Profeția este datată în al treilea an al lui Cyrus (533 î.e.n.? Dan 10:1). Cyrus II cel Mare, 538-530 î.e.n. (numit în persana veche Kúruši, mai târziu Kúroş) regele Anșanului, din neamul Ahemenizilor, șahinșahul[1] perșilor și al mezilor, „regele celor patru părți ale lumii”, cucerito-rul Lydiei (546 î.e.n.) și al Babilonului (539 î.e.n.) avea să moară peste numai câțiva ani, în luptă cu sciții masageți conduși de regina Tomyris.

În următoarea descriere profetică, fundalul conflictului est‑vest (v. 2‑4) și nord‑sud (5‑45) este marele conflict între cer și pământ, descris în Daniel 10, care este introducerea profeției din capitolele 11‑12.

Contextul istoric al acestei mari viziuni din capitolele 10‑12, sunt dificultățile și opoziția legate de reconstrucția templului din Ierusalim (Ezra 3:1– 4:5).

A.  Conflictul est‑vest (Dan 11:2‑4)

Ofensiva persană

Dan 11:2: Acum îţi voi face cunoscut adevărul:
„Iată, vor urma încă trei regi în Persia, apoi cel de al patrulea va strânge mai multă bogăţie decât toţi ceilalţi. Și când se va simţi puternic prin bogăţia lui, va pune totul în mișcare împotriva împărăţiei lui Yawan (a grecilor).”[2]

Cei patru șahinșahi care i‑au urmat lui Cyrus au fost:

Cambize II (Kambujia 530–iulie 522), fiul lui Cyrus și coregent în Babilon în anul 538 î.e.n.; cuceritorul Egiptului (525 î.e.n.), om crud, neechilibrat şi obraznic. Despotismul și fiscalitatea exce-sivă a lui Cambize au dus la o mare răscoală a mezilor și perșilor, la 11 martie 522, care a dus la întronarea lui Smerdis. Cambize s‑a grăbit să se întoarcă, pentru a restabili „ordinea”, dar a murit pe drum, în împrejurări neclare (se spune că de la o rană cangre-nată) și fără urmași. (Viitorul rege Darius fusese lăncierul perso-nal al lui Cambize, până la moartea acestuia).

Smerdis (Bardiya, mar. – oct. 522), fiul mai mic al lui Cyrus cel Mare. A fost mai întâi satrap al unor provincii răsăritene (Bactria, Chorasmia, Parthia și Carmania), sub numele de Tanaoxares. În martie 522, iranienii s‑au revoltat împotriva lui Cambize, care era plecat într‑o lungă campanie în Egipt, și au preferat să-l întroneze pe Smerdis, care le‑a promis ușurarea dărilor.

Versiunea oficială a domniei lui Smerdis este aceea a celor care au complotat împotriva lui Smerdis. Inscripția lui Darius, de pe stânca de la Behistun, afirmă că Smerdis, cel care a domnit, ar fi fost un impostor, numit magul Gaumata, fiind demascat când s‑a descoperit că ar fi avut urechile tăiate.[3] De aceea, istoricii l-au numit mult timp „falsul Smerdis”. Dar indiferent dacă acest Smerdis a fost fratele bun al lui Cambize, sau un uzurpator, domnia lui scurtă nu este un motiv de a fi omis la numărătoarea celor patru șahi din Dan 11:2. Au existat mulți regi cu domnie scurtă.    

Darius I cel Mare (Daraiaváuş oct. 522‑486), numit în Biblie Darius Persanul și în versurile lui Eminescu, „Dariu al lui Istaspe”; rudă a lui Cyrus, din neamul Ahemenizilor. Tatăl Hystaspes (Viștaspa) era satrapul Bactriei. Auzind de întronarea lui Smerdis, Darius s‑a grăbit să se întoarcă la Persepolis și, în septembrie 522, s‑a adăugat com-plotului celor șase nobili, pentru răsturnarea „falsului” Smerdis. Darius susținea că regele Cambize, înainte de a muri, ar fi mărturisit că el însuşi îl ucisese pe fratele său Smerdis. Să-l credem pe Darius?    

Xerxes I cel Mare (Hşaiarşa, 485‑465), numit de asiro-babilonieni ᵓAḫšiwaršu (ebr. ᵓAḫašwērôš), fiul lui Darius. Xerxe a fost al patrulea suveran persan menționat în Daniel 11 și cel mai bogat șahinșah. În cartea Esterei este descris ca având o bogăţie fabuloasă (cf. Est. 1:1‑8; 10:1‑2). A fost asasinat de către Artaban, garda lui personală.

Odată cu Cyrus, perșii începuseră să subjuge pe greci, mai întâi pe ionienii din Anatolia, care apoi s‑au răsculat (499‑493). Darius I a potolit revoltele, a obținut câteva victorii împotriva grecilor, dar a fost învins la Maraton (sept. 490 î.e.n.) și a murit, pe când pregătea o nouă campanie, așa încât sarcina supunerii tuturor grecilor i‑a rămas lui Xerxe I.  Între anii 483‑480, Xerxe I a pregătit o invazie masivă împotriva grecilor, urmată de bătăliile de la Termopile, Plateea şi Micale (480‑479), cu mari pierderi pentru perşi.

Contraofensiva grecească

Dan 11:3: „Dar se va ridica un împărat războinic, care va stăpâni cu o mare putere şi va face ce va voi.”

Îngerul nu indică originea acestui împărat de o extraordinară vitejie și stăpânire. Se lasă impresia că ar fi un următor suveran persan. Dar descrierea lui nu se potrivește cu niciun șahinșah care a urmat lui Xerxe. Îngerul profet omite o perioadă de 150 de ani, de la cel mai mare atac persan împotriva lumii greceşti, până la răzbunarea lumii grecești prin Alexandru Macedon.

După cel de al patrulea șahinșah (Xerxe I), restul suveranilor persani au fost trecuți cu vederea: Artaxerxe I (465‑424), Xerxe II (424), Sogdian (424‑423), Darius II (424‑404), Artaxerxe II (404‑358), Artaxerxe III (358), Artaxerxe IV (338‑336), Darius III (336‑330), Artaxerxe V (330‑329).  

Alexandru cel Mare (336‑323 î.e.n.), sau Alexandru III (fiul lui Filip) Macedoneanul, experimentat în război de la 16 ani, ajuns rege la 20 de ani, extrem de ambițios și sângeros )şi‑a ucis câteva rude, potenți-ali rivali!); i‑a „unit” prin război pe veşnic divizaţii greci (336‑334), apoi a invadat Imperiul Persan (334), unde i‑a bătut pe perși în repe-tate rânduri. S‑a proclamat faraon legitim al Egiptului, precum și succesor la tronul Ahemenizilor și a cucerit chiar parte din India (330 î.e.n.). În final, s‑a oprit în Babilon (323 î.e.n.), pentru a sărbători victoriile prin nunți și petreceri, și pentru a face din metropola lui Nabucodonosor capitala imperiului său, capitala lumii.

Autori antici spun că în zilele acelea au venit la Alexandru ambasade de departe, de la nubieni, libieni, cartaginezi, iberi, celți, etrusci și sciți, pentru a‑i declara prietenie și a‑l recunoaște ca stăpân al lumii, ceea ce este mai greu de crezut, dar poate fi parțial adevărat. Sigur este însă că Alexandru a introdus la curtea lui ceremonialul oriental, al prosternării în fața regelui. Noul cuceritor se credeau deja zeu.

Moartea neașteptată a lui Alexandru și divizarea imperiului

Dan 11:4: „Dar cum se va ridica, tot aşa se va şi prăbuși domnia lui împărătească: va fi împărţită în cele patru vânturi ale cerului; însă ea nu va fi dată urmașilor lui, şi nici nu va fi la fel de puternică, ci domnia lui va fi smulsă din rădăcini [sau: sfâşiată] şi va fi dată altora, nu urmașilor lui.”

Alexandru cel Mare a murit pe neașteptate, la 11 iunie 323 î.e.n., în Babilon, în palatul lui Nabucodonosor, la vârsta de numai 32 de ani. Nu se cunoaște exact cauza morții. A fost doborât de epuizare și beție? Ucis de febră tifoidă sau de malarie? Nu este exclus ca faimoasa „cupă a lui Herakles”, pe care a golit‑o la petrecere, să fi fost condimentată cu o substanță letală, așa cum era obiceiul vremii, când cineva voia să scape de un suveran incomod.

Corpul neînsuflețit a fost îmbălsămat în miere, într‑un sarcofag de aur, și conservat în Babilon timp de peste un an. În anul 322/321 î.e.n., trupul neînsuflețit a fost transportat ceremonios într‑un extraordinar car funebru, care se îndrepta spre Macedonia. Dar în drum prin Siria, Ptolemaios, unul dintre generalii lui Alexandru, a reușit să deturneze planul, ducând sarcofagul în Egipt, la Memphis. Mai târziu, rămășițele lui Alexandru au fost mutate la Alexandria și puse într‑un sarcofag de sticlă, într‑un mausoleu, expus pelerinajelor. Alexandru a fost declarat zeu și i s‑au adus onoruri divine, i s‑au desemnat mari preoți, care să poarte de grijă noului cult, care a durat peste 600 de ani. De pe la anii 400 e.n. nu se mai știe nimic sigur despre mormântul lui Alexandru, în ciuda legendelor care au continuat să circule.   

Moartea lui Alexandru a produs o mare criză politică, deoarece Alexandru încă nu avea urmași. Roxana, soția lui, era însărcinată în luna a șasea, dar nu se știa sexul copilului. Tronul a fost încredințat interimar unui regent (Perdikkas), în timp ce nominal, avea să fie rege fratele lui Alexandru, Filip Arridaios – un om slab de minte. Moștenitorul s‑a născut după trei luni de la moartea lui Alexandru III cel Mare, și a fost numit Alexandru al IV‑lea. Ca să‑și asigure tronul pentru fiul ei, Roxana a pus la cale uciderea celorlalte văduve ale lui Alexandru, posibil însărcinate, Stateira și Parysatis (322 î.e.n.).

În anul 321, regentul Perdikkas a fost asasinat și înlocuit cu Antipater, care a devenit protectorul oficial al familiei regale în Macedonia, compusă din: văduva Roxana, fiul Alexandru IV,  fratele Filip Arridaios și mama Olimpia. După moartea lui Antipater (319), au apărut conflicte mari între regenții care au urmat (Polyperchon, 319‑318; Kássandros, 317‑305; Antigonos, 306‑301), dar și împotriva acestora.   

Acest conflict îndelungat pentru succesiune, cunoscut sub numele de Războaiele Diadohilor (322-320, 318-315, 314-311, 308-301) – care ar putea fi cinci la număr, dacă adăugăm și Războiul Babilonului (311-309) – a desfiinţat fizic orice simbol al unităţii politice a imperiu-lui. Din ordinul lui Kássandros, în timpul acestor conflicte, a fost executată întreaga familie regală:

• mototolul de Filip Arridaios, împreună cu ambițioasa lui soață Euridice (317 î.e.n);
• influenta regină-mamă Olimpia (316 î.e.n.);
• Alexandru IV, prințul moștenitor, în vârstă de 14 ani, care „domnise” între 323 ‑309;
• Barsine, o presupusă concubină a lui Alexandru cel Mare, împreună cu fiul ei Herakles.

În final, imperiul s‑a împărţit definitiv în patru regate elenistice (301), reprezentate de patru foști generali ai lui Alexandru:

1. Kássandros (a luat Macedonia și Grecia).
2. Lysímachos (a luat Tracia, Pergam, Bitinia). După moartea lui Lysímachos (281) şi invadarea Traciei de către celţi, moștenirea lui a fost continuată de regatul Pergamului.
3. Séleukos: Siria Seleucidă, cuprinzând cea mai mare parte a imperiului lui Alexandru.
4. Ptolemáios: Egiptul Ptolemaic, împrenă cu Palestina, Cipru, Cilicia.

Pe lângă aceste diviziuni principale, în fostul imperiu al lui Alexandru au apărut cu timpul şi alte state elenistice, cum ar fi Regatul Bitiniei (297); Regatul Pontului (291); Regatul Greco‑Bactrian (250) și altele.

B.  Conflictul nord‑sud (Războaiele Siriene)

Dan 11:5a: „Apoi regele din sud va ajunge puternic.”

Începând cu acest verset, atenţia îngerului‑profet se îndreaptă spre soarta celor mai puternice regate elenistice implicate în soarta iudeilor, la nord și la sud. Regele din sud (sudului) este aici Ptolemaios I Soter (satrap, 323‑305; faraon, 305‑282), fondatorul dinastiei Ptolemeilor din Egipt, iar regele acvilonului (crivățului, nordului) este Seleukos I Nikator (satrap, 311‑305; rege, 305‑281), fondatorul dinastiei Seleucide, care iniţial cuprindea cea mai mare parte din fostul imperiu al lui Alexandru. Ptolemaios Soter, regele Egiptului elenistic a fost principalul jucător în luptele dintre diadohi, el s‑a considerat urmașul legitim al lui Alexandru, ca unul care i‑a fusese prieten apropiat, biograf și pretindea că i‑ar fi fost chiar frate vitreg. El a condus coaliția împotriva regentului Perdikkas. El a fost primul care a anexat  Iudeea și Coelesiria (Sudul Siriei). Suveranii dinastiei care a domnit peste Egiptul elenistic s‑au numit, fiecare, Ptolemaios, la care se adăuga o poreclă, pentru a‑i deosebi. Istoricii le‑au adăugat numere de ordine.  

Dan 11 5b: „….dar unul dintre comandanții din subordinea lui se va dovedi mai puternic decât el, şi va stăpâni cu o putere mai mare decât a lui.”

Un amănunt interesant este faptul că în lupta contra regentului Antigonos, Seleukos luptase ca general în armata lui Ptolemaios,[4] dar după ce a ocupat Babilonul, a devenit stăpânul unui imperiu mult mai vast decât al lui Ptolemaios, cuprinzând 72 de satrapii, din Anatolia, până în India. Suveranii dinastiei seleucide, care și-au avut centrul în Babilon și Seleucia, apoi în Antiohia Siriei, au purtat fie numele de Seleukos, fie numele de Antiochos, la care se adăugau supranume. Istoricii le-au adăugat numere de ordine. 

Seleukos a lansat în Babilon o eră nouă, era seleucidă, recunoscută și de macedoneni, de evrei și de alte popoare, numărând anii lumii de la recucerirea Babilonului de către Seleukos (311 î.e.n.). Primul an al acestei ere a fost între aprilie 311 – aprilie 310. Calculul anilor după această eră a durat până târziu, în secolul al XV‑lea al erei creștine, fiind în uz la evreii orientali și la creștinii nestorieni.

Între cele două dinastii au avut loc mari conflicte militare, numite Războaiele Siriene. Alianțele politice ipocrite nu au avut succes. Pentru prima dată în istorie, credincioșii au avut privilegiul de a urmări pas cu pas, generații la rând, cum se împlinesc aceste profeții sub ochii lor.

Dan 11:6: „După ani, ei se vor alia și, potrivit convenției, fiica regelui din sud va veni ca soție la regele din nord. Dar ea nu‑și va păstra puterea și nici sămânța[5] ei nu va rămâne. Prințesa va fi lăsată în voia soartei, ca și cei ce o aduseseră și copilul[6] ei şi cel ce o ținuse.”[7]

Din nou, profeția sare peste unele evenimente și se oprește asupra acelora pe care le intenționează ca semnificative. După aproape 20 de ani, în care avusese loc și Primul Război Sirian (274‑271) cu victoria lui Ptolemeu II; precum și Al Doilea Război Sirian (260‑253), cu victoria lui Antioh II  Theos („Zeul”, 261-246), cei doi suverani au decis să se împace.

Ptolemeu II Filadelful (283‑246) a fost un faraon elenistic remarcabil. A fost zeificat în viață, împreună cu soția sa Arsinoe, care îi era și soră (de aici supranumele de Filadelful, „iubitorul de soră”), după obicei. Sub domnia lui s‑a extins mult faimoasa Bibliotecă din Alexandria și tot atunci s‑a tradus în greacă Pentateuhul, prima parte a Bibliei („Septuaginta”).

În anul 253/252, Ptolemeu II Filadelful a făcut un tratat de pace cu Antioh II „Zeul”, nepotul lui Seleukos, regele Siriei elenistice. Condiția și garanția acestei alianțe era ca Antioh II Theos să‑și repudieze prima soţie, Laodice, și s‑o ia în căsătorie pe prințesa Berenice, fiica lui Ptolemeu II, iar viitorul fiu al Berenicei să moștenească tronul. Berenice era o învingătoare olimpică, dar nu știm cum arăta la chip.

Antioh II a acceptat. A divorțat de Laodice, dându‑i o serie de domenii în Anatolia, drept compensație. Berenice a venit din Egipt, în vara anului 252 î.e.n., cu o caravană încărcată de bogății. Din acest motiv a fost supranumită Phernophoros („Aducătoarea de zestre”). Pe lângă acestea, tatăl ei i‑a dat stăpânire pe viață asupra Palestinei. Antioh II Theos a luat‑o în căsătorie pe Berenice și în anul 251 î.e.n., Berenice a născut un fiu, numit tot Antioh, căruia tatăl Antioh i‑a făcut transferul succesiunii la tron (249 î.e.n.).   

Planul lui Ptolemeu II însă nu a adus nici pacea între cele două dinastii, nici tronul pentru nepotul seleucid. Când fiul Berenicei avea doar câteva luni, Antioh II s‑a răzgândit. Lăsând‑o pe Berenice în Antiohia, s‑a dus la Laodice și i‑a promis acesteia tronul pentru Seleukos II Kallínikos (246‑225), fiul lor cel mai mare.

