(Pentru informații despre William Foy și despre carte, citiți „Experiența lui William Foy”)

Pe data de 18 ianuarie 1842 m-am întâlnit cu poporul lui Dumnezeu în biserica de pe strada Southark, în Boston, unde creştinii erau în rugăciune solemnă. Sufletul meu a fost făcut fericit în iubirea lui Dumnezeu. Cu ocazia aceea am fost apucat dintr-o dată ca de agoniile morţii şi respiraţia m-a părăsit complet.[1]

Aveam  impresia că eram un spirit despărţit de acest trup. Atunci am văzut un personaj înveşmântat în alb,  cu o înfăţişare care întrecea strălucirea stelelor. Pe cap avea o coroană care lumina mai puternic decât strălucirea soarelui. Această fiinţă strălucită m-a luat de mâna dreaptă şi m-a condus la malul unui râu. La mijloc era ceva ca un munte[2] de apă curată. Pe mal am văzut o mulţime de oameni, mari şi mici. Aceştia erau „cei vii”,[3] locuitorii pământului.

Curând au început să se mişte spre apus, umblând pe apă, până când am ajuns cu toţii la acel „munte” de apă, care a devenit hotarul dintre cei drepţi şi cei nelegiuiţi.[4] Cei drepţi îl traversau trecând prin trei schimbări: în primul rând, corpul lor era glorificat; în al doilea rând, primeau haine curate şi strălucitoare; şi în al treilea rând, li se dădeau coroane strălucitoare. [5] Dar când nelegiuiţii ajungeau la locul unde drepţii erau schimbaţi, se scufundau în apă strigând: „Îndurare!”

Apoi sfinţii au trecut pe o câmpie fără margini care avea înfăţişarea argintului curat. Ghidul nostru a zis: „Este câmpia Paradisului”. Această oştire cerească a fost apoi împărţită în mai multe cete, unele foarte mari, altele mai mici. În mijlocul fiecărei cete era un înger. Veşmintele acestor îngeri erau curate şi albe. Fiecăruia din ei i s-a dat o coroană de mare strălucire. Înfăţişarea lor era foarte plăcută şi aveau aripi ca nişte flăcări de foc sub care stăteau sfinţii, mici şi mari. Atunci ghidul a spus: „Îngerii aceştia sunt cei care au predicat Evanghelia pe pământ.”[6]

Apoi am văzut ca o poartă mare înaintea mea. Poarta era atât de înaltă încât nu-i puteam vedea înălţimea. Înaintea porţii stătea un înger înalt şi puternic îmbrăcat în veşmânt curat şi alb.[7] Ochii lui erau ca nişte flăcări de foc şi purta pe cap o coroană care lumina această nemărginită câmpie. Îngerul şi-a ridicat mâna dreaptă, a apucat poarta, a deschis-o şi, în timp ce ea se rotea pe balamalele ei scânteietoare,[8] a strigat cu un glas puternic oştirii cereşti: „Bine aţi venit toţi!” Atunci îngerii păzitori din mijlocul cetelor sfinţilor au izbucnit într-un cântec de triumf, şi sfinţii, atât mici cât şi mari, au început să cânte cu glasuri puternice, în timp ce intrau pe poartă. Îngerii păzitori şi-au ridicat aripile de foc şi au dispărut din privirea mea.

 Dincolo de poartă, toate păreau ca nişte diamante sclipitoare. Sub picioarele noastre era ceva ca înfăţişarea sticlei curate.[9] Atunci am văzut nenumărate milioane de fiinţe strălucitoare venind cu nişte cărţi de vizită (legitimaţii) în mâinile lor.[10] Aceştia au devenit ghizii noştri. Legitimaţiile pe care le purtau străluceau mai tare decât soarele. Ei le-au pus în mâinile noastre, dar numele de pe ele nu le-am putut citi. Aceşti ghizi ne-au luat de mâna dreaptă şi ne-au dus într-un loc fără margini. Apoi ne-am ridicat ochii şi am privit în sus. Nu apăreau nori şi nici cer, dar erau  nenumărate milioane de îngeri strălucitori ale căror aripi erau asemenea aurului curat. Ei cântau cu glasuri puternice în timp ce aripile lor strigau: „Sfânt! Sfânt!”[11]

