Zero plus

Nu credeam să-nvăţ a trăi vreodată,
biet neutrino contemporan cu moartea-mi,
inimă-n van răsucită-n optitul zero –
ou nedogmatic.

Dă-mi, ah, dalta neîndoitului Iov,
porţi în bazalt să-mi deschid, fără zăvoare,
să îngenunchi sub scut, pe mine-n
lut să mă semăn.

Luaţi aceşti mărăcini, această pleiadă!
Iată, acum şi scânteia care mă simt:
neadormit, neorbit, solidar ecclesíei
                                                               cenuşărese.

Toarnă-mi, Doamne-n priviri, curcubeie de har,
psalmul meu să nu moară-n tângă nătângă;
salve printre măslini s-aud şi să fiu un
verb al speranţei.

Bucureşti 1998

Rugăciune de copil mare

Priveşte-mi, Doamne, lacrima secată,
Cotropitoare şi adevărată.

Stinge-mi coşmarul ce se cheamă lume,
Talazuri de văpaie şi de spume.

Întoarce-Te în versu-mi, Neuitare,
În univers dă-mi lot de împăcare.

Trimite-mi zbenguiala să se culce
Şi să găsesc, de viu, odihnă dulce.

Ţine ciocanul, cleştele şi dalta,
Ia-mi inima din piept şi pune-mi alta.

Bucureşti 1998

Poetică arsă

La jertfelnicul artei, învins, am adus
condeiul meu răsucit ca un fus,
pentru ca nu ştiu ce întâmplare sau vrajă
să-l dezlege din a sinelui mreajă,
să poată sclipi pentru altul, ori să poată muri,
mâzgălind avioane pentru copii.
 Bucureşti 1998

Leonardo da Bacovia

Cenaclul de fum al artistului mort,
Mai trăieşte, se mai miră, mai plânge.
Senin lângă pungă stă Iscariot
Cu argintul primit pentru sânge.
                               Bucureşti 1998

Autoportret scălâmb

În ţara cu pajişti vărgate,
Cu poeţi înflorind la tripou,
Lucian Blaga e mut ca o lebădă,
Subsemnatul e viu ca un bou.

Leoparzi își caută prânzul
Şi tăceri uraganele sug.
Ară boul moldav necuprinsul,
Împins de istov şi de plug.
                                Bucureşti 1998

Oglinzile visului

Munţii aceştia i-am mai văzut undeva,
în imperiile salubre ale copilăriei,
pe când inima alerga mai repede decât ochii
şi ochii mai repede decât
picioarele secerate de tăişul amiezii.

Cred că pe aici trecea drumul acela
al cailor mei către fântâna esenţelor,
în care aşteaptă încă, – piatră filozofală, –
ochiul meu vândut indulgenţelor.
          27 mai 2001, Valea Someşului

La gard

Cânta o vioară în oraşul dintre vii,
pe străzi pietruite, în după amiaza bolnavă.
Arcuşul ei de brocart şi de sori timpurii
îmi dezvelea inima solitară şi gravă.

Cânta o vioară cu corzi de argint
sau de aur, de balaur, nu mai ştiu.
Ciutura ei pierdută-n absint
mi se zbate sub coaste în somnul târziu.
                  27 mai 2001, Valea Someşului

Axios

La Tine vin, munte de glorie, Doamne,
ca un potir în toamne, gata de băut,
acolo unde nimeni nu poate să condamne
dreptatea Ta şi s-o încuie-n lut.

Potirul e de aur, dar văd mai de aproape
că plinul lui e gol, iar el, jur-împrejur
e larg cât veşnicia, ba încă stă să crape
de-atât nimic; ci iată, nimicul e azur.
                27 mai 2001, Valea Someşului

Avion

Foaie albă de hârtie,
iartă prostul care scrie
Dunăre de poezie,
ce nu-mi şade bine mie.

Dară lacrimă petală,
să nu ierţi pic de cerneală
tocului muiat în fiere,
care nu dă, numai cere.
               27 mai 2001, Valea Someşului

Adevăratelea

Nor alb, fratele meu de basm,
care te fac şi te desfac ca pe mine însumi,
ce liber sunt sub faldurile tale,
în blânda căutare a unui ritm uitat.

