Problema

Unul din băieții mei mă întreabă: Ce noimă are repetarea biblică obsesivă a numeralului 40 (zile, nopți, ani etc.)? Ceva esoteric, magic? De unde vine acest tipar numerologic?

Începusem mai demult acest studiu, dar abia acum, după aproape un an, l-am terminat — dacă se poate spune că un asemenea subiect se termină. Recent, a apărut întrebarea și în biserică, și am înțeles că trebuie să-mi duc la capăt micul proiect și să-l pun pe – „hârtie” eram să zic (!). Cu ce rezultate? Va decide cititorul.

„Patruzeci” (40) este folosit ca număr rotund pentru a desemna o cantitate destul de mare de obiecte, zile sau ani.  În cultura universală, de la numărul 40 care îl simboliza pe zeul sumerian (creator) Enki, până la „Ali-Baba și cei 40 de hoți”, există o mulțime de ocurențe ale numărului 40 și ale multiplilor lui (400,  4000, etc).  

Numărul 40 în lingvistică

Este interesant că în anumite limbi vechi sau moderne, numeralul „patruzeci” (40) nu este suma obișnuită de „patru zeci” (sau 4 x 10), ci are un nume diferit, fără legătură cu numărul „patru”. De exemplu, la egipteni, numărul 40 (heb),nu avea legătură cu numeralul 4 (fedu). În persana veche, numărul 40 era numit čill (astăzi čehel), care nu derivă din numeralul 4 (čahār).

În mod asemănător în turcă, numeralul kırk (40) nu vine de la denumirea numărului 4 (dört), ci are un rol aparte (așa cum zicem: duzină, sută, mie etc).

În rusă, numeralul 40 se numește sorok, înrudit cu srok (v.sl. sŭrokŭ) = termen, perioadă.[1] Ca și în cazurile de mai sus, sorok nu are nicio legătură cu numeralul četıre (4), ci este un termen arhaic care denumea o cantitate standard (40 de unități), precum și un termen standard (40 de zile), de unde avem în limba română cuvântul soroc, care denumește orice termen fixat, soartă, perioadă, ciclu.  

Existența unui concept numeric străvechi și destul de răspândit, cu semnificații adânci în limbă și cultură dincolo de poporul evreu, ne obligă la tratarea acestui aspect biblic cu mai mare atenție, într-un spirit cultural, mai degrabă decât precis aritmetic.   

Simbolic, rotund, străvechi

 „Numărul 40 se găsește în multe tradiții fără nicio explicație universală pentru utilizarea sa.” (En.Wikipedia). După un important dicționar biblic,[2] din care am primit o pagină fotografiată prin bunăvoința Prof Dr Rolf Pöhler de la Universitatea Friedensau, acest tipar numeric cultural exista și în cultura greco-romană. În cultura persană (Iran) numărul 40 (čehel) este folosit adesea ca echivalent pentru „mulți”, ceea ce confirmă și AI (ChatGPT). Pentru a denumi un obiect foarte strălucitor, persanul spune čehel čerağ „40 de lămpi”. Când ceva se distruge complet, se spune că „se face în 40”.

În hinduism,cea mai obișnuită rugăciune este „Cele 40 de strofe” (Hanuman Chalisa). De asemenea, există perioada celor 40 zile de post (Mandala Kalam). În literatura tamilă, numerele 40 (nāṟpatu) și 400 (nāṉūṟu) au semnificație specială. Multe opere sunt formate din 40 poeme.

În limba turcă, artropodele pe care noi le numim „miriapozi” („zece mii de picioare”), „chilopode” (1000 de picioare) sau „centipede” („100 de picioare”), și care au de fapt între 15 și 191 perechi de picioare, sunt numite kırkayak „40 de picioare” (de unde, rom. cârcâiac, un alt nume pentru scolopendră sau urechelniță). De asemenea, numele poporului kârgâz (kyrgyz) din Kyrgyzstan („Țara Celor Patruzeci”) trimite la legenda turcică a celor 40 de triburi fondatoare.   

