Profanarea Templului

Christosul evangheliilor este descris ca Unul care radia de blândețe, răbdare și umilitate. Dar începând cu Săptămâna Patimilor, El devine tot mai înnourat împotriva liderilor religioși. Rostește public acele „vaiuri” memorabile asupra „cărturarilor și fariseilor” (teologii și învățătorii religioși ai neamului), demascând ipocrizia, legalismul, lăcomia și cultul morților, pe care aceștia le întrețineau (Matei 23; Luca 11). Anunță distrugerea Templului și a Ierusalimului (Matei 24:1-2, 15-19; Luca 19:41-44; 21:20-24). Rostește sentința că Dumnezeu va da altora primatul onorific și misiunea pe care le avea neamul Său (Mr 12:1-13; Lc 20:9-20). Blestemă un smochin plin de frunze și fără rod (Mt 21:19; Mr 11:12-14, 20-21).

Dar cel mai cunoscut act de „violență” din partea lui Iisus, petrecut de asemenea în Săptămâna Patimilor, a fost gestul alungării vânzătorilor din Templu:

După Luca (19:45-46):[1]

Și intrând El în Templu (εἰς τὸ ἱερὸν), a început să-i scoată afară pe vânzători, zicându-le: „Este scris, Casa Mea va fi o casă de rugăciune [Isaia 56:7]. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari [Ieremia 7:11].”

După Matei (21:12-13):

Iisus a intrat în Templu (εἰς τὸ ἱερὸν) și i-a dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu (ἐν τῷ ἱερῷ). A răsturnat mesele (τραπέζαι) schimbătorilor de bani şi scaunele (καθέδραι) celor ce vindeau porumbei şi le-a zis: „Este scris, Casa Mea se va numi o casă de rugăciune [Isaia 56:7]. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tîlhari [Ieremia 7:11].”

După Marcu (11:15-17):
Și intrând El în Templu (εἰς τὸ ἱερὸν), a început să scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau în Templu (ἐν τῷ ἱερῷ). A răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei, și nu lăsa pe nimeni să transporte marfă prin Templu.  El îi învăța şi le zicea: „Oare nu este scris, căci Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate neamurile ἔθνη [Isaia 56:7]?” Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari [Ieremia 7:11].”

(Evanghelia după Ioan descrie un episod asemănător, dar la începutul misiunii lui Iisus. Deocamdată lăsăm în afara discuției acest caz).[2]

Reprezentările artistice ale episod alungării vânzătorilor sugerează că acest comerț profan s-ar fi desfășurat chiar în locul sfânt al Templului. Dar așa ceva nu este posibil. Mai întâi, autorii evangheliilor nu spun că scena s-ar fi petrecut în ναός (casa templului, cf. Mt 27:51; Lc 1:9), ci în ἱερὸν (incinta sacră, cetatea templului, cu toate curțile și dependințele ei).[3] În al doilea rând, fiecare cititor al Bibliei ar trebui să știe că în clădirea Templului propriu-zis nu intra absolut nimeni, nici regele, ci numai preotul de serviciu, dimineața și seara, cu pregătire specială, pentru a tămâia în cinstea lui Yahwé.[4] Templul era Casa lui Dumnezeu, locuința Lui, nu spațiu de întrunire și rugăciune publică. Credincioșii veneau de fapt „la” Templu, în curțile Templului, nu „în” Templul propriu-zis.   

Curțile Templului

Incinta Templului era fortificată cu ziduri de cetate, și multe clădiri necesare Templului (ca magazii, sau ca locuri de cazare pentru preoți și leviți, etc.) erau în zidul de incintă. Încă din timpul lui Solomon, Templul avea două curți principale: curtea preoților (între Templu și altar, cf. Ioel 2:17; Lc 11:51) și curtea poporului (2Cr 4:9). Ele se mai numai: „curtea interioară” și „curtea exterioară”.[5] Se menționează o „curte nouă” adăugată de regele Iosafat, dar nu se specifică rostul ei (2Cr 20:5). După repatrierea din Babilon, templul lui Zorobabel avea de asemenea „curți”, dar nu se specifică rostul fiecăreia (Za 3:7; Ne 8:16).