Poartă-mi şoptirea dincolo de noi,
de arcadele irizate ale timpului,
nor alb, monumentul gloriei mele,
care mă gândeşti şi mă răzgândeşti ca pe un vers lunatic,
născut prea devreme între stele.
                 27 mai 2001, Valea Someşului

Aminei

Îţi dăruiesc această diademă solară
de păpădie, purtată în vremuri mai bune,
pe când nu eram detronat şi umblam
în cizmuliţe de rouă, prinţ al livezilor.

Atât mi-a rămas, o cunună cu stele de puf,
pe care o aşez, fata mea, pe voalul tău de mireasă,
ca să te doară tainic transfigurarea ei
şi amintirea pragului de-acasă.
                 27 mai 2001, Valea Someşului

Astăzi

Foaie verde de n-am rest,
pruncii mi-au plecat în Vest
ca să-şi facă bani şi nume
unde lumea este lume.

Şi-am rămas bolând acasă,
foaie lungă de mătasă,
mă învârt şi mă socot,
vreau să lucru şi nu pot.

Frunză mare de urzici,
dac-ar fi rămas tot mici,
zvăpăiaţi pe după casă,
clopoţei nerozi la masă,

să-i mai port cercei pe drum
şi să-i mai adorm şi-acum!
Creangă arsă de altoi,
meargă timpul înapoi,

ori să meargă înainte,
să le-aducă şi lor minte.
               27 mai 2001, Valea Someşului

Christianus sum

Dincolo de aceste ploi şi de această
cană cu oţet stelar din care beau
la ore fixe şi afixe,
mă petrece suava mea împăcare cu toatele totului,
la care sunt conectat mai bine decât
orice guru, mai bine
decât orice alt netot, în acest jug fermecat.

O, dezlănţuită pace sub vârtelniţa oarbă a destinului!
Mă priveşte de dincolo Singurul Văzător, Nevăzutul,
stăpân peste toatele şi netoatele totului,
pe mine care nu sunt, ca şi cum aş fi,
înflorindu-mi grădina pe care voi o numiţi iluzie.
                              27 mai 2001, Valea Someşului

Gabi

Nu de valul timpului, ci de valul valului
l-au spânzurat pe frăţiorul meu naiadele mării.
Inima mea meduză a rămas pe un ţărm nereperat.
Luna îşi continuă sonatele ei,
nopţile şi zilele stau la locul lor într-o bibliotecă
citită superficial, cu ochelari sclipitori.
Şi totul sclipeşte de-o vreme ca într-o fiestă a nebunilor,
dar el, neprivitul, neatinsul,
ascuns în gogoaşa vremelnicei râpi,
îşi ţese aripi din dorurile neadormite ale lumii. Într-o zi,
când vocea Singurului Sfânt va sfredeli abisul,
el va veni, adus de un val mult mai înalt.
Mama îl va întâmpina cu un blid de smarald,
cu cartofi rumeniţi şi usturoi,
iar tata, devreme trezit, se va răsti la el, cu o riglă înflorită:
„Gabule, cui ai cerut tu voie,
când ai plecat dintre noi?”
                              27 mai 2001, Valea Someşului

Israel

M-am însurat inevitabil cu amândouă,
acum cincizeci de ierni, cu moartea
dar şi cu nemurirea, sora ei mai mare,
foarte mioapă, iar eu foarte beat.

