Dacă este scuzabil să nu ştii o limbă străină, dezinteresul faţă de propria limbă este de neiertat, păcat împotriva culturii. Avem nevoie, chiar şi cei mai şcoliţi intelectuali, să fim tot mai „pedepsiţi în limbă” – cum se spunea pe vremea lui Şerban Vodă – adică mai educaţi în ştiinţa şi arta limbii.

Cauzele izolării lingvistice şi crearea unui jargon confesional ţin de sursele de limbă literară ale confesiunii. O anumită traducere biblică (după părerea mea, din punct de vedere stilistic toate sunt defectuoase, chiar dacă sensul este redat cu oarecare fidelitate) creează un anumit limbaj în cadrul unui grup religios.

Literatura confesională, predicile, studiile teologice, mass-media, cântece şi versuri, toate acestea întreţin în mod inconştient cercul vicios, ele fiind atât efectul, cât şi cauza fenomenului. Relativa izolare culturală, precum şi culturalizarea intensă şi predominantă prin mijloacele menţionate, începând cu Biblia şi cu alte cărţi traduse, toate acestea determină un limbaj închis. Oricât ar fi de bune nişte cărţi, traducerile nu sunt mijlocul cel mai potrivit de a-l învăţa pe român limba română. (Mă refer la gustul limbii, nu la simpla comunicare). Această izolare este parţial explicabilă; concepţia diferită despre lume şi filosofia specifică de viaţă au uneori şi darul de a înstrăina cultural pe credincios, întrucât fiecare cultură este impregnată de elemente filosofice şi morale specifice. Între creştinismul care se sileşte să rămână autentic şi secularismul pur, vopsit în roşu sau într-o culoare mai creştinească, este o prăpastie mare.

Să fiu bine înţeles, nu blamez cu nimic preferinţele religioase sau teologice ale cuiva. Pledoaria mea în acest caz este doar pentru limba română.

Jargon confesional ?

Este natural ca o confesiune religioasă, oricare ar fi ea, să tindă spre un gen de izolare lingvistică, formându-şi în timp un jargon propriu. Se întâmplă în mod obişnuit în cadrul confesiunilor relativ noi şi mai puţin populare. Limbajul specific al unui grup este simţit ca fiind foarte natural în interiorul grupului, dar din afară apare ca o păsărească sau ca o limbă de lemn. (Nu mă refer aici la limbajul „tehnic” teologic, care este unul de specialitate şi, de regulă, aconfesional). Nimeni nu pare dispus să-şi asculte propriul limbaj, sau limbajul de grup, cu urechea unui neiniţiat. Se înţelege că doar mesajul este sacru şi inalterabil, când este vorba de cele sfinte.

Dacă scopul vorbitorului sau al scriitorului este acela de a fi bine înţeles şi a trezi o reacţie favorabilă, va face efortul de a folosi limbajul societăţii în care trăim. Dacă dorim să colorăm limbajul, cum este de dorit adesea, să-l colorăm după standardele lingvistice şi literare ale societăţii în care trăim. Nu vom putea să impunem limbajul nostru publicului larg. Devierile şi strâmbăturile publice ale limbajului ar trebui sancţionate cumva. Pentru fiecare greşeală de limbă, amenda de un leu virat în contul Academiei ar scoate ţara din criză.

Exemple

Când un autor sau vorbitor român vrea să se refere la facerea lumii, o va numi Facere sau Creaţie. În Biserica noastră însă, circulă, scrisă şi vorbită, varianta creaţiune, de pe vremea tramvaiului cu cai. Această „creaţiune” însă este un neologism care s-a învechit deja şi a ieşit din uz. Acelaşi fenomen include şi termenii: lecţiune (lecţie pentru şcoala biblică săptămânală), reformaţiune (Reforma din sec. XVI), şi alte ]mprumuturi neologice franţuzeşti, englezeşti sau latineşti cu terminaţia -tion(em). Atenţiune este încă în uz, dar cu sens diferit („Atenţiune!”), în cazul formulelor sau semnalelor de avertizare. Atenţie se foloseşte în toate celelalte cazuri („concentrarea atenţiei”, „o atenţie specială”, etc.). Cele două forme nu se pot substitui întotdeauna. Atenţie poate fi folosit întotdeauna, dar atenţiune este foarte limitat şi are toate şansele să dispară.

