Dialog

Mulțumesc pentru mesaj. Nu știu dacă este ca reacție la vreun articol al meu, sau pur și simplu o tentativă personală de clarificare. În orice caz, îmi dau seama care este nelămurirea. Am să comentez mai întâi ideile exprimate de tine:

„Adevarat Biblia nu vorbeste niciodata de un suflet care are constienta dincolo de moarte. „Omul” doarme. Ce doarme: trupul/oasele? Suflarea de viata?”

Când spunem despre cineva că doarme, nu ne referim la faptul că are trupul nemișcat. Cineva se poate odihni nemișcat, fără să doarmă. Adormirea se referă la starea conștientă a minţii, la „spiritul / sufletul rațional”.

„Totusi, software care este pe CD nu are nici un fel de interactiune pana and nu este pusa intr-un computer. Poate acesta sa fie modelul?”

Corect, software este doar informația. În cazul nostru, informația este în mintea Creatorului, așa cum era la Creație. Nu are Dumnezeu nevoie de suporturi pentru memorie.

„Vorbeste Biblia ca sufletul dispare la moartea dintai?”

Ceea ce se întâmplă cu „sufletul” la moartea dintâi nu este descris în Biblie în limbaj realist (științific), ci într-un limbaj popular și pragmatic. Termenii biblici pentru suflet (ebr. néfeș, gr. psyché) sunt polisemantici și sunt folosiți în Biblie în diferite sensuri: suflare (Gen 1:30), viață (Gen 9:4), ființă (Gen 1:20), persoană (Ex 1:5; Lev 5:21), sine (Is 53:12), afectivitate (Ps 63:5), poftă de mâncare, foame (Lev 23:27, Nu 11:6; Is 29:8; 58:10; Ps 107:9), trup neînsuflețit (Num 6:6,11; 9:6-7, 10).

Prin urmare, în care din aceste sensuri spunem că sufletul dispare la moartea dintâi? Suflarea (respirația) se duce în aer; viața încetează, se stinge ca un bec, fără să se „ducă” undeva anume; ființa se desființează; persoana (implicând conștiință de sine) se stinge odată cu viața și cu ființa și devine inconștientă („doarme”), afectivitatea nu există fără viață și fără persoană; pofta nu mai există în afara trupului; totul se reduce la cadavru. Practic nu mai există nimic altceva decât o materie inutilă. Dar ceea ce este important, există în continuare Dumnezeu, Creatorul atotputernic și atotștiutor, care păstrează în memoria Sa ființa dispărută, atât specificul ei biologic, cât și specificul psihologic și personalitatea întreagă. La vremea potrivită, Dumnezeu reface integral și perfect ființa dispărută, aşa cum a creat fiinţa lui Adam, trup şi suflet, înainte de a exista. Unde era sufletul lui Adam înainte de a fi creat de Dumnezeu? Tot acolo este sufletul și după ce omul încetează din viață.

„Spune ca omul (trupul? oasele? elementele chimice? constienta? sufletul?) se duce in locuinta mortilor.”

Ce este Locuința Morților? Există un loc în univers, loc subteran sau spațial unde să fie parcate sufletele până la înviere? Locuința Morților este o traducere convențională a termenului ebraic Șă’ol și a termenului grecesc Haidés. Haides / Hades nu are origine creștină, deși apare în NT, iar în Septuaginta traduce termenul ebraic Șă’ol. Hades-ul este invenția grecilor păgâni, și descrie un loc mitologic unde s-ar duce duhurile morților. Semnificația numelui Hades provine din a+ides (locul nevăzut). Dar sensul termenului ebraic Șă’ol este necunoscut. Se știe doar că descrie în limbaj poetic locul unde merg toți morții, buni și răi. (Având în vedere că termenul Șă’ol nu face parte dintr-o familie de cuvinte în ebraică și pare să fie împrumutat, cel mai probabil ar fi o noțiune din mitologia canaanită, care a fost împrumutată de evrei. Unii au luat-o ca atare, împreună cu credința în postexistența sufletului și cu credința în zei canaaniți, alții l-au folosit doar ca metaforă a mormântului sau a stării în moarte).