El mi-o schimbase pe când mă rugam
să-mi dea şi mie floarea asta mică.
Eu nu voiam averea lui Avram,
iar pe cea mare aveam pică.
Dar fiul celei mici m-a scumpărat
şi am rămas cu Leea împărat.
Mai 2001, Cernica

geamănul

voiam să pun eu degetul – nu chiar aşa
voiam de fapt să merg până la capătul permisiunilor
şi să Te pot sărbători
Rabbí
ca pe un rege al libertăţii mele
imperiu de cucută şi de buchii
frunzos smochin paragină de stele
geamănul meu cu degetul retras
cu ochiul ruşinat Te recunoaşte
ca un întors de pe tărâmul Áin
eu încă am nevoie să mai pipăi
nu doar c-ai fost că eşti şi că vei fi
ci să mă ospătez furnică beată
de umbra Ta în fiecare zi
                  februarie 2007 Cernica

european

eram cândva creştin până la zale
şi băteam cruci în orice sens îmi porunceaţi
dar febra neofitică a trecut
ca o procesiune bahică în vis
prea mult sânge am văzut Eufrate
leoparzi în sutane pătate
colţi albi promiţând mântuire
încă se mai ridică fumul
de carne şi spirit arzând în neştire
decât oaia ta zeu lup medieval
mai bine capra lui Gandhi
                     februarie 2007 Cernica

culmi de talaz

frumos delir poema mea boema
vorbelor mele şterse înainte
de a fi scrise gând cu gând
în ochii unui tigru privesc lung
ca un captiv al superconştiinţei
mă bat cu eul şi cu supraeul
ci voi avea odată blând ispas

au fost surprinse vrejuri de poeţi
în zori pe ţărm aduse de un val
încă-şi mai mişcă iedera primară
spre marea mediocratică solară
un leu se-nchipuise fiecare
pe culme de talaz singurul eu
o super-nulă beată cu aripi
efemeridă ce şi-a tras Parnas

ci eu acesta un copil uitat
mă ţin cu dinţii de o moarte-naltă
eu piatră de azur ferit de daltă
eu stihozaur nepietrificat

urmează să petrec un lung sabat

Moştenire

Urmaşilor mei Lălăieşti
las parte şi carte în schemă
un teanc de oase domneşti
şi o sărăcie de poemă.

Vă las, – nu ştiu ce să vă las –
poate poema nescrisă,
pe cea regândită după un ceas,
sau numai pe cea ucisă.
                        2007 Cernica

Versuri bucale

Cetate ostilă şi plină de câini,
Cu caverne-n asfalt şi fără stăpâni,
Poluată de vicii, păzită de hoţi,
Un mare cutremur ne înghite pe toţi.

Mă înghite pe mine, cu visele mele,
Te înghite pe tine, cu tot cu manele,
Îi înghite pe ei, le înghite pe ele,
Şi ne varsă pe toţi la divanul de stele.

Exerciţiu

Nu frânge dorul până nu ţi-e sete,
Nu frânge pâinea până nu ţi-e foame.
Există-o uşă-n fiece perete,
Aşa cum poţi s-ajungi la pom prin poame.

Încearcă frângerea să nu te doară
Şi, mai ales, nu-i frânge pe cei mici.
Căci gloria nicicând nu se măsoară
Cu numărul de cioburi de peltici.

Şi nu dreptatea frânge nedreptatea,
Ci rău din rău pe sine se tot frânge.
Ne plânge azi în timp eternitatea,
Şi-n clipe viaţa noastră o constrânge.

Flămândă, însetată aşteptare,
În care vidul vrea să umple totul,
Ca-ntr-o pictură fără de culoare
În care-un nătărău îşi moaie botul.

artist

cu gura plină de greieri şi cristale,
sărută trestiile din care bea veşnicie
un curcubeu plin de nopţi siderale
privighetoare căzută-n beţie

dar dacă-l citeşti mai atent nu e prinţ,
nici frumosul vânat cu colţii arginţi;
tristă-i e steaua oricum o întorc:
artistul mistreţ este totuşi un porc. 

nunta de piatră

la nunta de piatră
toţi câinii mă latră

prin somn se aude
mai marele Jude

mireasa e neagră
nu ştie de şagă

iar mirele-i alb
şi vânăt şi slab

fanfarele sună
urare nebună

scântei nu-s în vatră
la nunta de piatră

pe creştet şi-n guşă
cununi de cenuşă

şi floarea-i de cuie
de nu ştii a cui e

aproape departe
se scrie de … viaţă

şi noaptea-i târzie
şi doamna-i tot vie

dansează-narmată
la nunta de piatră

Aproape poezie

Aproape-acasă, după-atâta timp
De-nstrăinări şi pierdere de sine,
Din crisalidă-n flutur mă tot schimb
Şi sunt aproape eu şi-aproape bine.