În ianuarie 246, Ptolemeu II a murit. În același an a murit și Antioh II Zeul, prin iscusința Laodicei, care se temea că regele s‑ar putea răzgândi cu privire la tron. Laodice l‑a proclamat rege pe Seleukos, fiul ei cel mai mare și împreună au complotat pentru a‑și asigura tronul. Au mituit anumiți oficiali din Antiohia, ca s‑o aresteze pe Berenice și pe fiul ei, după care şi‑au trimis slujitorii ca să‑l răpească pe minor și să‑l ucidă.

Înnebunită de răpirea fiului ei, Berenice a cerut ajutor unui oficial imperial. Înţelegând că și acesta era parte din conspiraţie, Berenice l‑a lovit şi l‑a ucis în public. Populația imperiului încă nu știa ce se întâmplase, dar când s‑a aflat că minorul dispăruse, Berenice a avut parte de un val de simpatie populară. Noul faraon, Ptolemeu III (fratele Berenicei) și‑a lăsat mireasa singură pentru a face o expediție în Siria, în apărarea surorii lui. Această simpatie generală pentru Berenice i‑a asigurat moartea. Persoanele din suita ei egipteană, care au încercat să‑i ia apărarea, au fost de asemenea ucise. Când Ptolemeu III a ajuns în Antiohia, Berenice deja fusese executată.

Dan 11:7‑8: „În acele vremuri, se va ridica la tron un vlăstar din aceeași rădăcină cu ea. El va veni cu armată, va intra în capitalele regelui din nord, va acționa împotriva lor și va triumfa. Îi va captura și-i va aduce în Egipt, chiar și pe zeii lor, cu idolii lor turnați și cu vasele lor scumpe de argint și de aur. Și timp de câțiva ani îl va lăsa în pace pe regele din nord.  

Aceste dovezi de neloialitate și de răutate a Seleucizilor nu puteau decât să provoace un nou război între Egipt și Siria. Ptolemeu III (246‑222), fratele Berenicei, a declarat război lui Seleukos II, începând astfel Al Treilea Război Sirian (246‑241).

Proaspăt întronat, în vârstă de 19 ani, Seleukos II era în conflict cu fratele lui, Antioh Hierax. Mama Laodice susținea cauza lui Hierax, pe care îl voia coregent și stăpân al provinciilor din Anatolia.

Ptolemeu III a invadat Imperiul Seleucid, cucerind  din el teritorii, inclusiv în Anatolia. A ocupat chiar Antiohia. Aproape toate coastele Mediteranei orientale, din Tracia până în Libia, erau acum în mâinile Ptolemeilor. Palestina, zestrea Berenicei, a rămas de asemenea în posesia Egiptului. Pe la începutul anului 245, Ptolemeu III a ocupat vechea capitală Babilon, unde a fost încoronat ca „mare rege al Asiei”. A pus un guvernator dincolo de Eufrat, cu intenția clară de a incorpora acele teritorii în Imperiul Ptolemeilor.

La întoarcerea sa triumfală în Egipt, Ptolemeu III a adus  40.000 de talanți de aur și 2500 de idoli. A recuperat din Babilon chiar și idolii pe care-i capturase cândva Cambize Persanul, primul cuceritor al Egiptului. Acest gest avea o mare importanță religioasă pentru egipteni, dintre care mulți se răsculaseră din cauza taxelor grele și a foametei care izbucnise, deoarece Nilul nu inundase în anul 245.[8] În urma recuperării idolilor egipteni, Ptolemeu III și soția sa au fost incluși în cultul de stat ca „zei binefăcători” (243 î.e.n.), de unde Ptolemeu III este cunoscut până astăzi în istorie ca Euergetes (Binefăcătorul).[9] (Propaganda egipteană însă a exagerat victoriile lui Ptolemeu Euergetes. Babilonul a fost pierdut în același an, fiind recuperat de Seleukos II, iar unele teritorii din Tracia și Ionia i‑au fost luate de Antigonizii care stăpâneau Macedonia).

În anul 241, Ptolemeu III a încheiat pace cu Seleukos II Calinicul, după care s‑a ocupat cu precădere de problemele interne. A strâns legăturile cu elita preoțească egipteană și a construit multe temple în Egipt. A fondat o nouă bibliotecă în Serapeum și s‑a înconjurat de cei mai buni geografi și matematicieni ai timpului. A mai trăit circa trei ani după moartea adversarului său, Seleukos Calinicul.  

Dan 11:9: „Acela [=regele din nord] va intra în teritoriul regelui din sud, dar se va întoarce în țara lui.”

Textul ebraic este dificil aici, deoarece nu sunt clar specificați actorii. Dar pare să fie vorba despre Seleukos II Calinicul, care, după ce și‑a restabilit puterea în Asia, a făcut o campanie împotriva Egiptului, soldată cu înfrângere, în anul 239 î.e.n., fiind obligat să se retragă în Siria, cu numai câţiva oameni. În anul 225 î.e.n. Seleukos Calinicul a căzut de pe cal și a murit.

Dan 11:10: „Fiii lui se vor pregăti de luptă și vor aduna o mare mulțime de oști, care va tot înainta, revărsându‑se ca o apă; și [mulțimea aceea] va relua lupta până la cetatea lui.

Fiii lui Seleukos Calinic, și anume: Seleukos III Keraunos şi Antioh III, au făcut mari pregătiri de război. Keraunos a murit însă în anul 223, în Anatolia, asasinat de oameni din armata lui, astfel că Antioh III a rămas singurul suveran în Siria Seleucidă. El a restabilit controlul seleucid asupra Mediei și Persiei (221 î.e.n.), care fuseseră pierdute de bunicul său, a pregătit o invazie în Egipt în 221 î.e.n., dar nu a realizat‑o imediat. În anul 219, Antioh III, supranumit de acum Megas (Cel Mare) a lansat al Patrulea Război Sirian. A recuperat Seleucia Pieria )portul Antiohiei) şi unele cetăţi feniciene, apoi a invadat cu întârziere Egiptul.

Armata lui Antioh III era alcătuită din 30.000 de falangiți; 5000 de mercenari greci; 1500 de cretani; 1000 de neocretani; 2000 de traci; 5000 de lăncieri lidieni; 2000 de arcași și prăștiași perși și agrieni; 5000 de luptători dahi, carmani și cilicieni; 5000 de mezi, cisieni și caduși; 10.000 de arabi; 1000 de cardaci (mercenari speciali); 6000 de călăreți și 102 elefanți indieni. [10] Bătălia, descrisă în versetele 11‑12, una dintre cele mai mari bătălii ale antichității, s‑a dat la Rafia (lângă Gaza) la 22 iunie 217.

Dan 11:11‑12: „Atunci regele de la miază‑zi se va înfuria, va ieși și se va lupta cu regele din nord, care va ridica la luptă o mare mulțime, dar mulțimea va fi dată în mâinile lui [= regelui din sud]; mulțimea aceea va fi înlăturată. Cu inima îngâmfată, va doborî zeci de mii, dar nu va rămâne biruitor.  

Noul faraon elenistic, încă din anul 221, era Ptolemeu IV (Filopator), care și‑a inaugurat domnia ucigându‑și tatăl, mama și fratele. Egiptul era slăbit de lupte interne și de intrigi de curte. Totuși, Ptolemeul a reușit să aducă pe front forțe comparabile cu ale lui Antioh III, cu mulți mercenari greci, cretani, libieni, traci și gali, afară de egiptenii băștinași, care fuseseră antrenați special, o cavalerie puternică și 73 de elefanți africani. Lupta a fost crâncenă și cu mișcări neașteptate. Ptolemeu IV a învins, cauzând lui Antioh cel Mare pierderi mari: aproape 10.000 de morți, 4000 de oameni căzuți prizonieri, circa 300 de cai și 5 elefanți. Ptolemeul a pierdut mulți cai și elefanți, dar de șapte ori mai puțini oameni.

În urma victoriei, Ptolemeu IV a recuperat Coelesiria, dar nu a profitat mai mult. Unii autori antici povestesc că la întoarcere a trecut prin Ierusalim, a intrat în templu, în ciuda opoziției evreilor și a fost doborât la pământ de o putere nevăzută. Furios pentru acest incident umilitor, se spune că la întoarcerea în Alexandria a ucis o mulțime de evrei egipteni, zdrobindu‑i în arenă, sub picioarele elefanților. Incidentul este considerat în esență adevărat, deoarece și Josephus îl menționează. Dar apare în diferite versiuni (inclusiv în 3 Macabei 1:1-7), unde se povestește că elefanții s-au repezit în schimb asupra trupelor regelui.[11] Ptolemeu IV și‑a ucis și soția Arsinoe (care îi era și soră), după care s‑a dedat la un trai destrăbălat, alături de amanta sa Agathoclea și de amantul său Agathocles.  

După victoria de la Rafia, puterea lui Ptolemeu IV a slăbit, atât în ce privește competiția cu dinastia seleucidă, cât și în ce privește autoritatea Ptolemeilor în Egipt. Egiptenii băștinași, care fuseseră înarmați în lupta de la Rafia și deveniseră conștienți de puterea lor, s‑au răsculat în sfârșit (206‑204 î.e.n.), sătui de robia ptolemaică și au întemeiat un regat faraonic în Egiptul de Sus, care a durat până în anul 186 î.e.n. În anul 204 î.e.n. Ptolemeu IV a murit, în condiții neclare.   

Dan 11:13‑14: „Regele din nord se va întoarce, ridicând la luptă o mulțime mai mare decât cea dintâi și, după ani, va înainta neîmpiedicat, cu oaste mare și bine echipată. Mulți se vor ridica, în vremea aceea, împotriva regelui din sud. Niște oameni fără căpătâi[12] din poporul tău se vor înălța, pentru a împlini o profeție, dar se vor împiedica.

După 13 ani, în anul 204 î.e.n., Antioh cel Mare, după ce se aliase cu diverse puteri străine și observând ocazia foarte bună, a pornit o nouă campanie împotriva Egiptului. Noul Ptolemeu (al V‑lea), în vârstă de numai 6 ani, era reprezentat de niște regenți, iar băștinașii egipteni erau nemulţumiţi. O conjurație universală se ridica împotriva Ptolemeilor. Prezicerea despre acei „oameni fără căpătâi” dintre iudei (pe care Cornilescu îi numește „o ceată de derbedei”, iar KJV „jefuitorii poporului tău”),[13] s‑a împlinit probabil în unul din următoarele cazuri:

1. Prin trădarea iudeilor filo‑sirieni, care sperau s‑o ducă mai bine sub aripa Seleucizilor, decât sub Ptolemei; filo‑sirienii militau pentru trecerea de partea Seleucizilor în acest conflict. Iudeii au deschis porţile Ierusalimului pentru Antioh cel Mare şi au trecut sub suzeranitatea acestuia. Dumnezeu condamnase de mai multe ori, prin profeţi, alianţele politice ale poporului Său care, în vremea regatului iudeu preexilic, pendula între Egipt şi Asiria (Isaia 30‑31, Ieremia 2:18 etc). Trădarea iudeilor a determinat Egiptul la o expediţie de pedepsire, prin care comandantul ptolemaic Scopas Etolianul a recuperat Iudeea, pentru scurt timp.
2. În acord cu Iosif Flaviu (Ant. XIII. 3: 1‑3), Ieronim (407 e.n.) scrie că în conflictul dintre Antioh cel Mare și Egipt, Iudeea aflată la mijloc era sfâșiată de facțiuni învrăjbite: filosirieni și filoegipteni, și că o mulțime de evrei, în frunte cu un arhiereu pe nume Onias, s‑a refugiat în Egipt, unde a construit un nou templu iudaic la Leontopolis, ceea ce Legea nu permitea (Dt 12:13‑14; 16:5‑7). Schismaticii se lăudau că prin zidirea acestui templu, ei împlinesc profeția lui Isaia (19:18‑20). Dar templul lor nu a rămas în picioare, fiind distrus fără urmă, cu ocazia marelui război al iudeilor de pe timpul lui Vespasian.
3. Pe de altă parte, Sir Isaac Newton, trimite la un alt incident despre care scrisese Josephus (Antichități, cartea XII, capitolul IV. I): „În vremea aceea [când Antioh III făcuse pace cu Egiptul], samaritenii, cărora treburile le mergeau din plin, au pricinuit multe necazuri iudeilor, prădând ogoarele lor sau ducându‑i în robie.”   

Dan 11:15‑16: „Regele din nord va veni, va ridica metereze și va cuceri o cetate cu fortificații; iar oștile din sud, nici chiar luptătorii lor de elită, nu vor putea ține piept, nu vor rezista. Cel ce va veni împotriva regelui din sud va face ce va voi și nimeni nu i se va putea împotrivi. Se va opri și în Țara Frumoasă, și toată[14] [va cădea] în mâinile lui.”

Începea astfel Al Cincilea Război Sirian (202‑196) și numătăroarea inversă pentru Ptolemei. Cetatea întărită din profeție este Paneion (Banias)[15] În c. 199 î.e.n., Antioh cel Mare a bătut forțele egiptene conduse de generalul Scopas și astfel şi‑a asigurat stăpânirea asupra Coelesiriei, Feniciei şi Palestinei.

Dan 11:17: „Făcându‑și planuri să ia în stăpânire întreaga lui împărăție, va face cu el [= cu regele din sud] o convenție. Îi va da în căsătorie o prințesă[16] – ca să‑l distrugă.[17] Dar planul nu‑i va ieși; socoteala lui nu se va împlini.”

În anul 196, Ptolemeu V, un adolescent, a fost întronat ca faraon, eveniment comemorat în faimoasa piatră de la Rosetta (care, după anii 1800, avea să devină cheia descifrării hieroglifelor egiptene). Antioh cel Mare, cu planul de a stăpâni Egiptul, dar şi de a se pune la adăpost în faţa diplomației romane, a încheiat cu Ptolemeu V Pacea de la Lysimacheia (195 î.e.n.), o alianță pecetluită printr‑o logodnă, în care Seleucidul îi oferea Ptolemeului pe fiica sa, Kleopatra I (Syra). Nunta a avut loc la Rafia în anul 193 î.e.n., mirele fiind un adolescent de 16/17 ani,  iar vârsta miresei, din unele calcule iese c. 20, iar din altele iese 10/11 ani. Se spune că zestrea promisă miresei ar fi fost teritoriile Coelesiriei, Feniciei, Samariei și Iudeii, care însă au rămas în fapt sub stăpânirea lui Antioh cel Mare.

Revelația profetică se referă aici și la intențiile rele pe care le avusese Antioh cel Mare când organizase această nuntă imperială. Istoria nu ne poate informa despre intențiile regilor, decât atunci când ele sunt exprimate sau materializate. În orice caz, Egiptul a fost prudent, iar Kleopatra a favorizat mai degrabă interesele politice ale soțului, decât pe ale tăticului. Noul faraon și soața lui au fost divinizați, iar Kleopatra avea să domnească în Egipt ca regentă și după moartea prematură a soțului.  (Ptolemeu V a murit în anul 180, probabil otrăvit de curteni).

Dan 11:18‑19: „Apoi [regele din nord] se va îndrepta spre insule și coaste,[18] cucerind multe din ele, dar un comandant militar va pune capăt acestui afront, întorcându‑l împotriva lui. În urmă, își va îndrepta privirea spre cetățile întărite ale țării lui, dar se va poticni, va cădea și nu va mai fi găsit.”

Profeția descrie expediţiile lui Antioh cel Mare în provinciile elenistice din vest (193‑191 î.e.n.), unde a cucerit mai multe ţinuturi maritime: Hellespontul, Tracia, Eubeea, Samos, Rodos. Prin aceste acţiuni, ca și prin azilul politic oferit lui Hannibal de Cartagina, Antioh cel Mare a intrat în conflict cu Roma, care începuse să joace rolul de „apărător al popoarelor” în zona grecească. Gestul lui Antioh era un adevărat afront adus imaginii Romei, care şi‑a trimis imediat legiunile, în frunte cu generalul Lucius Cornelius Scipio Asiaticul.[19]

Scipio l‑a înfrânt pe Antioh cel Mare într‑o serie de bătălii, culminând cu bătălia de la Magnesia (190 î.e.n.).

Prin pacea de la Apamea, în Frigia (188 î.e.n.), Antioh a fost silit să plătească Romei, în timp de numai 12 ani, imense despăgubiri de război; să renunţe la cuceririle din vest, la flotă şi la elefanţii de luptă; şi să dea ostatici drept garanţie. Cu această ocazie, Antioh III cel Mare l‑a dat ostatic la Roma pe fiul său Mithradates (viitorul rege Antioh IV). În nevoie disperată de bani pentru datoriile de război, Antioh cel Mare a făcut o expediţie de jaf la templele din provinciile orientale. Încercând să ridice tezaurul templului lui Bel din Susa, suveranul şi‑a pierdut viaţa (187 î.e.n.), la vârsta de 54 de ani, lăsând urmaşilor ca moștenire imense datorii de război.

Dan 11:20: „În locul lui se va ridica unul care își va trimite birarul să cutreiere cea mai distinsă parte a imperiului. Dar în scurt timp, acest rege va fi zdrobit –  nu prin mânie, nici prin război.”

 În locul lui Antioh cel Mare, a venit la tronul Siriei elenistice Seleukos IV Philopator (187‑175 î.e.n.), care fusese făcut deja coregent de tatăl său în anul 193. Seleukos IV a trimis pe ministrul său Heliodor, ca să strângă birurile din Iudeea. Dar era vizat în mod special tezaurul templului de la Ierusalim, întrucât Simeon, administratorul templului, se arătase dispus să dea sirienilor tezaurul. Nu se ştie dacă această expediție a avut succes. Marele preot Honia (Onias III) s‑a împotrivit înstrăinării tezaurului. La întoarcerea în Siria, pe 3 sept. 175 î.e.n., Heliodor l‑a otrăvit pe Seleukos IV și l‑a întronat de formă pe minorul Antioh, fiul lui Seleukos IV.  

