiile despre venirea Domnului. În ambele cazuri profețiile nu s-au împlinit. Și martorii lui Iehova și adventiștii au dat explicații diferite. Și martorii și adventiștii au spus că de fapt ceva s-a întîmplat, doar că în locurile cerești. Noi nu putem vedea, dar de fapt s-a întîmplat. Nu descriu deplin, pentru că dvs cunoașteți mai bine ca mine explicațiile.  Însă paradoxul este că EXPLICAȚIILE sunt DIFERITE. Întrebarea este – Cum putem ști care explicație este corectă ??? De ce ar trebui să cred adventiștii și nu martorii ?? 

7. Da, este adevărat că obiceiul de a fixa date s-a păstrat printre comunitățile care sunt moștenitoare, direct sau indirect, din adventismul millerit. Se știe că în diferite grupuri protestante s-au făcut astfel de predicții. Adventiștii de Ziua a Șaptea însă, care sunt doar o mică ramură a mișcării adventiste (ramură care a devenit astăzi principala continuatoare a mișcării), au descurajat în mod oficial și sistematic fixarea de date, încă din a doua parte a sec. XIX, deși la nivel popular se întâmplă să mai apară câte unul care calculează una sau alta. Acestea sunt copilării, nu tragedii. Martorii lui Iehova sunt continuatorii Studenților Bibliei, un grup întemeiat de C T Russel. Russel fusese un tânăr secular, care se convertise la Advent Christian Church (adventiști duminicaliști și fixatori de date). Principala greșeală în cazul lor este că, pe de o parte, au stabilit că Parusia ar fi avut loc (dar în spirit, invizibilă!), iar timpul Armaghedonului a tot fost amânat, de la o dată la alta. Dar nu de la noi s-au inspirat ei. (În paranteză, oricât de ciudați ar fi martorii, este nedrept că sunt priviți ca necreștini. În realitate sunt oameni de treabă și au multe calități, în ciuda osificării lor teologice.).   

Cu privire la explicațiile date de unii și de alții, este suficient să le studiem personal, în măsura în care credem că merită și că se armonizează cu Biblia și cu bunul simț. Nu putem alege la întâmplare, nici nu putem merge prin încredrea în om.

 7.1. Ați spus că „este nedrept că martorii sunt priviți ca necreștini”. Din moment ce martorii lui Iehova au pervertit majoritatea învățăturilor creștine, mi se pare foarte straniu să-i numesc creștini. Ei cred într-un Alt Dumnezeu, într-un alt Cristos, într-un alt duh, și într-o altă evanghelie. Cum puteți să-i numiți creștini ?? Despre acest fenomen a vorbit și Pavel, în 2 Corinteni 11:3-4: „Dar mă tem ca, după cum şarpele* a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice** de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos. În adevăr, dacă vine cineva să vă propovăduiască un alt Isus, pe care noi nu L-am propovăduit, sau dacă este vorba să primiţi un alt duh pe care nu l-aţi primit, sau o altă evanghelie*, pe care n-aţi primit-o, o, cum îl îngăduiţi de bine!” Și din ceea ce spune Pavel, situația este foarte gravă. Pavel compară așa ceva cu amăgirea Evei de către șarpe, păcat care s-a soldat cu moartea spirituală și despărțirea de Dumnezeu. Da, nu suntem mântuiți prin hristologie, ci prin Cristos, însă nu printr-un Cristos fals !!! Dacă crezi într-un Cristos fals, tot poți fi mântuit ?? Dacă credința dreaptă nu ar fi importantă în procesul de mântuire, de ce atunci Pavel ne atenționează despre pericolul de a crede într-un alt Isus ??? De ce Ioan avertizează creștinii în 1 Ioan despre pericolul de a crede într-un Isus al gnosticilor ?? Dacă nu contează cristologia, atunci înseamnă că și musulmanii sunt mântuiți, pentru că și ei cred într-un anumit Isus, drept că acest Isus al lor a fost doar un om, un profet. Atît! Ei tot sunt mântuiți ?? Și care nu este Fiul lui Dumnezeu! Dacă cristologia nu contează, care de fapt reprezintă învățătura curată despre Cristos, atunci ce contează ?? Ortopraxia ?? Și budiștii pot să aibă o ortopraxie corectă. Înseamnă că sunt mântuiți ?? Pînă unde nu contează ortodoxia pentru mântuire ??