Lecţiune este recunoscut de dicţionare, dar se utilizează doar în filologie, referitor la diferitele forme de prezentare ale unui text, sau la modul critic de a-l citi pentru stabilirea versiunii originare („lectură”). Studiul săptămânal se poate numi foarte natural lecţie sau studiu, iar pentru caietul trimestrial de studii se poate găsi, de asemenea, o denumire mai scurtă, dacă e nevoie.

Reformaţiune şi Reformaţie sunt termeni folosiţi în mod exclusiv în mediile religioase de inspiraţie occidentală: în grupurile adventiste, mileniste şi la greco-catolici se întâlneşte varianta reformaţiune, iar la baptişti şi la reformaţii ardeleni se întâlneşte varianta reformaţie). Reformaţiune nu se găseşte în nici un dicţionar românesc, deşi alţi termeni cu sufixul -ţiune există, în ciuda faptului că nu mai sunt uzuali (admiraţiune, afirmaţiune, agitaţiune, abnegaţiune, ambarcaţiune  etc.); iar Reformaţie se întâlneşte ca o raritate în dicţionarul de sinonime, pentru ceea ce în mod normal se numeşte Reformă sau Protestantism.

Care este riscul folosirii unor asemenea termeni? Foarte probabil, vorbitorul sau autorul va fi înţeles până la urmă, dar va fi perceput imediat ca aparţinând unei subculturi. Bunul gust dictează să alegem din multiplele forme posibile, pe cele mai comode. De ce să spunem, de exemplu, transsubstanţiaţiune, care există totuşi în DEX ’98, şi să nu folosim sinonimul mult mai frecvent, mai scurt şi mai actual: transsubstanţiere ? Folosirea anglicismelor are riscurile ei. Râdem uneori de limbajul amestecat al românilor din diaspora americană, care plătesc biluri în loc de facturi, colă(n)esc în loc de a suna pe cineva la telefon, au geaburi în loc slujbe, merg la cort, în loc de tribunal, etc. Unii termeni englezeşti au şanse reale de adaptare în limba română, mulţi însă vor fi respinşi ca un corp străin, iar unii sunt admişi doar în limbajul colocvial (universalul „ochei”, de exemplu!), sau în cel tehnic (blog, sait, maus, hard-disc, sámit, etc.).

Mă întreb ce rost are să „sumarizezi” un discurs, sau să „concluzionezi”, când poţi foarte simplu să-l rezumi şi să-l conchizi, ori să tragi concluziile.

De ce să afirmi că preceptul universal, prezentat sub forma unui proverb, – hai să-i spunem aforism, maximă, adagiu, cugetare –, este o … „epigramă”?. Am suspectat imediat că autorul acestei exprimări a folosit un sens special al cuvântului epigramă, care există în engleză (epigram = vorbă sau maximă tăioasă), dar care nu a intrat în limba română, şi nici nu va intra, fiindcă nu avem nevoie.

Un anglicism care s-a adaptat în mod exclusiv în limbajul confesional este adjectivul (sic !) advent. Dicţionarul îl recunoaşte doar ca substantiv (advent, advénturi = perioada de patru săptămâni / duminici dinaintea Crăciunului, la catolici). În teologia occidentală, inclusiv americană, substantivul acesta (care este de origine latină: adventus = venire) are un uz teologic, aplicat la venirea lui Christos. Parusía (a doua venire a lui Christos) se numeşte în engleză, „The Second Advent”, pentru a se deosebi de prima Sa apariţie în lumea noastră, aniversată la Crăciun.

În engleză, advent se poate referi adesea la venirea unui anumit eveniment important. Niciodată însă termenul acesta nu este adjectiv. Devenirea lui adjectivală a apărut prin traducerea stângace a unor expresii englezeşti ca: The Advent Movement („mişcarea adventă”), The Advent Message („solia adventă”), the Advent people („poporul advent”). „Advent” a devenit adjectiv din cauza terminaţiei „-ent” (ca şi „prezent”, „tranzient”, „dement”, „lent” etc.), când, de fapt, advent este un substantiv (ca şi ciment, curent, rulment etc.). În realitate, sintagmele menţionate se traduc cu: Mişcarea Adventului (sau Adventistă), mesajul Adventului (sau adventist) şi oamenii Adventului (adventiştii). De asemenea, istoria adventă nu este altceva decât istoria adventistă, sau Istoria Mişcării (sau Bisericii) Adventiste. Am repetat mulţi ani, cu emfază şi cu solemnitate acest pseudo-adjectiv advent, încât şi alţii ne-au luat în serios, şi cu consecvenţă ne numesc advenţi.