În nici un caz, Șă’ol sau Hades nu pot fi luate în serios, ca mai mult decât metafore ale mormântului și morții. Dacă le-am considera adevărate descoperiri divine, ar trebui să credem că păgânii (greci, canaaniți) ar fi avut aceste „descoperiri” înainte de profeții lui Israel. Și într-adevăr, în timp ce profeții evrei arată că în moarte nu există conștiență, majoritatea religiilor păgâne învață că în moarte sufletul/spiritul ar exista într-o stare activă sau latentă, și că poate fi consultat de cei vii.

„Daca sufletul dispare (nu mai exista), cum poti oare sa spui ca la inviere esti tot tu? Ce te face pe tine? Carnea? Carbonul si apa?”

Evident, că nu doar particularitățile biologice ne sunt specifice fiecărui individ, ci și particularitățile psihice: conștiința de sine, memoria, caracterul personal. Acestea din urmă formează persoana, individualitatea. Am explicat deja, că acestea dispar odată cu funcțiile creierului, la moarte. Ele depind în mod strict de starea creierului și pot dispărea chiar mai înainte de moarte. În cele mai grave forme de pierdere a memoriei, personalitatea este alterată, până când omul ajunge o ființă „depersonalizată”. De asemenea, când omul doarme, sau când este în comă, trăiește doar ca ființă (vegetativ), nu ca persoană (deși el este, potențial și juridic, persoană).

Când creierul a murit însă, a murit orice memorie și conștiință individuală. Nu s-a dus undeva, ci nu mai există, ca lumina unui bec stins. Dar deși acestea au dispărut, baza de date exactă, cu toate informațiile de natură biologică și psihologică rămâne în memoria Creatorului. Singurul lucru esențial, prin urmare, este omnisciența și omnipotența lui Dumnezeu, care depășesc orice imaginație. Acela care a creat pe Adam cu suflet sau ca suflet, fără să-i doneze un suflet preexistent, ci doar i-a împrumutat viață, suflându-i sugestiv „în nări”, este în stare să re-creeze din nimic, din țărână, din rămășițele descompuse ale vechii ființe sau dintr-o materie diferită, același „suflet” care nu a existat în mod real între moarte și înviere.

Ce spun eu: este mare diferenta intre constienta si existenta. O piatra exista desi nu este vie. Absenta vietii nu inseamana inexistenta. Viata cere suflarea de viata de la Dumnezeu.

Așa este. Dar când vorbim de existența unei persoane, existența și conștiința se confundă. O piatră nu poate avea decât existență materială, afară de cazul că am fi animiști și am crede că și pietrele au suflet/spirit. De aceea, când vorbesc despre un om că nu mai există, nu mă refer la trupul neînsuflețit, care mâine va fi descompus până la elementele anorganice, ci întotdeauna mă refer la el ca persoană.

Suflarea de viaţă cauzează viața în mod integral: biologică/fiziologică și psihologică. Suflarea lui Dumnezeu „în nări” a fost însă numai gestul simbolic al unei realități mai profunde, care nu ni se poate explica. Nici oamenii de știință nu sunt în consens în a defini viața. Care este esența vieții? Metabolismul? Capacitatea de reproducere? Programul genetic? Toate la un loc? Există viață vegetală, viață animală și viață psihică. Există viața microorganismelor, foarte diferite între ele. În ebraică, termenii pentru „viu”, „viață” se aplică doar la viețuitoare, inclusiv la om. În rest, se aplică metaforic (e.g. „apă vie” = apă curgătoare; „pom de viață” = pom care dă viață). Fauna are suflare de viață (pentru că viețuitoarele respiră), dar flora, în ebraică, nu are suflare de viață.

„Insa de-abia la moartea a doua, sufletul este nimicit pentru totdeauna.”

Într-adevăr, Biblia folosește acești termeni (Mt 10:28; Lc 12:4-5), deoarece atât timp cât există speranță de înviere, „sufletul” acela există pentru Dumnezeu (Lc 20:38). Există ca speranță de înviere. Există și în memoria noastră, într-un sens, dar el nu mai știe nici aceasta, nu mai știe nimic. Este important doar că morții există în memoria lui Dumnezeu. Și pentru că virtual există, în vederea învierii, de aceea se vorbește despre suflet că nu este ucis, ci doar „adormit” în moarte. La a doua moarte însă, dispariția este definitivă, fără speranță de înviere, fără proiect de recuperare. Niciodată nu va mai fi.