Regele infam din nord

Dan 11:21: „În locul lui se va ridica un crai parșiv, căruia nu i se dăduse demnitatea imperială. El va veni pe neașteptate și va pune mâna pe împărăție prin mașinațiuni.”

 Moștenitorul legitim al tronului lui Seleukos IV era prințul de coroană, Demetrios. Dar pe acesta Seleukos IV tocmai îl trimisese ostatic la Roma, ca garanție, în anul 177 î.e.n., în locul lui Mithradates, fratele mai mic al lui Seleukos IV. Acest Mithradates, un aventurier fără scrupule,[20] era în Atena când a auzit ce se întâmpla în Siria. A trecut repede în Anatolia și, cu ajutorul regelui Pergamului, a pus mâna pe tronul Siriei în noiembrie 175 î.e.n. L‑a executat pe regentul Heliodor și a început să joace rolul de protector al minorului Antioh, pe care, după câtva timp, l‑a asasinat.

După tot felul de intrigi şi lovituri de teatru, noul ocupant al tronului și‑a luat numele de Antioh IV, la care și‑a adăugat supranumele de Theos Epiphanes („zeu strălucit”), în ton cu politica de zeificare a regilor, pe care o adoptaseră și Ptolemeii și Seleucizii. Antioh IV i‑a liniștit pe romani, promițând plata datoriilor de război, și i‑a ameţit pe sirieni cu retorica lui populistă. După cum este descrisă de istorici, purtarea Epifanului provoca nedumerire, fiindcă nu se ştia dacă este prost sau nebun.[21] De aceea, unii contemporani l‑au numit Epimanes (nebunul), în loc de Epiphanes (strălucitul). Antioh IV a fost primul Seleucid, care a folosit pentru sine epitete divine pe monede.

La Ierusalim, Antioh IV l‑a înlocuit pe marele preot Honia (Onias III) cu Ieșua (Iason), un pontif favorabil elenizării iudeilor (174 î.e.n.). În 173, Antioh IV a reluat planul restaurării Babilonului ca cetate greacă și a trimis o delegație la Roma cu o parte din datoriile de război, pentru a menține relațiile.

Dan 11:22: „Valuri de oști vor trece pe dinaintea lui și vor fi zdrobite. Și chiar reprezentantul legământului [sfânt], va fi zdrobit.”  

După ascensiunea lui Antioh IV Epifanul (175‑164 î.e.n.) a izbucnit din nou conflictul cu Egiptul. Cilicia, care fusese cândva a Ptolemeilor, începuse să se revolte. Antioh IV și‑a refăcut flota şi elefanţii (în ciuda interdicției Romei). În Egipt, regele minor[22] Ptolemeu VI Filometor (fiul Kleopatrei Syra) era reprezentat de doi regenți (Euleu și Leneu), care în anul 170 î.e.n. i‑au pretins lui Antioh IV provinciile intermediare ale Canaanului, ca zestre a Kleopatrei. A izbucnit astfel Al Șaselea Război Sirian (170‑168), adică ultimul. Întâlnindu‑se cu armatele lui Ptolemeu, Antioh IV i‑a bătut pe egipteni între Pelusion și Mt. Kasios (Ras Kurun), la granița dintre cele două imperii (170 î.e.n.).

În acest timp, iudeii erau deja divizați religios. Mulți adoptaseră de bună voie elenismul  (cultura și religia greco‑asiatică). Pe de altă parte, iudeii conservatori, credincioşi Legii se opuneau acestei tendințe, în frunte cu marele preot Honia III, „reprezentantul legământului”,[23] mai-marele religiei iudaice. Preotul Iason (filoelenist), fratele lui Honia, oferise lui Antioh Epifanul 440 talanți de argint pentru primirea oficiului pontifical al iudeilor și încă 150 pentru permisiunea de a ridica un „gimnaziu” (complex olimpic) la Ierusalim.  

Antioh IV îl ridicase astfel ca mare preot pe Iason în locul lui Honia, care a fost îndepărtat din funcţie. La rândul său şi Iason a fost înlocuit de un alt competitor filoelenist, Menelau, care jefuia templul. Tobiazii (sau tubienii, adică urmașii lui Tobia, „slujitorul amonit”, din Ne 2:10, 19; 4:3, 7) i s-au alăturat lui Menelau. Mustrându‑l pentru asemenea fapte, Honia și‑a atras ura lui Menelau, care împreună cu sirianul Andronic, a conspirat la asasinarea credinciosului Honia. Moartea lui Honia a fost foarte mult deplânsă. Până și Antioh a decis să‑l execute pe Andronic.  Honia fusese privit de iudeii credincioși ca fiind adevăratul lor reprezentant.  

Dan 11:23‑27: „Din alianța oferită de el, regele din nord va face o înșelăciune. Se va ridica și se va dovedi puternic, cu puțini oameni. Va intra pe neașteptate în locurile cele mai roditoare ale provinciei, va face ce nu făcuseră nici părinții lui, nici părinții părinților lui, va împărți oamenilor lui pradă, jaf și bogății. Și va face planuri, până la un timp, împotriva unor cetăți întărite. Își va aduna toată puterea și hotărârea împotriva regelui din sud, [ca să vină] cu o mare oștire. Iar regele din sud se va pregăti de război, cu oaste mare și foarte puternică. Dar nu va rezista, fiindcă se vor face conspirații împotriva lui. Cei ce mâncau la masa lui domnească îi vor aduce înfrângerea. Oastea lui va veni ca un potop și vor cădea mulți răniți și morți. Amândoi acești regi vor fi cu inima îndreptată la rău. Stând la aceeași masă, ei își vor spune unul altuia minciuni; dar socoteala lor nu se va împlini, pentru că sfârșitul nu va veni decât la vremea hotărâtă.”

Aici sunt descrise primele campanii împotriva Egiptului și strategia lui Antioh IV. În timp ce Roma era angajată în război cu Macedonia, și niciuna nu putea interveni în Egipt, Antioh IV a folosit ocazia ca să-l invadeze și să-l transforme în provincie seleucidă. S‑a amestecat în conflictul interdinastic dintre frații Ptolemei, care erau nepoții săi de soră, fiii Kleopatrei Syra: Ptolemeu VI Filométor, Kleopatra II (soția-soră a lui Filometor) şi Ptolemeu VII (uneori numărat al VIII-lea) Fyskon („Burtosul”). Frații Ptolemei fuseseră numiți oficial coregenți, și primiseră titlul de „zei iubitori de mamă”, iar anul zeificării lor a fost declarat primul an al unei noi ere a Egiptului.  

Venind inițial cu puţini oameni, pentru a nu trezi bănuielile iubiților săi nepoți, Antioh IV s‑a făcut stăpân pe vechea capitală Memphis şi a declarat război lui Ptolemeu Fyskon, care îşi avea sediul în Alexandria. În spiritul diplomaţiei învăţate perfect la Roma, Antioh a jucat în Egipt o politică perfidă, de destabilizare, pentru a se arăta apoi ca salvator al Egiptului. L‑a capturat pe Ptolemeu VI, iar Ptolemeu Fyskon a rămas astfel singurul faraon. Jucând mereu rolul de protector al lui Ptolemeu VI, Antioh s‑a proclamat regent al Egiptului (170 î.e.n.), reușind astfel ceea ce nu reușiseră niciunul din înaintașii lui. Ptolemeu Fyskon a fost înfrânt, în urma unei trădări manevrate de Antioh IV, prin intermediul miniştrilor Leneu şi Euleu. Însă cei doi regi zei (unchiul sirian şi nepotul egiptean) erau fiecare conştienţi că joacă teatru și că au, de fapt, interese opuse. În aparenţă aliaţi contra lui Physkon, cei doi se înşelau reciproc. În aceste condiţii, Physkon şi Kleopatra II au cerut ajutor Romei.

 Afirmația că „sfârșitul nu va veni decât la timpul hotărât” asociază sfârșitul cu momentul în care regele nordului (pustiitorul) cucerește definitiv Egiptul, cu toate vecinătățile lui (cf. vers. 40‑45). Dumnezeu nu i‑a permis lui Antioh IV să stăpânească tot Egiptul și să rămână stăpân acolo. La judecata de apoi vom înțelege de ce. Foarte probabil, istoria lumii ar fi arătat diferit.

Dan 11:28: „Când se va întoarce în țară cu mari bogății și cu inima împotriva legământului sfânt, [regele din nord] va săvârși rele în drum spre țara lui.”

Lisimah, fratele marelui preot Menelau, se apucase să jefuiască tezaurul templului, în favoarea lui Antioh și cu complicitatea lui Menelau. Ca urmare, iudeii din Ierusalim s‑au răsculat și i‑au copleșit cu pietre, lemne și cenușă pe oamenii lui Lisimah, iar pe Lisimah l‑au ucis. Incidentul a dat lui Antioh un pretext ca să‑i pedepsească exemplar pe iudei, făcând baie de sânge în Ierusalim și jefuind Templul (2Mac 4:39 – 5:16).

Dan 11:29‑32a: „La o vreme anumită, va porni din nou împotriva regelui din sud, dar de data aceasta nu va mai fi ca în primele dăți. Căci vor veni niște corăbii din Kittim, iar el [= regele din nord], plin de ciudă, se va întoarce și, furios contra sfântului legământ, va săvârși iarăși rele. Va fi atent cu cei ce vor părăsi legământul sfânt. Și vor veni din partea lui forţe militare, care vor profana Sanctuarul – cetatea de refugiu – vor înlătura «holocaustul neîntrerupt»[24] și vor instala «abominația pustiitorului»[25]; prin amăgiri, îi va atrage în apostazie pe cei ce vor călca legământul.

Ultima campanie a lui Antioh IV în Egipt. Corăbiile din Kittim evocă străvechea profeţie a lui Balaam (Nu 24:24, Vulg.: venient in trieribus de Italia), despre cei care vor supune Orientul Apropiat. Septuaginta traduce καὶ ἥξουσι Ῥωμαῖοι („vor veni romanii”), iar Biblia de la Blaj (1761): „vor veni asupra lui corăbii şi râmlenii”.

Ca răspuns la apelul unit al fraților Ptolemei, romanii au trimis o deputație în Egipt, venind pe corăbii, ca învingători în războiul contra Macedoniei (168 î.e.n.).[26] Consulul Popilius  Laenas i‑a înmânat lui Antioh IV decizia Senatului de a părăsi imediat Egiptul. La încercările lui Antioh IV de a trage de timp, zicând că ar trebui să-și consulte mai întâi sfetnicii, reprezen-tantul roman (care fusese prieten la Roma cu Mithridates, alias  Antioh IV) a trasat un cerc pe nisip în jurul lui Antioh şi l‑a obligat să dea răspuns Romei înainte de a ieşi din cerc. Uluit de această atitudine dictatorială, Antioh a promis imediat că va părăsi Egiptul și a sărutat mâna întinsă de Popilius Laenas.  

Umilit astfel, frustrat și furios pe evrei, pentru că auzise că s‑au bucurat la zvonul că Epifanul  ar fi murit în Egipt, Antioh IV s‑a retras spre Antiohia. Trecând prin Iudeea, a provocat o persecuţie sistematică, pe motive religioase și economice, pe care istoricii nu reușesc să și­o explice. Păgânismul era tolerant și sincretic cu privire la noi zeități și religii. Noțiunea de persecuție religioasă sistematică și sângeroasă nu existase în lumea antică până atunci. Aceasta a fost invenția lui Antioh Epifanul.[27] Sub pedeapsa capitală, monstrul a interzis sabatul, sărbătorile, circumcizia, legile koșer, posedarea Scripturilor și orice expresie a iudaismului. Serviciul de la templu a fost desfiinţat: jertfa zilnică închinată lui Yahwé a fost înlocuită cu cultul lui Zeus,[28] al cărui idol era sculptat în chipul lui Antioh, iar pe sanctisimul altar de aramă s‑au jertfit porci. Nu puțini evrei, în frunte cu o serie de preoți, acceptaseră deja elenizarea, dovedind apoi exces de zel în convertirea confraţilor lor. Samaritenii de asemenea au fost printre primii care s‑au elenizat și s‑au pus în slujba puterii persecutoare.

Astfel s‑a instituit în Iudeea un sistem de urmărire şi reeducare a nonconformiştilor, o adevărată inchiziție, introdusă de sirienii lui Antioh şi supravegheată de vătafi evrei apostaţi.^[29]

Dan 11:32b‑34: „Dar aceia din popor, care Îl cunosc pe Dumnezeul lor, vor rămâne tari și vor face mari isprăvi. Înțelepții poporului vor învăța pe mulți. Și pentru un timp vor fi doborâți de sabie, de flacără, de robie și de jaf. Când vor fi doborâți, vor primi un modest ajutor, și mulți li se vor alătura din oportunism.”

Iudeii rămași loiali din acea perioadă sunt cunoscuți sub numele de ḥāsîḏîm (devotați, credincioși, evlavioși, cf. Ps 50:5),[30] sau asidei, în limba română.[31] Rezistenţa hasidimilor este descrisă în cărţile istorice 1 şi 2 Macabei și în Antichitățile iudaice ale lui Iosif Flaviu.

Noul Testament face aluzie la această memorabilă rezistenţă:

„unii au fost torturați până la moarte, totuși n-au acceptat târgul care li se oferea, pentru a dobândi o înviere mai bună” ;  „ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin pustiuri, prin munți, prin peșteri și prin găurile pământului.”

(Evrei 11: 35, 38)

Hasidimii s‑au refugiat în munții din sudul Iudeii, dar și acolo au fost urmăriți de persecu-tori, care i‑au atacat în Sabat, înnecându‑i cu fum, într-o peșteră. Mii de credincioși au fost uciși cu sălbăticie de militarii păgâni în cârdășie cu evreii trădători.

 Modestul ajutor în favoarea credincioşilor, la care se referă profeţia, a fost revolta unei familii din neamul preoțesc al Haşmoneilor, originari din cetatea Modein: Matatia, împreună cu fiii săi. Cel mai renumit dintre ei, Iuda „Macabeul”, a condus insurecția contra sirienilor, cu un eroism demn de isprăvile lui Ghedeon și ale altor judecători eliberatori.

Printre urmările  victoriei iudeilor a fost și pedepsirea trădătorilor, a  apostaților care i‑au ajutat pe persecutorii sirieni. Marii preoți  compromiși (descendenți din Țadoc) au fost înlăturați și înlocuiți cu preoți din familia Hașmoneilor. Eliberatorii au recuperat cetatea templului, l‑au curăţat de obiectele și amintirea profanării, pe data de 25 Kislew (decembrie) 165 î.e.n., la trei ani după debutul profanării templului. Evenimentul este celebrat până astăzi la aceeași dată, sub numele de Hanukka, sărbătoarea renovării și reconsacrării templului (In 10:22).

Dar, ca după orice revoluție și după orice victorie, oportuniştii s‑au înghesuit în rolul de eroi ai credinței. Luptele grele contra sirienilor au continuat, până când iudeii au obținut o semi-autonomie (140‑110 î.e.n.), iar mai târziu, independența (110‑63 î.e.n.). În urma acestor evenimente, iudeii au dezvoltat treptat un regat pontifical puternic, care s‑a extins în zonă. Regatul iudeu s‑a aliat cu romanii, pentru protecție, a distrus templul samaritenilor, a circumcis și iudaizat forțat pe idumei (rămășițele edomiților) și în final a căzut în mâinile romanilor, care au profitat de luptele fratricide dintre ultimii pretendenți Macabei (66‑37 î.e.n.). În alianță cu romanii, idumeul Herodes (Irod), fiul lui Antipater (șambelanul pontifului Hircan II), s‑a înfipt în scaunul regal, măcelărind adversari și suspecți, și întemeind dinastia herodiană, care a guvernat între anii 37 î.e.n. – 92 e.n. Între timp, Iudeea a devenit provincie romană în anul 6 e. n., administrată de un procurator.

În perioada macabeeană, urmașii preoților înlăturați, precum și alții cu gândire asemănătoare, au format secta elitistă a saducheilor (aram. çəḏûqqāᵓê „țadochizi”, „urmași ai lui Țadoc”), cu tendințe seculare. Pe de altă parte, urmașii hasidimilor au căpătat numele de farisei (aram. pərîšāᵓê „separați”), de esență tradiționalistă. Din rândurile acestora au fost cei mai mulți învățați și credincioși evrei. Unii dintre farisei au acceptat creștinismul; dar saduchei creștinați nu se menționează. Saducheii alcătuiau elita Marelui Sanhedrin, tribunalul religios care a condamnat pe Iisus și pe apostolii Lui.    

Antioh IV a dispărut de mult (164 î.e.n.), lovit de boală, în război cu parţii în Orient. Domnise 11 ani închinaţi tainei fărădelegii, în care a dezvoltat un model de politică religioasă pe care a lăsat‑o moștenire iudeilor, creştinilor, islamicilor și etc. Persecuţiile lansate de el sunt tipice pentru tot ce avea să sufere poporul lui Dumnezeu peste secole şi milenii. De aceea, profeția încheie istoria războaielor siriene în acest punct focalizat, după care face salt peste secole (ca în versetele 3 și 5).

Dan 11:35: „Și dintre cei înțelepți vor fi doborâți, ca să fie încercați, curățați și albiți până la timpul sfârșitului. Încă mai este, până la acea vreme hotărâtă.”