Este în creștinism vreo învățătură mai importantă decît învățătura despre Cristos ??? Da, am văzut că sunteți adept al inclusivismului. Adepți ai inclusivismului sunt în toate cultele, cu părere de rău. Nu subscriu la această învățătură. Corneliu era un om temător de Dumnezeu. De ce a mai fost necesar să-i fie vestită Evanghelia? După învățătura inclusivistă, el și așa era mântuit. Aceasta este doar o întrebare dintr-o sută la acest subiect. Oricum, ca să fie clar, întrebările de mai sus se referă la oameni care știu adevărul, dar în mod deliberat aleg să creadă o învățătură eretică. Știu că am deviat de la subiectul discuției, dar afirmația Dvs m-a uimit atât de mult, încât nu m-am putut abține. 

7.1. Am spus că martorii sunt creștini, în sens cultural cel puțin, pentru că sunt o ramură creștină. Oricine crede că Iisus din Nazaret a fost (și este) adevăratul Mesia este creștin. Dacă vreți să definim cine este un creștin adevărat, ar trebui să excludem orice demers confesional și să spunem că numai cel care își ia crucea și urmează pe Iisus până la capăt este creștin. Dacă ne referim la crezul corect, depinde cine anume definește corectitudinea aceasta. Nu cred martorii în Dumnezeul adevărat? Dacă luăm la bani mărunți toate confesiunile creștine, este clar că nu toți și-L imaginează la fel pe Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă că ar adora zei diferiți. Un budist nu crede în același Dumnezeu cu creștinul, pentru că budistul confundă dumnez eirea cu natura (există și creștini panteiști, o ciudățenie). Dar Dumnezeul musulman este același cu al evreului și al creștinului, fiind un Dumnezeu personal, creator, milostiv și stăpân pe toate destinele. Imaginea musulmanilor despre Dumnezeu nu este completă, dar esențial este corectă. Greșeala lor este că resping divinitatea și moartea ispășitoare a lui Iisus și au construit prejudecăți față de evrei și față de creștini, crezând că aceștia ar fi falsificat Scripturile. Martorii cred însă în același Dumnezeu ca și creștinii conservatori, spre deosebire de creștinii care cred că Dumnezeu ar fi creat prin evoluție (acesta ar fi într-adevăr, o altă divinitate – deistă și / sau panteistă). Greșeala martorilor este că ei nu înțeleg dumnezeirea deplină a lui Iisus și nu înțeleg personalitatea Duhului. Ei sunt în aceeași categorie cu ebioniții, arienii, unitarienii etc. Totuși ei cred în prexistența lui Iisus, cred în moartea Lui ispășitoare.

Nu înțeleg de ce spuneți că martorii au „pervertit majoritatea învățăturilor creștine”. În ce privește atitudinea față de cele zece porunci, față de Sabat și față de legăminte, ei sunt foarte aproape, de fapt în aceeași categorie cu evanghelicii; iar în ce privește problema cu nemurirea sufletului și cu chinurile veșnice, ei au dreptate în comparație cu majoritatea creștinilor. Ei greșesc prin faptul că, deși au o doctrină care pare evanghelică, împotrivindu-se „Legii”, atitudinea lor față de unele ticuri inovatoare, cum ar fi repingerea transfuziei și a transplantului, atitudinea destul de ostilă față de politică, față de stat, față de militărie, și modul în care îi tratează pe cei excluși din rândurile lor sunt manifestări rigoriste, montaniste și donatiste.

Avertizarea lui Pavel este binevenită oricând și pentru oricine, dar Pavel se referea la atitudinea spirituală față de Christos și față de Evanghelia Lui. Din punct de vedere cultural, și iudaizanții și gnosticii și nicolaiții erau creștini. Toți credeau în Iisus din Nazaret, dar desigur, din punct de vedere spiritual, mai bine n-ar fi cunoscut credința, decât s-o răstălmăcească atât de rău.

