În Iudeea şi în Orient (31-135)
În mod natural, persecuţiile anticreştine au început din sânul iudaismului tradiţional, întrucât creştinismul era privit ca o sectă iudaică. Între anii 31-135, pontifii şi teologii evrei din Ţara Sfântă au fost primii care să dea tonul. După ce au crucificat pe Iisus (31), la scurt timp au lansat prima anticruciadă, începând cu lapidarea arhidiaconului Ştefan (34). Un tânăr rabin Şaul, discipol al lui Rabbi Gamliel cel Bătrân şi asociat cu Marele Sanhedrin, zelos persecutor contra ereticilor „nazarineni” în Iudeea şi Siria, se converteşte brusc la creştinism, devenind în câţiva ani cel mai mare misionar, teolog-apologet creştin, cunoscut sub numele Paulus. Faptul a stârnit şi mai mult fanatismul popular împotriva „sectei”.
Iudaismul era religie legală în Imperiu, în timp ce creştinii nu erau recunoscuţi nici de evrei, nici de romani. Pe la anul 44 a fost decapitat apostolul Iakov bar-Zavdí, din ordinul regelui Herodes Agrippa I. Tot atunci a fost arestat Kifa (Şimon bar-Ioanan, Petru), primul reprezentant al creştinilor, dar a scăpat miraculos din închisoare. În anul 57 a fost arestat la Ierusalim Paulus. În anul 62 a fost executat de Sanhedrin Iakov bar-Iosef, noul reprezentant al creştinilor.
Persecuţiile creştinilor în diaspora începeau uneori la instigaţia evreilor, iar persecuţiile din Iudeea erau uneori cu acceptul autorităţilor romane. Creştinismul a fost persecutat şi în afara Imperiului Roman, fără vreo legătură necesară cu atitudinea evreilor. Tradiţii vechi susţin că apostolul Levi Matei ar fi fost ucis cu toporul, după ce a predicat în Orient. Toma, de asemenea, ar fi predicat chiar până în India, unde a fost ucis cu suliţa pe la anii 72. Simon Zelotul a predicat împreună cu Tadeu şi a murit martir în diverse ţări, sau dimpotrivă, a murit în pace la Edessa. Matia ar fi predicat până în Colchida (Gruzia), unde a fost crucificat.
În Imperiul Roman (64-363)
Despre persecuţiile romane nu ştim totul. Cu siguranţă că multe fapte nu au ajuns la cunoştinţa puţinilor istoriografi creştini. În acelaşi timp, propaganda creştină de după victoria lui Constantin cel Mare a avut tendinţa naturală de a umfla evenimentele şi cifrele. În cazul nostru, spaţiul ne obligă să fim moderaţi. În principiu, o mişcare atât de vie şi de deosebită de cultele imperiale, cum era creştinismul, nu se putea să nu atragă atenţia slujitorilor de la temple, a intelectualilor şi a oficialităţilor. Unii trezeau spiritul superstiţios şi idiot al păgânilor, alţii aruncau un dispreţ suveran asupra întregii probleme, iar cezarii şi reprezentanţii lor interpretau subiectul acesta în sens politic.
Începând cu Agustus, împăraţii romani au purtat şi titlul de Pontifex Maximus, arhierei ai religiei de stat, reprezentanţii şi apărătorii supremi ai legii strămoşeşti. Titlul acesta a fost purtat în continuare de împăraţii creştini, de la Constantin cel Mare, până la Graţian (383), după care a fost preluat de papalitatea romană ca titlu onorific, începând cu Damasus sau Siricius (383-384) şi folosit în mod regulat după anii 1400.
Din mila lui Dumnezeu, persecuţiile au avut şi suficiente pauze. În mod obişnuit, aceste persecuţii nu au fost generale, ci locale şi zonale. În această perioadă, Biserica a avut destul timp să se altereze în unele privinţe, în unele locuri. Persecuţiile au avut şi rol purificator (Da 11:35; 12:10) şi, în mod paradoxal, un rol misionar. „Sângele creştinilor este o sămânţă”, spuneau episcopii din acele vremuri. Le vom schiţa în ordinea cezarilor care le-au provocat sau le-au tolerat.