„Intre timp, Dumnezeu il tine in locuinta mortilor.”

Ce anume ține în Hades? Un suflet conștient? O umbră? O fantomă? Dacă aceste noțiuni ar fi doar povești / mituri nevinovate, nu m-aș obosi să le contrazic. Dar aceste povești au dat naștere unor culte și practici periculoase și vinovate. Cât timp există ideea că sufletul (conștiința) celui dispărut există cumva undeva, măcar într-o stare latentă, riscul de a contacta acel suflet, de a-l consulta, sau de a dezvolta un cult al morților, este o amenințare permanentă. Hadesul/Șăolul sunt noțiuni mitologice, de origine păgână, utilizate numai ca figuri de stil, ca și Gheena (Mc 9:43), Tartarul (2Pt 2:40), Lilit (Is 34:14) etc.

„Nu se reincarneaza in alt trup, desi la inviere cam asta e; sufletul devine din nou viu (acelasi suflet, altul ca el? o copie?). Altfel la inviere cum poti sa spui ca esti tot tu? Ar fii doar o copie a ta, ca tine cu ganduri” etc.

Bineînţeles că la înviere va fi aceeaşi conştiinţă de sine, cu aceeaşi memorie. Dacă nu ar fi aşa, ar însemna că mântuirea este nulă. Ceea ce constituie baza personalităţii (conştiinţei) este memoria, amintirea. Dacă aceasta ar dispărea, noua ființă ar fi cu totul alta, nu ar fi nicio continuitate psihologică între viața de pe pământ și cea din cer. Această continuitate o poți numi suflet, dacă vrei, dar trebuie să admiți ce învață Biblia, că între moarte și înviere există o tăcere de gheață. Îngheață și gândurile și fantomele și tot.

Limbajul biblic este al culturii timpului

Am răspuns așa cum am răspuns mai sus, dar s-ar putea să nu fii satisfăcut de explicația mea, că limbajul biblic ar conține elemente umane, culturale și că Hadesul, sufletul, duhul, Gheena etc. sunt termeni omenești limitați, și nu limbaj dumnezeiesc.

Înainte de toate, este adevărat că mesajele Bibliei sunt toate inspirate, date de Dumnezeu. Limbajul Bibliei însă este pur omenesc, cu puternic caracter cultural, neștiințific și imperfect. El este util doar pentru a înțelege mesajul Bibliei. De aceea, a fetișiza limbajul și a crea dogme pe temeiul unor cuvinte volatile ca suflet, duh etc. este foarte riscant. În continuare, am să dau câteva exemple, care evidențiază caracterul cultural, popular și pre-științific al limbajului biblic.

Suflet, duh, Hades, Gheenă etc. nu sunt singurii termeni culturali ai Bibliei iudeo-creștine. Există și alte noțiuni legate ființa umană, care sunt absolut neștiințifice și greșite, totuși își îndeplinesc rolul de termeni figurați, metafore. De exemplu:

Inima (cordul) este un organ vital, cu rol strict fiziologic (2Împ 9:24; Iov 41:16). Plexul nervos cu care este dotată nu are rol psihologic, ci numai fiziologic, asigurând automatismul pulsației mușchiului cardiac. Cu toate acestea, în toate limbile, oamenii vorbesc despre „inimă” ca având rol psihologic. Limba ebraică nu face excepție. Deosebirea este că dacă în românește și în alte limbi înrudite, inima este sediul afectivității, al emoțiilor și sentimentelor, în ebraică inima este mai puțin „afectivă”, și mai mult mintală, deoarece are sensul de minte, sediul înțelepciunii și al gândurilor bune sau rele (1Împ 10:24; Ps 49:4/3), al virtuților de caracter (Ps 27:14; Ps 78:37), precum și al sensibilității conștiinței morale (2Sam 24:10). În ciuda acestei naivități culturale însă, comunicarea mesajului nu este împiedicată. Înțelegem că scriitorul biblic folosește un limbaj popular, singurul pe care-l cunoaște, iar inexactitățile limbajului funcționează ca niște figuri de stil, pe care niciodată nu le putem lua în sens literal.