Am zis că suntem „mântuiți prin Christos, nu prin christologie”, adică Christosul adevărat, așa cum este El, este în stare să-i mântuiască și pe unii din cei care nu-L cunosc bine, care cred și fac afirmații greșite despre El, din neștiință. De exemplu, Biserica a făcut mare zgomot în sec. IV-VII cu privire la relația dintre divinitatea Fiului și a Tatălui; cum Fiul este născut, nu făcut, și totuși nu are început; cum se împacă exact într-o singură ființă cele două firi / naturi; dacă formează o natură intermediară, sau dacă o natură a absorbit-o pe cealaltă, dacă una este dominantă, sau dacă sunt în El separate, ori nedespărțite; dacă există în Christos două voințe distincte, potrivit celor două naturi, sau o singură voință, proprie unei persoane; dacă există două energii corespunzătoare acestor două naturi, sau o singură energie; dacă Iisus în natura Sa umană putea păcătui sau nu putea păcătui; dacă prin întrupare a luat asupra Sa o natură umană ca a noastră, sau doar ca a lui Adam înainte de cădere; și disputele pot continua. Dacă mântuirea noastră ar depinde de înțelegerea corectă a tuturor acestor dileme și subtilități filozofice/teologice, n-am avea multă speranță. Toți credem în adevăratul Christos, dar Îl cunoaștem în parte; adesea ceea ce cunoaștem despre El, foarte sofisticat, este mai puțin important decât ceea ce nu cunoaștem și care ar avea importanță practică.

În cazul gnosticilor din timpul lui Ioan , situația era serioasă, deoarece aceștia negau umanitatea (întruparea reală) a Logosului. Dacă oamenii aceia nu ar fi cunoscut Evanghelia, n-ar fi fost vinovați, sau vina lor ar fi fost minoră, deoarece înainte de Christos nu prea au fost înțelese astfel de lucruri și totuși, s-au mântuit oamenii și fără credința în Iisus din Nazaret, chiar dacă așteptau un Mesia (un rege, care să-i mântuiască de păgânii asupritori). Dar gnosticii respinseseră Evanghelia întrupării, pentru a-și justifica păcatele lor. O ființă în trup de carne, care să nu fi păcătuit, însemna o condamnare; așa că L-au păstrat pe Logos strict divin, cum înțelegea și Filon evreul.

Da, ortopraxia este un criteriu universal; altminteri, Dumnezeu ar trebuie să-i condamne pe nedrept pe cei care n-au știut, sau n-au înțeles, pentru că Dumnezeu nu le-a descoperit pe nicio cale adevărul christologic. „Nu cine-Mi zice ’Doamne, Doamne!’ va intra în împărăția cerului, ci acela care face voia Tatălui Meu!” Dacă mântuirea vine numai prin creștinism, atunci Dumnezeu a lăsat lumea timp de mii de ani fără mântuire, iar după ce a adus pe Christos și creștinismul, majoritatea lumii a rămas încă în afara acestei cunoștințe. Eu susțin în continuare cunoașterea adveărului ca fiind un dar de la Dumnezeu, față de care suntem mai răspunzători decât cei cărora nu li s-a oferit darul. Cunoașterea adevărului nu este meritul nostru mântuitor. Mântuirea ne-o dă Dumnezeu odată cu răspunsul nostru față de adevăr.

Nu sunt universalist, nu cred că toate religiile și opiniile duc la Dumnezeu și la mântuire. Și nu sunt inclusivist în sensul că Biserica ar trebui să accepte în sânul ei orice opinie, sau că opiniile și credințele ar fi indiferente. Biblia este clară în această privință. Dar am arătat de ce cred că Dumnezeu lucrează cu dreptate și nu mai repet aici. Subiectul este vast și nu mi-am propus să-l epuizez.