În cultura amerindiană, numărul 40 este semnificativ, fiind asociat cu testele de rezistență fizică și spirituală în contexte de inițiere, în care tinerii sunt provocați să îndure perioade de izolare sau de încercări fizice; în cadrul unor ritualuri de purificare, sau pentru obținerea înțelepciunii prin meditație.

În culturile africane Yoruba, Akan, Dogon, Bantu și Zulu, tradițiile asociază termenul de 40 de zile cu ritualurile de inițiere, de purificare și testare. După 40 de zile de pregătire și izolare, o persoană poate fi considerată pregătită pentru a ocupa o poziție importantă în cadrul comunității.

În lumea arabă, ca și în alte civilizații, vârsta de 40 de ani reprezintă maturitatea deplină.

În creștinătate s-a păstrat acest tipar biblic al numărului 40, atât în calendar (40 de zile reprezentând postul Crăciunului și postul Paștelui), cât și în datinile legate de moarte (praznic la 40 de zile) și în martirologiile semilegendare (Sfinții 40 de mucenici din Sevastia) etc.  

Carantina

Avem astăzi cuvântul carantină, care ne-a parvenit din Occident (fr. quarantaine, „perioadă de 40 zile”, de la fr. quarante „patruzeci”, it. quaranta), prin intermediul limbii ruse (karantin), care inițial denumea perioada de 40 zile de izolare, o practică europeană din timpul marilor epidemii, denumind mai târziu orice perioadă de izolare sanitară. Obiceiul își are originea în Republica Veneția, unde inițial perioada de izolare a vaselor care ancorau era de o lună / 30 de zile (trentino), care mai apoi, pentru siguranță, s-a extins la 40 zile (quarantena).

Tiparul cultural al numărului 40 era deja prezent în Europa creștină, precum și în cultura islamică, pe lângă faptul că mulți medici și comercianți erau evrei, iar Veneția avea un cartier special (ghetto) al evreilor. O influență iudaică nu este exclusă, pe lângă motivele practice de a mări perioada de izolare mai mult de 30 de zile.

Impuritatea post-partum

Pasajul biblic cel mai cunoscut, care asociază numărul de 40 de zile cu ideea de „izolare” și purificare este Lev 12:2, 4, unde este descrisă perioada de lăuzie pentru femeia care năștea un băiat.[3] Lăuza era socotită ṱəmēˀā „necurată”, împreună cu noul-născut. Acest termen nu însemna neapărat că mama și copilul erau necurați în sine, ci însemna că o lăuză era sexual interzisă, că nu i se permitea (și nu i se cerea) să facă pelerinaj la templu, între altele, ci se ocupa exclusiv de copil și de ea însăși. Atingerea lucrurilor ei private aducea contaminare rituală (cf. Lev 15:19-33). Această stare de „necurăție” a lăuzei era o protecție în ambele sensuri.  

Respectarea perioadei lăuziei era cunoscută și în afara culturii biblice. În Grecia antică, toți cei care asistau la naștere, întreaga gospodărie inclusiv nou-născutul deveneau impuri. Această impuritate lua sfârșit odată cu ritualul de purificare, 5-6 zile mai târziu, sau chiar 10 zile, după care urma o perioadă de impuritate mai ușoară, în care timp femeia rămânea semiizolată acasă, neavând permisiunea să intre în spațiile sacre. La 40 de zile ieșea din casă, aducea jertfă zeilor (un câine pentru Hekate) și era din nou curată.

La vechii indieni ideea de impuritate postnatală era mai accentuată. Obiceiul este străvechi, din timpul civilizației Harappa. Tot ce era în legătură cu nașterea, atât femeia, cât și copilul și soțul deveneau necurați. Moașa nu putea fi decât dintr-o castă impură. Toată îmbrăcămintea purtată și ustensilele folosite cu acea ocazie trebuiau distruse, arse, sau în unele cazuri, purificate. Perioada de lăuzie și necurăție, numită sor,  dura 40 de zile sau aproximativ. În acel timp nu avea voie să macine, să gătească, sau să atingă apa și era păzită să nu doarmă cu soțul ei. De obicei nu se acceptau vizitatori, și toți ai casei nu puteau vizita temple și nu puteau atinge lucruri sacre. La sfârșitul perioadei avea loc un ritual de purificare, se spălau și se schimbau veșmintele și lenjeria și toată casa devenea curată, iar femeia putea intra iarăși în bucătărie.     

