Rog frumos, dacă este posibil, să-mi răspundeți la următoarele întrebări legate de adventism. Sunt întrebări sincere. Poate pe alocuri tăioase. Dar vă asigur că nu vreau să vă jignesc. Sper să le luați ca atare – niște întrebări, pe care le am, și aș vrea răspunsul Dvs. Precizez că nu prea am studiat adventismul. Sunt întrebările unui ne-inițiat în domeniu. Motivul adresării acestor întrebări nu este să vă necăjesc cu ele, ci doar încerc să înțeleg mai bine adventismul.

Sunteți binevenit, oricine ați fi. Este foarte bine că vă puneți întrebări și că mi le-ați încredințat și mie. Voi răspunde acum imediat, pe cât am studiat subiectele. Dincolo de aceasta, este Altcineva care le știe pe toate și care răspunde în felul Său și la ceea ce nu îndrăznim noi să întrebăm.   

1. Toate învățăturile specifice adventismului, până la apariția adventismului, au fost mărturisite de cineva?

1. Da, toate învățăturile specifice adventismului, au fost mărturisite de diferiți credincioși (teologi sau comunități de credință), înainte de apariția Bisericii Adventiste. Există o singură excepție, și anume timpul Judecății eschatologice (Ecl 12:13-14; Fapt 17:31; Ap 14:6-7), care trebuie să se desfășoare înainte de Parusíe pentru „Casa lui Dumnezeu” (1Petru 4:5-7, 17-18; Rom 14:10; 2Cor 5:10; 1In  4:17) și se va continua după Parusíe, în timpul împărăției de o mie de ani, pentru cei pierduți (Ap 20:4-15). Deși doctrina despre Judecată a fost întotdeauna cunoscută, într-o formă sau alta, profeția privitoare la timpul Judecății fusese descoperită într-un limbaj acoperit (simbolic, criptic) în profețiile apocaliptice ale Bibliei, altfel spus: „pecetluită” (Dan 8:14, 26; 12:4, 9). Aceasta este principala contribuție teologică a mișcării adventiste.  

2.  Toate învățăturile specifice adventismului, au fost mărturisite de creștinii din primele secole ? Să zicem pînă la Niceea. Iustin, Irineu, Tertulian, Policarp, etc.   

2. Noi nu considerăm esențial să știm dacă părinții anteniceeni au avut exact aceeași înțelegere ca noi. Standardul nostru de credință este în mod exclusiv Sfânta Scriptură, începând cu VT (Biblia standard a primei generații creștine). Scrierile anteniceene nu sunt toate autentice, datarea unora este problematică, iar ele nu reflectă întreaga realitate despre practica și credința creștină universală din acele vremuri, prin urmare sunt insuficiente ca surse istorice. Validarea lor ca documente „patristice” a fost târzie, într-o epocă în care deja credința creștină devenea tot mai grav alterată. Cu toate acestea, literatura creștină post-apostolică, inclusiv cea post-niceeană, reflectă principalele învățături adventiste, cum ar fi respectarea zilei a șaptea (Sâmbăta) și credința în înviere ca singura poartă spre nemurire (în contrast cu toate teologhisirile ulterioare despre un suflet nemuritor în sine, despre cultul morților/sfinților și despre chinurile veșnice). Se înțelege că Biserica imperială a păstrat doar acele scrieri „patristice” care puteau fi folosite pentru a argumenta inovațiile extrabiblice, de inspirație păgână, care au fost dogmatizate mai târziu. Foarte mult, din ceea ce s-a scris, s-a pierdut. Dar oricare ar fi realitatea despre scrierile post-biblice, pentru noi numai BIBLIA este normativă. Celelalte sunt importante ca surse istorice, informative despre ce credeau sau cum trăiau unii creștini într-o anumită perioadă. Dacă este vorba de o practică sau credință compatibilă cu Sfânta Scriptură este în regulă; dacă nu este așa, eroarea și erezia trebuie combătute.