Privite dinspre curentul dominant al esteticii limbii, din afara subculturii confesionale, anumite expresii, care pentru un membru al grupului sunt foarte candide şi inspiratoare, se potrivesc ca o vestimentaţie combinată ad-hoc. Exempli gratia, „solia adventă”, ca expresie, este o combinaţie inestetică dintre arhaismul biblic „solie”, (care în limbajul actual este complet înlocuit cu „mesaj”) şi adjectivul pseudo-neologistic intrus „advent”. Imaginaţi-vă următorul cuplu: o ţărancă încă frumoasă, bogată şi muncitoare, în vârstă de vreo 60 de ani, măritată de curând cu un un tânăr curat la suflet, precum şi semidoct, având doar jumătate din vârsta doamnei. Să zicem că sunt fericiţi împreună, dar nimeni nu-i va admira în cultura noastră ca o pereche potrivită. În literatură facem combinaţii asemănătoare, doar atunci când dorim să creăm efecte umoristice.

Expresia „poporul advent” este nepotrivită nu numai din cauza falsului adjectiv „advent” (în loc de adventist), ci şi pentru uzul discutabil al substantivului „popor”, în acest caz. Nu se spune niciodată „poporul catolic”, „poporul baptist”, „poporul ortodox” – chiar dacă un popor poate fi în majoritate de o anumită religie. Poţi spune „poporul român”, „poporul albanez”, sau „poporul evreu”, fiindcă toate acestea trimit la etnicitate, dar nu poţi spune „poporul creştin”, „poporul masonic” sau „poporul hindus”, fiindcă acestea sunt categorii social-culturale transnaţionale. Chiar dacă în limba română „popor” mai înseamnă şi „populaţie”, „mase”, chiar dacă DEX ’98 admite sensul de „totalitate a membrilor care aparţin aceluiaşi cult sau aceleiaşi parohii”, precizează că este un sens învechit. Iar cuvintele sau expresiile care sunt învechite pentru majoritatea vorbitorilor unei limbi nu pot fi resuscitate de o minoritate care nu are nici voinţa nici şansele de a se impune în domeniul limbii. Rămân două posibilităţi: renunţarea la limbajul de lemn, sau rămânerea în relativă izolare culturală.

O expresie ca „the Jewish nation” este acceptabilă în engleză, unde termenul „nation” are o vechime mai mare şi poate însemna popor, neam, naţie, gintă, seminţie. Dacă este însă calchiată în limba română, „naţiunea iudaică” (vorbind despre timpuri istorice, despre neamul evreiesc din antichitate) este o expresie nepotrivită. Conceptul de„naţiune” în limba română este modern, cu puternice semnificaţii politice. Nu mă interesează aspectul acesta în sine, fiindcă şi definiţiile politice sunt parazitate, dar în mod sigur, cei care au scris „Jewish nation” nu la aspectul modern al termenului s-au gândit. Dacă vreţi naţiune israeliană se poate, aşa cum vedem cu ochii, dar aici este o situaţie modernă. Când vorbim despre antici, nu spunem naţiunea dacă, naţiunea galică sau nabateeană. Acestea sunt popoare, neamuri, alteori doar populaţii.

Termenul de naţiune se foloseşte, de asemenea greşit şi în alte calcuri englezeşti, cum ar fi „mânia naţiunilor” (re Ap 11:18). Nu despre naţiuni este vorba acolo, ci de popoarele ostile poporului lui Dumnezeu, concept tradus de regulă cu termenul „păgânii” (la origine, neevreii !).

În această categorie aş pune în discuţie şi denumiri oficiale ale organizaţiilor eclesiastice. De exemplu, cuvântul englezesc conference este, oarecum, echivalentul termenului românesc conferinţă, dar cu o semantică mai dezvoltată. Poate însemna ligă sau federaţie teritorială (în sport). În unele confesiuni evanghelice din ţările de limbă engleză, pe lângă sensul natural de convenţie eclesiastică, echivalentă cu sinodul sau conciliul (zonal sau general), conference are şi un sens derivat: un grup de biserici (congregaţii) locale, ai căror reprezentanţi se întâlnesc regulat în adunarea generală (conferinţă). Adventiştii români au preluat această accepţiune care a devenit oficială şi istorică. O conferinţă AZS este totalitatea districtelor de pe un teritoriu care cuprinde mai multe judeţe, oarecum echivalentul unei mitropolii. Aceeaşi denumire se foloseşte practic şi pentru comitetul executiv şi pentru sediul administrativ al conferinţei.