Perioada de impuritate și izolare post-partum este cunoscută și printre băștinașii africani (swahili) din Insula Pemba, unde femeile sunt considerate impure pe durata sângerării și a lăuziei, aproximativ 40 zile după naștere. Lăuza rămâne singură (de obicei se retrage la caza părinților), evită rugăciunile, gătitul, și nu doarme în același pat cu soțul. Perioada se încheie cu o baie rituală în apă cu infuzii de ierburi.

40 de X în Biblie

Diverse

Proeminența numeralului 40 în Biblie trebuie să fie în strânsă legătură cu celelalte culturi antice, deși nu avem date complete în această privință. Cert este că în Biblie, numărul 40 este destul de proeminent, pe lângă alte numere simbolice, cum ar fi 3, 7, 10, 12 și adesea multiplii acestora. Ne putem aștepta ca referirea la 40 să nu fie întotdeauna într-o manieră aritmetică exactă, ci ca un număr rotund.

Biblia sugerează că numărul 40 avea sensul de încercare sau pedeapsă maximă. În legislația mozaică se aplica (teoretic) pedeapsa capitală pentru crime (asasinat, adulter, perversiuni sexuale, instigare la idolatrie etc.), dar în cazul infracțiunilor obișnuite se aplica adesea o pedeapsă corporală (bătaie, biciuire, cf. Pr 26:3), care era publică. Numărul de lovituri era proporțional cu fapta, apreciată de judecători, dar Dumnezeu a poruncit să nu se depășească numărul de 40 de lovituri (Dt 25:1-3; cf. 2Cor 11:24). Mai târziu, a intervenit șmecheria justițiarilor ipocriți, sporind pedeapsa și încălcând spiritul legii, dar făcându-se păstrează litera. Pavel a fost pedepsit în sinagogi cu „40 de lovituri fără una”, adică 39 de lovituri, de cinci ori  (2Cor 11;24. Cumva 39, pauză și iar 39?).

Despre judecătorul Abdon se raportează că „a avut 40 de fii și 30 de nepoți care călăreau 70 de mânji de măgari” (Jud 12:14). Iarăși numărul 40! Nu este greu de crezut că Abdon era un mare poligam. Se vede că a avut mai puțini nepoți (30) decât fii (40), întrucât fiicele și nepoatele nu erau menționate de obicei. Dar aceste numere rotunde și semnificative (40 + 30 = 70) sunt suspecte. Este mai probabil că ele transmit o aproximare și un concept, decât aritmetica exactă din cultura noastră europeană. Și hai să spunem că mânjii călăriți de cei 70, dintre care 40 erau adulți destul de grei, călăreau niște mânji deja maturizați (de cel puțin 4 ani), altminteri i-ar fi deșelat pe bieții măgăruși. Altfel spus, totul este explicabil, doar numerele sunt suspecte, dacă sunt luate în sens strict aritmetic.

Desigur, există și situații în care numărul 40 este o exactitate aritmetică, fie intenționată, fie întâmplătoare. Dar este greu de admis că frecventele referiri la numărul 40 în Biblie ar reprezenta întotdeauna simple coincidențe. Mai probabil poate fi uneori un procedeu literar, alteori un număr ales arbitrar, dar în ambele cazuri, datorită semnificației lui convenționale.

Comandantul sirian Hazael i-a adus în dar lui Elisei 40 de cămile încărcate, din partea regelui Ben-Hadad al Damascului (2Rg 8:9). O întreagă caravană. Incidentul arată că și în cultura arameeană, numărul 40 este semnificativ, că însemna mult, maximum.  

Guvernatorii locali ai provinciei Yehud, înainte de Nehemia, cereau 40 de sicli de argint ca taxă, ceea ce era considerat prea mult (Ne 5:15).

Un caz care arată faptul că 40 nu este neapărat un număr exact, ci un „jdemii” mai modest, este cazul din Ios 15:36, unde cele 40 de cetăți par să fie 56 (!)