Înțelepții din acest capitol sunt definiți ca oameni care „Îl cunosc pe Dumnezeul lor” (Dan 11:32), care rămân statornici, acționând în acord cu Legea și deschid mintea altora (v. 33); ei sunt martiri și mărturisitori ai credinței, ducând pe mulți, prin exemplu și cuvânt, la calea cea dreaptă (Dan 12:3). În timp de pace și prosperitate sunt mulți care profesează formal religia, și care în încercare ar părăsi credința, Dumnezeu permite încercări pentru purificarea spirituală a poporului Lui (Mat 3:12). Referirea la încercări prin trei verbe diferite este un mod de a sublinia nevoia acestei „cerneri” a caracterelor credincioșilor.[32]

Acest verset este cheia marii profeţii din cap. 11, arătând că scopul principal al lui Dumnezeu este purificarea poporului Lui. Acest scop a rămas valabil până la încheierea timpului de probă (Dan. 12: 8‑10). Expresia „până la vremea sfârşitului” îl scuteşte pe înger de a mai relata în detaliu cele scrise în Cartea Adevărului. Dacă domnia malefică a lui Antioh, de numai 11 ani, este descrisă de înger în 14 versete, atunci domnia Antihristului din cap. 7, care avea să persecute pe sfinţi 3 ½ vremi (1260 ani), ne‑am aștepta să fie descrisă proporțional în peste 1600 versete!  Dar îngerul a prezentat episodul persecuției lui Antioh ca tipar general al persecuțiilor de mai târziu, doarece este suficient să învăţăm din lecţia aceasta tot ce avea să urmeze până în zilele noastre și mai departe.

Iisus a aplicat această profeție (Dan 11:31‑35) la timpul viitor (Mat 24:15), ceea ce avea să se împlinească în războaiele romane contra Ierusalimului, în anii 70 și 135 și a persecuțiilor sistematice împotri-va creștinilor. Aceasta înseamnă că profeția despre profanarea Casei lui Dumnezeu și despre persecuții nu s‑a împlinit definitiv odată cu moartea lui Antioh Epifanul. Iisus a prevăzut că persecuțiile se vor repeta până la a doua venire a Lui (Mat 24:8‑10, 13).

„Lumea este întărâtată de spiritul războiului. Profeţia din capitolul 11 al lui Daniel aproape a ajuns la împlinirea ei completă. O bună parte din istorie, care a împlinit această profeţie, se va repeta. În versetul 30, se vorbește astfel despre o anumită putere: ‘Se va supăra, se va întoarce și se va mânia împotriva legământului sfânt, va acționa, se va întoarce și se va înțelege cu cei care părăsesc legământul sfânt’. Scene asemănătoare cu acestea vor avea loc. […..] Este imposibil să ne facem vreo idee cu privire la experiența poporului lui Dumnezeu, care va fi în viață pe pământ, atunci când slava cerească va fi întrepătrunsă cu repetarea persecuțiilor din trecut.” (EGW, 9T 14, 16).[33]

După cum Antioh este umbra şi modelul lui Antichrist şi al următorilor persecutori, tot astfel, persecuţia lansată de el este umbra persecuţiilor ulterioare:

• Persecuţia lui Antioh împotriva credincioșilor evrei a durat 3 ani (168‑165 î.e.n.).
• Persecuţiile împotriva creștinilor din partea iudeilor și a Romei păgâne au durat, cu multe intermitențe, aproape 280 ani (34‑313 e.n.). Persecuții sporadice ale creștinilor în alte țări păgâne (Imperiul Part etc.).
• Persecuții sporadice ale creștinilor în țările islamice (sec. VII‑XXI). 
• Persecuțiile deschise sau acoperite din epoca dictaturilor anticreștine seculare, comunis-te și naziste (1917‑1989 +).
• Persecuţiile sistematice împotriva „ereticilor”, sectanților, evreilor, păgânilor, musulma-nilor, din partea Imperiului Roman Creștin și din partea statelor europene medievale, sub influența dominantă a Papalității; de departe, cea mai lungă și mai înfiorătoare persecuție, de peste 1500 de ani (313‑1848). Aici se poate adăuga și ultima persecuție (crâncenă, dar foarte scurtă, potrivit cu Apocalipsa 13), când va reînvia vechiul regim „creștin”.

Antichristul ca rege din nord

Dan 11:36‑39: „Regele acela va face ce va voi. Se va înălța și se va da mai mare decât orice zeu. Va spune lucruri nemaiauzite despre Dumnezeul dumnezeilor și îi va merge bine, până se va consuma Mânia[34] – pentru că ce s‑a hotărât, se va împlini. El nu se va uita nici la Dumnezeul părinților lui, nici la atracția femeiască,[35] ci se va înălța mai presus decât toate acestea. De pe poziția lui, îl va cinsti pe zeul fortărețelor: unui zeu pe care nu‑l recunoșteau părinții lui, îi va aduce cinste cu aur și cu argint, cu pietre scumpe și obiecte prețioase. Cu acest zeu străin va lucra în folosul cetăților întărite. Celui care îl va recunoaște, îi va da mare cinste, îl va pune să domnească peste mulți și îi va împărți pământ ca răsplată.

Aceasta nu poate fi o descriere a lui Antioh IV, care era atașat de zeii lui strămoșești și amator de femei. Profeția aceasta descrie pe Antihristul din scrierile lui Ioan (1In 2:18, 22; 4:3; 2In 1:7; Ap 13:1‑9), așa cum a fost interpretarea istorică dominantă. Aceeași profeție se reflectă în previziunile lui Pavel despre apostazia care urma să apară în Biserică (2Tes 2:3‑12). Antihristul a fost deja descoperit în Daniel 7: 8, 11, 21‑22, 24‑25, unde acel „corn” infatuat și calomnios (singurul care are ochi și gură), iese din capul fiarei romane, după apariția primelor 10 state moștenitoare ale Imperiului Roman creștin. Prin urmare, Antihristul trebuie să fie o putere istorică și, în același timp, având rol escatologic.

 În 2Tes 2:3‑12, unde apostolul vorbește despre „omul fărădelegii” care urma să vină, se referă la profețiile lui Daniel, pentru că numai aici se vorbește despre un conducător mondial care avea să apară după ce Roma persecutoare, obstacolul din calea apostaziei, avea să‑și piardă puterea. Și numai aici era scris că geniul apostaziei Bisericii avea să exprime pretenții divine și să se instaleze chiar „în templul lui Dumnezeu” (2Tes 2:4; Dan 8:11, 25), care pe pământ este Biserica vie.[36] Lui Pavel i s‑a descoperit incomplet acest subiect, așa cum lui Daniel îngerul i‑a descoperit incomplet viitorul, în prima fază (Dan 7:16‑17), și nici în a doua fază nu i s‑a descoperit totul (Dan 7:23‑25).

Profeția este doar o schiță incompletă, o umbră a realității (1Cor 13:9, 12). În cazul profeției lui Pavel, nu trebuie să ne imaginăm că lui i s‑a descoperit complet ce va întâmpina Biserica în era creștină. În primul rând, el nu avea perspectiva unei ere creștine; dimpotrivă, era convins că Parusia și sfârșitul lumii vor avea loc în generația sa.[37] De aceea, el a prevăzut că „omul fărădelegii” va fi un individ, care va afecta în mod dezastruos Biserica; și că acest individ cu pretenții divine și cu caracter demonic va fi distrus la apropiata venire a lui Iisus (2Tes 2:8). Faptul că Pavel se gândea la un fenomen apropiat, nu la o manifestare politică peste două milenii, este că această „taină a fărădelegii a început deja să lucreze” (2Tes 2:7).

Previziunea lui Pavel era condiționată, nu doar imcompletă. Nu era obligatoriu să se împlinească exact în felul în care a rămas scrisă (cf. Ier 18:7‑10; Iona 3:10; Lc 7:30). Profeția lui Daniel nu prevăzuse că Antihristul urma să apară în poporul lui Dumnezeu. Biserica era avertizată astfel de ceea ce, într‑un viitor foarte apropiat, putea realiza diavolul, prin ereziile semănate de el.  

Pentru Pavel, cel mai mare pericol pe care‑l întâmpina Biserica era erezia spiritualistă, promovată de precursorii gnosticismului, care predicau că Parusia și învierea morților au avut loc deja (2Tes 2:1‑2; 1Tim 1:20; 2Tim 2:17‑18), cu alte cuvinte, toate acestea s‑au realizat în mod spiritual, că nu va fi o Parusie vizibilă și o înviere trupească.

Interpretarea lui Ioan despre Antihrist este de asemenea incompletă. Biserica nu avea nevoie atunci de toate informațiile la acest subiect și nici nu i‑ar fi făcut bine o descoperire mai exactă și mai amplă. Ioan vedea chipul lui Antichrist în ereticii spiritualiști ai timpului său, așa numiții gnostici docetiști, care nu credeau că Christos venise în lume în trup uman real, de carne, ca orice om, ci în trup aparent, ca un spirit (1In 4:23; 2In 1:7). Mincinosul și Antihristul este cel care nu recunoaște că Iisus este Christosul / Mesia (1In 2:22‑23).

Dar Ioan omite aici faptul că mărturisirea de credință corectă, ortodoxă nu este un test suficient al dreptei credințe. Faptul că un individ sau o instituție recunoaște public credința în Christos, cel venit în trup, nu este o dovadă suficientă a autenticității creștine pentru toate timpurile. Toate spiritele necurate, când vedeau pe Iisus, strigau: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu!”, dar prin lucrarea pe care o făceau, arătau că sunt spirite posesive, cărora le place să chinuie mințile și trupurile oamenilor și să se opună pe orice cale planului lui Dumnezeu și misiunii Evangheliei. [38] Ne așteptăm ca adevăratul Antichrist să apară la televizor și să se prezinte: „Eu sunt Antihristul” și apoi să înjure pe Dumnezeu și pe Christos în direct? Dimpotrivă, Satan se prezintă ca trimis special al lui Dumnezeu și ca sol al luminii (2Cor 11:14‑15).

Antichristul din Daniel 11:36‑19, ca și omul fărădelegii din scenariul lui Pavel, este descris ca un individ, ca și cum ar fi ultimul reprezentant al împărăției din nord. Acesta este un tip care „face ce vrea”, întocmai ca despoții persani (Dan 8:4c) și ca Alexandru cel Mare (Dan 11:3, 35), ca și cum ar fi Dumnezeu. Într‑adevăr, obiceiul suveranilor orientali de a‑și aroga pretenții divine, cutumă preluată de regii elenistici și apoi de romani, nu este un secret. Dar fie că sunt formulate mai direct sau mai subtil, pretențiile papilor medievali sunt și mai uluitoare, deoarece și‑au asumat chiar în cadrul Bisericii universale onoarea care se cuvine numai Dumnezeirii.

„Papalitatea […] este fantoma lui Petru, încoronată cu umbra diademei vechilor cezari”[39], cel mai proeminent scandal al creștinătă-ții, o escrocherie de proporții istorice. Nesfântul scaun s‑a dovedit a fi „sfântul Satan,”[40] cea mai expresivă manifestare a „dumnezeului lumii acesteia” (In 12:31; 2Cor 4:4), uzurpatorul tronului lui Christos. În timp ce Christos, ca Dumnezeu Atotputernic (Ap 1:7‑8; 19:6‑7) și Domn al Domnilor (Tit 2:13; Ap 17:14), singurul om asemenea lui Dumnezeu (In 14:9; Evrei 1:3) S‑a umilit până la moarte (Flp 2:6‑11), falsul Vice‑Christos s‑a înălțat nu doar mai mult decât Petru – care nu avea gardă elvețiană și care a murit pe o cruce inversă –, ci chiar mai mult decât Christos, a cărui regalitate este nelumească (Mt 26;52‑53; In 18:36) și care a învins prin adevăr, prin dragoste și jertfă (In 8:44; 2In 1:3).

Papii însă au acceptat acel pact cu diavolul, pe care Iisus îl refuzase categoric (Mat 4:8‑10), și au dominat în spiritul cezarilor, ba mai mult, prin fals teologic și politic, ținând sub papucii lor conștiințele credincioșilor. Timp de peste 1200 de ani, pentru scaunul pontifical s‑au cheltuit tone de aur și s‑au vărsat râuri de sânge. Toate acestea, doar pentru a apăra o infailibilă aroganță. Creștinătatea s‑a ales cu multe blesteme gratuite din partea ierarhiei romane, în timp ce binecuvântările promise au fost puține și foarte scump plătite. Patriarhul întregii lumi, care în mod cinic se recomanda și încă se recomandă ca „servul servilor lui Dumnezeu”, a acceptat roluri divine, adevărate blasfemii asurzitoare, pe care creștinii din primele secole („părinții”) nu le‑au cunoscut și nu le‑au prevăzut. Probabil cea mai evidentă manifestare a acestui spirit au fost nerușinatele dictate ale papei Grigore VII:

 „1. Papa este de o demnitate atât de înaltă, încât el nu este doar un om, ci ca și cum ar fi Dumnezeu și vicar al lui Dumnezeu; […] 5 & 7. numai Papa este numit preasfânt; […] 13. de aceea, Papa este încoronat cu o întreită coroană, ca rege al cerului, al pământului și al infernului; 14. superioritatea și puterea pontifului roman nu cuprinde doar lucrurile cerești, ci și pe cele pământești, pe cele de sub pământ, și chiar pe îngeri, față de care el este mai mare: 15. așa că, dacă ar fi posibil ca îngerii să se rătăcească în credință, sau să gândească contrar credinței, ei ar putea fi judecați și excomunicați de Papă…; 16. Papa este atât de mare în demnitate și putere, încât formează unul și același tribunal cu Christos;  17. așa încât orice ar face Papa, este evident că vine din gura lui Dumnezeu;  18. în ce privește autoritatea Papei, Papa este ca și Dumnezeu pe pământ, principe unic al credincioșilor  lui Christos, cel mai mare rege al tuturor regilor, având plinătatea puterii, căruia îi sunt încredințate de Dumnezeu toate guvernele imperiilor pământești și cerești; […] 30. Papa are o atât de mare autoritate și putere, încât poate modifica, clarifica și interpreta chiar legile divine.[41]

Într‑adevăr, dacă papa poate modifica legile divine, sub motiv că le clarifică, singurul lucru clarificat este că domnia sa se crede mai deștept decât Dumnezeu. Acest spirit, indiferent ce nume istoric a purtat și cum s‑a tradus în pretenții, este spiritul Satanei, care urmărește distrugerea spirituală și fizică a oponenților – acțiuni pe care suporterii papismului încearcă să le scuze și să le justifice. Orice om de bun simț se umple de indignare când ia cunoștință de metodele  inchiziției și de celelalte mijloace silnice de „mântuire” a celor care nu acceptă bucuroși papolatria.

Religia Antichristului Roman și a Bisericii pe care o guvernează, în afara căreia, spun ei, nu există mântuire, este religia supușeniei oarbe, o degradantă aservire a conștiinței omului față de alt om:

„Chiar dacă Papa ar fi întruchiparea lui Satan, n-ar trebui să ne ridicăm capul împotriva sa, ci liniştiţi să‑l lăsăm să se odihnească la sânul său. Cel care este rebel faţă de Părintele nostru este condamnat la moarte, pentru că ceea ce facem pentru Papa, pentru Christos facem: dacă onorăm pe Papa, onorăm pe Christos; dacă dezonorăm pe Papa, dezonorăm pe Christos. Ştiu bine că mulţi se apără zicând cu mândrie: ‘Aceştia (clericii) sunt atât de corupţi, şi fac tot felul de rele!’ Dar Dumnezeu a poruncit ca, chiar dacă toți preoţii şi Acela care este Christos‑pe‑pământ ar fi diavoli întrupaţi, noi să le fim ascultători şi supuşi, nu de dragul lor, ci de dragul lui Christos, ascultând de El.” (Sf. Caterina de Siena, 1378).[42]

Totuși, Christos este singurul preot legitim, singurul pontif ales de Dumnezeu. Prin urmare, orice papă este un antipapă, un antihrist. Adevărații protestanți au recunoscut că papa este antichristul, așa cum notează și Enciclopedia Catolică:

„Ereticii valdenzi și albigenzi, ca și Wyclif și Hus, l‑au numit pe Papa cu numele de Antichrist; dar în cazul lor, expresia era numai o metaforă. Abia după apariția Reformei acest nume a fost aplicat Papei în sensul lui propriu. Apoi a trecut practic în crezul luteranilor, și a fost serios apărat de ei până târziu, chiar pe la 1861, în Zeitschrift für lutherische Theologie.   (Maas, A. „Antichrist.” The Catholic Encyclopedia. Vol. 1. New York: Robert Appleton Company, 1907; 10 Apr. 2020).

Papii moderniști au început să recunoască public unele din relele pe care Biserica le‑a făcut în trecut, ceea ce pare să fie o invitație la împăcare. Dar Biserica Romano‑Catolică este totuși mai interesată să țină istoria reală sub preș, să minimalizeze și să scuze actele de genocid pe care ea le‑a încurajat sau le‑a permis, ca să‑și promoveze ereziile ei. Scaunul papal nu a excelat vreodată în ce privește respectul față de adevăr și față de libertatea religioasă. Astăzi încă se pot vedea la Vatican, pictate în loc strategic, în Sala Regia, patru fresce ale lui Georgio Vasari, care celebrează masacrarea hughenoților din Noaptea Sfântului Bartolomeu (23‑24 August 1572). Papii care au instigat la asemenea violențe, sau au permis uciderea „ereticilor”, nu au fost nici până astăzi anatemizați sau condamnați de Biserică.

Afirmația că Antihristul „nu va lua în seamă …. nici atracția femeiască”,[43] trădează caracterul demonic al acestui tip uman, în care până și dorința sexuală este sublimată în favoarea cultului personal. Într‑adevăr, în ciuda câtorva papi care au fost notorii în ce privește imoralitatea sexuală, și în ciuda zvonurilor de acest gen, celibatul obligatoriu este specific întregii ierarhii romane, fiind impus de papalitate.