Nimic condamnabil în acest limbaj convenţional. Dar este demn de remarcat, că adventiştii de limbă franceză nu au introdus în mod servil şi inconştient termenul englezesc pentru a da o nouă semnificaţie a termenului conférence în franceză, ci au preferat să traducă termenul „conference” prin „fédération”, un termen mult mai exact pentru limba franceză, şi care ar fi fost preferabil, în formă românească (federaţie) şi pe plaiurile mioritice. Evreii, de exemplu, îl folosesc cu succes. Dacă „federaţie” nu place, ziceţi-i mitropolie. „Conferinţa”, în acest caz, ţine de păsăreasca unui grup. Chiar dacă există în statutul oficial al Bisericii şi este cunoscut de unele autorităţi, denumirea aceasta nu poate fi imediat şi corect înţeleasă de o persoană din afara grupului. Denumirea este derutantă, fiindcă oricine aude cuvântul, se gândeşte la o adevărată conferinţă culturală ocazională, nu la o instituţie permanentă.

Denumirea de biserică, pentru o congregaţie locală şi pentru locul de închinare/cult poate fi legitimată teologic, dar este o adaptare mai puţin fericită. Biserica este un locaş de cult, cu arhitectură şi funcţii specifice, cu multă încărcătură mistică. Biserica este şi acea instituţie eclesială istorică, impregnată de social-cultural şi politic. Nici un sens, nici celălalt nu sunt în acord cu credinţele confesiunilor evanghelice. Luther a fost foarte deştept când a respins termenul tradiţional Kirche (Biserică) şi în traducerea sa biblică a redat termenul grecesc ekklesía (adunare, întrunire, convent, congregaţie) cu Gemeinde (comunitate, obşte).

În tradiţia evanghelică românească, limbajul credincioşilor s-a format, pe de o parte, prin traducerile biblice româneşti, în care termenul ekklesía este redat întotdeauna cu Biserică (cu puţine excepţii confesionale, de exemplu, creştinii după evanghelie, care ar prefera termenul Adunare), şi pe de altă parte, prin reacţie faţă de eticheta de „sectă”, cu care creştinii majoritari îi cadorisesc de regulă pe minoritari. Ar fi fost însă mult mai potrivit să fie evitaţi termeni ca „Church”, „Kirche”, „Biserică”, care au încărcătură politică, la fel ca şi termenul „sectă”.

„Sectă” este un termen universal compromis. Din nefericire, toate „bisericile” îl folosesc, cu sens peiorativ, când se referă la o „comunitate religioasă desprinsă de biserica oficială respectivă”, sau la „un grup (închis) alcătuit din adepţii unei doctrine” (religioase, filozofice sau politice)”, cf. DEX ’98. Grupul separat este întotdeauna demonizat, calomniat, asociat cu erezia şi marginalizat. La nivel popular, termenul „sectă” are valoarea unei înjurături. Se şopteşte că sectanţii jertfesc copii, că au ritualuri orgiastice, exact aşa cum povesteau păgânii despre creştini în primele trei secole. Noi suntem dreptcredincioşii, iar cei care fac opinie separată sunt eretici şi sectanţi. Se consideră că o caracteristică esenţială a sectei este exclusivismul. Din acest punct de vedere însă, nu este deloc greşit să spunem că bisericile istorice, şi ele fragmente rupte dintr-o Biserică mai veche, care s-a confundat cu Imperiul, nu sunt altceva decât secte, pardon, megasecte. La origine, însăşi Biserica a fost o sectă evreiască. Din afară era privită ca asociaţie ilegală. La scurt timp după ce i-a fost recunoscut caracterul de adunare publică (ekklesía), ea a devenit oficial instituţie de stat şi s-a menţinut astfel până în timpurile moderne, chiar şi în forme fragmentare.

Cea mai sănătoasă soluţie ar fi ca termenul să fie evitat, deoarece este în mod ireversibil contaminat. Şi orice înlocuitor s-ar prefera, să fie folosit cu suficient respect faţă de aproapele, potrivit Legii lui Christos: „Să faceţi altora exact ce aţi vrea ca ei să vă facă!” Dacă nu este folosit cu respect, până şi cel mai frumos termen devine peiorativ.