Multiplii numărului 40 sunt de asemenea evidențiați. Cele 400 de fecioare din Iabeș aduse la Șilo (Jud 21:12), cu siguranță reprezintă un număr rotunjit, deoarece nu fuseseră comandate 400 de fete, ci se găsise un număr maxim de, să zicem, 389 sau 408 de „bucăți”.  Expresii de felul: „cam 4000 de morți” (1Sam 4:2) arată că practica rotunjirii era obișnuită. Cei „4000 de bărbați” hrăniți de Iisus (Mt 15:38), foarte probabil că nu au fost numărați „la sânge”, ci pentru scopuri practice, era nevoie să se știe aproximativ. De asemenea, cei 4000 de sicari  conduși de un evreu egiptean (FA 21:38) au fost numărați estimativ, așa cum era practica vremii, când nu se făceau recensăminte militare exacte.      

Numărul 40.000 (4 miriade) este obișnuit pentru a denumi un număr rotund foarte mare (Ios 4:13; Jud 5:8; 2Sam 10:18; 1Rg 4:26; 1Cr 12:36; 1Mac 12:41; 2Mac 5:14), iar 400.000 apare ca fiind cel mai mare număr rotund, cunoscut ca multiplu al lui 40, în scrierile lui  Flavius Josephus (Ant. VII, xiii, 1).    

40 — zile sau ani

Perioada de doliu, de pregătire a trupului pentru moarte, în stil egiptean, era de 40 de zile (Gen 50:3). Aici vecinătatea culturală este evidentă.

40 de zile sau ani era durata unei situații critice, cum ar fi: pedeapsă, post, pocăință, priveghi (Gen 7:4, 12, 17; 8:6; Ex 24:18; 34:28; Nu 13:25;  Dt 9:9, 11, 18, 25; 10:10; 1Sam 17:16; 1Rg 19:8; Ezec 4:6; 29:11-13; Iona 3:4; Mt 4:2;, FA 1:3). În acest caz, numărul a fost impus de Dumnezeu sau de o autoritate omenească, atât pentru semnificația lui convențională, cât și pentru scopuri practice.

Se sugerează că durata de 40 de ani ar reprezenta o generație, întrucât aceasta era vârsta clasică a maturității depline (Ex 2:11; FA 7:23; Ios 14:7; 2Sam 2:10), ceea ce apare și în Coran și în alte culturi. Isaac și Esau s-au căsătorit la 40 de ani (Gen 25:20; 26:34). Longevitatea maximă a fost stabilită de Dumnezeu la 120 ani, adică de trei ori 40 ani (Gen 6:3; Dt 34:7), ca pedeapsă, prin scăderea longevității, de circa opt ori, de la 900+ ani. Mai târziu, longevitatea reală a scăzut la 80 ani, adică dublul lui 40 (cf. 2Sam 19:34-35, Ps 90:10). Numărul sugerează și ideea că viața umană este măsurată cu măsura critică a testelor divine, a încercărilor.

Cei 40 de ani de peregrinaj de la Eliberarea din Egipt, până la Conchista Canaanului (Ex 16:35; Dt 2:7; :8:2; 29:5; Ios 5:6; Ne 9:21; Ps 95:10; Am 2:10; 5:25), pe lângă semnificația obișnuită ca „timp de încercare”, avea și rostul practic de a fi suficient timp, pentru ca o întreagă generație de oameni maturi, care ieșiseră din Egipt, să moară în pustiu (Num 14:33; 32:13).

Nu numai că Moise a trăit de trei ori câte 40 de ani, dar fiecare din aceste trei vârste a fost marcată de o cotitură în viața lui: 40 de ani ca prinț și comandant egiptean, 40 de ani de ciobănie în Madian, și 40 ani de peregrinaj prin pustiu în fruntea lui Israel (FA 7:23, 30; Ex 7:7; Dt 34:7).