Templul din vremea lui Iisus este numit de evrei „cel de-al doilea templu”, adică templul postexilic (al lui Zorobabel), dar practic acesta era în curs de restaurare. Irod cel Mare începuse lucrările la Templu, totul acolo era de o splendoare solomonică și Josephus ne informează că lucrările acestea s-au încheiat chiar înainte de distrugerea definitivă a Templului în anul 70 d. H.[6] Ca și versiunile anterioare, Templul herodian avea curți. Nu găsim în Noul Testament descrieri detaliate, dar Josephus ne informează de asemenea despre „curtea interioară” și „curtea exterioară”.[7]

La acest templu din vremea lui Iisus însă apăreau deosebiri importante. Curtea interioară era împărțită în trei părți, începând de la sanctuar:  curtea preoților, curtea lui Israel (a bărbaților evrei) și curtea femeilor.[8] Curtea preoților era înconjurată de un zid cadrilater, care împrejmuia sanctuarul și altarul și separa pe preoții slujitori de restul poporului.[9] Curtea lui Israel era la fel separată de curtea femeilor. Și intrarea în fiecare curte se făcea prin porți la care se ajungea urcând un număr de scări, astfel încât, cu cât cineva înainta dinspre porțile exterioare ale cetății Templului, cu atât urca de la o curte la alta, și cu atât mai curat și mai sfânt era locul următor. Josephus descrie astfel curțile:

[Templul] avea patru curți, înconjurate fiecare cu împrejmuiri. Fiecare avea, după Legea noastră, un anumit grad de separare față de celelalte. În prima curte [cum intrai în cetatea Templului] era permis oricui să intre, chiar și străinilor; și nimănui nu-i era interzis să treacă prin ea, cu excepția femeilor menstruante. Toți iudeii intrau în a doua curte, inclusiv soțiile lor, când erau curate. În a treia curte intrau bărbații iudei, dacă erau curați și purificați. În a patra curte intrau preoții, îmbrăcați în odăjdiile lor. Nu intra nimeni altcineva decât preoții, care făceau serviciul zilnic.[10]  

Așadar, prima curte sau curtea exterioară era singurul spațiu permis celor numiți goyim (etnici păgâni, neevrei, „neobrezuiți”), pentru care, în limba română avem termenii amuzanți: neamuri, gentili.[11] Existau neevrei care făceau pelerinaj la Ierusalim, pentru a vizita vestitul Templu, ca să se închine Dumnezeului lui Israel și să-I aducă jertfe și daruri. Dar dincolo de această primă curte, numită curtea exterioară, goyimilor nu le era permis să intre, sub amenințarea pedepsei cu moartea. Între curtea interioară (care cuprindea cele trei curți iudaice) și curtea exterioară era un „zid de separare”,[12] la care se urca pe 15 trepte și care se numea soreg.[13] Dar încă înainte de a ajunge la acel zid, și anume pe prima treaptă, erau table de piatră, din care următoarea inscripție greacă a supraviețuit:[14]  

ΜΕΔΘΕΝΑΑΛΛΟΓΕΝΗΕΙΣΠΟ
ΡΕΥΕΣΘΑΙΕΝΤΟΣΤΟΥΠΕ
ΡΙΤΟΙΕΡΟΝΤΡΥΦΑΚΤΟΥΚΑΙ
ΠΕΡΙΒΟΛΟΥΟΣΔΑΝΛΗ
ΦΘΗΕΑΥΤΩΙΑΙΤΙΟΣΕΣ
ΤΑΙΔΙΑΤΟΕΞΑKΟΛΟΥ
ΘΕΙΝΘΑΝΑΤΟΝ

Niciun străin să nu intre dincolo de această barieră ridicată în jurul Sanctuarului. Oricine este prins, va fi singur VINOVAT de moartea sa .

 Cei care erau în stare impură („necurați”), fie că aveau dermatoze contagioase („lepră”), sau scurgeri genitale, fie erau femei menstruante sau chiar preoți în stare de impuritate, nu erau admiși în cetatea templului.[15] Străinii erau cumva de la sine spurcați, pentru că nu țineau seama de legile mozaice ale purității, dar le era rezervată curtea cea mai exterioară a templului.

În care curte era bazarul?

Se pune întrebarea, unde avea loc acel comerț „sacru” în această cetate a Templului, și unde ar fi trebuit să se desfășoare acea activitate, care avea oarecare justificări legale. Pelerinii de departe nu veneau cu animalele de jertfă după ei, ci preferau să le cumpere la fața locului. Cel mai simplu era să le cumpere de undeva cât mai aproape de Templu. Aici era ocazia de aur a unor preoți lacomi și a slugilor lor, care puteau specula de minune nevoia pelerinilor, atât în ce privește valuta Templului (în care se făceau tranzacțiile), cât și valoarea reală a animalelor de jertfă. Așa se făcea că până și porumbeii, poate chiar și făina de lux, jertfa săracului, se vindeau la preț „bun” (Lv 5:7, 11; 12:8; Lc 2:22-24).[16]