„Zeul fortărețelor” apare în Daniel 11 ca fiind singura slăbiciune a Antihristului, în afară de cultul propriei persoane. Expresia merită o cercetare mai profundă. Pentru moment, este suficient să menționăm că termenul ebraic maᶜuzzîm,[44] este folosit de Daniel cu sensul de protecție (Dan 11:1, cf. Na 1:10), fortăreață sau cetate, ca simbol al puterii (Dan 11:7, 10, 19, 39).

 Odată cu anul 502, papa a fost recunoscut pentru prima dată ca judecător suprem, deasupra legilor omenești,[45] iar în anul 508, ierarhia papală a câștigat primul război împotriva ereticilor (arieni), cu sabia lui Clovis, regele proaspăt botezat al francilor, campionul catolicismului și reprezen-tantul onorific al imperiului în Occident. Noul stat creat în anul 508, cu capitala la Paris, avea să devină temelia Imperiului Romano-German, coloana vertebrală a Europei medievale. Astfel cultul papal, promovat prin politică lumească, prin constrângere și violență este foarte bine numit în profeție „fărădelegea / apostazia (sau abominația) pustiitorului” (Dan 8:13; 11:31), care urma să fie așezată în Biserică, în templul lui Dumnezeu.

Antichristul a inversat cântarea lui David și a lui Luther, „Ein feste Burg ist unser Gott” (Cetate tare‑i Dumnezeu), transformând-o în „Cetatea tare‑i dumnezeu”. Mulți lideri religioși au căutat avantaje politice, pentru ca ierarhiile bisericești să facă legea, sau cel puțin să fie deasupra ei, dar episcopii de Roma au fost singurii care au reușit să‑și facă un stat bisericesc independent, pentru ca geniul papal să aibă protecție politică, militară și economică proprie, în afară de protecția generoasă oferită de guvernele pământești. Originile modeste ale acestui stat trebuie căutate în evenimentele din anul 538, când sediul papalității, Roma – eliberată de ostrogoți și supusă teoretic Imperiului de Răsărit – a început să manifeste în practică tot mai multă autonomie politică, iar după anul 755 și‑a lărgit foarte mult domeniile în Italia, cu ajutorul francilor și cu ajutorul unui act fals, numit Donația lui Constantin. Aceasta se numește în istoria Bisericii „puterea temporală a papilor”.[46]

Dar termenul maᶜoz / maᶜuzzîm are și alte semnificații: este folosit figurat, cu sens politic (Is 30:2‑3 azil politic), religios sau militar (coiful, protecția capului, cf. Ps 60:9). Sanctuarul de la Ierusalim este de asemenea numit maᶜoz, ca loc de protecție sau refugiu (Dan 11:31);[47] la fel și capiștea idolatră pe care a dărâmat‑o Ghedeon (Jud 6:25). Unii învățați propun citirea maḫôz / məḫôzîm, care s‑ar referi la locuri de comerț: târguri, piețe, porturi, sau cetăți‑temple.[48]

Indiferent ce soluție lingvistică am prefera, nu este un secret că papalitatea adoră puterea și că fortărețele și piețele ei sunt templele pseudocreștine: biserici, catedrale și mănăstiri. Petru și Pavel nu aveau habar de această divinitate a luxului bisericesc. Ei cheltuiau banii pentru misiunea Bisericii, nu pentru zidiri întemeiate pe oase de morți și care adăpostesc idoli botezați. Referirea la aur, argint, pietre prețioase și lucruri scumpe are un puternic ecou în Apocalipsă, unde negustorii lumii fac schimburi cu „Babilonul”, oferind înainte de toate, exact astfel de valori (Ap 18:11-12). 

Este știut că papalitatea a încoronat sau a detronat regi, în funcție de fidelitatea lor față de proiectele papale. În sec. XV‑XVI, papalitatea a fost chemată să arbitreze la împărțirea noilor pământuri de peste mări, între portughezi și spanioli. Scaunul papal a ținut să joace rolul de stăpân al lumii, de împărțitor suprem al privilegiilor politice.    

Timpul sfârșitului și ultima confruntare

Dan 11:40a „La vremea sfârșitului, regele din sud se va năpusti asupra lui.”

După descrierea hipertrofiată a Regelui din Nord în ipostaza lui Antichrist, versetele 40‑45 continuă conflictul dintre acesta și Regele din Sud. Reînnoirea conflictului începe cu un atac neașteptat al Regelui din Sud – Egiptul. Dar un al șaptelea război sirian, așa cum îl descriu în mod literal versetele 40‑45, pur și simplu nu a existat și nici nu mai poate exista, deoarece atât ptolemeii, cât și seleucizii au dispărut din istorie de peste 2000 de ani. Antihristul, a cărui domnie este asociată aici cu „țara din nord” (o denumire biblică a Babilonului),[49] este o putere politico‑religioasă cu pretenții universale, care nu vine din nordul geografic față de Țara Sfântă, și care nu este mai interesat de Egipt, decât de Japonia.

Critica distructivă afirmă că aici autorul ar fi făcut o prezicere hazardată – și, ca urmare, eșuată – despre Antioh Epifanul şi despre Ptolemei. Dar scenariul și limbajul acestui text infirmă ideea că acesta ar fi fost un scenariu confecționat pe vremea lui Antioh. Acest text este sigur anterior epocii elenistice, din mai multe motive. Nu este menționat numele romanilor, în schimb sunt prezenți Edom, Moab și Amon (Dan 11:41), care în sec. II î.e.n. erau pe cale de dispariție. Și unde este menționarea arabilor nabateeni, care în epoca elenistică erau mult mai importanți în zonă, decât Edom, Moab și Amon (1Mac 5:25; 9:35). Sunt mențioate diverse mijloace militare: care de luptă și corăbii (Dan 11:40), dar lipsesc elefanții de luptă (1Mac 1:17‑19).

Nici un cuvânt de origine greacă nu apare în ebraica acestui capitol. Singurele împrumuturi care apar sunt doi termeni vechi persani din limbajul de curte (path‑bag < pati‑baga = bucate împărătești, delicatese: Dan 11:26; appéden < apadana = palat, Dan 11:45), termeni care nu mai sunt folosiți în ebraica târzie. Este improbabil ca autorul, despre care se presupune că ar fi scris această „ficțiune profetică” pentru a încuraja pe iudeii persecutați, să umfle dincolo de orice credibilitate figura lui Antioh și apoi să mai prezică o invazie a Egiptului, dublată de o nouă persecuție împotriva iudeilor. De ce n‑ar fi prezis, mai degrabă, că romanii vor cuceri și Siria și Egiptul? Ce interes ar fi avut să prezică un succes politic total al persecutorului?

În era creştină, când Israelul lui Dumnezeu este universal,[50] nemaiavând un stat teocratic în Canaan,[51] nord şi sud au în acest caz, doar valori simbolice, reprezentând două mari puteri mondiale, într-un sens mai degrabă spiritual, decât politic. Cei doi poli ai lumii moderne, regimul pseudocreștin și regimul secular, sunt identificați aici ca un limbaj hermeneutic, așa cum în limbajul convențional politic se vorbește despre „dreapta” și „stânga”.

Noii hasidimi, pe care i‑a persecutat Antichristul roman timp de 1260 de ani, nu au fost doar evrei, ci în cea mai mare parte, creștini non‑conformiști. Toți aceștia au fost împrăștiați prin Europa și prin alte locuri din lume, nu au fost rezidenți ai Țării Sfinte. Credincioșii din era creștină devin cetățeni ai Israelului spiritual și ai Ierusalimului de sus (Gal 4:25‑26), nu ai Ierusalimul pământesc. Iar dacă „țara din nord” are un sens codificat, apocaliptic; și dacă „țara minunată/slăvită” nu se mai referă la Israelul politico‑geografic, ci la întregul „măslin altoit” (Rom 11:16‑26), adică la poporul lui Dumnezeu din orice neam, atunci și „țara din sud”, Egiptul, trebuie să aibă o semnificație universală, în contrast cu Babilonul apocaliptic.     

Cele două puteri combatante în timpul sfârșitului sunt prezente în geografia codificată a Apocalipsei, ca două tendințe extreme opuse:

1. Babilonul apocaliptic (imperiul religiei politice: Ap 14:8; 17:5) care trebuie părăsit de poporul lui Dumnezeu (Ap 18:4):
2. Egiptul apocaliptic (Ap 11:8), mai precis „Sodoma și Egiptul”, imoralitatea și sclavia, din care copiii lui Dumnezeu (Lot, Israel) au trebuit să iasă, fără să se mai uite înapoi, fiindcă Dumnezeu i‑a „scos” (Gen 19:16‑17, 26; Dt 17:16; Ier 31:32a).

În sens spiritual cei doi suverani, „nordul” și „sudul”, care se bat în timpul sfârșitului, pot fi văzuți ca entități politologice contrastante, ca în tabelul de mai jos: 

Unii interpreți au încercat să‑și imagineze acest conflict cu jucători moderni, în același spațiu geografic oriental, așteptând în zilele noastre apariția lui Antichrist sau a unui Gog modern din nordul mai îndepărtat, care să invadeze și să înșele Israelul modern (cf. Ez 38‑39). În locul Egiptului Ptolemaic, unii se gândesc la rolul pe care l‑ar putea juca Egiptul islamic, sau lumea islamică în general. Există multe speculații interesante, dar imaginația și ghicirea, fie și inofensive și nevinovate, nu sunt suficiente ca metodă de interpretare.

Noțiunea de timp al sfârșitului merită urmărită în acest capitol. Antioh Epifanul este împiedicat în tentativa de a ocupa definitiv Egiptul, deoarece încă nu venise vremea sfârșitului (11:27b). Persecuția crâncenă, pe care el a stârnit‑o, a fost îngăduită de Dumnezeu pentru desăvârșirea credincioșilor, și nu avea să fie ultima, ci să continue astfel până la vremea sfârșitului (11:35).  Persecuțiile Romei, cele mai multe în faza dominației lui Antichrist în creștinătate (538‑1798), trebuiau să se încheie odată cu apariția revoluțiilor seculare în Europa. În v. 40, puterea care se ridică „la vremea sfârșitului” în rolul de Egipt, cu pretenții universale și opusă Antichristului roman („babilonian”) este revoluția seculară, care a început în Franța (1789‑1798), a fost exportată apoi în toată Europa și continuată de alte revoluții, în mod special de revoluțiile comuniste asociate cu cele două războaie mondi-ale, cu influență universală.

Odată cu revoluțiile seculare, apariția statului laic în toate țările de tradiție creștină a adus în lume, odată cu democrația, libertatea de conștiință, libertatea religioasă sub toate formele ei, ca un drept al omului, împreună cu alte drepturi și libertăți constituționale. Dar în prea multe cazuri, constituțiile nu s‑au respectat, iar statul, care abandonase o ideologie religioasă confesională, a adoptat alte ideologii: deismul, cultul liderului și al patriei, marxismul, naționalismul, fascismul, național‑socialismul (nazismul), în numele cărora a persecutat pe nonconformiști. După cum în trecut, atât Seleucizii, cât și Ptolemeii se proclamau zei, dar se purtau ca niște demoni, zdrobind lumea sub copitele elefanților lor îmbătați, Sudul politicii din era creștină a schimbat cultul ierarhiei bisericești pe cultul de stat. Statul laic este un proiect politic, un ideal, dar ideea nu este agreată de nostalgicii vremurilor voievodale și nu a fost respectată nici de puterile seculare moderne, care au depins sau depind de ideologii naționale sau internaționale radical‑umaniste, anticreștine.

Să urmărim logica timpului din această ultimă profeție. Mai întâi, să reținem că timpul sfârșitului (al celor trei vremi și jumătate din Dan 7:25, 28, sau au al celor 2300 zile din Dan 8:14, 17, 19) a fost  pecetluit (Dan 8:26). În Dan 10:14 ni se spune că urmează „încă o profeție cu privire la acele zile”, adică profeția din capitolele 11‑12. În Daniel 11 cititorul este avertizat că evenimentele care ar putea aduce „sfârșitul” sunt sub controlul lui Dumnezeu. În Dan 11:35 Antioh III cel Mare nu va reuși să ocupe Egiptul prin stratagema căsătoririi fiicei lui cu tânărul Ptolemeu (Dan 11:17). Antioh IV Epifanul, nu va reuși să ocupe complet și definitiv Egiptul, pentru că, după cât reiese din context, așa ceva ar fi însemnat „sfârșitul”, iar sfârșitul nu urma să aibă loc atunci, ci „la vremea hotărâtă” (Dan 11:27).

În Dan 11:35, suntem înștiințați că nici chiar persecuția nu avea să aducă sfârșitul, decât atunci când planul lui Dumnezeu de a curăța pe poporul Lui (de păcat și de nelegiuiți) se va realiza, pentru că „ce este hotărât se va împlini” (Dan 11:36). În Dan 11:40 suntem informați că ultima confruntare dintre cele două puteri mondiale (văzute în sens spiritual) va marca „timpul sfârșitului”. Primul care atacă („regele din sud”, revoluția seculară) va fi și primul care dispare de pe scena istoriei în timpul sfârșitului; iar marele învingător, Antichristul „din nord” își găsește sfârșitul în culmea gloriei, împiedicându‑se de bietul Ierusalim al lui Dumnezeu. (Comparați cu invazia lui Sanherib, Is 37:35‑38).

Dan 11:40b: „Atunci regele din nord va înainta furtunos împotriva lui, cu care și călăreți și cu multe corăbii; va intra în diferite țări, își va revărsa oștile și le va inunda.”

Asaltul dinspre polul sud al lumii politice încă are urmări. Dacă în formele cele mai agresive, comuniste, secularismul aproape a capitulat, totuși acum în anul 2020 el încă domină scena politică. Nordul politic a opus rezistență atacului descreștinării și a marcat o primă victorie, odată cu debutul relaţiilor oficiale între Vatican şi SUA (1984), vizita lui Gorbaciov la Vatican (1989) și căderea celor mai multe regimuri comuniste (1989‑1993). Tendința aceasta va continua, până când Nordul politic al lumii va înfrânge definitiv ideea de stat laic. Este dificil de spus acum că replica furtunoasă a nordului s‑a împlinit în evenimentele menționate, din anii 1984‑1993, dar când constituțiile statelor moderne se vor întoarce la modelul teocrației medievale, evenimentele care vor înfrânge secularismul se vor desfășura spectaculos și rapid.

 Antichristul de la Nord pare să pregătească strategii noi, recunoscând oficial drepturile omului și statul laic, ba mai mult, ridicându‑și vocea în favoarea drepturilor omului, în interpretare internațional‑socialistă. În scopul unei noi ordini mondiale, nu aceea visată de umaniștii seculari, ci una în care, dincolo de confesiunile creștine, toate religiile să se alieze în construirea unei societăți drepte, egalitare, verzi și pașnice, prezidată de un „sfânt părinte” modest, pocăit și extrem de popular. Lumea pare să se întoarcă pe dos: Antichristul roman, cu bonetă iacobină?  Liniștea relativă de astăzi, dinaintea furtunii, încă ne permite să facem totul felul de speculații. Apar tot felul de teorii conspiraționiste și diversioniste, care să arate că dușmanul nu ar fi acolo, ci dincolo.

Descrierea contraatacului lui Antichrist este făcută în limbajul contemporan lui Daniel, dar putem înțelege că va fi vorba de un război dus pe uscat și pe mare, adică prin toate mijloacele și cât mai extins. Dacă „războiul” acesta va avea și aspecte militare, sau doar politice și economice, rămâne de văzut.

Dan 11:41: „Va intra și în Țara Frumoasă și vor cădea zeci de mii. Dar aceștia vor scăpa din mâna lui: Edomul, Moabul și cei mai aleși dintre fiii lui Amon.”

În timpul războaielor siriene, Țara Frumoasă (sau Slăvită) era patria pământească a lui Israel. În era creștină vorbim despre Biserica lui Dumnezeu ca adevăratul Israel, cum s‑a argumentat mai sus. Profeția ne privește pe toți aceia care ne orientăm după Scriptură, și nu după nordul sau sudul împărățiilor lumii. Noi, toți aceia care am urmat pe Iisus, suntem ca Iudeea elenistică, între ciocan și nicovală, între fălcile menghinei politice nord‑sud:

„Nu avem timp de pierdut. Vremuri tulburi sunt înaintea noastră. Lumea este agitată de spiritul războiului. Curând vor avea loc scenele de necaz despre care au vorbit profețiile. Profeția din capitolul 11 al lui Daniel aproape a ajuns la împlinire ei completă. O bună parte din istorie, care a fost împlinirea acestei profeții, se va repeta (citat Dan 11:30‑36). Scene similare cu cele descrise în aceste cuvinte vor avea loc. Vedem dovezi că Satan obține repede controlul asupra minților omenești, care nu au temere de Dumnezeu. Fie ca toți să citească și să înțeleagă profețiile acestei cărți, fiindcă acum urmează să intrăm în timpul de necaz despre care s‑a spus (citat Dan 12:1‑4).” (E G White, 19LtMs, Lt 103, 1904, par. 17‑22).

Expresia „vor cădea zeci de mii” este foarte provocatoare. Miriada (ribbôᵓ „zece mii”) este cel mai mare număr în ebraică. Verbul hikkāšēl din această propoziție s‑a folosit în versetele 14, 19, 33, 34, 35, cu sensul de a eșua, sau a cădea sub sabie. Este posibil ca acest cuvânt să se refere atât la doborârea fizică a multora din poporul lui Dumnezeu (cf. vers. 33), cât și la doborârea spirituală a multora, care vor trece de partea opoziției (cf. vers. 30, 31b).