Această împărțire exactă însă nu reflectă o predestinație fixistă, nici o pură întâmplare, ci reflectă practica literară a autorului evreu (în acest caz, Moise însuși) de a  rotunji numerele, pentru a le da semnificație și pentru a fi mai ușor memorate. [Comparați cu Mat 1:17, unde genealogia lui Iisus este împărțită semnificativ în trei perioade, fiecare conținând (arbitrar) 14 generații (adică 7 x 2; iar 14 este și numărul numelui lui David, în sistemul ghematriei: D4+w6+D4). Nu a fost dificil să se calculeze 14 generații, pur și simplu sărind peste timp, de la bunic la strănepot etc.]. În cazul lungirii la 40 de ani a peregrinajului prin pustie, în ciuda repetării duratei de 40 ani, ni se spune că această prelungire a durat de fapt 38 de ani (Dt 2:14; cf. Dt 1:2; Nu 32:13).

Domniile de câte 40 ani ale multor „judecători” (Jud 3:11; 8:28; 13:1; 1Sam 4:18) reprezintă aproximativ o generație, iar cei 80 de ani din Jud 3:30 ar acoperi două generații. Domnia de 40 de ani a lui David, Solomon și Ioas (2Sam 5:4; 1Rg 2;1; 11:42; cf. 1Cr 29:27; 2Cr 9:30; 24:1) sunt dovezi ale favorii divine. Pe Stela lui Mesha (regele Moabului, (2Rg 3:4-27), este scris că Israel a avut control politic asupra Moabului timp de 40 de ani.

În cazul domniei lui Saul, cele mai vechi versiuni ale 1Sam 13:1, în frunte cu textul ebraic tradițional (masoretic) sunt în confuzie extremă (TM: 2 ani; Targum: 32; LXX lipsește complet textul). Dar diaconul Ștefan sau autorul cărții FA (Luca) face o rotunjire clasică și spune că Saul a domnit „aproximativ 40 de ani” (FA 13:21). Aproximație sau tradiție, dar nu cronologie exactă. Nu poate fi vorba aici de o revelație specială a NT, care să „corecteze” eroarea cronicarului regal. Pur și simplu, Dumnezeu nu s-a îngrijit de asemenea mărunțișuri; le-a lăsat pe seama filologilor.

Goliat a provocat pe Israel timp de „40 de zile” (1 Sam 17:16), fie numărate precis și totodată semnificativ, fie ca procedeu literar al autorului, subliniind un timp de criză.

De asemenea, se pare că și alte perioade lungi, exprimate prin numere rotunde ( = rotunjite), sunt multipli ai numărului 40, pentru a sugera astfel un șir de generații. Cei 480 ani numărați de la Exod și până la zidirea Templului (1Rg 6:1) ar fi 12 generații a câte 40 de ani (1Cr 6:3-8). Cei 400 de ani de robie ai lui Israel în Egipt (Gen 15:13, 16), ca și ideea a patru „generații” ar putea fi o rotunjire a celor 430 de ani anunțați. În acest caz, termenul ebraic dôr (circuit, ciclu, durata vieții, generație) ar trebui să însemne întreaga durată a vieții, așa cum avem în română termenul slavon veac = viață existență; secol) și cum era de asemenea termenul latin saeculum (generație / 33 ani; secol/100 de ani). Și în românește, 400 de ani este uneori un fel de a zice „foarte mult timp”, „pe veci” („Du-te 400 de ani!”).

Expresii ca „mai mult de 40 de ani” (FA 23:13, 21), sau „mai mult de 40 de zile” (3Mac 4:12 Versiunea Sinodală) dovedesc că numărul 40 era considerat un număr rotund, standard.

O expresie recurentă este aceea de „40 de zile și 40 de nopți”. Moise raportează că a stat de vorbă cu Dumnezeu pe Mt. Sinai în această perioadă, o dată (Ex 24:18; Dt 9:9, 11), a doua oară (Ex 34:28), a treia oară (Dt 9:18), a patra oară (Dt 9:25), a cincea oară (Dt 10:10), sau poate acestea sunt referiri multiple la numai 1-2 întâlniri de acest fel. Indiferent care ar fi fost cazul, expresia „40 de zile și 40 de nopți” este intrigantă prin faptul că sunt menționate și nopțile.