3. Ce părere aveți despre faptul că în scrierile patristice, găsim scris faptul că în primele secole, creștinii se închinau duminica, și nu sâmbăta?  Oare aceste scrieri nu demonstrează cum se închinau creștinii ? Dacă este corect că trebuie să ne închinăm sâmbăta, de ce acei creștini nu se închinau sâmbăta? 

3. Scrierile patristice dovedesc că încă din secolul al II-lea, pe lângă Sâmbătă, tot mai mulți creștini au început să se închine și Duminica. În ce privește închinarea însă, nu este o problemă, pentru că trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu în fiecare zi, iar dacă este nevoie, sau sunt ocazii publice de închinare în orice zi și ne putem permite, nu este nicio problemă. Dar ca zi de odihnă regulată, săptămânală, sfințită cu oprire de la lucru și cu totală dedicare lui Dumnezeu, este o singură zi. Sursele patristice încă păstrează informații că chiar și în sec. V, iar în unele țări până târziu în timpurile moderne, s-au ținut atât Sâmbăta, cât și Duminica. Diferența este însă că în primele secole, duminica era simplă zi de adunare, în care credincioșii puteau lucra. Din sec VI însă, duminica a fost tot mai mult „sabatizată”, făcută zi obligatorie de mers la biserică, în timp ce Sâmbăta, chiar de pe la sfârșitul sec IV începuse să fie în mod sistematic descurajată (de anumiți teologi și de sinoade). Prin urmare, faptul că după scrierile patristice, creștinii se închinau duminica este un adevăr incomplet și irelevant în ce privește normativitatea. Am atașat o carte, bogată în surse, care se referă la aspectul istoric al problemei.

4. De fiecare dată cînd am discutat cu adventiștii, NICIODATĂ ei nu mi-au vorbit despre harul lui Dumnezeu, despre jertfa Domnului Isus prin care suntem iertați. De fiecare dată mi-au vorbit despre importanța Sabatului și despre Cele zece porunci. Nu am auzit niciodată Evanghelia de la adventiști. De ce ?

4. Adventiștii sunt conștienți că Evanghelia este în general cunoscută printre creștini, în mod special printre evanghelici. În mod natural, disputa apare în acele zone teologice în care există deosebirile cele mai vizibile.  Dar aveți dreptate că niciodată nu lăudăm prea mult harul lui Dumnezeu, nici unii, nici alții. Și să nu uităm, Pavel spune că unde s-a înmulțit Legea (care „înmulțește” păcatul, adică îl scoate la lumină), acolo s-a înmulțit și harul (Rom 5:20). Harul nu ieftinește mântuirea, ci o face mai adâncă și mai responsabilă și recunoscătoare.

5. Nu credeți că sunteți în pericol de a cădea din har ?? Galatenilor Pavel le vorbește despre acest pericol foarte mare. Dacă nu, atunci cum înțelegeți problema galatenilor, și de ce adventiștii nu au această problemă ??

5. Pericolul de a cădea din har există pentru oricine. Dar dacă cineva poate cădea din har, prin încrederea în merite legaliste strămoșești sau personale (cf. Gal 2:21; 5:2-4), la fel poate cădea din har prin ignorarea conștientă a voii lui Dumnezeu și prin stăruința în neascultare de poruncile Lui (Rom 6:15; Tit 2:11-13; Evrei 10:28-31; 1Ioan 3:4-10). Noi nu credem că mântuirea se capătă prin performanțe și merite omenești, sau prin conformarea exterioară față de porunca divină; ci credem că, pe de o parte, singura noastră speranță și siguranță a mântuirii este în Iisus Christos (adică în jertfa Lui, în harul lui Dumnezeu), dar pe de altă parte, credem că ascultarea de Dumnezeu este datoria oricărui om și obligația (de legământ) a tuturor creștinilor. Nu ne putem mântui prin performanțele noastre exterioare sau mistic-emoționale. Toată credința noastră se poate rezuma în declarația îngerului din Ap 14:12.  