Casa Sanctuarului (naosul) nici nu intră în discuție, ca loc posibil pentru acest bazar. Curțile unde aveau acces numai evreii (preoți și laici curați) sunt de asemenea, excluse. Nici n-ar fi fost destul spațiu comercial acolo. Dar în curtea rezervată păgânilor era suficient spațiu, iar acolo afacerile erau în siguranță, în interiorul marelui zid de incintă. Modul mai complet în care Iisus, supărat, citează pe Isaia, potrivit lui Marcu, și anume vorbind despre o „casă de rugăciune pentru toate neamurile” (Mr 11:17; Is 56:7 LXX), sugerează puternic că despre curtea „neamurilor” este vorba. De fapt, acesta este un detaliu recunoscut, nu sunt primul care l-am observat.[17]

Iisus era indignat și mâhnit, atunci când credincioși de altă naționalitate erau tratați cu dispreț de către iudei (Mt 15:21-28; Mr 7:24-30; In 7:35; 8:48). De asemenea, sublinia public, oridecâte ori era cazul, credința unor neevrei (Mt 8:5-11; Lc 4:25-29; 7:2-10; 10:30-37; 17:18; In 15:20-24). În acest context, alungarea vânzătorilor capătă o semnificație mai specifică. Iisus nu suferea atât de mult pentru profanarea mistică a locurilor „sacre” (care, în ziua crucificării Lui, doar câteva zile mai târziu, aveau să devină profane, lipsite de orice sfințenie!). Adevărata profanare era faptul că, în singurul loc unde era permis păgânului să-și plece genunchiul și să trimită o jertfă și un dar Marelui Dumnezeu al Tuturor, spațiul era tot mai mult ocupat de materialismul și lăcomia preoților saduchei și farisei.

Au și creștinii Templu?

Nu scriu acest articol pentru a blama pe conteporanii lui Iisus. Vremea lor a trecut demult. Astăzi evreii au aceeași invitație la mântuire, ca și celelalte popoare.[18] Episodul evanghelic a rămas scris pentru posteritate, pentru ca și neevreul să învețe ceva din el. „Altminteri, vei fi tăiat și tu!” (Rom 11:22).

Care ar fi însă corespondentul Templului în era creștină? În niciun caz, unul de piatră sau de cărămidă. Creștinii se adunau să se roage în curțile Templului (FA 2:46; 3:1; 5:20, 42), în sinagogi (FA 13:5: 15:21; 17:2), în case particulare (FA 18:7; Rom 16:5; 1Cor 16:19;  Col 4:15; Fm 1:2), în clădiri publice închiriate (FA 19:9) etc.  Dumnezeu nu locuiește cu adevărat în temple făcute de mâini omenești (FA 17:25). Templul de la Ierusalim fusese doar o ilustrație spirituală, imperfectă (Ev 9:8-12), nu o realitate eternă.

Templul de la Ierusalim este văzut în Scriptură ca o reflectare terestră a templului ceresc al lui Dumnezeu, menționat atât în Vechiul Testament,[19] cât și în Noul Testament.[20] Această realitate este permanentă. Dar după cum în vechiul legământ exista și pe pământ un sanctuar, unde Israel trebuia să învețe că Dumnezeu voia să locuiască împreună cu poporul Lui (Ex 25:8), tot așa în noul legământ există și pe pământ un sanctuar al lui Dumnezeu: ἐκκλησία – comunitatea creștină, adunarea sfinților, Biserica cea zidită din pietre vii:

Voi sunteţi […] clădirea lui Dumnezeu. […] Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? (1Cor 3:9-10, 16)

Aşa că [ἀντικείμενος oponentul, Antihrist] se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. (2Tes 2:4)

Aşa dar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici locuitori temporari, ci sunteţi concetăţeni cu sfinţii, membri ai casei lui Dumnezeu, zidiţi pe temelia apostolilor şi profeților, a cărei piatră unghiulară este Iisus Christos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte, devenind un Templu sfânt în Domnul, prin care şi voi sunteţi zidiţi împreună ca locuință a lui Dumnezeu, prin Duhul. (Ef 2:19-22)

… să ştii cum trebuie să te porţi în Casa lui Dumnezeu,[21] care este ἐκκλησία (comunitatea) Dumnezeului Celui Viu, stâlpul şi temelia adevărului. (1Tim 3:15)

Dar Christos este credincios ca Fiu peste Casa lui Dumnezeu. Şi casa Lui suntem noi, dacă ne păstrăm până la sfârşit încrederea neclintită şi speranța cu care ne lăudăm. (Ev 3:6)