Acestea au fost totodată perioade de post absolut, fără pâine și fără apă (Ex 34:28; Dt 9:9), în care marele profet a fost susținut de puterea supranaturală a lui Dumnezeu. [În condițiile de uscăciune din Sinai, nimeni nu poate trăi mai mult de 2-3 zile fără să bea apă, fără să mai vorbim de efortul urcării pe munte și lipsirea de hrană]. Musulmanii au un post de o lună întreagă, numită Ramadan; 30 zile nu mănâncă nimic, dar mănâncă în cele 30 de nopți. Moise nu a mâncat nici în cele 40 de nopți și nu știm dacă a dormit. E greu să-ți imaginezi că poți obosi și poți dormi stând de vorbă cu Dumnezeu în condițiile lui Moise, deși în condițiile noastre ni se întâmplă.

Dar motivul cel mai probabil al menționării nopților este sublinierea că a fost o experiență continuă, fără pauze. Ilie, celălalt mare profet evreu, a avut o experiență asemănătoare, când după ce a fost hrănit de Îngerul Domnului cu azime și apă, a fost în stare să călătorească „40 de zile și 40 de nopți” până la Horeb/Sinai (1Rg 19:8), ceea ce nu se poate explica natural mai bine decât înălțarea lui la cer. Iisus, retras în pustiul Iudeii, a postit de asemenea, „40 de zile și 40 de nopți”. Referirea la nopți în Evanghelia după Matei este de asemenea o subliniere a continuității și a severității postului (Mt 4:2). Dar ceilalți doi sinoptici (Mr 1:13; Lc 4:2) spun simplu „40 de zile”. Și în acest caz, Iisus a fost susținut supranatural în cea mai mare parte a acestui timp; altminteri ar fi fost imposibil de suportat, în atmosfera pustiei. Evanghelia spune că abia la sfârșitul acestor 40 de zile Iisus „a flămânzit”, adică Dumnezeu Și-a retras suportul supranatural fizic (dar nu și suportul spiritual), lăsându-L să suporte chinurile unei foame teribile, ca să-I fie testată loialitatea (credința și ascultarea).

Un alt caz al expresiei „40 de zile și 40 de nopți” este durata de ploaie continuă care a produs potopul (Gen 7:4, 12), exprimată și în forma simplă de „40 de zile” (Gen 4:17). Moise arată astfel că apa a venit de sus în cascade, fără oprire, dar a și izvorât sălbatic din măruntaiele pământului (Gen 7:11; 8:2). „40 de zile” a fost și timpul de așteptare al lui Noe, de când s-a oprit arca în Munții Ararat (sau de la data de 1 a X-a), până i-a dezvelit acoperișul (Gen 8:4-6). Din nou observăm că durata aceasta simbolizează criză: fie pedeapsă, fie încercare sau așteptare.  

Cazuri similare

Un caz asemănător,  în care timpul este exprimat în zile și nopți pentru a sublinia continuitatea și severitatea situației este expresia „7 zile   și 7 nopți”, care descrie timpul în care prietenii lui Iov au stat cu fața la pământ înainte de a deschide gura. Desigur, nu au stat continuu la pământ, fără să adoarmă și fără să meargă la toaletă. La fel Ezechiel în timpul celor 390 + (sau inclusiv?) 40 zile de post și „nemișcare”, cu siguranță avea o minimă nevoie de somn și de toaletă (Ez 4:4-6). Expresiile sunt hiperbolice uneori, urmărindu-se un efect literar.

Un al caz asemănător este expresia „3 zile și 3 nopți”, în care Iona a stat „în pântecele chitului” (gr. kētos = cetaceu). Cazul nu se poate explica decât prin ajutor supranatural. Se înțelege că în acele condiții de „macerare” (românul spune situație de „rahat”), numărarea zilelor și a nopților nu putea fi de interes istoric sau religios. Îi lăsase Dumnezeu minte și putere numai cât să se roage. Am putea gândi că după neobișnuita lui „debarcare” pe țărmul siro-fenician, aflând de la oameni ziua calendaristică și comparând-o cu momentul „îmbarcării” pe acel submarin viu, Iona a calculat „3 zile și trei nopți”. Dar este mult mai probabil că aceasta era tot o expresie figurată, la fel cu cazul tânărului amalecit din 1Sam 30:12.