Apoi am văzut o nenumărată mulţime îmbrăcată în haine albe, cu un fel de legitimaţii-ecusoane pe piepturile lor şi fiecăruia i s-a dat o coroană de strălucire. Ghidul a zis: „Aceştia sunt cei ce au trecut prin moarte”. În faţa mea, în spirit, se afla aliniată o nenumărată mulţime care nu trecuse prin moarte. Coroanele lor erau ca strălucirea stelelor şi în mâna dreaptă ţinea fiecare o carte de vizită (legitimaţie).

Apoi am văzut o anumită fiinţă, o femeie care trecuse prin moarte. Strălucirea ei era dincolo de posibilitatea de exprimare a muritorilor, şi la dreapta ei stătea în picioare un înger păzitor al cărui veşmânt era ca aurul curat şi ale cărui aripi erau ca nişte flăcări de foc. În timp ce ea a trecut pe lângă mine, a strigat cu o voce plăcută: „Mă duc la poartă să mă întâlnesc cu prietenii (/ prietenele)!”. Atunci a apărut un înger în zbor prin mijlocul acestui loc nemărginit, venind la spiritul[12] unuia dintre cei care nu trecuseră prin moarte şi a strigat cu glas tare: „Este mama mea!” Şi imediat el a devenit ghidul ei.

Apoi am văzut în mijlocul acestui loc nemărginit un munte înalt ca de argint curat. Părea perfect rotund şi cu toate că nu puteam vedea prin el, vederea mea s-a putut extinde peste tot şi dincolo de el. Imediat în jurul acestui munte era un spaţiu în care nu stătea nici o fiinţă. Dar după acest cerc liber, stătea în picioare, aşa cum am putut vedea, un cor de îngeri. Şi cât se putea extinde privirea mea prin acest loc nemărginit, stăteau în picioare nenumărate milioane de drepţi.

O, ce cântare am auzit, pe care nici un muritor nu şi-o poate imagina! Îngerii care erau în imediata apropiere a cercului din jurul muntelui au izbucnit cu glas tare într-o cântare plăcută şi apoi au încetat. Sfinţii de lângă ei au prins acel motiv muzical repetându-l cu glasuri şi mai puternice. Astfel s-a stârnit ecou după ecou până când cântarea era cântată de toţi sfinţii şi se opreau, după care iarăşi cântau îngerii.

În partea dreaptă a muntelui a apărut un Înger[13] puternic având un veşmânt ca de aur strălucitor. Picioarele Lui erau ca nişte stâlpi de foc arzător, înfăţişarea Lui era ca fulgerul[14] şi coroana Lui lumina acest loc nemărginit. Chiar şi cei ce nu trecuseră prin moarte nu puteau privi faţa Lui. Atunci am văzut pe coasta acestui munte, scris cu litere ca de aur curat: Tatăl şi  Fiul.

Direct sub aceste litere stătea în picioare Puternicul Înger a cărui coroană lumina tot locul acela. Şi toată oştirea cerească s-a închinat la picioarele Lui, de jur-împrejurul muntelui. Acest Înger Puternic şi-a ridicat atunci mâna dreaptă care apărea ca o sabie de flăcări şi toată mulţimea acelora care nu trecuseră prin moarte a fost răpită pe vârful muntelui. O carte mare s-a deschis şi numele lor se ridicau din carte sub formă de legitimaţii (cărţi de vizită, ecusoane) care erau puse pe frunţile lor.