6. O mare problemă a adventismului, din puținele mele cunoștințe, este că s-a născut în urma unor profeții false. Profețiile nu s-au împlinit, și s-a căutat o explicare. Explicarea teologică apoi a apărut. Întrebare: dacă nu ar fi fost acele profeții neîmplinite, ar mai fi fost astăzi aceste învățături ale adventismului ??? 

6. Adventismul nu s-a născut printr-o profeție falsă. William Miller și urmașii lui nu au pretins că sunt profeți. În esență, ei au înțeles corect profeția privitoare la timpul Judecății, dar au aplicat-o greșit la a doua venire a lui Iisus. Cunoașterea și chiar descoperirile profetice sunt parțiale, nedesăvârșite (1Cor 13:9-10), în orice generație. Credincioșii din generația lui Iisus au crezut corect că profețiile despre Mesia se împlinesc în Iisus din Nazaret (Ioan 1:45; cf. Mr 1:15; Dan 9:24-27), dar toți greșeau crezând că împărăția Lui vizibilă/fizică (nu doar spirituală) urma să se întemeieze în zilele acelea (Lc 19:1; FA 1:16, cf. In 6:15; 18:36-37) și așa L-au proclamat cu ocazia intrării triumfale în Ierusalim (Mt 21:8-11; Mr 11:9-10; In 12:12-16). Faptul că și Iisus părea să intre în jocul lor (Mt 21:1-7; Lc 19:39-40), le-a mărit exponențial așteptările, iar dezamăgirea lor a fost pe măsură, când în loc de tron, Iisus a primit crucea. Iisus i-a condus pe ucenicii Lui mergând la pas cu ei, pentru că nu puteau înțelege totul dintr-o dată. Dar greșelile lor ”teologice” nu dovedesc că ei ar fi fost profeți falși sau înșelători.

Mai mult, Iisus Însuși promisese solemn că revenirea Sa avea să aibă loc în aceeași generație (Mt 16:27-28; 24:34-35), deși nu stabilise un timp fix (ziua și ceasul: Mt 24:36). Iar ucenicii Lui așa au crezut (Rom 13:11; 16:20; 1Cor 1:8; 1Tes 4:15; Evrei 10:37; Iac 5:7-9; Ap 1:3; 3:11; 22:7, 10, 12, 20). Ar fi înțelept să spună cineva că Iisus a fost un înșelător? Sau că apostolii au fost falși profeți? Ei erau conștienți că timpul exact este condiționat de încheierea zzmisiunii Bisericii (Mt 24:14; 2Pet 3:11-12).

Pionierii noștri nu au fost nici profeți falși, nici șarlatani. Ei au crezut, atât cât au înțeles și au fost consecvenți credinței lor, sacrificându-și și bunurile materiale în acest scop. Mișcarea adventistă a fost o inițial o trezire interconfesională, care a adus mulți membri prin botez în bisericile evanghelice americane. Milleriții nu au avut un nou proiect de Biserică, ci au strigat „Vine Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!” (Mt 25:6). O astfel de chemare este legitimă ORICÂND și cu atât mai mult de atunci încoace.

7. Martorii lui Iehova, s-au inspirat de la adventiști cu privire la profețiile despre venirea Domnului. În ambele cazuri profețiile nu s-au împlinit. Și martorii lui Iehova și adventiștii au dat explicații diferite. Și martorii și adventiștii au spus că de fapt ceva s-a întîmplat, doar că în locurile cerești. Noi nu putem vedea, dar de fapt s-a întîmplat. Nu descriu deplin, pentru că dvs cunoașteți mai bine ca mine explicațiile.  Însă paradoxul este că EXPLICAȚIILE sunt DIFERITE. Întrebarea este – Cum putem ști care explicație este corectă ??? De ce ar trebui să cred adventiștii și nu martorii ?? 