Aş pune în discuţie şi expresia, de altfel nevinovată, „relaţia cu Dumnezeu (Iisus / Christos)”. Este destul de clară ca sens. Totuşi formula mă jenează, fiindcă este străină limbajului comun. Nu mă refer la experienţa în sine. Când vorbim despre Dumnezeu, sau despre Domnul Christos, normal este să simţim toată măreţia şi căldura acestui Nume. Nu sunt de acord cu cei care văd în Dumnezeu doar un Pantokrátor, un suveran suprem distant. Dar nici să folosim expresii amicale, colegiale, sociologice despre trăirea noastră cu sau în Dumnezeu. Nu vreau să spun că trebuie să evităm exprimările calde, familiale, pe care şi Biblia le încurajează (Tatăl; Fratele Mai Mare; Te iubesc, Doamne etc.). Dar „relaţie” este un termen care ţine încă de limbajul oficial, îi stă bine într-un tratat, ori într-un proces verbal, dar nu lângă cuvântul cel mai încărcat de eternă frumuseţe. Este un neologism adaptat, înlocuind parţial termenul „legătură”, care nu are nici o vină.

Desigur, poţi avea relaţii / legături cu Dumnezeu, dar românul fuge de expresia aceasta, fiindcă este străină de sufletul lui. Românul nu zice nici măcar „legătură” cu Dumnezeu, ci „trăire” şi „trăitor”, cuvinte mult mai bogate şi care, în acelaşi timp, redau mai bine expresia biblică (ebraică sau iudeo-elenistică): umblarea (mersul) cu Dumnezeu. În spiritul limbilor semitice, purtarea sau modul de viaţă (trăirea) sunt redate prin metaforele „cale” / „drum”, „umblet” şi „a umbla”. De aceea, capitolul talmudic care reglementează toate situaţiile din viaţa evreului se numeşte Halakha (lit. „umblare”).

Fiindcă veni vorba de „relaţie”, să spun câteva şi despre verbul „a relaţiona”. DEX ’98 îi recunoaşte în limba română doar sensul tranzitiv, şi acesta rar folosit: „A pune în relaţie … două sau mai multe fenomene, evenimente etc.” Dar de curând, se foloseşte intranzitiv, venind din zona psihologiei de limbă engleză, cu sensul de „a avea relaţii sociale”. Întrebarea mea este: oare, cum se exprima românul înainte de a veni acest minunat termen, „a relaţiona” ? Dacă putem dovedi că are viitor, să-l folosim (cu oarecare prudenţă).

Dar dacă este doar o modă ? O altă expresie stereotipă stranie se foloseşte în legătură cu dedicarea sau dăruirea de sine lui Dumnezeu: „mă predau (ne predăm) lui Dumnezeu”. E drept că în nici o limbă nu este populară experienţa aceasta. Dar în limba română, „a se preda” are preponderent un sens militar, după DEX ’98: „a se recunoaşte învins şi a se pune la dispoziţia duşmanului, urmăritorului etc.” Iată-L pe Dumnezeu pe post de inamic, de urmăritor. Imaginea nu este departe de adevăr, fiindcă în mod natural, omul fuge de Dumnezeu ca de o forţă ostilă şi adesea luptă împotriva lui Dumnezeu. De aceea este important să te predai, atunci când eşti somat. Dar folosită stereotip, expresia este nefericită. De ce să nu foloseşti alte expresii, de exemplu, că te-ai dedicat, supus, dat, închinat  sau dăruit lui Dumnezeu?

„Vreţi să mergem mai curând la cer?” Faceţi vă rog un sondaj de opinie şi puneţi direct această întrebare, dacă aveţi curaj. Nu este vorba de curajul de a mărturisi speranţa revenirii lui Christos şi a restabilirii dreptăţii şi fericirii în lumea noastră, ci curajul de a vorbi altuia într-o limbă care îi este străină. Se spune că un frizer credincios era foarte mustrat de cugetul lui că nu îi avertizează şi pe clienţii lui, şi nu le face cunoscută posibilitatea împăcării cu Dumnezeu. S-a hotărât în fine să acţioneze. Dregându-şi glasul şi înghiţind nodul, după ce tocmai îşi săpunise bine muşteriul şi era gata să pună briciul pe el, îl întreabă: „Domnule, scuzaţi-mă, sunteţi pregătit pentru moarte ?” Cam aşa sună în urechile unui ortodox expresia „dorim să mergem în cer”. Şi este de neînţeles, în special când este cântată de copii (… Atât de tineri !).