Nero (54-68). În urma incediului din anul 64, Nero, a cărui soţie, Popeea, era prozelită iudeică, găseşte ţapi ispăşitori pe creştini. Ca umare, condamnă la moarte pe apostolii Petru (64) şi Paul (67), umple arena Coloseului cu creştini aruncaţi la lei, îmbrăcaţi în piei de animale sălbatice şi sfâşiaţi de câini. Îi transformă în torţe vii care să-i lumineze grădinile, îi ţintuieşte pe cruci, îi torturează şi ucide în multe feluri, ca să dea satisfacţie mulţimilor. Nero va muri într-un suicid josnic în anul 68, Roma va fi pedepsită de Dumnezeu în multe feluri, iar Ierualimul va fi cucerit şi templul distrus în anul 70.
Fără legătură cu măsurile lui Nero, tradiţia aşează martiriul celorlalţi apostoli în aceaşi perioadă, deşi nu este sigur că toţi ar fi murit martiri. Filip ar fi fost crucificat la Hierapolis, în Frigia. Andrei (Andrai bar-Ioanan), după ce a predicat până în Dobrogea, ar fi fost crucificat la Patras în Grecia. Natanael bar-Tolmai ar fi fost jupuit de viu în Armenia. Iacov cel Mic (al lui Alfeu), ar fi fost ucis în Egipt. Iuda Tadeu (Addai) ar fi fost ucis cu o bâtă, după ce a predicat în Siria şi Armenia.
Domiţian (81-96), un alt cezar paranoic, cu pretenţie oficială de „Domn şi Dumnezeu”, a instituit obligaţia de a plăti vechea taxă a templului iudaic în favoarea templului lui Jupiter, aducând pe evrei, iudaizanţi şi iudeo-creştini în conflict cu legea. Prozelitismul iudaic şi creştin exaspera pe susţinătorii cultelor tradiţionale romane, astfel încât trebuia făcut ceva pentru apărarea legii strămoşeşti. Monstrul aştepta ca senatul să-i confirme decretul ca, în 30 de zile, toţi evreii şi creştinii din imperiu să fie ucişi. În acest timp, apostolul Ioan a fost exilat pe insula Patmos (95), unde a scris Apocalipsa, creştinul Antipa din Pergam a fost ars şi mulţi au fost exilaţi, jefuiţi de averi etc. Consulul Flavius Clemens şi soţia sa Flavia Domitilla, veri cu cezarul Flavius Domiţian, martiri pe care atât evreii, cât şi creştinii şi-i atribuie, au fost pedepsiţi în acest timp sub acuzaţia de „ateism” (refuzul de a venera zei). Clemens a fost executat, iar Domitilla a fost exilată. Domiţian a fost asasinat în anul următor, printr-un complot în care a fost implicat şi un servitor al Domitillei.
Traian (98-117). Sub domnia lui, guvernatorul Plinius a ordonat executarea multor creştini în Bitinia, chiar dacă nu putea verifica acuzaţiile împotriva lor. Înţelegea că sunt vinovaţi, din încăpăţânarea lor de a renunţa la „superstiţiile”. Era nesigur ce ar trebui făcut cu cei care au renunţat la creştinism. Bunul Traian, strămoşul nostru l-a lămurit că nu trebuie să se ocupe decât de cei care nu-şi reneagă rătăcirea şi refuză „să se închine zeilor noştri”. Printre cei executaţi în acest timp se pare că a fost şi episcopul Alexandru de Roma (105-115), decapitat. Dispoziţiile lui Traian împotriva creştinilor au rămas în vigoare şi pentru următorii cezari.
Hadrian (117-138). În timpul domniei sale, o serie de revolte sângeroase ale evreilor din diverse zone ale Imperiului au intensificat ostilitatea romanilor faţă de iudaism. Revoltele aveau caracter pseudomesianic şi erau o hiperreacţie la distrugerea anterioară a Ierusalimului. Ca urmare, Hadrian a luat o serie de măsuri antiiudaice: a interzis circumcizia, care pentru greci şi romani era o mutilare, a construit un templu lui Jupiter pe locul templului de la Ierusalim, plus alte temple în zonă. Aceste măsuri au turnat gaz pe foc, ducând la un nou război antiroman în Iudeea. Sub conducerea prinţului eliberator Bar-Kochba’, recunoscut ca Mesía de marele rabin Akiba, evreii şi-au proclamat independenţa. Aceasta a atras o nouă vizită a lui Hadrian şi distrugerea completă a Ierusalimului, după trei ani de lupte grele, în care a pierit o legiune întreagă. Sute de mii de evrei au fost distruşi în război, o mulţime de localităţi au fost rase de pe faţa pământului.