Întrebarea de ce mai au nevoie păgânii să li se vestească adevărul, devreme ce au oricum șansa mântuirii, este legitimă. Răspunsul meu este că adevărul este salvator: 1). cunoașterea adevărului sporește șansele ca mult mai mulți să cunoască pe Dumnezeu și să se mântuiască; 2). cunoașterea sporită a adevărului îi poate face mai fericiți pe cei care deja cunosc, le poate mări credința și îi poate susține să nu cadă. Și nu în ultimul rând ar exista și un alt motiv, ca de exemplu, dictonul iezuit, care este foarte frumos: ad majorem Dei gloriam (AMDG): spre mai marea slavă a lui Dumnezeu. (Nu am vreo admirație specială pentru societatea iezuită, dar ce este drept poate fi admirat).

Dacă este vorba de oameni care cunosc adevărul, dar în mod deliberat aleg să creadă o erezie, se înțelege că este o vină care îi va condamna în cele din urmă. Dar noi vorbim de regulă despre asemenea lucruri, judecându-i pe cei care înțeleg diferit, ca și cum am ști exact că ei o fac în mod expres ca un gest de sfidare a voii lui Dumnezeu descoperită în Scripturi. Realitatea este că oamenii se înșeală. Ignoranța, confuzia și spiritul de turmă aduc mult rău în lume. Rareori există răutate pură. Dacă n-ar fi așa, ar trebui să-i condamn pe toți aceia care nu acceptă porunca Sabatului, ca fiind niște rebeli recalcitranți și sfidători ai poruncii lui Dumnezeu. Dar am încredere că lumina lui Dumnezeu va reuși să străpungă ceața pe care falsa teologie a adus-o în creștinătate de peste un mileniu și jumătate. Dacă Dumnezeu n-ar putea mântui pe unii păgâni, ar trebui cu atât mai mult să-i pedepsească pe creștinii păgânizați, care au falsificat creștinismul în prezența Scripturii și răstălmăcind Scriptura. Dumnezeu va fi drept în toata judecata Lui. Nu cred că pot fi numit simplu inclusivist.

8. Domnul Isus a spus că nu este treaba noastră să ne ocupăm de data venirii Lui. Și martorii și adventiștii – nu au ascultat de această poruncă. Ca rezultat, au făcut profeții care nu s-au împlinit. Ca rezultat la acest „eșec”, au căutat să-și îndreptățească eșecurile. De aici au dat naștere unor învățături , care nu mai fusese niciodată împărtășite în istoria bisericii. Și aceste noi învățături, au afectat învățăturile fundamentale (de ex. despre mîntuire, Trinitate, etc). 

8. La acest punct am răspuns suficient mai sus. Unde am greșit, am greșit, iar unde avem dreptate, avem dreptate. Dar nu este adevărat că aceste „noi învățături” ale noastre (cu rădăcini de două milenii) ar fi afectat învățăturile fundamentale. Mișcarea Millerită nu avea un crez uniform, nu era o biserică dogmatică. Milleriții erau predominant trinitari, dar existau și non-trinitari. Întreaga Biblie are texte destul de diferite cu privire la Dumnezeire, iar Iisus, chiar dacă a afirmat în mod implicit trinitarismul (Mat 28:19), nu l-a explicat spre satisfacția noastră rațională. Nici apostolii nu s-au preocupat sistematic de acest aspect, deși sunt dovezi că o înțelegere trinitară, într-un fel sau altul, era obișnuită printre creștini cu mult înainte de Niceea.

Pionierii noștri au fost diverși în această privință, dar toleranți. A predominat inițial un fel de semiarianism, după care (1892-1931) balanța a înclinat spre trinitarianism, care a devenit, mai întâi efectiv (c. 1913), apoi în mod oficial (1980), parte din mărturisirea noastră de credință. Asta s-a întâmplat pentru că noi avem Biblia deasupra oricărei mărturisiri de credință, fapt care ne permite să ne corectăm. Bisericile care au dogme și crezuri stabilite nu se pot corecta.