7. Da, este adevărat că obiceiul de a fixa date s-a păstrat printre comunitățile care sunt moștenitoare, direct sau indirect, din adventismul millerit. Se știe că în diferite grupuri protestante s-au făcut astfel de predicții. Adventiștii de Ziua a Șaptea însă, care sunt doar o mică ramură a mișcării adventiste (ramură care a devenit astăzi principala continuatoare a mișcării), au descurajat în mod oficial și sistematic fixarea de date, încă din a doua parte a sec. XIX, deși la nivel popular se întâmplă să mai apară câte unul care calculează una sau alta. Acestea sunt copilării, nu tragedii. Martorii lui Iehova sunt continuatorii Studenților Bibliei, un grup întemeiat de C T Russel. Russel fusese un tânăr secular, care se convertise la Advent Christian Church (adventiști duminicaliști și fixatori de date). Principala greșeală în cazul lor este că, pe de o parte, au stabilit că Parusia ar fi avut loc (dar în spirit, invizibilă!), iar timpul Armaghedonului a tot fost amânat, de la o dată la alta. Dar nu de la noi s-au inspirat ei. (În paranteză, oricât de ciudați ar fi martorii, este nedrept că sunt priviți ca necreștini. În realitate sunt oameni de treabă și au multe calități, în ciuda osificării lor teologice.).   

Cu privire la explicațiile date de unii și de alții, este suficient să le studiem personal, în măsura în care credem că merită și că se armonizează cu Biblia și cu bunul simț. Nu putem alege la întâmplare, nici nu putem merge prin încredrea în om.

8. Domnul Isus a spus că nu este treaba noastră să ne ocupăm de data venirii Lui. Și martorii și adventiștii – nu au ascultat de această poruncă. Ca rezultat, au făcut profeții care nu s-au împlinit. Ca rezultat la acest „eșec”, au căutat să-și îndreptățească eșecurile. De aici au dat naștere unor învățături , care nu mai fusese niciodată împărtășite în istoria bisericii. Și aceste noi învățături, au afectat învățăturile fundamentale (de ex. despre mîntuire, Trinitate, etc). 

8. La acest punct am răspuns suficient mai sus. Unde am greșit, am greșit, iar unde avem dreptate, avem dreptate. Dar nu este adevărat că aceste „noi învățături” ale noastre (cu rădăcini de două milenii) ar fi afectat învățăturile fundamentale. Mișcarea Millerită nu avea un crez uniform, nu era o biserică dogmatică. Milleriții erau predominant trinitari, dar existau și non-trinitari. Întreaga Biblie are texte destul de diferite cu privire la Dumnezeire, iar Iisus, chiar dacă a afirmat în mod implicit trinitarismul (Mat 28:19), nu l-a explicat spre satisfacția noastră rațională. Nici apostolii nu s-au preocupat sistematic de acest aspect, deși sunt dovezi că o înțelegere trinitară, într-un fel sau altul, era obișnuită printre creștini cu mult înainte de Niceea.

Pionierii noștri au fost diverși în această privință, dar toleranți. A predominat inițial un fel de semiarianism, după care (1892-1931) balanța a înclinat spre trinitarianism, care a devenit, mai întâi efectiv (c. 1913), apoi în mod oficial (1980), parte din mărturisirea noastră de credință. Asta s-a întâmplat pentru că noi avem Biblia deasupra oricărei mărturisiri de credință, fapt care ne permite să ne corectăm. Bisericile care au dogme și crezuri stabilite nu se pot corecta.

Non-trinitarismul, care a predominat în publicațiile noastre între 1852-1892 nu a fost niciodată o condiție de botez în Biserică, iar în adunările de evanghelizare nu erau agitate asemenea opinii. Trinitarismul, de asemenea, nu a fost impus de sus, ci după ce a fost deja adoptat la nivelul pastorilor și al membrilor, a devenit o exprimare oficială. În ce sens eschatologia distinctivă a mișcării a putut afecta învățăturile fundamentale ale creștinismului, ar fi trebuit să specificați și să explicați. Eu nu văd vreo afectare, sau mai precis, nu văd o afectare negativă a soteriologiei creștine. Dimpotrivă, cred că și în acest caz am făcut progrese. Nu credem în creștinismele stătătoare, care nu fac decât să moștenească.  