Dar în mod neașteptat și în contrast cu Israelul lui Dumnezeu, dintre care mulți cad sub puterea  lui Antichrist, ni se spune aici că vor scăpa edomiții, moabiții și elita amoniților, adică tocmai acei vecini și rude, care s‑au dovedit cei mai răutăcioși adversari ai lui Israel.[52] La momentul în care îngerul își rostea profeția, tocmai aceștia opuneau rezistență restaurației iudaice și reconstruirii templului de la Ierusalim (Josephus, Ant. XI, 5:8), împreună cu samaritenii. Cărturarul Ben Sira’, pe la anul 185 î.e.n., își arăta de asemenea disprețul față de edomiți (Sir 50:25‑26, text ebraic). Aceeași vecini răi s-au opus eforturilor de restaurare ale lui Iuda Macabeul (164 î.e.n.), motiv pentru care Macabeul i-a pedepsit asupru (Josephus, Ant. XII, 8:1-6). Atât înainte de Daniel, cât și după aceea, profeții au prezis numai de rău acestor neamuri proaste ale iudeilor.[53]

Aceste popoare s-au stins din antichitate, fiind înghițite de arabii nabateeni, apoi de cultura islamică. Geografic și genetic, ele ar fi reprezentate aproximativ de Iordania, a cărei capitală, Amman, poartă încă numele amoniților. Dar dacă Israelul din această profeție are un sens spiritual și universal, ca și puterile de la nord și de la sud, atunci edomiții, moabiții și amoniții nu trebuie căutați în mod necesar în Iordania. Căutați‑i mai aproape, printre cei mai uricioși vecini și printre rudele voastre păgâne. Profeția aceasta seamănă cu o avertizare a lui Iisus (Mat 8:10‑12; 19:30; 20:16).

Evreii au folosit codificat numele Edom pentru Imperiul Roman păgân și pentru creștinătate.[54] Pavel a folosit tipologic cazul Edom (Esau), cu referire la evreii necredincioși, sau apostați și necredincioși în general (Rom 9:8‑13; Ev 12:16). Raportându‑ne la religiile abraamice, ale Cărții, cele mai apropiate rude ostile par să fie musulmanii. Nu m‑aș mira ca, în conflictul spiritual final, mulți creștini să părăsească Biblia, acceptând pe Satan care va veni în strălucire, în sprijinul Antichristului (2Tes 2:10), dându‑se drept Christos (2Cor 11:14; Ap 17:11; Didaché 16:4‑8);[55] iar mulți dintre adversarii tradiționali ai creștinilor  (atei, păgâni, evrei, islamici etc.) să accepte ultima invitație a Evangheliei. 

Dan 11:42‑43: „El [regele din nord] își va întinde mâna împotriva unor țări, iar țara Egiptului nu va avea scăpare. Se va face stăpân pe vistieriile de aur și de argint și pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii și nubienii vor păși legați în urma lui.”

În aceste cuvinte, profeția descrie victoria finală a Nordului asupra Sudului. Nordul învinge în acest caz, ocupând nu doar Egiptul cu toate bogățiile lui, ci și țările adiacente, Libia și Nubia, care nu făceau parte integrantă din Imperiul Egiptean, dar erau popoare înrudite etnic și cultural. Această imagine descrie victoria totală, zdrobitoare a lui Antichrist. Toată lumea este în mâinile Nordului. Secularismul, spiritul Sudului apocaliptic este complet înnăbușit; întreaga lume acceptă teocrația lui Antichrist. Doar mici excepții au rămas: „iudeii” rămași credincioși și unii dintre foștii lor dușmani, care „nu se vor închina Fiarei și imaginii ei” (Ap 13:4, 12, 15; 14:9, 11; 16:2; 20:4).

Dan 11:44‑45a: „Dar niște vești de la răsărit și din nord îl vor tulbura și atunci va porni cu o mare mânie, ca să nimicească și să șteargă de pe pământ pe mulți. Își va înfige corturile palatului său între mări, spre Slăvitul Munte Sfânt. Atunci îi va veni sfârșitul și nimeni nu‑i va veni în ajutor.”

Veștile care îl tulbură și îl înfurie pe Antichrist sunt cuvintele ultimei avertizări din Ap 14:6‑12 și Ap 18:1‑5. Răsăritul este direcția din care vine Slava Domnului (Ez 43:2), este direcția Parusiei (Mt. 24:27). Apocalipsa descrie astfel cortegiul regal care înconjoară pe Iisus la a doua venire (Ap 16:12, 27). Veștile de la răsărit și din nord reprezintă mesajul eliberării lui Israel prin Cyrus cel Mare, o prefigurare a lui Christos (Is 41:2, 25, 27; 42:1; 44:28; 45:1).

Miazănoaptea se numește în ebraică çāfôn (loc ascuns, întunecos). Munții Hermonului erau numiți și Muntele Țafon (Muntele Miazănoaptei), un loc sacru, Olympul canaaniților, care a existat până în epoca romană. După 4 SDABC  „Mitologia îi reprezenta pe zei ca adunându‑se la sfat pe un munte departe în nord.” Prin urmare, în interpretare ebraică, miazănoaptea ar fi direcția sanctuarului lui Dumnezeu. De fapt, și cetatea templului era așezată în partea cea mai de nord a Ierusalimului (Ps 48:1‑3), chiar acolo unde Hēlēl ben Šaḫar,[56] regele‑luceafăr al Babilonului voia să‑și instaleze tronul (Is 14:4, 12‑14).[57] Regele din Nord, care se crede Dumnezeu, este aici copleșit de vești care vin mai de la nord, de la Dumnezeul adevărat. Orice nord își are nordul lui.

Vestea revenirii adevăratului Christos îl înspăimântă şi îl înfurie pe Antichrist. El intră în panică, temându‑se că s‑ar putea să piardă războiul și acționează asemenea lui Antioh Epifanul din versetele 30‑31, când era amenințat de „corăbiile din Kittîm”. Aici avem ultima fază a persecuţiei lui Antichrist, care hotărăşte înăbuşirea definitivă a opoziţiei religioase şi ocuparea ultimului bastion al libertăţii spirituale: Ierusalimul, care în acest caz este un simbol apocaliptic al Bisericii și al împărăţiei lui Dumnezeu. Adevăratul Ierusalim este ceresc (Ex 15:17; Gal 4:25‑26; Flp 3:18‑20; Ev 11:10, 14‑16; 13:13‑14; Ap 21:2‑3, 10‑27; 22:1‑5), dar mulți dintre cetățenii lui se află încă pe pământ. Scenariul este asemănător cu episodul invaziei lui Sanherib (Is. 36:37), care a devenit o prefigurare a ultimei eliberări (Is. 30:27‑33).[58] 

Aici este punctul critic al profeției. După ce s‑a făcut stăpân pe ţările Sudului politic, după ce va fi inundat Iudeea apocaliptică, Antichristul va asedia „Ierusalimul”. Dacă ar reuși să pună mâna și pe Ierusalim (pe ultimii reprezentanţi ai lui Dumnezeu, care au supraviețuit masacrelor și apostaziei), speră că va domni netulburat, în locul lui Dumnezeu. Dar acesta este momentul fatal pentru Antichrist, deoarece Dumnezeu va interveni în acest caz, atunci când poporul lui nu va mai avea nicio putere să scape (cf. Dan 12:7c). Aici textul ebraic foloseşte, referitor la înfrângerea vrăjmaşului, expresia care în Ps 22:11 se referă la Mesia: „nimeni nu‑i va veni în ajutor”. Sfârșitul lui va veni direct din partea lui Dumnezeu, „fără ajutorul unei mâini omenești” (Dan 2:34, 45; 8:25) – fără ca poporul sfânt să apeleze la arme.

C.  Victoria lui Michael, protectorul Israelului scris în carte

Dan 12:1-3: „În vremea aceea se va scula Marele Comandant Michael,[59] protectorul celor ce sunt din poporul tău. Atunci va fi un timp de necaz, cum n‑a fost de când lumea și până la vremea aceea. Dar, în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit – oricine va fi găsit scris în carte. Atunci mulți dintre cei care dorm în țărâna pământului se vor trezi: unii pentru viața veșnică, alții pentru rușine veșnică. Înțelepții vor străluci ca strălucirea bolții cerești, iar cei ce vor îndrepta pe mulți vor străluci ca stelele în veci de veci.”

Cu aceste cuvinte, îngerul își încheie profeția. Ridicarea Comandantului Suprem Michael (cel descris în Dan 10:5-6), explică în ce fel este salvat poporul lui Dumnezeu în Dan 11:45. Scularea sau ridicarea, în acest context înseamnă venirea la tron (cf. Ex 1:8; Dan 8:23; 11:3), altfel spus, momen-tul când Domnul Christos primește împărăția mile-nială, înainte de a Se arăta în slavă la a doua venire.[60] Aceasta este, în același timp, scularea Stăpânului pentru a închide ușa pocăinței și porțile mântuirii, pentru cei care nu se grăbesc să intre astăzi.[61] Aceasta implică intrarea Lui în război deschis împotriva Babilonului apocaliptic, prin turnarea celor șapte plăgi, imediat înainte de Parusíe.[62]

Scularea lui Michael inaugurează necazul cel mare (Mt 24:21; Mr 13:19; cf. Ier 30:5-9), adică timpul celor șapte plăgi descrise în Apocalipsa 16, în succesiune: (1) ulcerații ale pielii din cap până în picioare, (2) apele sărate (mări, oceane, lacuri) se prefac în sânge, (3) apa dulce (râuri, izvoare) se preface în sânge, (4) caniculă extremă universală, (5) întune-ric universal absolut, (6) pedepsirea social-politică și economică a „Babilonului” apocaliptic, prin retragerea sprijinului popular, (7) distrugerea „Babilonului” apocaliptic prin cutremure, tsunami și furtuni de grindină imensă, la scară globală.      

Poporul lui Daniel, care va fi mântuit, nu este aici Israelul etnic, deși sperăm să fie cât mai mulți etnici evrei salvați în ziua aceea. Acesta este Israelul întreg al lui Dumnezeu din NT (Gal 6:16), care cuprinde evrei și neevrei (Rom 11:16-26). Este vorba de acel popor „scris în cartea” lui Dumnezeu, în Cartea Vieții, nu în cărțile genealogice pământești. Isaia (44:5) a prezis că mulți se vor „înscrie” în neamul lui Israel, devenind popor al Domnului. Adevăratul Ierusalim al lui Dumnezeu cuprinde astăzi credincioși ieșiți din „Babilon”, din „Egipt” și din toate neamurile (Ps 87:4-5). Poporul lui Daniel sunt cu adevărat aceia care iubesc destul profeția aceasta, ca să ia aminte la ea, nu aceia care o ignoră sau o răstălmăcesc.

Cartea menționată în această profeție este Cartea Vieții sau cartea celor vii,[63] registrul de cetățenie a Ierusalimului (Ps 69:28; Is 4:3). Prin imaginea cărții, îngerul trimite la scena judecății din Dan 7:9, 10, 22, 26, unde sunt menționate „cărțile deschise”. Poporul lui Daniel sunt cei al căror nume va fi „găsit scris în Carte”, adică aceia care în urma Judecății premileniale sunt acceptați (îndreptățiți).[64]  

Învierea prezisă aici nu este învierea generală („toți”, cf. In 5:28-29), care are loc diferențiat – pentru cei mântuiți, la începutul mileniului (1Cor 15:22-23; Ap 20:4c, 5b-6); iar pentru cei pierduți, la sfârșitul mileniului (Ap 20:5a, 8, 12-13) – ci o înviere preliminară, parțială („mulți”Dan 12:2) și mixtă (sfinți și păcătoși), despre care găsim aluzii în Mat 26:64; Ap 1:7; 14:13. De notat, că această înviere specială are loc în timpul marii strâmtorări, înainte de Parusíe.

Profeția îngerului se încheie cu descrierea răsplătirii înțelepților, adică a acelora care au fost statornici în credință și au ajutat și pe alții să biruiască.[65] Înțelepții menționați aici sunt cei din Dan 11:32-35. Ei sunt înțelepți prin cunoașterea de Dumnezeu și a dreptății Lui și au fost curățiți prin încercări. „Atunci, drepții vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.” (Mt 13:43).

Daniel 12:4: „Iar tu, Daniele, ascunde[66] cuvintele acestea și pecetluiește cartea până la timpul sfârșitului, când mulți o vor cerceta[67] și cunoștința va spori.”

Păstrarea în taină a acestei (acestor?) descoperiri ridică întrebări care necesită mai multă cercetare. În ce fel trebuia Daniel să le ascundă? Singurul mod în care profeția putea fi ascunsă, în așa fel încât peste foarte mult timp să fie cunoscută și cercetată, era punerea în scris și copierea ei. Dacă Daniel ar fi ascuns-o în sens propriu, fără s-o predea mai departe și să asigure copierea ei, s-ar fi pierdut ca multe alte scrieri antice și nu s-ar fi știut nimic despre ea în timpul sfârșitului. Daniel a fost pus „să ascundă și să pecetluiască profeția”, așa cum Ieremia fusese pus „peste neamuri și împărății”, ca „să smulgă, să taie, să dărâme, să nimicească” și apoi „să zidească și să sădească” (Ier 1:10; 18:7-10). Acțiunea profetului și cuvântul profetului reprezentau acțiunea și cuvântul lui Dumnezeu.

Pecetluirea cărții nu înseamnă că ea nu putea fi înțeleasă deloc până la timpul sfârșitului, deoarece multe aspecte din viziunile lui Daniel sunt deja explicate de îngerul interpret, iar altele nu prezintă mari dificultăți. Dar anvergura cronologică a tuturor acestor descoperiri nu avea să fie înțeleasă până în timpurile noastre.

Cunoașterea încă din antichitate a codului apocaliptic zi-an nu a dus în mod automat la descifrarea tuturor perioadelor profetice codificate. După anii 1200 ai erei creștine s-a înțeles pentru prima dată că cele trei vremi și jumătate (1260 zile) ar simboliza 1260 ani; însă abia cu un secol înainte de Revoluția Franceză s-a publicat că durata profetică se va încheia în 1798. Cele 2300 de zile din Daniel 8:14 au fost calculate de anumiți rabini ca fiind 2300 de ani, dar abia în anul 1768 s-a publicat că această profeție se va împlini cam pe la anul 1847.[68] Interpreții de mai târziu au calculat mai precis încheierea perioadei profetice, care fusese pecetluită, pentru anul 1843-1844.

D. Dialoguri la încheierea viziunii

Dan 12:5: Eu, Daniel, m‑am uitat și am văzut alți doi inși stând în picioare pe cele două maluri, unul de o parte și altul de cealaltă parte a fluviului.

După ce îngerul și-a încheiat lunga expunere despre viitorul poporului sfânt printre puterile lumii, Daniel continuă descrierea viziunii care a început în cap. 10. Cele două ființe nepământene, pe care le observă acum de o parte și de alta a fluviului, sunt alți doi îngeri, afară de Gabriel, îngerul profeției (Dan 8:16; 9:21; 10:10-21).

Dan 12:6: Ei  L-au întrebat[69] pe Omul îmbrăcat în odăjdii albe de in, care era deasupra apelor fluviului: «Până când [se va tot amâna] sfârșitul acestor ciudățenii?»”

Omul îmbrăcat în odăjdii albe de in este Cel descris în Dan 10:5-6, 13, 21 sub numele de Michael, care i Se va prezenta lui Ioan ca Iisus Christos (Ap 1:13-18). Odăjdiile de in erau purtate de pontiful evreu numai în Ziua Ispășirii – ziua pecetluirii judecății, ziua încheierii tuturor socotelilor (Lev 16:4, 23-24). Michael stând deasupra apei, pășind pe ape, este o asigurare că Domnul Christos, singurul Pontif Suprem, este în control asupra naturii și asupra lumii (Ps 29:3; Hab 3:15; Mt 14:24-33).

Întrebarea îngerilor este foarte naturală aici, după ce profeția a ajuns la sfârșitul ei, și după ce Gabriel s-a referit mereu la vremea hotărâtă a sfârșitului, cu refrenul „încă nu acum”. Dar când, Doamne? Este o repetare a întrebării „până când” din Dan 8:13.  

Dan 12:7: „Atunci am auzit răspunsul Omului îmbrăcat în odăjdii albe de in, care era deasupra apelor fluviului. El Și‑a ridicat spre cer mâna dreaptă și mâna stângă și a jurat pe Cel Viu în Vecii Vecilor că, mai întâi, vor trece o vreme, două vremuri și jumătate de vreme, și că toate aceste lucruri se vor sfârși când mâna poporului sfânt va fi zdrobită de tot.

Michael Își dă cuvântul, prin jurământ (Ps 106:26; Ez 36:7; Ap 10:1-2, 5-7) și printr-o referire la profeția descoperită deja lui Daniel în cap. 7:25, unde s-a profețit pentru prima dată, că timpul în care Antichristul roman „va hărțui pe sfinții Celui de Sus”, va fi de trei vremi (ani)[70] și jumătate, care transformați în zile, sau în luni, potrivit Apocalipsei (11:2-3; 12:6, 14; 13:5), sunt echivalenți cu 1260 zile sau 42 de luni. Această perioadă trebuie să fie extrem de importantă, dacă apare de șapte ori în Daniel și Apocalipsă. Ea are ca model persecuțiile și seceta din timpul lui Ilie (Lc 4:25; Iac 5:17), când Izabela, regina popilor lui Baal, îl manevra pe soțul ei Ahab, împotriva adevăratei credințe (1Împ 17:1; 18:4).