Non-trinitarismul, care a predominat în publicațiile noastre între 1852-1892 nu a fost niciodată o condiție de botez în Biserică, iar în adunările de evanghelizare nu erau agitate asemenea opinii. Trinitarismul, de asemenea, nu a fost impus de sus, ci după ce a fost deja adoptat la nivelul pastorilor și al membrilor, a devenit o exprimare oficială. În ce sens eschatologia distinctivă a mișcării a putut afecta învățăturile fundamentale ale creștinismului, ar fi trebuit să specificați și să explicați. Eu nu văd vreo afectare, sau mai precis, nu văd o afectare negativă a soteriologiei creștine. Dimpotrivă, cred că și în acest caz am făcut progrese. Nu credem în creștinismele stătătoare, care nu fac decât să moștenească ceva, nu contează ce anume.

8.1. Daca Ellen G. White era profet adevarat, cum a fost posibil ca, la începuturi – mulți să fie semi-arieni ??? Oare Dumnezeu nu i-a spus d-nei White așa lucruri importante ??

8.1. Raționamentul Dv presupune că a). Dumnezeu descoperă fiecărui profet tot adevărul cu privire la orice subiect; b). Dumnezeu descoperă dintr-o dată toate subiectele care contează; și c). dacă Dumnezeu le descoperă pe rând, trebuie să înceapă cu subiectul despre care credem noi că este cel mai importrant, să zicem, în ordinea din manualul de cateheză.

Realitate de pe teren, în istoria biblică și în istoria recentă, arată că lucrurile stau altfel. Dumnezeu nu descoperă totul unui profet. Niciun profet / autor biblic nu dovedește că Dumnezeu i-ar fi descoperit complet învățătura despre Trinitate. Doctrina este rezultatul acumulării de informații de la mai mulți autori biblici și armonizarea acestora într-o doctrină. Nici lui Israel nu i-a descoperit Dumnezeu de la început, de pe Sinai doctrina Trinității, nici Iisus nu le-a explicat-o ucenicilor de la început. Să nu uităm că erau evrei și că nu este deloc simplu să convertești un evreu la trinitarism. Dar este oare aceasta, prima prioritate? Înaintea lui Dumnezeu, prioritarea este aceasta: „poruncile lui Dumnezeu și credința în Iisus” (Ap 14:12), altfel spus, Dumnezeu este mai întâi practic. În loc de a le descoperi mai întâi lui Adam și Evei toate tainele despre Sine, Dumnezeu le-a dat o poruncă, pentru a le testa credința și dragostea. Ellen White venea dintr-o biserică trinitară și în niciuna din scrierile ei nu condamnă trinitarismul. Dar devreme ce nu a primit nicio viziune despre acest subiect, cel puțin până în 1896, nu s-a raliat la afirmațiile apologetice ale colegilor, care aveau obiecții împotriva doctrinei trinitare. În 1881, la sfârșitul unui articol, a citat cu apreciere o doxologie protestantă trinitară, fără să comenteze. Deși după 1896 a făcut afirmații clar trinitare (despre dumnezeirea eternă a Fiului, despre personalitatea distinctă și dumnezeirea Duhului), ea nu a folosit niciodată termenul „Trinitate” și nu știu dacă a primit vreo descoperire personală vizionară cu privire la acest subiect. Totuși este adevărat că anumite publicații ale ei, devenite populare după 1900, au trezit interesul slujitorilor Bisericii pentru reconsiderarea opiniilor semiariene (binitariene) care circulau și așa se face că după aceea s-a studiat intens subiectul: la școala de Sabat, în cercetări teologice și în final s-a reformulat articolul de credință.

9. Dacă învățăturile adventismului sunt atît de importante, de ce nu le regăsim din primele secole ? De ce în primele 4 secole, creștinii nu le împărtășeau? De ce a trebuit să treacă sute de ani pentru ca cineva să ne arate „calea adevărată” ?? Precizez că ceea ce cred eu – găsesc dovezi în scrierile creștine din primele 4 secole. Și chiar în literatura din secolele 2-3. Desigur, Sola Scriptura. Dar Luther, nu a intenționat să inventeze ceva nou. El mereu făcea trimitere la scrierile patristice.  