… şi fiindcă avem un Mare Preot pus peste Casa lui Dumnezeu… (Ev 10:21)

Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celorce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? (1Pt 4:17)

Este cât se poate de evident că în comunitatea Noului Testament, Biserica este adunarea creștină, nu o clădire sacră dedicată ca templu. Templul neotestamentar este Biserica vie, nu cea zidită din pietre moarte – sau pe oase moarte! Adevăratul ναός al lui Dumnezeu este structura umană a Bisericii. Catapeteasma a fost sfâșiată de strigătul morții lui Iisus pe cruce (Mt 27:50-51; Mr 15:37-38; Lc 23:45-46) și ca urmare avem acces liber la Dumnezeu Însuși în Sfânta Sfintelor (Ev 10:10-22).[22] Avem un altar (care altul, dacă nu Crucea lui Iisus?) din care ne hrănim spre viață veșnică, infinit superior în sfințenie altarului din curtea Templului de la Ierusalim (Ev 13:8-15; In 6:54-57, 63; Lc 22:15-20). Christos singur în acest Templu este Arhiereu sau Pontif, regele-preot în felul lui Melchisedec (Ev 7:11-28; 8:1-7), în timp ce credincioșii alcătuiesc împreună o „preoțime regală” (1Pt 2:5, 9; Ap 1:6; 5:10; 20:6; Ro 12:1; Ev 13:15).

Cartea Apocalipsei ne înfățișează multe scene de sanctuar ceresc, folosind limbajul imagistic, dramatic și tipologic, al templului iudaic. Găsim acolo echivalentul altarului și al mielului de jertfă (Ap 5:6; 6:9), echivalentul sfeșnicului (Ap 4:5), al cădelniței și al altarului tămâierii din Sfânta (Ap 8:3-5), precum și echivalentul chivotului din Sfânta Sfintelor (Ap 11:19). Găsim chiar și echivalentul heruvimilor (Ap 4:6-9). Dar nu găsim echivalentul catapetesmei sau al peretelui, care separa Dumnezeu de poporul Lui.  Nu există separare, nici măcar distincție, între Templu și Cetate. Cetatea nu conține niciun Templu (Ap 21:22), dar ea însăși este descrisă ca sanctuar al noului legământ împlinit (Ap 21:3), ba chiar ca Sfânta Sfintelor (Ap 21:16, 19:20; 1Împ 6:20; Ex 28:17-21). Iisus I-a dat acestui templu-cetate cel mai frumos nume: „Casa Tatălui Meu” (In 14:2; cf. Lc 2:49; In 2:16).

Acest templu ceresc a fost atacat și profanat, în mod figurat, de toți aceia care, într-un fel sau altul, au pângărit în trecut Templul de la Ierusalim (Dan 8:11-13; 11:31 cf. Ps 79:1). Iar judecata divină este descrisă ca un act de dreptate (sau „curățire”) făcută sanctuarului ceresc, „la vremea sfârșitului” (Dan 8:14, 17, 19, cf. Dan 7:9-10, 22, 26; Ier 50:28; 51:11). Prima fază a acestei judecăți („judecata casei lui Dumnezeu”, cf. 1 Pt 4:17-18) este descrisă în Apocalipsa prin scena în care martirii sunt îndreptățiți înainte de ziua învierii și a răzbunării sângelui lor (Ap 6:9-11); dar și prin scena măsurătorii templului:

Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unui toiag / sceptru (ῥάβδος) şi mi s-a zis: „Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină prin mijlocirea lui (ἐν αὐτῷ). Dar curtea de afară a Templului las-o pe dinafară[23] și n-o măsura, pentru că ea a fost dată neamurilor (τοῖς ἔθνεσιν); și aceștia vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni. (Ap 11:1-2)

Avem așadar, aici, două categorii: închinătorii, care sunt în legătură cu „altarul” și se află în curtea interioară (adevăratul Israel) și cei care, după credință și fapte, nu sunt Israelul lui Dumnezeu, ci păgâni. Aceștia se disting prin călcarea în picioare a Sfintei Cetăți, în mod special a curții de afară a Templului. „Călcarea în picioare” este o metaforă care descrie profanarea locurilor sfinte prin fapte necuvenite, chiar și prin acte de cult, corecte în sine, dar într-o viață de neascultare de Dumnezeu:

Când veniţi să vă prezentați în fața Mea, cine vă cere așa ceva, să-Mi călcați în picioare (πατεῖν, ebr. rǝmōs) curţile? Nu mai aduceţi ofrande zădarnice! Mi-e scârbă de tămîie, de luni noi, sabate şi convocări sfinte! Nu pot suferi păcatul[24] la un loc cu solemnitățile! Când vă întindeți mâinile, îmi întorc privirile de la voi, și oricât v-ați ruga, nu ascult; pentru că mâinile vă sunt pline de sânge!  