După război, Hadrian a continuat persecuţia împotriva evreilor, pentru a dezrădăcina iudaismul, considerând că aceasta ar fi cauza multor revolte. A interzis legea iudaică (dreptul mozaic) şi calendarul iudaic, a executat mai mulţi învăţaţi evrei, a ars ceremonial cărţile sfinte pe Muntele Templului. Pentru a şterge memoria statului iudeu, a denumit ţara Palestina, după numele filistenilor, iar evreilor li s-a interzis să se apropie de ruinele Ierusalimului. Ca urmare, în special în Roma, dezicerea de iudaism a câştigat tot mai mult teren. Hadrian a fost mai tolerant cu creştinii. Dar se pare că în acest timp a fost martirizat episcopul Telesphorus de Roma.
Antoninus Pius (138-161) a fost relativ blând şi a ordonat ca creştinii să nu fie asaltaţi de mulţimi. În acest timp a fost ars pe rug, sub acuzaţia evreilor din Smirna, episcopul Policarp, în vârstă de 86 de ani, vinovat că a refuzat să toarne tămâie pe altarul unui zeu fals. Faptul s-a petrecut la 23 februarie 155 (156?) într-o zi care, pentru creştinii smirneni ca şi pentru evrei, era Sabatul zilei a şaptea. Policarp, care ne-a lăsat scrieri foarte importante, fusese discipol al apostolului Ioan şi mentor al episcopului Irineu de Lyon.
În acest timp a apărut montanismul, o mişcare sectară pseudoharismatică, rigoristă şi milenaristă în interiorul creştinismului, ca reacţie la liberalismul şi la influenţele filozofice care afectau Biserica. În timp ce restul creştinilor (ortodoxo-catolicii) erau uneori mai moderaţi sau mai laşi, montaniştii erau clienţii preferaţi ai persecuţiilor, acţionând uneori ca şi cum martiriul ar trebui căutat.
Marcus Aurelius (161-180), împăratul filozof (stoic) a dat o lege care interzicea prozelitismul creştin. Iustin Filozoful, apologet creştin antiiudaist, a fost decapitat la Roma în anul 165, după ce intrase în dispută cu un filozof cinic. Pe la anul 177, după o perioadă de ostilitate în Lyon, în care timp creştinilor li se impusese un regim de appartheid, pentru a nu contamina pe alţii cu credinţa lor, populaţia i-a atacat ca să-i jefuiască şi i-a predat autorităţilor. Cum se întâmpla adesea, unii sclavi, temându-se de torturi, au „mărturisit” ororile pe care le-ar fi practicat creştinii (incest şi canibalism!). Aproape 50 de persoane au fost torturate. Unii dintre aceştia, sub torturi îşi renegaseră credinţa, dar în final şi-au revenit şi au fost condamnaţi la moarte.
Întrucât acesta era un spectacol ieftin şi atrăgător pentru gustul publicului, cei mai mulţi martiri lionezi au sfârşit în amfiteatru, în diverse „jocuri” sângeroase cu care se delecta un public lipsit de cultura video modernă. Astăzi există în Lyon un monument în cinstea lor. Unii sunt menţionaţi pe nume, între care Blandina, o sclavă care a îndurat cu tărie torturi inimaginabile, încurajându-i şi pe alţii.
Commodus (177-192), fiul lui Marcus Aurelius nu a fost persecutor, datorită concubinei sale Maria, care era creştină, sau cel puţin simpatizantă.
Septimius Severus (193-211) a interzis prozelitismul creştin şi iudaic în anul 202, ceea ce a încurajat populaţia marilor cetăţi ale Imperiului, la acte de ostilitate, la instigaţia obişnuită a preoţilor. În Alexandria, creştini erau zilnic închişi, decapitaţi, arşi. În tot Egiptul şi Africa de Nord s-a întins focul persecuţiilor. În Cartagina a murit martir Leonidas, tatăl lui Origen. Femei au fost torturate şi ucise cu cruzime. Scene asemănătoare au avut loc în Roma şi Corint, între anii 202-210. Nu uita, Doamne!