9. Am răspuns mai sus. Subiectul este însă complex, și cel mai bine ar fi să studiați pe rând diferențele, începând cu cele pe care le socotiți mai importante. Luther este și el un părinte al Reformei. Ca orice părinte al Bisericii, a avut limitele lui. Stăm pe umerii înaintașilor și putem vedea mai departe decât ei. „De pe altarele trecutului, luăm flacăra, nu cenușa.”

10. Dacă un creștin nu împărtășește învățăturile adventiste, poate fi mîntuit ??

10. Mântuirea nu este un premiu pentru ortodoxie (credință corectă). Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință (FA 17:30). Dar ignoranța voită este păcat, fiind neascultare de Dumnezeu și barează accesul la mântuire (Pr 28:9). Vor fi mântuiți chiar și dintre păgâni / neamuri (Mt 25:32-40, cf. Mt 8:10; Lc 7:9; 10:33) care au împlinit legea împărătească, a iubirii de semeni (Iac 2:8 etc.), pe care a pus-o Dumnezeu în conștiință, ca lege nescrisă (Rom 2:13-16). Mila și dragostea dezinteresată față de semeni, apărarea celui nedreptățit, etc. sunt trăsături de caracter sfinte, care nu vin din egoismul natural al firii pământești, ci de la Duhul Sfânt. Iar cine are Duhul lui Dumnezeu, aparține lui Dumnezeu (Rom 8:9-11). Există oameni care au idei vagi sau greșite despre Dumnezeu, pentru că au trăit / trăiesc într-o cultură necreștină, care nu au auzit nici Legea, nici Evanghelia. Dumnezeu va judeca pe fiecare după cât i-a dat (Lc 12:47-48; Rom 2:9-11, 27-29). Nimeni nu se va mântui prin meritele proprii; mântuirea este numai prin meritele jertfei lui Christos: prin Christos – nu prin christologie; prin credința cât un grăunte de muștar, dar vie, activă – nu prin crezul corect clamat, sau prin frumusețea liturgică (Mt 7:21-27).

Cunoștința dreaptă, credința corectă nu este meritul nostru, ci darul lui Dumnezeu și datoria noastră de a ni-l însuși. Cei care cunosc mai mult și mai bine sunt prin aceasta mai privilegiați. Nu este totuna a cunoaște sau a nu cunoaște Scriptura (ca Lege și / sau Evanghelie). Cunoașterea de Dumnezeu mărește șansele cuiva de a se pocăi și a-L accepta pe Christos și de a se mântui; iar necunoașterea lasă loc prejudecăților și întunecă imaginea despre Dumnezeu și despre voia Lui, diminuând mult șansele omului de a se mântui. Chiar dacă Christos a plătit prețul întreg pentru fiecare suflet, din nefericire nu toți au auzit vestea bună; iar din cei care au auzit-o, nu mulți i-au dat importanță; iar dintre cei care-i dau importanță, sunt mulți care cred că simpla acceptare credală / imaginară / mistică a Crucii lui Iisus, fără a lua crucea noastră în fiecare zi și a-L urma, ar asigura în mod suficient mântuirea (Lc 9:23-24).

Adventiștii nu vin cu o nouă cale a mântuirii. Calea este cunoscută, dar trebuie să mergem toți pe ea. Astăzi, când Scriptura este peste tot, când avertizările Evangheliei Veșnice a celor trei îngeri din Apocalipsa 14:6-12 răsună tot mai puternic, când în curând îngerul din Ap 18:1 va lumina tot pământul cu slava lui, se va dovedi că toți aceia care vor fi găsiți credincioși în viață la A Doua Venire, vor fi adventiști, chiar dacă cei mai mulți dintre ei sunt acum păgâni, evrei, sau diverse feluri de creștini.     

10.1. Din abordarea pe care am văzut-o la mulți adventiști, parcă mereu vor să-mi spună indirect că dacă nu încep să țin sabatul sâmbăta, și dacă nu sunt adventist – nu prea am șanse să fiu mântuit.
Din explicațiile Dvs, înțeleg că abordarea lor nu e prea corectă.

