Cei doi decreței de la Benia mă bagă în uimire cu Cyrusul lor, pe care îl leagă forțat de Daniel 9:25. Și faptul nu m-ar deranja deloc, dacă s-ar putea dovedi în mod serios această relație. Ei aduc ca argument profeția lui Isaia, și concluzionează că, de vreme ce profeția așa spune despre Cyrus, cât se poate de clar, că el va decreta rezidirea Ierusalimului, înseamnă că așa s-a și întâmplat.    

Istoria se măsoară după date ulterioare evenimentelor, sau cel puțin contemporane, și nu după profeții, care pot fi adesea condiționate, sau chiar eșuate. Isaia arată planul lui Dumnezeu cu Cyrus, ca toate profețiile clasice, condiționate. Aceste profeții nu sunt mărturii ale preștiinței lui Dumnezeu, ci planuri (ideale sau potrivite) pentru o anumită epocă. Numai profețiile apocaliptice sunt mărturii ale preștiinței lui Dumnezeu, de aceea sunt exprimate într-o formă codificată, cifrată, pentru a nu fi înțelese cu mult înainte de împlinire. Cele condiționate, dimpotrivă, sunt scrise într-un limbaj clar, deschis, pentru a fi înțelese de la început, și pentru a provoca atât credința, cât și acțiunea așteptată de Dumnezeu.

De exemplu, profeția despre Cyrus era un plan al lui Dumnezeu, condiționat de atitudinea poporului Lui și de atitudinea lui Cyrus însuși. Spre deosebire de alte profeții inspirate ale lui Isaia, care au eșuat complet și sunt demult expirate, profeția despre Cyrus s-a împlinit în mare parte. După profeție, Cyrus a venit de la răsărit, a cucerit Babilonul, „secând marea” Babilonului. În primul lui an de domnie a semnat un decret care permitea repatrierea tuturor iudeilor și a obiectelor Templului, precum și rezidirea Templului. Dar restul profeției, care prevedea că Cyrus va decide rezidirea Ierusalimului și a celorlalte cetăți, nu s-a împlinit. Împlinirea profeției nu trebuie căutată în cartea lui Isaia; acolo este profeția, nu împlinirea. Împlinirea profeției se găsește în Ultimul capitol din 2 Cronici și primul capitol din Ezra, două versiuni ale aceluiași decret și niciuna nu pomenește ceva despre rezidirea Cetății. Numai templul este menționat în decret.

Dacă decretul lui Cyrus ar fi menționat Cetatea, nici nu ar fi fost nevoie să mai menționeze Templul, pentru că Templul s-ar fi putut construi în cadrul decretului pentru Cetate. Templul nu era o amenințare pentru statul persan, se putea construi fără să presupună rezidirea Cetății. În schimb, o cetate întărită era potențial rebelă, se putea coaliza cu alte puteri vecine și ostile imperiului. De aceea, permisiunea rezidirii Cetății trebuia neapărat să fie exprimată, sau decretul să fie mult mai generos, încât să permită aceasta. Dar nu există nicio sugestie în textul decretului lui Cyrus, care să ne facă să credem că el ar fi permis implicit și reconstrucția Ierusalimului. Era un decret scurt și dirijat numai spre repatriere și Templu.

Dumnezeu nu a silit pe Cyrus să ofere mai mult, deoarece poporul Lui nu era pregătit pentru așa ceva. Foarte mulți nu erau dispuși să se întoarcă în patrie. Unii aveau să se întoarcă abia în timpul lui Ezra. Poporul care mai rămăsese în țară era sălbăticit din punct de vedere al credinței: erau înfrățiți cu samaritenii și cu vecinii păgâni.

Dar să presupunem că Cyrus ar fi permis verbal rezidirea Ierusalimului, fără să îndrăznească a scrie. Atunci, de ce în cartea lui Ezra nu se istorisește că iudeii s-ar fi apucat de rezidirea Cetății în timpul lui Cyrus, sau mai târziu, înainte de domnia lui Artaxerxe I? Ezra 4: 6-23 este o dovadă clară, că rezidirea Ierusalimului a început în timpul lui Artaxerxe, potrivit permisiunii foarte generoase din Ezra 7, anul 457 (ordinea capitolelor nu este strict cronologică) și că lucrările au fost oprite temporar de Artaxerxe, la instigația samaritenilor, la scurt timp, poate în același an. Lucrul a fost apoi reluat la permisiunea explicită a lui Artaxerxe din Neemia 2, anul 444. Acestea sunt dovezile biblice. Profețiile sunt profeții, iar faptele sunt fapte. Nu întotdeauna se pupă – pentru că omul are puterea de a zădărnici planul lui Dumnezeu în dreptul lui, așa cum a zis Iisus (Lc 7:30).