Caracallla (198-217), deşi foarte vicios, n-a fost persecutor, deoarece avusese o educatoare creştină.
Elagabal (218-222), fusese preot al zeului sirian al soarelui şi intenţiona introducerea unei religii universale şi sincretiste, în care să predomine cultul soarelui şi la care să-i poată atrage şi pe creştini. Severina, soţia lui Elagabal a corepsondat cu episcopul şi teologul Hipolit de Roma.
Severus Alexander (222-235), moştenitorul lui Elagabal, era deasemenea un sincretist tolerant. Mama sa (Iulia Mammaea) era în corespondenţă cu teologul spiritualist Origen, pe care ea însăşi îl invitase în anul 218 la o confruntare religioasă în Antiohia. Alexandru Sever a mers şi mai departe în simpatia sa pentru creştini. Pe pereţii palatului său trona inscripţia: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le voi lor”. Iar între penaţii săi (zeii prodectori ai familiei) aşezase o imagine a lui Christos. Totuşi, Alexandru a luat măsuri împotriva a doi episcopi de Roma (rigoristul ortodox Hipolit şi ereticul liberal Callixt, succedat de Ponţian), care erau într-o mare dispută pentru conducerea Bisericii şi pentru puritatea doctrinei şi vieţii Bisericii. Ambii episcopi au fost exilaţi în Sardinia.
Maximin Tracul (235-238), un soldăţoi mătăhălos şi feroce, venind la domnie, a schimbat politica înaintaşului, dorind să desfiinţeze Biserica, lovind în pastorii ei (episcopi şi presbiteri). Anterus de Roma, după un an de slujire, a fost aruncat în închisoare, unde a murit. Hipolit şi Ponţian de Roma, închişi mai demult, au fost ucişi. Se spune că în închisoare, cei doi s-ar fi împăcat. În scurt timp şi Maximin a fost asasinat de legionarii lui.
Filip Arabul (244-249) a fost atât de apropiat cu creştinii încât unii cred că ar fi fost chiar creştin. Filip şi soţia sa primeau scrisori de la Origen. Se spune că a dorit să participe la Paştele creştinilor în Antiohia, dar că episcopul Babylas l-a lăsat să stea împreună cu penitenţii.
Traian Decius (249-251). Decius a lansat în anul 250 prima mare persecuţie împotriva conducătorilor Bisericii. Persecuţia a fost scurtă, dar feroce. Preoţii erau îngrijoraţi de prozelitismul creştin şi susţineau că dacă religia aceasta nu este reprimată din timp, ea va cauza căderea statului. Apariţia unei ciumi devastatoare a fost pusă pe seama creştinilor. Împăratul a hotărât ca liderii să fie omorâţi, iar laicii să fie graţiaţi numai dacă satisfac cerinţele cultului imperial, tămâind sau jertfind în faţa statuii cezarului. A fost cea mai crâncenă şi cea mai generală persecuţie de până atunci. Mulţi episcopi au fugit, ceea ce a atras criticile facţiunilor creştine radicale.
Printre cei care au fost executaţi s-au numărat episcopii: Alexandru de Ierusalim, Babilas de Antiohia şi Fabian de Roma. În Cartagina şi Alexandria, păgânii au lansat adevărate pogromuri împotriva creştinilor. Dintre cei care n-au reuşit să scape prin fugă, mulţi au apostat, satisfăcând cerinţele autorităţilor, în urma torturilor sau de teama lor. Unii au jertfit zeilor, alţii au tămâiat. Cei care-şi permiteau, şi-au „cumpărat” libellus („cărtică” = adeverinţă), cum că au satisfăcut ordinul, deşi nu tămâiaseră. Alţii au declarat în scris că nu sunt creştini. Creştinii care evitau persecuţia pe căi necinstite sau prin apostazie, se numeau lapsi (căzuţi). După încetarea persecuţiei, revenirea în Biserică a acestor căzuţi a devenit o problemă. Biserica i-a pedepsit cu penitenţe pe cei care reveneau. Jertfitorii şi tămâietorii au primit canoane mai grele, în timp ce libellaticii şi cei care au semnat necinstit, au primit canoane mai uşoare.