Dumnezeu i-a descoperit lui Daniel că acea „călcare în picioare” a Templului și a poporului sfânt, inaugurată de Antioh Epipfanul (Dan 8:13), avea să continue până la judecata divină, în timpul sfârșitului (Dan 8:17, 19), până la un anumit termen, dar pecetluit (ascuns) până la vremea sfârșitului (Dan 8:14, 26; 12:4, 9). Iisus a prevăzut că „Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor (Lc 21:24).”[25] Se referea El doar la capitala Iudeii (despre care știa și chiar anunțase că va fi complet distrusă – la anul 70 și definitiv la anul 135)? Sau vorbea „în pildă”, ca atunci când în Ap 11:1 îl punea pe Ioan să măsoare un Templu care fusese distrus demult, dar care este numit apoi „ceresc” (Ap 11:19)?

Sabatul supranațional al lui Isaia (56:1-8)

¹ Aşa zice Yahwé:
„Păziţi ce este drept şi împliniți dreptatea;
căci mântuirea Mea este aproape să vină,
şi neprihănirea Mea este aproape să se arate.
² Ferice de omul care face lucrul acesta,
şi de fiul omului care rămâne statornic în el,
păzind Sabatul, ca să nu-l profaneze,
şi stăpânindu-şi mâna, ca să nu facă nici un rău!  
³ Străinul care Îl urmează pe Yahwé, să nu zică:
«Yahwé mă va despărţi de poporul Său!»
Iar eunucul să nu zică:
«Iată, eu sunt un copac uscat!»

⁴ Căci aşa zice Yahwé:
„Acelor eunuci, care vor păzi Sabatele Mele,
care vor alege ce-Mi este plăcut,
şi vor stărui în legământul Meu (Ap 11:19),  
⁵ le voi da în Casa Mea şi înăuntrul zidurilor Mele
un memorial şi un nume (yāḏ wāšēm) mai bune de cît fii şi fiice;
le voi da un nume veșnic, care nu se va stinge.
⁶ Iar pe străinii, care Îl urmează pe Yahwé
ca să-I slujească şi să iubească numele lui Yahwé,
ca să devină robii Lui,
pe toţi cei ce vor păzi Sabatul, ca să nu-l profaneze,
şi vor stărui în legămîntul Meu,  
⁷ îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt
Şi le voi da bucurie în Casa Mea de rugăciune.
Holocaustele şi jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu,
căci Casa Mea se va numi o casă de rugăciune
pentru toate popoarele.”
⁸ Așa vorbeşte Domnul, Yahwé,
care adună pe exilații lui Israel:
„Voi mai aduna şi pe alții la el!” (Is 56:1-8)

Sunt încă multe secrete de descifrat în legătură cu subiectul Templului curățit de Iisus. Dar aici vă propun ceva mult mai simplu. Să citim întregul oracol al lui Isaia, la care S-a referit Iisus, noi cei din curtea exterioară, care urcăm acum treptele până în Sfânta Sfintelor, fără barieră, tropăind și transportând o mulțime de gunoaie:

Așadar, profeția din care cita Iisus se referea la străini (neevrei) și la eunuci. Străinii aveau acces limitat sau deloc la Templu, în vechiul legământ (Dt 23:3-4; Ne 13:1-3), iar eunucilor le era complet interzis accesul la Templu (Dt 23:1). Dar Isaia prevedea că va veni un timp, în care acești proscriși aveau să aibă parte nu numai de Templu, ci în special de favoarea lui Dumnezeu. În acest scenariu, al așteptării tuturor popoarelor la Templul din Ierusalim, respectarea Sabatului (Sâmbetei) este, în viziunea lui Isaia, o condiție universală. Oare, nu cumva, disprețuirea acestei religii străvechi, mult anterioară lui Isaia și lui Moise (Gn 2:1-3), este parte din călcarea în picioare a curții neamurilor? Nu cumva tropăiala gloatelor celorlalte neamuri, cu boii și prombeii lor, cu dinarii și trapezele lor, a călcat în picioare valori religioase perene, de care Scriptura nu ne dezleagă? Dacă Sabatul combinat cu nelegiuirea era nesuferit lui Dumnezeu, oare nelegiuirea profanării Sabatului I-ar fi plăcută?