9. Dacă învățăturile adventismului sunt atît de importante, de ce nu le regăsim din primele secole ? De ce în primele 4 secole, creștinii nu le împărtășeau? De ce a trebuit să treacă sute de ani pentru ca cineva să ne arate „calea adevărată” ?? Precizez că ceea ce cred eu – găsesc dovezi în scrierile creștine din primele 4 secole. Și chiar în literatura din secolele 2-3. Desigur, Sola Scriptura. Dar Luther, nu a intenționat să inventeze ceva nou. El mereu făcea trimitere la scrierile patristice.  

9. Am răspuns mai sus. Subiectul este însă complex, și cel mai bine ar fi să studiați pe rând diferențele, începând cu cele pe care le socotiți mai importante. Luther este și el un părinte al Reformei. Ca orice părinte al Bisericii, a avut limitele lui. Stăm pe umerii înaintașilor și putem vedea mai departe decât ei. „De pe altarele trecutului, luăm flacăra, nu cenușa.”

10. Dacă un creștin nu împărtășește învățăturile adventiste, poate fi mîntuit ??

10. Mântuirea nu este un premiu pentru ortodoxie (credință corectă). Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință (FA 17:30). Dar ignoranța voită este păcat, fiind neascultare de Dumnezeu și barează accesul la mântuire (Pr 28:9). Vor fi mântuiți chiar și dintre păgâni / neamuri (Mt 25:32-40, cf. Mt 8:10; Lc 7:9; 10:33) care au împlinit legea împărătească, a iubirii de semeni (Iac 2:8 etc.), pe care a pus-o Dumnezeu în conștiință, ca lege nescrisă (Rom 2:13-16). Mila și dragostea dezinteresată față de semeni, apărarea celui nedreptățit, etc. sunt trăsături de caracter sfinte, care nu vin din egoismul natural al firii pământești, ci de la Duhul Sfânt. Iar cine are Duhul lui Dumnezeu, aparține lui Dumnezeu (Rom 8:9-11). Există oameni care au idei vagi sau greșite despre Dumnezeu, pentru că au trăit / trăiesc într-o cultură necreștină, care nu au auzit nici Legea, nici Evanghelia. Dumnezeu va judeca pe fiecare după cât i-a dat (Lc 12:47-48; Rom 2:9-11, 27-29). Nimeni nu se va mântui prin meritele proprii; mântuirea este numai prin meritele jertfei lui Christos: prin Christos – nu prin christologie; prin credința cât un grăunte de muștar, dar vie, activă – nu prin crezul corect clamat, sau prin frumusețea liturgică (Mt 7:21-27).

Cunoștința dreaptă, credința corectă nu este meritul nostru, ci darul lui Dumnezeu și datoria noastră de a ni-l însuși. Cei care cunosc mai mult și mai bine sunt prin aceasta mai privilegiați. Nu este totuna a cunoaște sau a nu cunoaște Scriptura (ca Lege și / sau Evanghelie). Cunoașterea de Dumnezeu mărește șansele cuiva de a se pocăi și a-L accepta pe Christos și de a se mântui; iar necunoașterea lasă loc prejudecăților și întunecă imaginea despre Dumnezeu și despre voia Lui, diminuând mult șansele omului de a se mântui. Chiar dacă Christos a plătit prețul întreg pentru fiecare suflet, din nefericire nu toți au auzit vestea bună; iar din cei care au auzit-o, nu mulți i-au dat importanță; iar dintre cei care-i dau importanță, sunt mulți care cred că simpla acceptare credală / imaginară / mistică a Crucii lui Iisus, fără a lua crucea noastră în fiecare zi și a-L urma, ar asigura în mod suficient mântuirea (Lc 9:23-24).