Tensiunile dintre indulgenţi şi rigorişti, sau dintre libertini şi radicali s-au acutizat şi au apărut noi mişcări rigoriste. La Roma, partida indulgenţilor l-a ales episcop pe Cornelius (251), care era tolerant cu desfrânaţii şi cu apostaţii. Partida rigoristă l-a ales însă pe Novatianus (251). Astfel novaţienii s-au despărţit de Biserica mamă (catolică, „întreagă”), considerând-o necurată, din cauza păcătoşilor toleraţi. Ei înşişi s-au numit „catari” (curaţi) şi nu primeau pe catolici în rândurile lor. decât prin rebotezare. Între timp, ciuma făcea ravagii în Cartagina, iar la Roma, în culmea ei (251-266) a făcut până la 5000 victime pe zi.
Valerianus (253-260) a fost iniţial tolerant, dar a fost determinat de către magul sofist Macrian din Egipt să reia măsurile de exterminare a creştinismului. Ciuma şi persecuţia au continuat în paralel. Prin edictul din 257, creştinii erau pedepsiţi cu amenzi grele şi exil. Dar în anul 258, s-a revenit la pedeapsa cu moartea (prin biciuire, foc sau sabie). S-a ordonat uciderea clericilor; laicii de asemenea să fie executaţi dacă nu părăsesc „superstiţia” creştină. Creştinilor li se interzicea chiar să-şi viziteze cimitirele.
În această perioadă a fost executat faimosul episcop Cyprian de Cartagina. În Roma, au fost executaţi ambii episcopi rivali (moderatul Sixtus II şi rigoristul Novaţian). Diaconul Laurentius din Roma a fost ars pe un grătar înroşit, pentru că, atunci când a fost întrebat unde sunt odoarele Bisericii, el a arătat către săraci şi bolnavi. La Utica, în nordul Africii, 153 de creştini au fost arşi într-o groapă mare cu var nestins. Dar Providenţa i-a rezervat şi lui Valerian o pregustare a dreptăţii viitoare; a fost luat ostatic de către perşi şi umilit sistematic, o grea lovitură dată mândriei romane.
Gallienus (253-268), fiul şi asociatul lui Valerian, a retras edictul anticreştin al tatălui său, şi a ordonat să fie redate creştinilor toate proprietăţile răpite de împăraţii anteriori. Claudius Goticul (268 to 270) a fost deasemenea tolerant. Aurelianus (270-275) a reînceput persecuţiile contra creştinilor în anul 275, dar edictul său nu a avut putere deoarece împăratul a murit curând asasinat. Tacitus (275-276), Probus (276-282) şi Carus (282-283) au fost toleranţi. Timp de cincizeci de ani, creştinii au avut linişte ca niciodată. Era însă liniştea dinaintea celei mai mari furtuni.
Ultimele persecuţii romane
Cea mai grea persecuţie însă, un adevărat război de exterminare a creştinismului, a avut loc pe o durată de zece ani (303-313), în care timp s-au succedat în paralel, şi adesea în antagonism, nouă împăraţi. Diocletianus (284-305), Maximianus (286-305), Galerius (305-311), Constantius Chlorus (293-306), Constantinus (306-337), Severus II (306-307), Maxentius (306-312), Licinius (308-324), Maximinus Daja (305-313). Dintre aceştia, doar patru au murit natural, ceilalţi cinci au murit violent în război civil, în pedeapsă capitală sau prin sinucidere forţată.
Odată cu domnia lui Diocleţian s-a reorganizat imperiul şi s-a introdus o nouă formă de guvernare, dominatul – o monarhie absolută de origine „divină”, inspirată din Orient. Adept al cultului solar mitraist, Diocleţian, supranumit Protoaugustus şi Dominus, şi-a luat rolul în serios. Un ritual fastuos de origine orientală s-a introdus la curte. Domnul imperiului se confunda cu domnul soare. După obiceiul oriental, s-a introdus la palat ceremonialul prosternării cu faţa la pământ.