Nu văd de ce se tot poticnesc Flavius și Sebi în chestiunea asta și de ce trebuie să mă descrie pe mine ca și cum aș fi dușmanul Bibliei, pentru că nu umblu cu măsurătorile lor. Ce este de mirat în faptul că profețiile clasice sunt planuri condiționate și că atunci când condițiile nu se împlinesc, acele profeții sunt zădărnicite, eșuează? Este oare, profeția lui Isaia despre Cyrus, singura care nu s-a realizat complet? Este Isaia singurul profet care are asemenea profeții eșuate? Trebuie să fii orb sau ignorant, ca să nu vezi. Credincioșii care citesc puțin sau deloc aceste lucruri, sau care au slabe cunoștințe istorice, nu reușesc să observe rupturile dureroase dintre unele profeții și împlinirea sau neîmplinirea lor. Să dau câteva exemple. Ele nu sunt pentru zdruncinarea credinței în profeție, ci pentru zdruncinarea unei false credințe că orice profeție este o simplă previziune a lui Dumnezeu, care este musai să se împlinească. Căutați cauza eșecului, în fiecare caz:

1. Dumnezeu i-a profețit regelui Iosia, că „va intra în pace în mormântul lui”, la bătrânii lui, și nu va vedea nenorocirile care vor veni peste Ierusalim (2Îm 22:20; 2Cr 34:28). Într-adevăr, n-a apucat să vadă dezastrul Ierusalimului; dar profeția că va „muri în pace”, nu s-a împlinit: Iosia a murit în război (2Îm 23:29; 2Cr 35:20-25).
2. Iisus le-a profețit Celor Doisprezece (între care era și Iuda), că vor domni împreună cu El, în împărăția mesianică (Mt 19:28). Iuda însă a preferat creanga, în locul tronului. Profeția a eșuat în dreptul lui.
3. Iisus a profețit că a doua Lui venire va avea loc în timpul primei generații creștine (Mt 10:23b; 16:27-28; 24:34). Dar au trecut peste 19 secole, și profeția încă nu s-a împlinit, deoarece era și a rămas condiționată (Mt 24:14; 2 Pt 3:4, 11-14).
4. Ezechiel a profețit că se va întoarce din exil și Israel (Efraim), nu numai Iuda (Ez 37:21; Ier 31:9-10). Dar Israel („cele zece triburi”) nu s-au întors, iar din Iuda, mulți au rămas în exil.
5. Ezechiel a profețit că după repatriere, evreii nu vor mai constitui două regate, ca înainte de exil, ci unul singur, sub dinastia lui David (Ez 37:15-20, 22, 24). Profeția a eșuat, deoarece în Iudeea, după exil, nu a existat nicio domnie davidică. Singurul regat de după exil, de scurtă durată (mai puțin decât un secol), a fost acela al Hașmoneilor (Macabeilor), care erau leviți.
6. Ezechiel a profețit că evreii de după exil vor fi credincioși Domnului și vindecați de idolatrie (Ez 37:23, 24b). În bună parte s-a împlinit, dar când a apărut provocarea elenistică, în timpul lui Antioh IV, mulți iudei, în special din elitele lor, au trecut de partea păgânilor.
7. Ezechiel a profețit cum vor fi Templul, Cetatea și Țara după repatriere (Ez 40-48). Nimic din această profeție nu s-a împlinit. Templul de după exil a fost mult mai modest și cu greu reconstruit (Ezra 3:12-13; Hag 2:3). Cetatea, de asemenea, a fost rezidită mai târziu, cu mari greutăți și cu rezultate modeste (în comparație cu profeția), încât a trebuit să se facă un apel ca iudeii să se mute în Ierusalim (Ne 11:1-19).
8. Profeții au vestit că Templul și Ierusalimul de după exil, rezidite în virtutea unui nou legământ, nu vor mai fi distruse, ci vor fi locuința Domnului și a lui Israel pentru totdeauna, iar Israel nu va mai fi smuls din țara lui (Ier 31:23, 32, 38-40; Ez 37:26, 28; Am 9:14-15). În realitate, templul a fost distrus, Ierusalimul ruinat complet, iar iudeii smulși din țara lor (la anii 70 și 135).
9. Isaia a profețit că cele două imperii rivale, vecine cu statele evreilor, adică Egiptul și Asiria, se vor întoarce la Dumnezeul lui Israel și vor alcătui un singur popor pașnic împreună cu Israel (Isaia 19). Dar profeția nu s-a împlinit deloc și demult este expirată, întrucât imperiile antice (Egiptul și Asiria) nu mai există demult, popoarele din acea zonă geografică sunt altele, iar statul Israel de astăzi nu este în armonie, nici cu Dumnezeu, nici cu locuitorii actuali ai Asiriei și Egiptului.
10. Isaia a mai prezis o lume nouă pe pământul acesta, cu vechiul Ierusalim, cu evreii trăind în pace, credincioșie, prosperitate și longevitate (100 de ani sau mai mult), în care totuși, păcatul, moartea și unele din urmările blestemului primordial încă aveau să existe (cap. 65:17-25). Această înnoire a lumii urma să se realizeze în timpurile de dinainte de venirea lui Mesia, pentru că, chiar dacă urmau să se întoarcă la Dumnezeu multe popoare, chiar din țările Mediteranei, totuși preoția levitică, Templul și sărbătorile iudaice aveau să-și continue existența (cap. 66:18-23). Profeția a rămas complet zădărnicită, iar explicațiile obișnuite sunt forțate.                       

Nu încerc să expun aici toate profețiile eșuate, sau parțial împlinite. Ele sunt mult mai multe decât credem. Ele nu dovedesc că Dumnezeu nu ar ști viitorul exact. Dar El nu este interesat atât de mult să ne descopere viitorul, exact așa cum va fi, ci mai degrabă I-a plăcut să ne descopere acel viitor pe care El Îl dorește, viitorul mai bun, pentru care suntem chemați să cooperăm cu Dumnezeu, care nu este un simplu spectator al viitorului, ci unul care Se implică (și ne implică) în destinul nostru, modelându-l spre împlinirea voiei Lui.