În cheia zi-an a cronologiei apocaliptice,[71] acele 1260 „zile” sunt cei 1260 de ani de dominație papală în creștinătate, de la primul război al lui Iustinian în Italia (535-540), până la Revoluția Franceză (1789-1799); de la publicarea Codului lui Iustinian, care stabilea rolul Papalității în Imperiu (534), până la Codul lui Napoleon sau Codul civil francez (1803);  de la începuturile modeste ale ducatului papal în Italia (538),[72] până la desființarea completă a Statelor Papale în 1798 (care s-a repetat în anii 1809, 1849, 1870, după câteva tentative de restituire).[73] Perioada de 1260 ani a fost caracterizată de persecuţii sistematice, războaie religioase, cruciade, inchiziţii, dragonade etc., o epocă a teroarei, în care statele creștine au acţionat sub influenţa directă sau indirectă a Antichristului roman.

Dar Comandantul Suprem al Universului nu se oprește aici. Încheierea celor 1260 de ani în 1798 nu avea să aducă sfârșitul papalității, nici sfârșitul lumii, ci doar avea să inaugureze vremea sfârșitului, adică timpul dinaintea sfârșitului, „toate aceste lucruri se vor sfârși”. Ceea ce va marca sfârșitul propriu-zis va fi momentul în care „mâna poporului sfânt va fi zdrobită de tot”,[74] adică chiar atunci când Israelul lui Dumnezeu va fi lipsit de orice apărare, gata de a fi șters de pe pământ (Dan 11:45; 12:6, 14). În Daniel 7, unde apare inițial perioada „de trei vremi și jumătate”, se poate observa de asemenea, că după dominația cornului Antichrist urmează Judecata (7:8-10), că în timpul Judecății cornul continuă să rostească vorbe mari, până când îi vine ziua să fie distrus odată cu fiara care-l poartă (7:12). În Apocalipsă, de asemenea, între sfârșitul celor 1260 de ani și ultima confruntare trece un timp în care se pregătește și activează „rămășița” Bisericii (12:6, 16-17; cf. 13-14), timpul ultimei avertizări (Ap 14:6-13; 18:1-5).

Dan 12:8-10: „Eu am auzit, dar n‑am înțeles. Și Ì-am zis: «Domnul meu, care va fi sfârșitul acestor lucruri?» El a răspuns: «Du‑te în pace, Daniele! Căci aceste lucruri vor fi ascunse și pecetluite până la vremea sfârșitului. Mulți vor fi curățiți, albiți și lămuriți; cei răi vor face răul și toți cei răi nu vor înțelege, dar cei înțelepți vor înțelege.

Nu este prima dată când Daniel nu a înțeles descoperirea ce i se făcea. În viziunea din cap. 8, îngerul îi explicase aproape totul, cu excepția revelației despre timp („seară…dimineață… 2300”). Viziunea pe care o primise arăta clar că proiectul restaurării finale a poporului lui Dumnezeu trebuia, potrivit profeților, să se realizeze definitiv după apariția lui Cyrus (Isaia 44-45). În profeți, Babilonul trebuia să fie ultimul dușman al lui Israel,[75] cu excepția enigmaticei invazii a popoarelor de departe, sub comanda lui Gog de la miazănoapte (Ez 38-39; Zah 12:3-9; 14:1-15).

Profeții clasici nu prevăzuseră că grecii și apoi romanii aveau să fie o mai mare provocare pentru evrei, decât babilonienii. Dar lui Daniel i se descoperise că restaurarea din perioada persană nu urma să fie definitivă, că mai târziu evreii urmau să se confrunte cu grecii și apoi cu o altă mare putere, nenumită, care urma să vină după greci (Daniel 2; 7; 8). În aceste condiții, era normal ca Daniel să fie derutat. Visul restaurării finale, cu imaginea lumii noi din cartea lui Isaia (2; 11; 35; 65:16-25; 66:20-23) și din cartea lui Ezechiel (37-48), părea să se amâne la infinit. Ca răspuns, Daniel a primit mesaje codificate despre timp, care sporeau și mai mult îngrijorarea. Ce să înțeleagă Daniel din toate acestea? I s-a spus clar că aceste descoperiri nu erau pentru el, ci trebuia să le scrie pentru credincioșii din „vremea sfârșitului”(1Pt 1:10-13). Până atunci, aveau să rămână codificate, pecetluite (Dan 8:26; 12:4), așa cum s-a explicat în dreptul versetului 4.

Referirea la cernerea, selectarea și purificarea credincioșilor, a înțelepților, în acest verset, este o trimitere la Dan 11:35. Repetarea este o subliniere care nu trebuie ignorată. Curățirea poporului sfânt face parte din planul lui Dumnezeu.[76] În contrast cu acei mulți înțelepți care vor înțelege și care vor fi curățiți prin încercări sunt menționați „cei răi” rəšāᶜîm, termen care denumește pe cei găsiți vinovați la judecată, sau în general pe cei nelegiuiți, ticăloși. Ticăloșii se vor ticăloși în continuare (Ap 22:11) și „nu vor înțelege”, pe când „cei înțelepți vor înțelege”. Aici nu este vorba de indicele de inteligență. Verbul ebraic (bîn)înseamnă „a înțelege”, „a pricepe”, dar și „a lua seama”. Cu alte cuvinte, cei reprobabili sunt aici cei care nu vor să înțeleagă, care nu sunt dispuși să cerceteze, care nu au timp de pocăință, în timp ce mulți oameni simpli vor înțelege Evanghelia Împărăției (Mt 11:25-30;  Lc 10:21-24; In 7:17; 2Tim 4:3).

Dan 12:11-12: De la vremea înlăturării «holocaustului neîntrerupt» și a instalării «abominației pustiitorului», vor mai fi 1290 zile. Ferice de cine va aștepta și va ajunge la 1335 zile!

Întrebarea lui Daniel nu a rămas fără răspuns. Deși lui i s-a spus că profeția este pecetluită, că nu este pentru el, totuși cerescul Descoperitor al Tainelor a mai adăugat două perioade profetice la cea de 1260 zile. Aceste zile-ani trebuie numărate de la evenimentul istoric exprimat criptic: „înlăturarea holocaustului” (vezi nota 23) și instalarea „abominației pustiitorului. [77] Pe scurt, înlocuirea cultului zilnic al lui Yahwé, de la templu, cu cultul idolatru al puterii pustiitoare. Trecând în revistă profețiile din Daniel (8:12-13; 9:27; 11:31), observăm că înlăturarea cultului divin cu idolatria pustiitorului nu a fost un eveniment unic în istoria sacră. În Daniel 11:31, profeția se referă la profanarea templului de către Antioh Epifanul la anul 168 î.e.n. În Daniel 9:27, profeția se aplică la profanarea templului de către legiunile romane, la anii 70 și 135 e.n., așa cum a avertizat și Iisus (Mt 24:15). Calculând cei 1290 ani și prelungind până la 1335 ani, am avea următoarele rezultate:

• de la 168 î.e.n.,  până la 1123 și respectiv 1168; 
• de la 70 e.n.,     până la 1360 și, respectiv, 1405;
• de la 135 e.n.,   până la 1425 și, respectiv, 1470.

Dar aceste rezultate sunt complet nesatisfăcătoare, deoarece, pe de o parte, conduc la date nesemnificative, iar pe de altă parte, sunt ani medievali, fără semnificație escatologică.

Cea mai bună soluție este să apelăm la aplicația tipologică a profeției din Dan 11:31-35, care implică o repetare a profanării templului și a persecuțiilor la scară mondială, în final sub dominația lui Antichrist (v. 36-39). Referirea la perioada celor trei vremi și jumătate (1260 zile-ani) din versetul 7, cu aplicație la dominația Antichristului Roman din Daniel 7, între anii 538-1798, ne invită să considerăm cele 1260, 1290, 1335 zile-ani ca fiind perioade paralele sau suprapuse. În acest caz, vom lua în considerație acea instalare a abominației pustiitorului, care a fost prima treaptă a înălțării Antichristului Roman (vezi contextul notei 44).[78]

Biblia numește idolii šiqqûç (abominație, lucru detestabil, scârnăvie, cf. Na 3:6), iar primul vis profetic al lui Daniel descrie imperiul universal (al ordinii mondiale) sub forma unui idol imens care are baza picioarelor din lut amestecat cu fier.[79] Instituirea unui sistem religios idolatru, cu ajutorul sabiei (a forței statului) nu este orice fel de abominație, ci abominația pustiitorului. Teocrația (sistemul politico-religios al vechiului legământ) a funcționat în Israel, atât timp cât a dorit Dumnezeu. Dar în Iisus Christos am primit un legământ nou, mai bun, în care relația cu Dumnezeu este întemeiată pe libertatea individuală. Domnia Mântui-torului, imperiul lui Christos, nu se realizează prin forțe politice, statale sau guvernamen-tale (In 18:11, 36). Sub Constantin cel Mare, Biserica și Statul au început să flirteze, iar sub cezarul Teodosiu (380), statul roman a devenit ortodox/catolic. Dar sub Clovis, în anul 508, s-a înființat primul stat medieval catolic, în care biserica și statul colaborau sub jurisdicția Papalității.         

De aceea, credem că data instalării abominației Antichristului este anul 508. Propunerea aceasta, care s-a făcut încă din secolul al XIX-lea, este materializată în schița următoare, care arată relația dintre cele trei perioade menționate în Daniel 12:

Dar instalarea abominației pustiitorului înseamnă mai mult decât întemeierea principalului stat, care a fost sprijinul Papalității timp de 1290 de ani. Primii ani ai secolului al șaselea au adus cu sine următoarele evenimente în istoria lumii creștine:  

• 502-507 : primele afirmații ale supremației papale („Papa nu poate fi judecat de nimeni, dar el poate judeca pe oricine”). În lupta pentru putere dintre doi aleși papi (Symmachus și Laurentius), s-au produs o serie de documente false (Falsurile Symmachiene), care mistificau istoria papilor, pentru a găsi precedente (presupuse sau inventate) ale recunoașterii jurisdicției supreme a papei.
• În aceeași perioadă a început compilația faimoasei Liber Pontificalis, o listă a succesiunii pontificale, bogată în ficțiuni biografice și politico-religioase: cele mai vechi „informații” despre episcopii romani din primele secole.
• La o dată necunoscută, între 507-512 (508?) ca răspuns la o scrisoare vehementă a împăratului Anastasios, papa Symmachus a scris o replică fermă (Apologeticus), prin care afirma dreptul și libertatea Bisericii papale mai presus de stat. Symmachus a ordonat episcopilor din Illiricum să nu întrețină legături cu răsăritenii „eretici” (monofiziți). Ordinul papei a declanșat „Răscoala lui Vitalian” în Balcani, un adevărat război religios, care l-a dat jos pe împăratul Anastasios și a adus la tron pe Iustin și Iustinian, care aveau să recunoască jurisdicția papei asupra întregii Biserici.[80]

Ultima perioadă profetică, pe care o rostește Michael, Comandantul Ceresc, este aceea de prelungire a celor 1290 „zile”, până la 1335 „zile”, adică până la anul 1843. În istoria creștinismului, anul 1843 a avut o însemnătate cu totul specială. Perioada dintre 21 martie 1843 și 22 octombrie 1844 a fost apogeul Mișcării Adventiste americane inițiate de William Miller, căruia i se alăturaseră mulți predicatori de diferite confesiuni. Mișcarea Adventistă (numită și „Millerită”), a fost o trezire religioasă interconfesională, cea mai proeminentă și mai interesantă manifestare dintre toate mișcările milenariste care au avut loc în Europa Occidentală, Marea Britanie, America etc., între anii 1810-1847.

Teologi, pastori, preoți, predicatori și laici (medici, juriști, editori etc.) din diferite locuri au înțeles că sfârșitul celor 2300 ani va aduce Venirea lui Iisus, sau un eveniment escatologic crucial, premergător Venirii lui Iisus în anii 1843/1844/1847, inaugurând Împărăția de o mie de ani a lui Christos. Foarte mulți, în special în Insulele Britanice și Europa, asociau Venirea lui Iisus cu sionismul creștin, convertirea evreilor și o nouă șansă pentru omenire în timpul mileniului apocaliptic. Unii nu erau siguri de natura evenimentului care urma, dar erau convinși că venirea lui Iisus este foarte aproape și că pregătirea (pocăința), trebuia să înceapă odată cu auzirea Evangheliei.