În răgazul dintre persecuţii, Biserica se întărise mult. Chiar şi la palat erau creştini care îşi practicau liber credinţa. Între cei ce favorizau pe creştini erau: Constantius Chlorus; Prisca, soţia lui Diocleţian; şi Valeria Galeria, soţia lui Galeriu şi fiica lui Diocleţian. Episcopul Caius de Roma (283-296) era rudă cu Diocleţian. În apropierea reşedinţei imperiale, în Nicomedia Bitiniei, se ridica o biserică măreaţă.
Mult timp, Diocleţian a fost blând cu creştinii, dar în anul 296, după exemplul persan, lansase o persecuţie cruntă împotriva maniheilor, o sectă superficial înrudită cu creştinismul.
[1] Decretul lui Diocleţian îi condamna pe conducătorii manihei la moarte prin ardere, împreună cu scripturile lor. Decretul a făcut mulţi martiri în Egipt şi în Africa Romană.
Scânteia noii persecuţii anticreştine a fost aprinsă de suspiciunile lui Galeriu. Armata romană era împânzită de soldaţi şi chiar ofiţeri creştini; ca atare, Galeriu a înlăturat din armată pe toţi creştinii în anul 298. A căutat să convingă pe Diocleţian că creştinii complotează împotriva imperiului şi a început să-i persecute pe creştinii din Răsărit. În Siria şi Asia Minoră era cea mai mare densitate creştină, iar în anul 301, creştinismul devenise deja religie de stat în Armenia, prin convertirea lui Tiridat III, rege educat la Roma. Deja pe la anii 200, prinţul Avgar VIII din Edessa ar fi acceptat creştinismul. Un incendiu la palatul lui Diocleţian din Nicomedia, provocat de Galerius, se zice, a fost pus pe seama creştinilor, ceea ce a convins pe Diocleţian să ia măsuri urgente.
Patru edicte succesive contra creştinilor au fost date, începând cu anul 303. Astfel a început cea mai vastă operaţie de exterminare a creştinismului în imperiu, un măcel groaznic care a durat zece ani. Cele două împărătese care simpatizau cu creştinii au fost exilate, iar creştinii de la palat, care nu şi-au renegau credinţa, au fost executaţi cu cruzime. Au murit ca martiri medici, meseriaşi, fecioare, precum şi soldaţi: Georgios (tribun militar din Capadocia), Sebastian (centurion din Roma), Mauricius (tribun militar din Siria) şi vreo şaptezeci de soldaţi.
Creştinii au fost răstigniţi, arşi, tăiaţi, sfâşiaţi şi torturaţi în cele mai rafinate moduri. Sute de mii de creştini au pierit în acest timp. Unii dintre ei sunt cunoscuţi pe nume şi canonizaţi ca sfinţi în calendarele răsăritene şi apusene. De teamă, mulţi şi-au renegat public credinţa, în aceste împrejurări. Între aceştia, episcopul Marcellinus de Roma, împreună cu trei dintre prezbiterii săi (Marcellus, Eusebius, Miltiades) a tămâiat, dar se zice că mai apoi s-a căit şi ar fi murit ca martir, iar prezbiterii care au devenit între timp episcopi, mai târziu au fost exilaţi. şi câţiva episcopi (Antim de Nicomedia, Ianuariu de Beneventum, Irineu de Sirmium, Quirinus de Sicilia, Victorinus de Petavio, Petru de Alexandria, Metodius din Licia, Lucian de Antiohia, Pamfil de Cezarea). De asemenea, este numărat printre martiri Demetrios, proconsul din Tesalonic.
În anul 308, cezarul Maximin Daja a ordonat să se stropească toate sortimentele de hrană din pieţe, cu libaţii de la jertfe, pentru a-i aduce pe creştini la disperare. Apoi a ordonat să se publice contra lui Christos un pamflet pe care toţi elevii din şcoli să-l înveţe pe de rost. În anul 311, Daja a pornit război contra Armeniei creştine, care ieşise de sub controlul imperiului; dar n-a reuşit să învingă pe armeni.