Multe se pot spune la capitolul acesta. Din nefericire, antiiudaismul apărut printre creștini în secolele II-III și dezvoltat ulterior până la forme grotești și paroxistice, a dus la respingerea permanentă a Sabatului, care în mod greșit a fost asociat exclusiv cu iudaismul. Dar această exclusivă asociere a Sabatului cu iudaismul nu este o învățătură biblică, ci o născocire talmudică. preluată într-o formă sau alta, de creștini. Talmudul interzice goyimilor studiul Torei, sub amenințarea cu moartea (Sanhedrin 59a). Neevreul care studiază Tora este un hoț, pentru că aceasta ar fi moștenirea exclusivă a lui Iacov (De 33:4). Nicio șansă ca Pavel să trezească gelozia iudeilor într-o manieră mai pozitivă (Rom 11:14)!

„Tu, Domnul și Dumnezeul nostru, nu ai dat goyimilor Sabatul și nu l-ai lăsat moștenire idolatrilor. Cei necircumciși nu au voie să se împărtășească de odihna lui, pentru că Tu l-ai dat cu dragoste poporului Tău, Israel, urmașilor lui Iacob, care sunt aleșii Tăi.” (Siddur Rinat Yisrael, Sefardic edition).

Pe de altă parte, învățători creștini superficiali au replicat în același spirit, cum o dovedește Justin Martirul,[26] care afirma că Dumnezeu ar fi impus evreilor sabatul (ca și circumcizia, legile alimentare etc.), ca un semn, „din cauza strâmbătăţii lor”.  

Iisus însă a strigat, din curțile Templului, în acord cu Isaia:

Mai am şi alte oi, cari nu sunt din staulul acesta;
şi pe acelea trebuie să le aduc.
Ele vor asculta de glasul Meu,
şi va fi o turmă şi un Păstor. (In 10:16)

Se va întâmpla în scurgerea vremurilor,
că muntele Casei lui Yahwé va fi întemeiat
ca muntele cel mai înalt, deasupra dealurilor,
şi toate neamurile vor veni ca un râu spre el.
Popoare multe vor călători şi vor zice:
„Haideți, să ne suim la muntele lui Yahwé,
la Casa Dumnezeului lui Iacob,
ca să ne înveţe căile Lui,
şi să umblăm pe cărările Lui.”
Căci din Sion va ieşi Legea,
şi din Ierusalim cuvântul Domnului. (Is 2:2-3)

Ca un ecou al cuvintelor lui Iisus adresate femeii samaritence: „Voi [samaritenii] vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi; noi [iudeii] ne închinăm la ce cunoaştem, căci mântuirea vine de la iudei.” (In 4:22)

Hotărât, Iisus va trebui să Se apuce de curăţenie şi în ograda Noului Testament.

---

[1] Textele biblice sunt în traducerea mea, după Codex Sinaiticus și respectiv, după Textul Masoretic; dar puteți folosi, pentru comparație, orice traducere.

[2] Ioan 2:14-22: „În Templu a găsit pe cei ce vindeau boi, oi şi porumbei, şi pe schimbătorii de bani şezând jos.  A făcut un bici de ştreanguri şi i-a scos pe toţi afară din Templu, împreună cu oile şi boii; a vărsat banii schimbătorilor şi le-a răsturnat mesele.  Şi a zis celor ce vindeau porumbei: «Ridicaţi acestea de aici şi nu faceţi din casa Tatălui Meu o casă de negustorie.»  Ucenicii Lui şi-au adus aminte că este scris: «Râvna pentru casa Ta Mă mistuie.»  Iudeii I-au zis: «Prin ce semn ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?»  Drept răspuns, Iisus le-a zis: «Stricaţi Templul acesta şi în trei zile îl voi ridica.»  Iudeii au zis: «Au trebuit patruzeci şi şase de ani, ca să se zidească Templul acesta şi Tu îl vei ridica în trei zile?» (Dar El le vorbea despre Templul trupului Său. Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea; şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe cari le spusese Iisus).”

[3] Mt 24:1; Mr 11:27; 13:3; Lc 22:52; In 10:23; FA 3:2.

[4] Ex 30:6-10, 20-21; Lv 16:2; Nu 18:22; 2Cr 23:6; 26:14-21.