Rărunchii (rinichii) sunt organe specifice cu rol strict fiziologic (Ex 29:13; Lev 7:4), dar spre deosebire de cultura română, rărunchii evreilor aveau și rol psihologic, devenind sediul celor mai profunde sentimente (Iov 19:27 „mi se topesc rărunchii”; Ps 7:9/10; 73:21 „străpuns în rărunchi”; Pr 23:16 „mi se vor veseli rărunchii”) sau chiar al unei înțelepciuni sfătuitoare (Ps 16:7 „rărunchii mei mă învață”), sediul intențiilor, al simțirii (Ier 12:2 „departe de rărunchii lor”). Traducătorii au evitat prin traducere aspectul cultural ebraic, și au tradus, în loc de rărunchi: inimă, lăuntru etc.

Măruntaiele (ebr. me‘im = intestine, organe genitale interne, burtă) este de asemenea un termen care descrie internele inferioare, cu rol fiziologic (Ez 3:3; 2Sam 20:10 „intestine”; Gen 15:4; 25:23 „cel care va ieși din măruntaiele tale”; Ps 71:6; Rut 1:11 „uter”; Iona 2:1-2 „pântec”), dar și rol psihologic (Ps 40:8/9 „Legea Ta este în măruntaiele mele”; CC 5:4; Is 16:11; Ier 31:20 „a-i geme măruntaiele” = a-i fi milă; Is 63:15 „geamătul măruntaielor” = milă profundă, îndurare; Ier 4:19 „măruntaiele” = sufletul, inima; Pl 1:20; 2:11 „îmi fierb măruntaiele”). Intestinele și genitalele nu au mai mult creier decât rinichii sau inima, ca să poată „simți” în sens psihologic.

„Bătut de lună” (Ps 121:6) sau „lunatic” (Mat 4:24; 17:15) este în cultura antică (și încă mai există în popor) credința că luna plină ar cauza afecțiuni psihice în mod special epilepsie. Dacă autorii biblici folosesc asemenea termeni, nu înseamnă că Biblia ne învață așa ceva, ci doar că ei, ca oameni ai timpului lor, împărtășeau acea părere populară. Dar se poate să fi folosit acest limbaj pur și simplu pentru că aceștia erau termenii care circulau, și nu pentru că autorii erau convinși de efectele malefice ale lunii.

„Marginile pământului” (Is 40:20, 28; Dt 13:7; 28:49, 64; Iov 28:24; Ps 19:4; 65:5; Pr 30:4; etc.) este o expresie pe care o percep și o folosim în sens figurat, poetic. Totuși, ea este folosită în limbajul autorilor biblici într-un fel care arată că ei nu cunoșteau elementele cosmologiei actuale: pământul planetar (global) etc.

Pământul în ebraică este întotdeauna ’éreț (= țară, întinderea pământului) și are limite, care coincid cu „marginile cerului” sau „ale mării” (Dt 30:4; Ne 1:9; Is 13:5; Ier 49:36; Dan 4:11; Mc 13:27; Ps 65:5), referindu-se astfel în mod clar la orizont (ebr. ḫūg = „discul pământului”, „crugul cerului”, „cercul mării / adâncului”: Is 40:22; Iov 22:14; Pr 8:27).

Acest model este evident limitat la observațiile comune, cu puțină imaginație. Nu există nicio expresie biblică sigură, care să descrie pământul ca planetă. În Geneza 1, pământul este în mod evident, uscatul (Gen 1:10), așa cum cerul din același capitol nu este altceva decât iluzia optică a bolții  / firmamentului (Gen 1:8). Singurul loc în care ebraica biblică folosește un cuvânt pentru ideea de sferă este în Is 22:18, unde Dumnezeu îi promite unui dregător arivist că-l va arunca departe ca pe o minge. În Pr 8:31, DC are o traducere greșită, deoarece ebr. tēbēl  înseamnă întotdeauna „lume” (sau uscat, continent), niciodată „rotocol”. Iar în Iov 27:7 am moştenit o citire greșită (’areț = pământ, teritoriu, țară; în loc de ’Aríț = nume poetic al unei stele).

Cum apreciezi această înțelegere?