Apoi noi am stat în picioare iarăşi înaintea muntelui, pe această mare de sticlă curată şi corpurile noastre deveniseră transparente ca sticla.[15] În interiorul acelui „munte” era o Fiinţă pe care nu puteam s-o văd. În timp ce priveam cu uimire lucrurile slăvite dinaintea mea, un glas ca de tunet a vorbit din munte. Locul s-a cutremurat cu putere şi nenumăratele mulţimi ale sfinţilor şi ale îngerilor s-au închinat la picioarele Îngerului Puternic strigând cu glas tare: „Aleluia!”[16] Apoi a amuţit orice glas şi oştirea cerească a rămas plecată înaintea Îngerului într-o tăcere solemnă. Şi nu se mai auzea nimic decât tremurarea locului cauzată de vocea Aceluia care vorbea în munte.

Apoi am văzut această lume de jos, care părea acoperită de munţi de flăcări care se rostogoleau. Şi în focul acesta am văzut o mulţime nenumărată care striga după îndurare. Păreau să fie oameni în vârstă  care ajunseseră la anii înţelegerii. Strigătele lor se ridicau înaintea muntelui, în timp ce toată oştirea cerească  era plecată în tăcere solemnă. Vocea din munte a vorbit iarăşi şi toţi sfinţii şi îngerii s-au ridicat strigând cu glasuri puternice: „Amin!”

Apoi am început să discut cu ghidul meu şi l-am întrebat: „De ce nu există îndurare pentru aceştia pe care i-am văzut în chinuri?” El a răspuns: „Evanghelia le-a fost predicată, servii lui Dumnezeu i-au avertizat, dar ei n-au vrut să creadă. De aceea, când va veni ziua cea mare a mâniei lui Dumnezeu nu va fi nici o îndurare pentru ei”.

Apoi am văzut în mijlocul acestui loc nemărginit un pom al cărui trunchi era ca sticla transparentă şi ramurile lui erau ca de aur transparent,[17] întinzându-se în toate părţile deasupra acelui loc nemărginit. Pe fiecare creangă a pomului stăteau în picioare îngeraşi (îngeri copii).[18] Erau o mulţime nenumărată din aceştia şi ei cântau cu glas tare un cântec care n-a fost auzit vreodată sub cer. Acest pom era, de asemenea, învăluit în lumina care provenea de la Puternicul Înger.

Sub acest pom, stând în picioare pe marea de sticlă, erau nenumăratele milioane ale celor drepţi, împodobiţi în haine albe, cu coroane pe cap şi cu acele ecusoane-legitimaţii pe piept. În mulţime am văzut pe unii pe care îi cunoscusem pe pământ. Ei cântau toţi cu glasuri puternice şi îşi întindeau mâinile lor sclipitoare ca să culeagă fructe din pom. Aceste fructe păreau ca nişte ciorchini de struguri asemenea aurului curat. Cu o voce plăcută ghidul mi-a vorbit atunci şi mi-a zis: „Aceia care mănâncă din rodul acestui pom nu se mai întorc pe pământ”.[19] Mi-am întins mâna ca să mă împărtăşesc de rodul ceresc şi să nu mă mai pot întoarce pe pământ. Dar vai, în clipa aceea m-am pomenit iarăşi în această singuratică Vale a Plângerii.

Reacţia profetului după prima viziune

Datoria de a relata semenilor mei lucrurile care mi-au fost arătate, şi de a-i avertiza să fugă de Mânia viitoare [Mat 3:7, 1 Tes 1:10], stăruia ca o grea povară asupra minţii mele. Dar am fost neascultător, căutând în privinţa aceasta o scuză că ghidul ceresc nu-mi poruncise să fac acest lucru şi prin aceasta am adus întuneric şi moarte asupra sufletului meu. Nu puteam găsi pace sau mângâiere. Am început să mă îndoiesc dacă sufletul meu fusese într-adevăr convertit vreodată şi, cu toate că mă întâlneam adesea cu poporul lui Dumnezeu, nu obţineam nici o uşurare, ci mă simţeam nenorocit şi singur. Nu puteam găsi intrare la Dumnezeu în rugăciune.