[5] 2Îm/4Rg 21:5; 23:12, 28; 28:6, 12; 2 Cr 33:5; Ps 84:2/3, 10/11; Ir 36:10; Ez 8:16; 10:3, 5; Ez 40:17, 19-20, 23, 27-28, 31-32, 34, 37, 44; 42:1,  3, 7-10, 14; 43:5, 17, 19, 21, 27; 45:19, 46:1, 20-21; Josephus, Antiquities of the Jews. 8:95 (în Bible Works 10).

[6] Josephus, Antiquities of the Jews, 15:380; 20:219; Wars of the Jews, 1:401 (în Bible Works 10).

[7] Josephus, Antiquities of the Jews, 14:477; Wars of the Jews, 5:99; 6:82, 244, 248, 251.  

[8] Josephus, Antiquities of the Jews, 15:417-419.

[9] Josephus, Wars of the Jews 5:225-226.

[10] Josephus, Against Apion 2:104-105.

[11] DER / Dicționarul Etimologic Român (1958-1966): gentíl (gentílă), adj. – 1. (Înv.) Păgîn. – 2. Amabil, drăguț. 

[12] En.Wikipedia, “Second Temple”, Court of the Gentiles; J. Rutherford, “Partition, the Middle Wall of”, in International Standard Bible Encylcopedia; G. A. Barton, Temple of Herod, in Jewish Encylcopedia.

[13] Noul Testament face aluzie indirectă la această curte exterioară, rezervată păgânilor, în Ap 11:1-2 și Ef 2:14.

[14] Descoperită în anul 1871, piatra a fost luată de autoritățile otomane și se află astăzi în Muzeul de Arheologie din Istambul. Inscripția era formată din mai multe table. Doar două au fost găsite. Un fragment din a doua s-a descoperit în 1936 și se află la Muzeul Izraelian. Cf. En.Wikipedia, “Temple Warning inscription”.

[15] Nu-mi este clar dacă Josephus vorbește despre cetatea Templului numai sau chiar de cetatea Ierusalimului. De asemenea, se pare că bărbații impuri nu aveau acces doar în curtea interioară. Cf. Josephus, Wars of the Jews 5:227. De asemenea, preoții care aveau defecte fizice (ciungi, orbi, șchioi etc.) nu aveau permisiunea de a sluji, dar aveau dreptul de a se hrăni din lucrurile sfinte de la Templu (idem, p. 228). 

[16] Leen Ritmeyer, „Temple Mount and the Money Changers”, n.p.

[cited 3 Mar 2019]

: “Ancient historian Josephus calls Annas the high priest ‘a great hoarder up of money.’ The sons of Annas had bazaars (known in the Talmud as the hanuyot bney hanan) set up in the Court of the Gentiles for the purpose of money changing and the purchase of sacrificial animals. It was the combination of their greed, the fact that they brought in foreign coins, and that they carried out these activities in a sacred area that aroused the zeal of Jesus. This background can help us better understand why Jesus drove out these money changers and why the priests, especially those of the high house of Annas, were so opposed to his teachings.

[17] Beasley-Murray, G. (1999). Word biblical commentary: John (2 ed., Vol. 36). Nashville, Tennessee: Thomas Nelson, citat în En.Wikipedia “Second Temple”;  Rusty Russell, Second Temple: Court of the Gentiles; Leen Ritmeyer, „Temple Mount and the Money Changers”, n.p. [cited 3 Mar 2019]; Elizabeth Fletcher, “Life of Jesus Christ, Cleansing the Temple”, 2012.

[18] Rom 3:30; 11:14-15, 23-24; 1Cor 7:19; Gal 5:6; 6:15.

[19] Ex 15:17; Dt 26:15; 1Îm / 3Rg 8:39, 43, 49; Ps 33:14; 46:5; 68:6; Is 18:4; 2Cr 6:30, 33,39; 30:27; Jr 17:12; 25:30; Za 2:17 etc. 

[20] In 14:2; Ev 6:19-20; 8:1-2; 9:8, 12; 10:19; Ap 3:12; 7:15; 8:2-6; 11:1-2, 19; 14:15, 17; 15:5-8; 16:1, 17; 21:3, 22.