Am aşteptat prea multe de la voi,
Damnate porţi sub care slugi ne-apasă,
Şi-i drept să mă înalţ spre ceruri noi,
Iubit de Domnul şi aproape-acasă.

Aproape-acasă, în amurg de vremi,
Când viaţa-mi pare-o torţă fumegândă,
Când, suflete, nu ştii de ce te temi
S-auzi chemarea ultimă şi blândă,

Aproape-acasă, după-atâta chin,
Zăresc lumina, dar mă simt departe.
Strig ca să ştie Tata că eu vin
Şi că-L aştept în viaţă sau în moarte.

Ar fi păcat, păcat să întârziu,
Când Tu m-aştepţi la sfintele agape,
Când verbul Tău îmi arde-n cuget, viu,
Când suntem, Doamne, azi, atât de-aproape!
                                         Bucureşti 2000 

Bătrân sunt, zdrobitorul ceas îl aştept

Târziu sunt, zdrobitorul ceas îl aştept,
Ca un Samson fără ochi, urnind a destinului roată,
Cu osia veche a lumii înşurubată în piept,
Poet nenăscut, plângând pe o mare secată.
Plângând solitar, lângă stâlpul funestului templu
Al tuturor zeilor lumii, haini şi pigmei.
Îi voi strivi pe toți sub bolţi prăbuşite; iată-i,
Închinători şi dagoni, vai de ei !
Cât despre mine, orice socoteală-ncheiată-i,
Nu merit alţi ochi, pe-ai mei i-am topit pe-ale lumii.

Cernica 2007

Ad sinistram

Sunt tâlharul din stânga,
bandit chinuind pe o cruce
la fel de tristă ca
a celor doi gemeni ai mei.
Mi s-a schimbat furia-n disperare
şi disperarea în sarcasm,
chiar ura mea pentru aceşti călăi
care aruncă zarul pe-o cămaşă,
o proiectez asupra lui.
Să mor? De ce să mor? Prea aspră-i Legea !
Dar el i-aici şi poate
pe toţi cruciţii să ne descrucească.
Am suferit destul tustrei,
hai să ne mântuim, tovarăşi !
Unul din noi are puterea şi nu-i pasă !
Măcar el singur de s-ar izbăvi !
Suntem tustrei de mântuit, şi mai ales
noi doi care pozăm extreme.

Corbi mari se-nvârt şi croncăne deasupră-mi,
Dar „împăratul” tace, nu mă vede.
Iar cel din dreapta, prostul,
s-a pocăit acum, vezi Doamne, Doamne !
Nu tragem în acelaşi jug, deşi
avem aceeaşi soartă, cum se vede.
Sau poate nu-i un jug, ci o balanţă
în care el ne-aruncă pe-amândoi ?
Corbi mari se-nvârt şi-s botezat în vodcă,
dar setea nu se stinge.
Piroanele mi-au devenit organe;
mai bine nu m-aş fi născut:
„răstignit cu Christos” şi pierdut !
                                           Cernica 2007

Torna fratre

Mama dacă, tata get,
Io d-ací sum get-beget.
Ba io nu mai sum, ci fui
Lăsat păs al nimărui.
Pe-o columnă infinită
Mă-nşerbiră ca pe-o vită;
Ş-au plântat-o-n urbea lor,
Spre nuntirea corbilor.

Ce lăsat-am pe Zălmucea,
În spinare luai Crucea.
Libertat de legi deşarte
I-am trimis pe bozi la moarte,
Ori i-am alungat în codru,
Fraţi cu umbra şi cu lotru’.
Ascunzându-mă peltic,
M-am şi creştinat un pic.