În cele din urmă, pentru a scăpa de „crucea” de a merge şi a relata personal aceste lucruri lumii, m-am decis să le tipăresc. Dar nici în aceasta n-am aflat uşurare. Era un raport tipărit al celor văzute, dar o schiţă foarte imperfectă. Şi, într-adevăr, eram incapabil să relatez aceste lucruri. Însă Domnul, în îndurarea Lui, m-a păsuit pentru a vedea seara zilei de 4 februarie 1842, când m-am întâlnit cu poporul lui Dumnezeu în biserica de pe May Street. O mare mulţime era adunată, şi creştinii petreceau în îndemnuri şi rugăciuni. Dar nu m-am putut bucura de sentimentul prezenţei lui Dumnezeu.

Citiți și A doua viziune a lui William Foy.

---

[1] Cf. Daniel 10:17.

[2] Engl. mound (movilă, morman, ridicătură).

[3] Expresia „cei vii” se referă în Biblie la contemporanii vorbitorului, cei surprinşi în viaţă la revenirea lui Iisus (1 Tes 4:15.17).

[4] Imaginea aceasta seamănă cu rolul apei botezului din 1 Pt 3:20-21, care este considerat un hotar între sfinţi şi lume, între mântuiţi şi pierduţi, asemenea apei Potopului. În viziunea lui Foy, ridicătura de apă pare să fie un simbol al ultimei sentinţe. Poate fi ceva asemenea apei Mării Roşii ridicate ca un zid în Exodul 14, adevărat hotar între evreii eliberaţi şi egiptenii persecutori.

[5] Vezi 1 Cor 15:35-54, Ap 3:5.21, 4:4, 7:9.

[6] Foy îi numeşte îngeri, potrivit cu viziunea care îi este arătată. Dar aceasta este şi o denumire şi imagine apocaliptică pentru predicatorii evangheliei (Ap 1:20, 14:6-12). Eu-anghelion înseamnă Bună-vestire, iar anghelos > înger înseamnă vestitor.

[7] Vezi Ap 21:12.

[8] Expresia şi / sau imaginea aceasta se întâlneşte şi la E. White în prima viziune: http://www.azsromania.org/MarVol1/VII.htm

[9] Cf. Ap 4:6, 15:2.

[10] Compară cu E. G. White, Early Writings, p. 39.

[11] Compară cu viziunile din Isaia 6:3, Apocalipsa 4:8 şi E. G. White, Istoria mântuirii, cap. 61 http://www.azsromania.org/~egw/im/61.htm .

[12] Este evident că Foy foloseşte termenul spirit aici pentru „trupul spiritual (glorificat)” pe care-l vor avea drepţii după înviere sau după translaţie (transformare şi răpire fizică la cer). În acest sens îl foloseşte şi Biblia în Evrei 12:23 comp. Evrei 11:39-40.

[13] În mod evident, Foy descrie aici o viziune a lui Iisus. Aceasta nu înseamnă că El ar fi crezut că Domnul Christos este un înger real (o creatură!), ci foloseşte denumirea ca o referire la funcţia Sa subliniată în Biblie („Îngerul Domnului” / Solul lui Iahwé), denumind astfel pe Cel Care este în acelaşi timp Dumnezeu şi Trimis al lui Dumnezeu (cf. Exodul 3). Vezi şi nota 25.

[14] Ap 10:1, Dan 10:6, Mat 28:3.

[15] Comp. Ap 21:21c.

[16] Expresia este ebraică (Halelu Iah = Lăudaţi pe Iahwé) şi se întâlneşte în greaca NT numai în Apocalipsă (19:1.3.4.6).

[17] Vezi nota 27.

[18] Vezi nota  27.

[19] Vezi nota  27.