10.1. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt calea mântuirii, dar sunt condiții de mântuire. Am arătat doar că Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință – și de confuzie, aș adăuga eu. Dar este penibil să credem că ne putem scuza înaintea lui Dumnezeu că n-am știut, în cazul în care n-am dorit să știm. Dumnezeu ne primește întotdeauna așa cum suntem. Dar niciodată nu ne lasă acolo unde suntem. Mântuirea este un proces, de la A la Z, nu un eveniment punctual A sau Z. Sunt convins că Dumnezeu va trezi foarte mulți creștini la credința aceea care răstoarnă munții prejudecăților și care duce Reforma protestantă până la capăt.

11. Cînd în primul secol, apostolii au discutat ce trebuie să respecte neamurile (spre deosebire de evrei) – de ce nu au spus nimic despre ținerea Sabatului ?? Sper din tot sufletul să nu vă supărați pe mine. Nu vă adresez întrebările pentru a vă jigni. Sunt întrebările sincere, ale unui simplu creștin, care vrea să înțeleagă mai bine adventismul. 

11. Răspunsul este simplu. Ca orice sinod bisericesc, Sinodul Apostolic din FA 15 a avut o agendă limitată la câteva subiecte biblice controversate între evrei și neevrei (FA 15:1, 5, 10-11, 19-21, 29; 21:25): desfrâul, agapele idolatre, anumite alimente interzise (sânge, animale nesacrificate după Lege), circumcizia, mântuirea prin meritele Legii.

Dacă Sinodul Apostolic ar reprezenta tot ce trebuie să creadă și să trăiască un creștin, atunci el nu poate fi luat ca model, pentru că lipsesc o mulțime de datorii și convingeri creștine fundamentale, care nu au fost menționate, cum ar fi: credința trinitară, jertfa ispășitoare a lui Iisus, speranța creștină, credința în înviere, ferirea de perversiuni sexuale, de incest, de profanarea Numelui lui Dumnezeu, ascultarea de părinți, ferirea de ucidere, de lăcomie, de furt și de mărturie mincinoasă, și altele asemenea. Nu doar Sabatul și cărnurile necurate au fost ignorate de Sinod, ci multe altele. Subiectele care nu au fost aduse în discuție nu erau controversate, ca dovadă că toți creștinii (evrei sau neevrei) erau de acord asupra lor. Nu apare nicăieri vreo controversă cu privire la adevărata zi de odihnă. Pentru toți era un subiect clar, devreme ce chiar Pavel, apostolul păgânilor, respecta Sabatul ca zi dedicată închinării și predicării Evangheliei (FA 17:2-4), atât cu evreii, cât și cu neevreii (FA 13:42-48); atât în sinagogi, cât și acolo unde nu erau evrei și sinagogi (FA 16:12-16, 20-21).

De asemenea, exista învățătură cu privire la animalele necurate (1Pt 1:15-16, cf. Lev 11:44-45; 20:25-26), dar în privința aceasta nu apăruseră nemulțumiri din partea fraților de la Ierusalim. Cele menționate în scrisoarea apostolică nu erau noutăți, ci restricții vechi (Lev 17:10; 22:8; Nu 25:1-9; Ps 106:28; Dan 1:8), care trebuiau respectate, fiindcă nu erau porunci rituale, mistice sau exterioare, ale vechiului legământ, ci priveau păstrarea sfințeniei trupului (1Cor 6:19; 10:7-8;1Tes 5:23; Ap 2:14, 20).

Dacă asemenea porunci „mărunte”, cum ar fi interdicția de a mânca sânge sau animale care nu au fost junghiate să li se scurgă sângele, au fost interzise, atunci ce ar fi spus acei creștini despre sfințenia Sabatului, care spre deosebire de majoritatea subiectelor disputate, era menționată de la început (Gen 2:1-3) și gravată în piatră cu degetul lui Dumnezeu în inima celor zece porunci? Cum se putea ca neglijarea Sabatului, sau adoptarea unei alte zile, să nu stârnească nicio controversă, astfel ca să nu se discute nici în Sinodul Apostolic și nici în alte scrieri? Apostolii nu s-au gândit nicio clipă că subiectele care n-au fost discutate în sinod vor fi neglijate, deoarece în final, ei și-au exprimat certitudinea că scripturile lui Moise sunt la îndemâna publicului și se predică în sinagogi în fiecare Sabat (FA 15:21).