Adventiștii nu vin cu o nouă cale a mântuirii. Calea este cunoscută, dar trebuie să mergem toți pe ea. Astăzi, când Scriptura este peste tot, când avertizările Evangheliei Veșnice a celor trei îngeri din Apocalipsa 14:6-12 răsună tot mai puternic, când în curând îngerul din Ap 18:1 va lumina tot pământul cu slava lui, se va dovedi că toți aceia care vor fi găsiți credincioși în viață la A Doua Venire, vor fi adventiști, chiar dacă cei mai mulți dintre ei sunt acum păgâni, evrei, sau diverse feluri de creștini.     

11. Cînd în primul secol, apostolii au discutat ce trebuie să respecte neamurile (spre deosebire de evrei) – de ce nu au spus nimic despre ținerea Sabatului ?? Sper din tot sufletul să nu vă supărați pe mine. Nu vă adresez întrebările pentru a vă jigni. Sunt întrebările sincere, ale unui simplu creștin, care vrea să înțeleagă mai bine adventismul. 

11. Răspunsul este simplu. Ca orice sinod bisericesc, Sinodul Apostolic din FA 15 a avut o agendă limitată la câteva subiecte biblice controversate între evrei și neevrei (FA 15:1, 5, 10-11, 19-21, 29; 21:25): desfrâul, agapele idolatre, anumite alimente interzise (sânge, animale nesacrificate după Lege), circumcizia, mântuirea prin meritele Legii.

Dacă Sinodul Apostolic ar reprezenta tot ce trebuie să creadă și să trăiască un creștin, atunci el nu poate fi luat ca model, pentru că lipsesc o mulțime de datorii și convingeri creștine fundamentale, care nu au fost menționate, cum ar fi: credința trinitară, jertfa ispășitoare a lui Iisus, speranța creștină, credința în înviere, ferirea de perversiuni sexuale, de incest, de profanarea Numelui lui Dumnezeu, ascultarea de părinți, ferirea de ucidere, de lăcomie, de furt și de mărturie mincinoasă, și altele asemenea. Nu doar Sabatul și cărnurile necurate au fost ignorate de Sinod, ci multe altele. Subiectele care nu au fost aduse în discuție nu erau controversate, ca dovadă că toți creștinii (evrei sau neevrei) erau de acord asupra lor. Nu apare nicăieri vreo controversă cu privire la adevărata zi de odihnă. Pentru toți era un subiect clar, devreme ce chiar Pavel, apostolul păgânilor, respecta Sabatul ca zi dedicată închinării și predicării Evangheliei (FA 17:2-4), atât cu evreii, cât și cu neevreii (FA 13:42-48); atât în sinagogi, cât și acolo unde nu erau evrei și sinagogi (FA 16:12-16, 20-21).

De asemenea, exista învățătură cu privire la animalele necurate (1Pt 1:15-16, cf. Lev 11:44-45; 20:25-26), dar în privința aceasta nu apăruseră nemulțumiri din partea fraților de la Ierusalim. Cele menționate în scrisoarea apostolică nu erau noutăți, ci restricții vechi (Lev 17:10; 22:8; Nu 25:1-9; Ps 106:28; Dan 1:8), care trebuiau respectate, fiindcă nu erau porunci rituale, mistice sau exterioare, ale vechiului legământ, ci priveau păstrarea sfințeniei trupului (1Cor 6:19; 10:7-8;1Tes 5:23; Ap 2:14, 20).

Dacă asemenea porunci „mărunte”, cum ar fi interdicția de a mânca sânge sau animale care nu au fost junghiate să li se scurgă sângele, au fost interzise, atunci ce ar fi spus acei creștini despre sfințenia Sabatului, care spre deosebire de majoritatea subiectelor disputate, era menționată de la început (Gen 2:1-3) și gravată în piatră cu degetul lui Dumnezeu în inima celor zece porunci? Cum se putea ca neglijarea Sabatului, sau adoptarea unei alte zile, să nu stârnească nicio controversă, astfel ca să nu se discute nici în Sinodul Apostolic și nici în alte scrieri? Apostolii nu s-au gândit nicio clipă că subiectele care n-au fost discutate în sinod vor fi neglijate, deoarece în final, ei și-au exprimat certitudinea că scripturile lui Moise sunt la îndemâna publicului și se predică în sinagogi în fiecare Sabat (FA 15:21).