În Roma ca şi în Egipt şi Cartagina) un oarecare Heraclius, şeful partidei libertiniste, cerea ca cei căzuţi să fie reprimiţi fără penitenţă, fără acte de pocăinţă umilitoare. Libertiniştii au ajuns până la acte brutale… ca urmare, împăratul Maxenţiu, i-a exilat pe episcopii Marcellus şi Eusebius odată cu Heraclius…
În Occident, împăratul Constantius Chlorus, împreună cu fiul său Constantin, au rămas toleranţi cu creştinii, aşa că persecuţia a predominat în provinciile răsăritene, unde creştinii erau mai numeroşi. În războiul civil care a izbucnit între împăraţii romani, Constantin a luat partea creştinilor prin toate actele sale militare, ca o strategie de a-şi asigura în mod exclusiv tronul imperial. În anul 310, Constantin a înfrânt pe rivalul Maximian.
Pe patul de moarte, lovit de o boală grea, cezarul Galerius (311) a acceptat să revoce edictele de persecuţie, cu condiţia ca creştinii să fie buni cetăţeni şi să se roage Dumnezeului lor pentru stat şi pentru împărat. Dar cezarul Maximin Daja nu a ţinut cont de voinţa lui Galerius. În anul următor, inspirat de o vedenie avută într-un templu, pe care a interpretat-o ca semn creştin, devenind până astăzi o legendă a arătării crucii, Constantin învingea pe rivalul său Maxentius la Pons Milvius, devenind astfel unicul stăpân al Occidentului.
Constantin şi Licinius, împăraţi şi cumnaţi, au subscris în 312 la revocarea semnată de Galerius, dând amândoi un edict de toleranţă. Dar abia în anul 313, în urma edictului de la Milano, creştinii au primit o deplină libertate a cultului, deplină egalitate. În acelaşi an, Maximin Daja a fost înfrânt de către Licinius şi proclamarea libertăţii religioase a devenit efectivă în tot imperiul. De acum înainte, creştinismul avea o bază legală pentru libera desfăşurare a existenţei şi vieţii religioase. Dacă imperiul s-ar fi limitat la acest edict, în relaţiile lui cu Biserica, lumea ar fi fost scăpată de multe secole de răutăţi.
Dar cursul istoriei nu ţine de politici idealiste. Constantin, care era un semiconvertit nebotezat, un sincretist şi politician fără scrupule, a devenit practic capul Bisericii, prezidând primul ei conciliu ecumenic (325), amestecându-se tot mai mult în problemele interne ale Bisericii. Biserica, ameţită de noua viziune politică, văzându-se deja matroană la curte, a început să numească pe Constantin: Noul David, Al treisprezecela apostol, Împărat întocmai ca apostolii. El a făcut din Biserica ortodoxo-catolică, un partid politic favorizat, în timp ce opoziţia (creştină, păgână, iudaică, sectară etc.) a fost defavorizată şi descurajată. Cruzimea, ambiţiile şi lipsa lui de dedicare creştină, arată că aşezarea lui în calendar este o greşeală.
Luptele fratricide dintre urmaşii lui Constantin, combinate cu certurile fratricide din Biserică, au produs un amestec abominabil, descoperind falsitatea mariajului dintre Biserică şi Imperiu. Cei trei fii ai lui Constantin, care au domnit, au fost figuri nedemne de istoria creştinismului, o nesfântă treime după chipul şi asemănarea lui: Constantin II (337-340) – arian, persecută pe păgâni şi îşi ucide sistematic rudele; Constantius II (337-361) –arian, se botează târziu pe patul de moarte; Constans (337-350), homosexual şi crud.
Iulian Apostatul (361-363), a fostultimul împărat roman necreştin,ultimul supravieţuitor din dinastia constantiniană, a urcat pe tron cu gândul de a pune capăt mascaradei pe care o inaugurase Constantin cel Mare. Iulian a respins creştinismul în favoarea filozofiei neoplatonce şi a luptat împotriva lui prin scrierile sale. A rechemat din exil pe episcopii care fuseseră exilaţi ca eretici, a anulat privilegiile clerului creştin de a călători pe cheltuiala statului, etc. Convins că favorizarea creştinismului va aduce dizolvarea imperiului (o adevărată prezicere!), Iulian a luat măsuri care să reînvie practicile vechi romane, să discrimineze pozitiv pe necreştini (politeişti, evrei etc.).