Cazul acesta ne conduce la analogia/tipologia făcută de Iisus, care a aplicat cele „3 zile și 3 nopți” ale șederii lui Iona „în inima mărilor” (Iona 2:4), la viitoarea Sa ședere în mormânt („în inima pământului” Mat 12:40). Este singurul caz în care El a profețit despre „3 zile și 3 nopți”, dar de nenumărate ori a profețit că învierea Sa va fi „după 3 zile” (Mt 27:63; Mr 8:31; 10:34) – ceea ce este o exprimare mai vagă,[4] – sau „a treia zi” (Mt 16:21; 17:23; 20:19; 27:64; Mr 9:31; Lc 9:22; 18:33; 24:7, 21, 46; FA 10:40; 1 Cor 15:4), ceea ce implică un timp mai scurt, dar potrivit timpului istoric al morții și învierii lui Iisus, din seara Vinerei Mari (παρασκευὴ In 19:31, 42), până în Duminica Mare (Mr 16:19; Lc 24:1; In 20:1).

Nu există nicio posibilitate de a armoniza logic cele „3 zile și 3 nopți” ale tipologiei cu realitatea istorică implicată în expresia „a treia zi”. Iisus a stat în mormânt doar două nopți, plus ziua întreagă dintre ele (Sâmbăta) și poate un ceas târziu din Vinerea Mare. Observând că afirmația problematică este singură, iar afirmațiile care sunt justificate istoric sunt foarte multe, tragem concluzia că: a). fie rostirea lui Iisus a fost o expresie figurată (cum El avea obiceiul), care nu cere interpretare exactă; b). fie avem de-a face cu o repetare (accidentală sau intenționată) de către copiști, a expresiei „trei zile și trei nopți”.      

Autoritatea Bibliei nu stă în exactitatea datelor tehnice

În 2Sam 15:7 textul biblic ne spune că Absalom ar fi fost în acel exil autoimpus timp de 40 de ani. Așa ne spune textul ebraic (masoretic ˁarbaˀīm), dar și Septuaginta (LXX τεσσαράκοντα) și Targumul iudeo-aramaic (ˁarḇəˀīn). Dar textul latin și textul siriac ne spun că acest exil a fost de patru ani (Vulgata. quattuor; Syriaca: ˁarbaˀ), timp foarte rezonabil. Dacă ar fi fost 40 de ani, foarte probabil că Absalom nu l-ar mai fi apucat în viață pe David. Și n-ar fi avut băiatul atâta răbdare la curtea bunicului. Acesta este un caz în care numărul 40 apare artificial, ca o eroare scribală foarte veche (mai veche de 2200 de ani), determinată de obișnuința scribilor cu numărul 40.

Referitor la diverse alte probleme numerice în Biblie, puteți urmări emisiunea din 4 decembrie 2023 a emisiunii Teleacademia Biblică (ProiectM TV online).

Pentru liniștea (și luminarea!) celor care cred în inspirația verbală a textului biblic, care este presupus a fi inerant (fără erori) și înțeles literal, ca un proces verbal, citez în final un text care pentru mine a fost extrem de relevant:

„Acest tezaur îl ținem în vase de lut, așa încât această putere extraordinară se va dovedi că este de la Dumnezeu şi nu de la noi.” (2Cor 4:7) Aici apostolul pune în contrast mesajul divin-inspirat, valoros și nepieritor al Duhului Sfânt, cu vasul de lut al minții omenești, al limbajului și al culturii umane, care se dovedește adesea limitat și fragil, așa cum spunea și E. G. White într-una din cele mai puțin cunoscute revelații:[5]

„Biblia nu ne-a fost dată într-un limbaj magnific, supraomenesc. Iisus, pentru a ajunge la om acolo unde se află, a luat natură umană. La fel şi Biblia a trebuit să fie exprimată în limbajul oamenilor, iar tot ce este omenesc este imperfect. [Adesea] diferite sensuri sunt exprimate prin acelaşi cuvânt; nu există câte un cuvânt pentru fiecare idee distinctă. Biblia ne-a fost dată pentru scopuri practice.