12. Dacă Sabatul e atît de important, de ce Pavel spune că ” cine face deosebire între zile pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile pentru Domnul n-o face. ” (Romani 14:6). Dacă e așa cum spun adventiștii, din contra, Pavel ar fi trebuit să sublinieze importanța ținerii Sabatului. Mai sunt și alte pasaje de acest gen, le știți mai bine ca mine. Dacă Sabatul e atît de important, de ce în Noul Testament, și în scrierile lui Pavel – eu nu văd asta ??  Vă mulțumesc.

12. Afirmația lui Pavel despre zile speciale din Rom 14:6, ca de altfel toate afirmațiile biblice trebuie înțeleasă contextual. Afirmațiile acestea cu iz aparent aforistic nu trebuie luate în sens absolut, ca și cum s-ar referi la tot ce ne-ar trece nouă prin cap, la orice dispută istorică sau actuală despre zile. Dacă Pavel s-ar fi referit aici la controversa sâmbătă/duminică, ar fi venit în conflict cu Ioan, care afirmă că există o „zi domnească” (Ap 1:10): nu toate zilele săptămânii sunt „domnești”. De asemenea, ar fi venit în conflict nu doar cu cele zece porunci, dar și cu Iisus, care S-a numit pe Sine „Domn al Sabatului” (Mt 12:8; Lc 6:5). Din nefericire, întâlnim uneori în epistole afirmații pe care nu le putem înțelege complet, deoarece nu știm care era exact problema locală la care făcea referire apostolul. Era vorba de sărbătorile calendaristice iudaice, cu cele șapte sabate rituale de peste an, care cădeau la anumite date lunare, indiferent de ziua săptămânală (cf. Lev 23:4-44)? Era vorba despre zilele de post din calendarul iudaic (Zah 7:2-3, 5-6, 19), având în vedere că se vorbește despre mâncare și verdețuri în legătură cu aceste zile (Rom 14:2-3, 5-6)? Indiferent care ar fi subiectul exact,  de care s-au ocupat teologi de diverse confesiuni, ideea că aici ar putea fi vorba de Sabat se sprijină pe nimic. Este doar o forțare a textului de a reflecta disputele noastre.

Faptul că Pavel a tăcut cu privire la Sabat este comparabil cu tăcerea lui cu privire la bestialitate / zoofilie, despre care Domnul vorbise prin Moise (Gen 2:18, 20; Ex 22:19; Lev 18:23-30). Este cea mai bună dovadă că nici profanarea Sabatului, nici zoofilia nu constituiau dispute teoretice sau practice pe vremea aceea. Pavel trata Sabatul ca un subiect de la sine înțeles, de aceea și odihna noastră sufletească prin credința în Iisus o compara cu odihna zilei a șaptea și chiar a numit-o poetic SABBATISMOS („sabatizare”, Evrei 4:3-11), pentru că după cum Sâmbăta ne oprim de la lucrările noastre, pentru a ne bucura de lucrarea Domnului, la fel este și cu pocăința și odihna în Christos: părăsim faptele noastre rele, precum și bizuirea pe faptele bune și orice grijă legată de performanțele sau neperformanțele noastre și ne bucurăm de ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi prin Christos. Pavel a văzut în sabatul real, trăit, o ilustrare săptămânală, spirituală și dramatică, a principiului Evangheliei, al îndreptățirii prin credință, pe care l-a predicat în toată misiunea sa.

. 

Sper din tot sufletul să nu vă supărați pe mine. Nu vă adresez întrebările pentru a vă jigni. Sunt întrebările sincere, ale unui simplu creștin, care vrea să înțeleagă mai bine adventismul.