Iulian a început să cureţe păgânismul de unele elemente absurde şi imorale, organizându-l chiar după modelul creştin ca să-l adapteze spiritului timpului, pentru a putea face faţă Bisericii creştine. Restabilirea păgânismului a fost aplaudată chiar de mulţi care îmbrăţişaseră mai înainte creştinismul de formă sau de nevoie. Înţelegând că sângele martirilor este o sămânţă, Iulian n-a persecutat sângeros creştinismul, dar a încercat să-i slăbească puterea politică şi nu numai. A îndepărtat pe creştini din funcţiile publice şi le-a interzis creştinilor să se îndeletnicească cu literatura şi filozofia greco-romană, amintindu-le că „înţelepciunea omenească este nebunie” (1Cor 319).
A desfiinţat toate privilegiile acordate de Constantin Bisericii, a despoiat bisericile de podoabele lor nenaturale, dându-le templelor păgâne, spunând că „bogaţii nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu”. Pe creştinii nedreptăţiţi de autorităţile sau gloatele păgâne, îi întâmpina cu textul: „ferice de voi când veţi fi prigoniţi”. A dat ordin ca alimentele din piaţă să fie stropite cu libaţii de la idoli. A permis evreilor să rezidească templul de la Ierusalim, dar legenda spune că natura li s-a opus în mod miraculos. A murit în război contra perşilor, străpuns de o săgeată, despre care păgânii au suspectat că fusese lansată de un creştin. Sfârşitul său a pus capăt oricărei încercări de restaurare oficială a păgânismului şi iudaismului.
Jovian (363-364), cezarul creştin care a urmat lui Iulian a restabilit creştinismul ca religie favorizată a Imperiului, a revocat edictele lui Iulian împotriva creştinilor, a restabilit steagul lui Constantin cel Mare (labarum, cu monograma lui Christos) şi a dat un edict de toleranţă, urmat de diverse măsuri de o intoleranţă extremă: incendierea Bibliotecii din Antiohia, pedeapsa capitală pentru venerarea zeilor strămoşeşti, ba chiar pentru participarea la oricare ceremonie păgână publică sau privată. A fost în bune relaţii cu Atanasius cel Mare, pe care l-a reinstalat în Alexandria.
Epilog
Persecuţiile din primele secole pun în evidenţă o problematică filozofică, religioasă, politică şi psihologică deosebit de interesantă. Puterea corupe. Politeişti, creştini şi evrei au fost, pe rând sau alternativ, persecutaţi şi persecutori, după ocazie. Toţi şi-au îmbogăţit patrimoniul spiritual cu eroi şi martiri. Providenţa a permis un loc creştinismului în Imperiu şi în lume, începând cu Constantin cel Mare, pentru a se vedea că, dacă este făcut religie de stat, creştinismul nu aduce raiul pe pământ, dimpotrivă, este poarta iadului. Un mileniu şi jumătate de dominaţie creştină care a urmat, a dat pe faţă grozăvii mai mari şi, spre deosebire de nebuniile lui Nero, cele ale Bisericii au fost făcute în numele lui Christos. Morala care se impune este evidentă, atât în sensul filosofiei politice, cât şi în dreptul bisericesc. În mijlocul acestor abominaţii însă, statornicia şi jertfa martirilor, care învăţaseră să privească la lucrurile de sus, mai mult decât la cele de jos, aşa cum făcuse Iisus, este singurul indicator moral.
[1] O sectă sincretistă, de origine elkesaită –amestec de creştinism, gnosticism, parsism, budism – întemeiată de Mani, care murise martir în Persia. Maniheii dispreţuiau căsătoria; conducătorii lor erau socotiţi mijlocitori între om şi Dumnezeu; confundau pe Christos cu soarele; se socoteau adevăraţii urmaşi ai lui Christos; se fereau de folosirea armelor şi de uciderea animalelor; considerau ca păcat consumarea de carne şi de hrană fiartă. În secolele 4-5 maniheii vor fi în Apus cei mai puternici rivali ai creştinismului, iar creştinii aveau să ceară scoaterea maniheilor în afara legii şi uciderea lor. Sfântul Augustin a făcut parte din prima treaptă a maniheilor, înainte de a se converti la creştinism.
Comentarii recente în articole