„Biblia fost scrisă de oameni inspiraţi, totuşi, ea nu reprezintă modul în care gândește și Se exprimă Dumnezeu Însuși. Modul de gândire şi de exprimare este al factorului uman. Dumnezeu, ca scriitor, nu este reprezentat. Adesea oamenii spun: Cutare exprimare din Biblie nu este pe măsura lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu Şi-a pus la încercare puterile în cuvintele, în logica şi în retorica Bibliei. Scriitorii Bibliei au fost secretarii lui Dumnezeu, nu condeiele Lui.

„Domnul Se adresează oamenilor într-o vorbire imperfectă, pentru ca simţurile degenerate, percepţia greoaie a fiinţei pământeşti să poată înţelege cuvintele Lui. Astfel este manifestată condescendenţa lui Dumnezeu. El întâlneşte pe oameni acolo unde sunt ei. Biblia, desăvârşită în simplitatea ei, nu poate răspunde, totuşi, marilor idei despre Dumnezeu, fiindcă ideile nemărginite nu pot fi întruchipate în mod desăvârşit în vehicule mărginite ale gândirii.”

Nu cuvintele Bibliei au fost inspirate, ci scriitorii ei au fost inspiraţi. Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau asupra expresiilor omului, ci asupra omului însuşi, care, sub influenţa Spiritului Sfânt, este umplut cu gânduri. Dar cuvintele primesc amprenta minţii individuale. Mintea şi voinţa divină sunt combinate cu mintea şi voinţa umană; astfel declaraţiile omului inspirat reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu.”

În timp ce căutăm să înțelegem mesajul Bibliei studiind toate aspectele filologice, lingvistice, literare, culturale și tehnice, trebuie să facem distincție între ceea ce reprezintă ființa mesajului divin și veșmintele lui culturale. Unele mici sau mai mari ciudățenii sau „ticuri” / „mofturi” culturale pe care le putem întâlni eventual – sau chiar unele erori omenești (ale caligrafilor, editorilor, sau chiar ale autorilor) –, nu trebuie să ne tulbure.

Chiar și cele mai frumoase veșminte ale mesajului divin în Scripturi sunt tot omenești. Doar mesajul însuși este divin-revelat, doar comunicarea lui Dumnezeu pentru noi prin profeți este Cuvântul lui Dumnezeu. Învelișul acestei comunicări nu este mai dumnezeiesc decât suportul material al Scripturii, fie că este hârtie fină de lux, cu margini aurite, cu coperte de piele, cu ilustrații color etc., fie că arată mai aspru și mai distrus de timp, ca manuscrisele de la Marea Moartă.

În fața mesajului Crucii lui Iisus, care este Evanghelia, mesajul central a Bibliei, toate numerele își pierd strălucirea.

---

NOTE

[1] Termenul slav srok / sórok provine dintr-o limbă turcă, în care cuvântul actual kırk (40) se va fi pronunțat sVrk, după cumcuvântul rusesc sobaka (câine) provine din tc. kobak. (Alte cazuri de disimilare a consoanei k→ s ar fi: turcă veche: kerek → iacută: sirek; turcă veche: köz → tuvină: süs; turcă: kök → iacută: süök ; turcă: kün → iacută: sün). Rusa pare să fi preluat termenul dintr-o limbă turcică de nord-est, mai târziu contaminându-se cu numeralul grecesc sarakosti (40 de zile de post).

[2] The Interpreter’s Dictionary of the Bible (Nashville/New York: Abingdon, 1962) on “Numbers” (p. 565). Rolf Pöhler este profesor de teologie, specialist în istoria teologiei, la Universitatea Adventistă din Friedensau, Germania.

[3] În cazul nașterii unei fete, perioada de lăuzie și interdicție sexuală era dublă (14+66 zile), cf. Lev 12:5. Nu cunosc motivul pentru care se făcea această distincție.  

[4]  Compară, de exemplu, expresia „după șase zile” Mt 17:1; Mr 9:2, cu expresia „cam la opt zile”, Lc 9:28, referindu-se la același eveniment.

[5] E. G. White, Manuscript 24/1886; Letter 121: 1901; 7 Seventh-day Adventist Bible Commentary, vol 7, 1957: 945 ; Selected Messages, vol. I, 1958: 20-22. Search: https://legacy.egwwritings.org/