12. Dacă Sabatul e atît de important, de ce Pavel spune că ” cine face deosebire între zile pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile pentru Domnul n-o face. ” (Romani 14:6). Dacă e așa cum spun adventiștii, din contra, Pavel ar fi trebuit să sublinieze importanța ținerii Sabatului. Mai sunt și alte pasaje de acest gen, le știți mai bine ca mine. Dacă Sabatul e atît de important, de ce în Noul Testament, și în scrierile lui Pavel – eu nu văd asta ??  Vă mulțumesc.

12. Afirmația lui Pavel despre zile speciale din Rom 14:6, ca de altfel toate afirmațiile biblice trebuie înțeleasă contextual. Afirmațiile acestea cu iz aparent aforistic nu trebuie luate în sens absolut, ca și cum s-ar referi la tot ce ne-ar trece nouă prin cap, la orice dispută istorică sau actuală despre zile. Dacă Pavel s-ar fi referit aici la controversa sâmbătă/duminică, ar fi venit în conflict cu Ioan, care afirmă că există o „zi domnească” (Ap 1:10): nu toate zilele săptămânii sunt „domnești”. De asemenea, ar fi venit în conflict nu doar cu cele zece porunci, dar și cu Iisus, care S-a numit pe Sine „Domn al Sabatului” (Mt 12:8; Lc 6:5). Din nefericire, întâlnim uneori în epistole afirmații pe care nu le putem înțelege complet, deoarece nu știm care era exact problema locală la care făcea referire apostolul. Era vorba de sărbătorile calendaristice iudaice, cu cele șapte sabate rituale de peste an, care cădeau la anumite date lunare, indiferent de ziua săptămânală (cf. Lev 23:4-44)? Era vorba despre zilele de post din calendarul iudaic (Zah 7:2-3, 5-6, 19), având în vedere că se vorbește despre mâncare și verdețuri în legătură cu aceste zile (Rom 14:2-3, 5-6)? Indiferent care ar fi subiectul exact,  de care s-au ocupat teologi de diverse confesiuni, ideea că aici ar putea fi vorba de Sabat se sprijină pe nimic. Este doar o forțare a textului de a reflecta disputele noastre.

Faptul că Pavel a tăcut cu privire la Sabat este comparabil cu tăcerea lui cu privire la bestialitate / zoofilie, despre care Domnul vorbise prin Moise (Gen 2:18, 20; Ex 22:19; Lev 18:23-30). Este cea mai bună dovadă că nici profanarea Sabatului, nici zoofilia nu constituiau dispute teoretice sau practice pe vremea aceea. Pavel trata Sabatul ca un subiect de la sine înțeles, de aceea și odihna noastră sufletească prin credința în Iisus o compara cu odihna zilei a șaptea și chiar a numit-o poetic SABBATISMOS („sabatizare”, Evrei 4:3-11), pentru că după cum Sâmbăta ne oprim de la lucrările noastre, pentru a ne bucura de lucrarea Domnului, la fel este și cu pocăința și odihna în Christos: părăsim faptele noastre rele, precum și bizuirea pe faptele bune și orice grijă legată de performanțele sau neperformanțele noastre și ne bucurăm de ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi prin Christos. Pavel a văzut în sabatul real, trăit, o ilustrare săptămânală, spirituală și dramatică, a principiului Evangheliei, al îndreptățirii prin credință, pe care l-a predicat în toată misiunea sa.

. 

Sper din tot sufletul să nu vă supărați pe mine. Nu vă adresez întrebările pentru a vă jigni. Sunt întrebările sincere, ale unui simplu creștin, care vrea să înțeleagă mai bine adventismul.