Când pocăitul zice că vrea să meargă la cer, nu se gândeşte la moarte, ci la revenirea lui Iisus, pe care o crede iminentă. Ştiind că Domnul va lua cu Sine la cer pe credincioşii Lui, în timp ce neascultătorii sunt sortiţi pieirii, ei doresc să fie printre cei răpiţi la cer. Dar mă întreb: suntem preocupaţi de ce vor înţelege semenii noştri de altă confesiune, când ne exprimăm astfel?

Fereşte-te de omul unei singure cărţi

Dictonul acesta ar putea fi greşit, dar pentru motive practice merită luat în serios, în situaţia în care lăsăm ca limbajul nostru să fie influenţat de o singură carte, sau de un grup restrâns de cărţi, toate de aceeaşi factură literară: traduceri. Din nefericire, traducerile au adesea o încărcătură de calcuri care s-au perpetuat peste secole. Aşa se întâmplă chiar cu primele traduceri ale Bibliei. Greaca Septuagintei şi a Noului Testament nu este doar un limbaj standard comun (koiné), ci este greaca vorbită şi scrisă de evrei. Adesea traducerea în limbile moderne a preluat formele imitative greceşti sau latineşti şi astăzi avem o serie de termeni şi expresii „biblice” care sunt pe lângă realitate. De exemplu, Lacul Galileii este prezentat ca fiind „Marea” Galileii. Crăişorii, cnejii şi tiranii unor fortăreţe canaanite sunt „împăraţi”, iar „ţara” este uneori „pământul”.

Este Pavel „apostolul neamurilor”? Cred că da, fiindcă atunci când mergea în misiune intra întâi în sinagogă, la evrei, la neamurile lui, sau rudele şi fraţii lui, cum îi numea el, iar la sfârşitul Epistolei către Romani salută pe nume doar pe creştinii evrei, dintre care unii îi erau rude. În Noul Testament însă, termenul „éthne” (naţii, popoare, neamuri) se referă în cele mai multe cazuri, în mod tehnic, la neevrei. Termenul românesc Neamuri nu are acest sens decât în limbajul influenţat de traducerile biblice. Mai mult, uzul neotestamentar al termenului este tipic iudaic. Cândva, goy însemna, în ebraică, naţie, etnie, şi se folosea inclusiv cu referire la Israel, ca sinonim al lui ‘amm (neam, popor). Cu timpul, goy a căpătat o culoare peiorativă („alt popor”, „popor străin”, „populaţie neisraelită”). În ebraica târzie însă, termenul goy nu se mai referă la o populaţie neevreiască, ci la o persoană neevreiască, în sens distinctiv, sau chiar peiorativ (echivalent cu „păgân”). Ce înţelege omul de pe stradă când vorbeşti despre Neamuri ? Să ne trăiască neamurile!

Este potrivită astăzi folosirea termenului slăbănog, în Evanghelii şi în comentariile lor? Nu putem găsi sinonime actuale? Paralitic, deja folosit şi în traducerile biblice, ar fi un înlocuitor acceptabil. „Slăbănog” are sens peiorativ (om slab, uscăţiv).

Se poate spune, oare, despre o mână înţepenită, că este „uscată” ? Este adevărat, că adjectivul grecesc folosit aici înseamnă uneori „uscat”. Dar el mai înseamnă şi „ţeapăn”, „rigid”. Mână uscată este una zvântată, adică nu mai este udă, sau eventual, slabă, uscăţivă. Realitatea este însă că mâna omului era înţepenită.

„Neprihănit” şi „neprihănire” sunt termeni folosiţi cu un sens special, teologic în traduceri biblice evanghelice româneşti şi în scrieri dependente de acestea (cu referire la o stare sau trăire conformă cu voinţa / legea lui Dumnezeu). Limbile biblice, ca şi limbile în care s-a tradus Biblia, folosesc pentru acest concept termeni echivalenţi cu „drept”, „dreptate”, „corectitudine”, „justeţe” etc. Este adevărat că uneori nici dreptate nu se potriveşte. „Dreptul