Ş-au trecut oştiri de goţi
– Noi de-aceea suntem hoţi? –
Ş-au trecut tovarăşi slavi
– De la ei ne tragem sclavi ? –
Iar noi dacii-audacii,
Ne-am crucit, sugând pozmacii.
Da’ noroc de apuseni,
De Corezi şi Ivireni,
Că ne-au dat şi nouă Carte,
Să croim o altă soarte:
Pravoslavnici şi cinstiţi,
Nu beţivi şi jerpeliţi.

Ne-am unit, încet-înceţi,
Mămăligi şi făcăleţi.
Sub crai nemţi, şi lei şi curci,
Am luptat, scăpând de turci.
Da’ prin ţară şi pe-afară,
Mioriţa încă zbiară:
Mare-i pizma şi prostia
Cât se-ntinde România.

Dinspre Râm, cine mai ştie,
De ne paşte iar urgie ?
Vom mai naşte monştri rari,
Bolşevici sau lighionari?
Nineriţi de popi şi stafii,
Şi manipulaţi de mafii ?
Primitivi şi fanfaroni,
Cacofili şi cacofoni,
Cu păcate ne-mpăcate
Şi closete nespălate?

Ia să vină-americanii,
Boanghinele şi jidanii
Şi să locuiască-aici
Douăzeci de ani – ce zici?
Iară noi, domni şi popor,
Strămutaţi în ţara lor,
Cu toţi ghipţii, împreună,
Vere, o vom face lună !
Şi de-acolo, de la ONU,
Vom suci, deştepţi, butonu’:
Nouă ordine vom face,
Cu puşcoci şi cu chiştoace,
Ca să piară din Carpaţi
Orice urmă de sectanţi.

Stau şi mă crucesc în gând,
Io valahul, ruminând.
Dintre toţi ce-au cotropit
Ţara asta, mai cumplit,
Cine-au fost, de nu prostia,
Coana Lenea şi hoţia ?
Chiar rumânul pre rumân,
Rob făcut-au din stăpân.
Că mai ieri ne-am slobozit
Şi nu ştim ce-am devenit,
C-am ajuns la spart de sferă,
Dup-o eră efemeră.
Grămătici, analfabeţi,
Hoţi bigoţi şi geţi-begeţi,
Aurolaci, alcoolaci,
Pui de rromi şi pui de trraci –
Jos cu viaţa de păcate:
„Torna fratre”
                       Bucureşti 1999

Vison şi stacojiu

Preafericită biserică de ciocli,
care duci soarele pe năsălie,
care-ai făcut din rătăcire dogmă,
cu bozii tăi de-argint și blasfemie;

care-ai făcut din dragoste păcat,
şi din păcat putere şi poruncă,
făgăduind verdeaţă celor duşi,
iar celor treji un loc în iad, de muncă…

Călare pe puteri – pe şapte munţi –,
lângă mormânt, răsfăţ răpitoresc,
cernită maică sacră-a celor mulţi,
și soacră pentru cei care gândesc.

Distinsă vrăjitoare, care legi
ce Dumnezeu dintru-nceput dezleagă,
și-apoi dezlegi, cu sfinţii tăi betegi,
porunca lui Christos cerută-ntreagă.

Dacă mai ai şi fiice, fericito,
care se tăvălesc cu voievozii,
şi care magic îşi înneacă plozii,
atunci să plouă foc, să vină apă
– numai Apocalipsa ne mai scapă !
                        Cernica, februarie 2008

IAHWÉ

Mulţi zei s-au perindat prin evi de-argint,
Cu nume mari de spaimă şi poveste,
Dar din Apus şi până-n Răsărit,
Numai Iahwé rămâne Cel Ce Este.

Descoperit în rug nestins, de sus,
Cu carnea lumii-n staur coborând,
Noi Îl cunoaştem ca Christos Iisus,
Mântuitor gelos şi Spirit blând.

Prea mulţi sunt mari şi tari, prea mulţi sunt sfinţii,
Care-şi expun cadavrele pe creste.
Noi peste veci vom şti că nu arginţii,
Ci numai Tu IISUS eşti Cel Ce Este.
                               Cernica 2008