[21] „Casa lui Dumnezeu” este, de departe, denumirea biblică cea mai obișnuită pentru un sanctuar / templu (Gn 28:17, 22; Ios 9:23; Ju 9:27, 46; 18:31; 2Îm / 4Rg 19:37; 1Cr 6:48; 9:11, 13, 26-27; 10:10; 22:2; 23:28; 25:6; 26:20; 28:12, 21; 29:2-3, 7; 2Cr 3:3; 4:11, 19; 5:1, 14; 7:5; 15:18; 22:12; 23:3, 9; 24:5, 7, 13, 27; 25:24; 28:24; 31:13, 21; 32:21; 33:7; 34:9; 35:8; 36:19; Ezra 1:4, 7; 2:68; 3:8-9; 4:3, 24; 5:2, 8, 14-16; 6:3, 5, 22; 7:16-17, 19-20, 23; 8:17, 25, 30, 33, 36; 9:9; 10:1, 6, 9; Ne 6:10; 8:16; 10:32-34, 36-39; 11:11, 16, 22; 12:40; 13:4, 7, 9, 11, 14; Ps 42:4; 52:8; 55:14; 84:10; 135:2; Ec 5:1; Is 2:3; Da 1:2; 5:3; Os 9:8; Ioel 1:13-16; Mi 4:2; Na 1:14; Mt 12:4; Mr 2:26; Lc 6:4; Ef 2:19; 1Ti 3:15; Ev 3:2, 5-6; 10:21; 1Pt 4:17. Templul din Ierusalim era numit în mod special Casa lui Yahwé (tr. Domnului): Ex 23:19; 34:26; De 23:18; Ios 6:24; Ju 19:18; 1Sa /1Rg 1:7, 24; 3:15; 2 Sa /2Rg 5:8; 12:20; 1 Îm /3Rg 3:1; 5:3; 6:1, 37; 7:12, 45, 48, 51; 8:10-11, 63-64; 9:1, 10, 15; 10:5, 12; 12:27; 14:26, 28; 15:15, 18; 2 Îm / 4Rg 11:3-4, 7, 10, 13, 15, 18-19; 12:4, 9-14, 16, 18; 14:14; 15:35; 16:8, 14, 18; 18:15; 19:1, 14; 20:5, 8; 21:4-5; 22:3-5, 8-9; 23:2, 6-7, 11-12, 24; 24:13; 25:9, 13, 16; 1 Cr 6:31-32; 9:23; 22:1, 6, 11, 14; 23:4, 24, 28, 32; 24:19; 25:6; 26:12, 22, 27; 28:12-13, 20; 29:8; 2 Cr 2:12; 3:1; 4:16; 5:1, 13; 7:2, 7, 11; 8:1, 16; 9:4, 11; 12:9, 11; 16:2; 20:5, 28; 23:5-6, 12, 14, 18-20; 24:4, 7-8, 12, 14, 18, 21; 26:19, 21; 27:3; 28:21, 24; 29:3, 5, 15-18, 20, 25, 31, 35; 30:1, 15; 31:10-11, 16; 33:4-5, 15; 34:8, 10, 14-15, 17, 30; 35:2, 20; 36:7, 10, 14, 18; Ezr. 1:3, 5, 7; 2:68; 3:8, 11; 7:27; 8:29; Ne 10:35; Ps 23:6; 27:4; 30:1; 92:13; 116:19; 118:26; 122:1, 9; 134:1; 135:2; Isa. 2:2; 37:1, 14; 38:20, 22; 66:20; Jer. 7:2; 17:26; 19:14; 20:1-2; 26:2, 7, 9-10, 18; 27:16, 18, 21; 28:1, 3, 5-6; 29:26; 33:11; 35:2, 4; 36:5-6, 8, 10; 38:14; 41:5; 51:51; 52:13, 17, 20; Pl 2:7; Ez 8:14, 16; 10:19; 11:1; 44:4-5; Os 8:1; 9:4; Ioel 1:9, 14; 3:18; Mi 4:1; Hg 1:2, 14; Za 7:3; 8:9; 11:13; 14:20-21.

[22] Nu există în Biserică spații rezervate elitelor spirituale sau sociale (Mt 23:9-12; Lc 22:24-27; Iac 2:2-4). Nu există fericiți și preafericiți, sfinți, sfințiți și preasfințiți.

[23] Lit. „arunc-o afară”.

[24] Termenul ᵓāwen, pe care l-am tradus aici ca „păcat”, se folosește cu sensul de rău (Is 58:9), daună (Ps 41:7), nedreptate, abuz (Ps 66:18; Is 55:7), înșelăciune, nimic (Os 12:12), idolatrie (1Sam 15:23).

[25] Expresia „vremurile neamurilor” se referă la timpul în care „păgânii” aveau să stăpânească peste poporul lui Dumnezeu, până când Mesia Își va instaura împărăția așteptată. Biblia învață că „vremea neamurilor” a început pentru Ierusalim cu invazia babiloniană (Ez 30:1-3).  

[26] În Dialogul cu Trifon, cap. XXI. Peter Kirby, “St. Justin Martyr, Dialogue with Trypho”, în  Early Christian Writings, 2001.