Anul	Numele	Profesie, educație, titluri etc.	Locul	Confesiunea	Timpul așteptat	Evenimentul așteptat pe temeiul profeției din Daniel 8:14
1741	Johann Albrecht Bengel	cleric, profesor de seminar, doctor în teologie, expert în filologia NT, autor, a influențat mult protestantismul	Germania	luteran pietist	1836	Venirea lui Iisus. Distrugerea Fiarei.
1768	Johann Philip Petri	pastor licențiat, teolog	Germania	reformat	1847	Ziua Judecății
1792*	Manuel de Lacunza	preot iezuit chilean, autorul unei scrieri milenariste foarte influente, care a circulat pe diferite căi, în ciuda Inchiziției, în America Latină și Europa sec. XIX.	Chile > Italia	catolic	curând	Venirea premilenială a lui Christos, judecata celor vii, convertirea evreilor, înnoirea lumii
1810	John Aquila Brown	autor de scrieri teologice	Anglia	anglican	1844	Ţara Sfântă curăţită (de Islam)
1811	William Cummins Davis	pastor predicator (Reverend), fondator al Bisericii Prezbiteriene Independente,	SUA	prezbiterian	1847	Începutul mileniului, restaurarea adevăratei închinări, sfârşitul Papalităţii
1814	William Marsh	preot, ”Millenial Marsh”, activist sionist-creștin	Anglia	anglican	1843/1847?	Restaurarea iudeilor și venirea lui Iisus
1815	James Hatley Frere	inventator tehnic și cercetător biblic care  l-a influențat pe Ed. Irwing.	Anglia	anglican?	1847	Curățirea Bisericii de papalitate și islam, sfârșitul vremii neamurilor (Sfârșit 1867)
1816	Lewis Way	jurist, licențiat la Merton College, cleric, teolog, autor și mare activist sionist-creștin	Anglia	anglican evanghelic	1843/1847?	Sfârșitul vremii neamurilor. Convertirea evreilor. Revenirea lui Iisus.
1819	H. Hentzepeter	Custodele Muzeului Regal	Olanda	reformat?	1847	?
1820	Archibald Mason	pastor, teolog, autor, Doctor of Divinity	Scoţia	reformat	1843	Curăţirea Bisericii şi a lumii de papism, la Armaghedon
1820	„C. C.”	comentator apocaliptic în revista Jewish Expositor	Anglia	evreu	1843	Curățarea Țării Sfinte?
1822	John Fry	paroh, licențiat la Oxford, teolog, autor	Anglia	anglican	1844	Restituirea Ierusalimului.
1822	Joseph Wolff	fiu de rabin, student la Colegiului Papal de Propagandă din Roma (fondat de iezuiți), absolvent al Universității din Cambridge, „misionarul lumii”, reverend.	Anglia, SUA, Asia	evreu > catolic > anglican	1847	Venirea lui Christos
1823	Charles Wheeler	educator, predicator, teolog, autor	SUA	baptist	1843-1844	Începutul mileniului
1824	Harriet Livermore	predicatoare interconfesională și cântăreață, educată, fiica deputatului de Massachusets, a predicat și în Congres; preocupată de teologia sabatului	SUA	congregaționalistă	1847	Revenirea lui Iisus
1825	Edward Cooper	paroh, licențiat la Oxford	Anglia	anglican	1843	?
1826	William Cuninghame	latifundiar, pastor licențiat la Utrecht, autor influent	Scoţia	congregaționalist	1843	Începutul timpului judecății din Dan 7:26. Judecăţi asupra neamurilor. Armaghedonul. Restabilirea cultului spiritual al lui Iehova în Sanctuarul Bisericii. (Adventul în 1867)
1826	John R. Park	medic chirurg (M.D.) absolvent al Jesus College, Cambridge; teolog	Anglia	anglican?	1844	Sfârșitul puterii turcești. În 1866 sfârșitul puterii papale și Adventul.
1826	Henry Drummond	bancher, politician, parlamentar şi autor; membru fondator al Bisericii Catolice Apostolice; gazda Conferințelor de la Albury Park (1826-1830).	Anglia	anglican > apostolic	1843 / 1847	Convertirea evreilor. Revenirea lui Iisus.
1826	Lord Mandeville	prezent la Conferințele de la Albury Park	Anglia	anglican?	1843 / 1847	Convertirea evreilor. Revenirea lui Iisus.
1826	Edward Irving	cleric licențiat în teologie, traducător al cărții iezuitului Manuel de Lacunza, faimos predicator al Adventului, a cărui teologie a dat naștere Bisericii Catolice Apostolice	Scoția	prezbiterian, excomunicat	1847	Restaurarea cultului adevărat la Ierusalim
1827	Johann Lutz	preot din Karlshuld, a experimentat o trezire spirituală harismatică în biserică, în urma predicării Venirii Domnului	Germania	catolic	curând	A doua venire a lui Iisus
1828	„T. B.”	comentator apocaliptic în revista Jewish Expositor	Anglia	evreu	1847	Curățarea Țării Sfinte?
1828	Joshua L. Wilson	teolog, lider ecleziastic, autor	SUA	prezbiterian	1847	Curățarea Bisericii.
1828	Dialogues on Prophecy	jurnal al dialogurilor cercului select de la Albury Park.	Anglia	protestantă interconfesională	1843/1847	Venirea lui Iisus, eliberarea Țării Sfinte, convertirea și repatrierea evreilor
1828	Thomas White	cleric, autor	Anglia	anglican	1843	Eliberarea Palestinei. Adventul.
1828	Edward T. Vaughan	preot vicar, absolvent teologie Cambridge, predicator	Anglia	anglican	1843	Sfârșitul vremii neamurilor și recuperarea Ierusalimului, la începutul timpului strâmtorării.
1828	Thomas Keyworth	ebraist, absolvent al Cheshunt College, pastor, filantrop, autor	Anglia	unitarian > congregaționalist	1843	Victorie asupra Islamului, triumful independenței iudaice
1829	Alfred Addis	absolvent al Trinity College (Cambridge), autor	Anglia	unitarian?	1843/1844	Restabilirea evreilor.
1829	Ph. Homan	autor, în revista Morning Watch	Anglia	?	1843	Restabilirea evreilor. Curățarea Bisericii
1829	G. H. Wood	ofițer (locotenent), cercetător biblic, autor	Anglia	anglican?	1843	Venirea lui Iisus, restaurarea israelită, triumful Bisericii, învierea, mileniul
1829	Alphonse Nicole	avocat, doctor în drept, autor	Elveţia,	reformat	1846/1847	Purificarea Bisericii
1829	John Hooper	preot paroh, autor	Anglia	anglican	1847	Venirea lui Iisus, după plaga a șaptea. Distrugerea vrăjmașilor la Armaghedon
1829	William Pym	preot paroh, licențiat la Cambridge, autor	Anglia	Anglican	1847/1843	Repatrierea evreilor. Sfârșitul vremii neamurilor. A Doua Venire a lui Iisus.
1830	William Anderson	pastor, autor, licențiat al Univ. Glasgow	Scoția	prezbiterian	1843	Adventul, prăbușirea Europei, căderea Imperiului Otoman
1830	Joshua W. Brooks	preot paroh, teolog, editor, autor prolific de teologie milenaristă	Anglia	anglican	1843	Adventul și restaurarea iudeilor (?)
1830*	Henry Crayk	ebraist, teolog, autor și predicator scoțian, absolvent al Universității St. Andrews.	Anglia	prezbiterian > creștin după Evanghelie	1843/47?	Restaurarea iudeilor. A doua venire.
1830*	George Müller	prusac, „Părintele orfanilor de la Bristol”, om al rugăciunii, pionier al mișcării Fraților de la Plymouth, aripa „deschisă”, prieten și coleg al lui Crayk.	Anglia	luteran > pietist > creștin după Evanghelie	1843/47?	Restaurarea iudeilor. A doua venire a lui Iisus după timpul strâmtorării.
1830	Edward N. Hoare	preot licențiat (Dublin), autorul jurnalului preofetic Christian Herald. Zeci de predicatori milenariști în Irlanda.	Irlanda	anglican	1843	Căderea Imperiului Otoman, întoarcerea evreilor, revenirea lui Iisus
1830	Samuel M. McCorkle	autor laic, bun autodidact	SUA	discipol	1847	Începutul domniei mileniale a lui Christos. Sfârșitul Papalității. Convertirea evreilor.
1830	Alexander Campbell	pastor, absolvent teologie (Glasgow), editor, autor prolific, pionier al Mișcării Restauraționiste (Discipolii / Bisericile lui Christos), traducător de Biblie	SUA	discipol	1847	Curățirea Bisericii
1831	William Digby	arhidiacon licențiat (Dublin), autor	Irlanda	anglican	1843	Căderea Imperiului Otoman, întoarcerea evreilor, revenirea lui Iisus
1831	„J. G. O.”	autor, publicat într-un jurnal pro-israelit	Anglia	?	1844	Sfârșitul islamului. Începutul mileniului
1829	James A. Begg	tipograf, librar, editor, autor, mare autodidact; a contactat revista millerită în 1840, cu mesajul respectării Sabatului	Scoția	reformat > baptist de ziua a șaptea	1843	Căderea Imperiului Otoman și a Antichristului Papal.
1832	William Miller	predicator autorizat, fermier, fost căpitan, fost maestru mason, autodidact în istorie, filozofie și Biblie	SUA	deist > baptist	1843-1844	Curăţirea Ţării Sfinte, a Bisericii şi a lumii prin foc (la venirea lui Iisus).
1833	David McGregor	pastor, educator, autor	SUA	prezbiterian	1843/1847	Începutul mileniului
1834	Robert Scott	medic licențiat, pastor, prieten devotat al lui John Wesley	SUA	baptist	1843-1844	Repatrierea evreilor în Canaan, Revenirea vizibilă a lui Iisus
1834	Matthew Habershon	renumit arhitect, cercetător biblic, autor	Anglia	anglican	1844	Începutul mileniului
1834	José Maria Gutierrez de Rozas	magistrat, cavaler de Spania, numit avocat pentru deținuții Inchiziției, membru al Curții Mexicane, consultant al infantelui Don Pedro, ministru de interne onorific, autor, influențat de scrierile lui Lacunza	Mexic	catolic	1847	Sfârșitul lucrării lui antichrist, triumful catolicismului. Venirea lui Christos.
1834	Johann Heinrich Richter	doctor în teologie, secretarul Societății Misionare Renane, profesor, editor, autor	Germania	pietist	1847	Căderea Antichristului papal. Revenirea lui Iisus.
1835	Adam Hood Burwell	misionar englez, autor	Canada	protestant	1847	A doua venire a lui Iisus și sfârșitul ateismului, papismului și islamului
1835	Leonard H. Kelber	învățător	Germania	protestant	1843	Începutul mileniului
1836	Daniel Wilson	misionar englez, membru al cercului de la Albury Park, autor, episcop de Calcutta	Anglia > India	prezbiterian	1847	Adventul, convertirea evreilor, căderea Turciei, distrugerea lui Antichrist.
1836	Eduard Bickersteth	preot, teolog, jurist, secretarul Societății Misionare	Anglia	anglican	1843	Restaurarea Templului și a jertfelor, restaurarea definitivă a iudeilor în 1867.
1838	Josiah Litch	tânăr pastor și medic educat la Wilbraham Academy, teolog, autor, președinte al Asociației Mileniale Americane și fondatorul unei biserici (Messianians).	SUA	episcopal metodist > millerit	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului. (Căderea Imperiului Otoman în 1840)
1839	F. S. R. Louis Gaussen	pastor, teolog, profesor de Biblie, influent lider al trezirii și al rezistenței conservatoare	Elveția	reformat independent	1843	A doua venire, sfârșitul papismului, sfârșitul islamului, învierea.
1839	Joseph Bates	prizonier de război, căpitan de vas, promotor al reformei sănătății și al separării bisericii de stat; aboliționist, lider în mișcarea millerită, propmotor al Sabatului, învățător, teolog, autor	SUA	conexionist	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1840	Samuel S. Snow	reconvertit la creștinism după citirea scrierilor lui Miller; predicator millerit; a promovat data de 22 oct.1844.	SUA	congregaționalist > secular > millerit	22 oct. 1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1840	Joshua V. Himes	pastor, editor, lider al Mișcării Millerite	SUA	episcopal > conexionist	1843-1844	Venirea lui Iisus. Încetarea posibilității pocăinței. Curăţirea lumii prin foc.
1840	Hiram Edson	diacon, fermier, millerit influent, pionieri adventist sabatarian, prieten al lui Crozier.	SUA	metodist	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1840	George Storrs	fiu de colonel, predicator, pastor; aboliționist; condiționalist și anihilaționist (1837), lider millerit, teolog, editor, autor	SUA	congregaționalist > metodist > millerit	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului pentru cei care au respins Evanghelia.
1841	Enoch Jacobs	editor al revistei millerite The Western Midnight Cry.	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841*	L. D. Fleming	editor millerit	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841*	Joseph Turner	editor millerit	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841*	Nathaniel Southard	editor al revistei millerite The Midnight Cry	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841*	Richard Hutchinson	medic și pastor englez, editor al revistei adventiste The Voice of Elijah	Canada	wesleyan metodist	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841*	Joseph Marsh	editor millerit (The Voice of Truth)	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841*	N. N. Whiting	editor millerit	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841*	Orlando Squires	editor millerit	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841*	Henry Jones	editor millerit	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841*	Lewis Hersey	editor millerit	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841*	Silas Hawley	editor millerit	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841*	H. H. Gross	editor millerit	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841*	J. B. Cook	editor millerit	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841	Charles Fitch	tânăr predicator asociat cu Charles Finney etc., pentru cauza temperanței și aboliționismului; convertit de J. Litch; coautor al diagramei profetice din 1843.	SUA	congregațional > millerit	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841-1843	Carl Olof Rosenius	predicator adolescent, învățător (st. Uppsala), autor, asociat cu George Scott; inițiator al mișcării numite Ropare (strigătorii), o erupție supranaturală a profetismului („boala predicării”), printre adolescenți: e. g. băieți (Ole Boqvist, Erik Walbom), fete (Lisa Andersdotter, Mary Swensdotter, Stina Carlsdotter)	Suedia	läsare („cititori”) luterani pietiști	1844?	Ceasul Judecății.
1841	George Duffield	pastor, teolog, aboliționist, autor	SUA	prezbiterian	1843/1847	Venirea lui Iisus și întoarcerea evreilor
1842	Charlotte E. Tonna	scriitoare prolifică, convertită la milenarism de influența lui Irving și Wolff	Irlanda	protestantă	1843/1847?	Prăbușirea papalității. Venirea lui Iisus.
1842	Richard C. Shimeall	pastorul Bisericii Episcopale Libere din NY,  teolog, autor	SUA	episcopal	1847	Venirea lui Iisus și convertirea evreilor.
1842*	Thomas M. Preble	pastor (excomunicat), primul predicator millerit care a susținut Sabatul în scris	SUA	baptist	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842	Frederick Wheeler	pastor, a acceptat Sabatul (martie 1844), după o discuție cu doamna Rachel Oakes, baptistă de ziua a șaptea	SUA	episcopal metodist	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842	Sylvester Bliss	teolog cu educație umanistă multilaterală, membru al Societății Istorice din Boston, faimos editor millerit, autor	SUA	congregaționalist	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842	Apollos Hale	predicator, autor, editor asociat, coautor al diagramei profetice din 1843.	SUA	episcopal metodist > millerit	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842	William Ellis Foy	baptist, seminarist episcopal, vizionar, proeminent în Mișcarea Millerită, pastor	SUA	baptist > episcopal	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842	Nelson H. Barbour	pastor, absolvent Temple Hill, asociat cu milleriții Crozier, Storrs, Cummings; autor, pionier al Advent Christian Church	SUA	episcopal metodist	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842*	Clorinda S. Minor	editoare a revistei millerite pentru femei	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1841*	Mss. Emily C. Clemens	editoare millerită, asociată cu Mrs. Minor	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842*	L. D. Mansfield	editor millerit	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842*	—  Penney	editor millerit	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842*	G. W. Eastman	editor millerit	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842*	H. B. Skinner	editor millerit	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842*	— Martin	editor millerit	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842*	Charles Dealtry	editor al periodicului millerit The British Midnight Cry	Anglia	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842*	Addison A. Sawin	editor millerit	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842*	A. J. Williamson	editor millerit	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842*	Thomas Tallock	editor millerit	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842*	W.  Deverall	editor millerit	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842*	Robert Winter	editor al periodicului millerit The Second Advent Harbinger	Anglia	anglican?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842*	Frederick Gunner	editor millerit, asociat cu R. Winter	SUA	anglican?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1842	Edward Winthrop	pastor, licențiat în teologie, autor	SUA	episcopal	1844	Repatrierea și convertirea iudeilor. A doua venire a lui Iisus.
1843	Owen R. L. Crozier	învățător, predicator millerit; editor, autor, primul teoretician al doctrinei sanctuarului printre adventiștii sabatarieni	SUA	wesleyan metodist > adventist	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1843*	Franklin B. Hahn	medic, secretarul unei societăți medicale, convertit și sponsor al lui Crozier	SUA	?	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1843	James Springer White	tânăr educator, pastor, predicator, devenit principalul organizator al grupului sabatarian, soțul E. G. White, autor	SUA	conexionist	1843-1844	Venirea lui Iisus. Închiderea ușii harului.
1843	James Shannon	pastor, școlit la Belfast, educator, autor, a prezidat mai multe colegii în SUA	SUA	prezbiterian > baptist   > discipol	1843-1847	A doua venire a lui Iisus
1843	J P Wheethee	educator, președintele Colegiului Ohio	SUA	prezbiterian	1844*	A doua venire a lui Iisus
1843	John  Robinson	pastor, autor	SUA	prezbiterian	1843-1847	Sfârșitul papismului. Adventul.
1843	Thomas Rawson Birks	pastor, teolog și autor, absolvent al Trinity College, ginerele lui Bickersteth	Anglia	anglican	1843	A doua venire a lui Iisus
1843*	James Scott	cleric și autor cunoscut	Scoția	prezbiterian	1844-1847*	Mileniul. Revenirea la starea adamică
1843*	H. Hentzepeter	custodele Muzeului Regal și capelan al Curții, în urma unui vis și a studiului scrierilor lui Johann Petri	Olanda	reformat?	1847	A doua venire a lui Iisus

Una dintre aceste agitații premilenialiste a fost Marea Mișcare Adventistă din America (1840-1844), care a început modest, cu predicarea lui William Miller. În ciuda înțelegerii greșite a profeției – și a inevitabilei deziluzii care a urmat –, așteptarea activă a lui Iisus, cu apogeul în 1843, când aproape 100.000 de credincioși americani de diferite confesiuni au ieșit în întâmpinarea venirii (Adventul) lui Iisus, a fost o experiență unică în istoria creștinismului. Una care va trebui să se repete. Tabelul de mai jos ne ajută să ne imaginăm amploarea extraordinară a acestei pandemii a speranței adventiste.[81] Am trecut în revistă personalitățile cunoscute că au fost printre cei mai importanți lideri de opinie în difuzarea Evangheliei Împărăției între anii 1810-1843.[82]  

În ce constă fericirea celor care, după sfârșitul celor 1290 „zile” (anul 1798), au așteptat până la sfârșitul celor 1335 „zile” (anul 1843) se va vedea în ziua marilor răsplătiri. Fericirea aceasta este repetată de glasul ceresc din Ap 14:13, după descrierea misiunii Evangheliei Împărăției sub chipul celor trei îngeri care anunță ultima probă a credinței, în contextul „ceasului judecății”, înainte de venirea Secerătorului Divin pe norii cerului:

„Ferice de cei care mor în Domnul de acum încolo!”

Deși toți cei care au murit credincioși Domnului vor avea parte de fericirea veșnică, în acest text se anunță o fericire specială, o răsplată excepțională dată de Dumnezeu celor care în anii 1843-1844, și de atunci încoace, au așteptat pe Domnul, dar nu au apucat ziua aceea. Să ne mirăm atunci, de ce în Daniel 12:2 se vorbește despre „mulți” care vor învia (în timpul strâmtorării, înainte de revenirea lui Iisus)? Dacă vrăjmașii cei mai mari ai lui Iisus, cărora El le-a promis, trebuie să învie, ca să-L vadă pe Acela pe care L-au străpuns (In 19:37; Ap 1:7),  să ne mirăm că și aceia, care cu sacrificii au urmat profeția, vor învia ca să-L vadă venind?

Daniel, însă, a rămas fără un răspuns clar și definitiv la întrebarea lui. Ultimul cuvânt din partea Comandantului Ceresc a fost:

Dan 12:13: „Iar tu, du-te, vezi de sfârșitul tău și odihnește-te, apoi te vei scula la sfârşitul zilelor, ca să primești ce ți-a fost hărăzit.”

---

NOTE

[1] Regele persan se numea hșayathiya (mai târziu: șah),  iar în calitate de împărat se numea hșayathiya hșayathiyanam (mai târziu, șahanșah / șahinșah, sau padișah),adică regele regilor sau măritul rege. Titlul are precedente asiro-babiloniene. Fiecare împărat asirian se numea sar sarrani (regele regilor). Pe împăratul Egiptului îl numim faraon, pe ai Rusiei îl numim țar; pe al romanilor îl numim cezar, pe al etiopienilor, negus; și pe al perșilor, șah.  

[2] Sau: „va trezi toată împărăția grecilor”.

[3] Perșii purtau păr lung, iar tăierea urechilor era practicată ca pedeapsă.

[4] „Unul dintre comandanții din armata lui Ptolemeu a fost Seleucus, fostul satrap al Babiloniei. În timp ce forțele lui Ptolemeu se retrăgeau, el și-a luat unitățile și, în loc să se întoarcă înapoi spre Egipt, a traversat deșertul și a înaintat spre Babilon, unde a fost recunoscut ca satrap la 1 iunie 311.”  (Titus Livius: Al treilea război între diadohi). Asemenea detalii nu puteau fi menționate de un pseudoprofet din anii 165 î.e.n.  Amintiți-vă că, după teza criticii distructive, profețiile lui Daniel ar fi simple vaticinia post eventum (preziceri după trecerea evenimentelor).

[5] Cf. Theodotion: σπέρμα; Vulgata: semen. Termenul ebraic pentru „braț” sau forță militară (zǝróaᶜ) se scrie la fel ca termenul zéraᶜ („sămânță”,  urmaș / urmași): זרע  zrᶜ.  (vezi și Is 66:22). Alternativ, se poate traduce: „brațele (forțele) ei nu vor rezista” (cf. Dan 11:15, 31).

[6] Textul ebraic ‎והילדה whyldh a fost citit de masoreți wǝhayyōlēḏā „și cel care i-a dat naștere”. Traducerile vechi (Theodotion, Vulgata) au citit această expresie wǝhayyalḏā „și fata” (ca în Ioel 4:3). Dar cea mai probabilă citire ar putea fi ‎והילד wǝhayyéleḏ „și copilul” sau ‎וילדה wǝyalḏāh „și copilul ei”.

[7] Sau: cel pe care se sprijinise, cel care o susținuse, cel care o luase de mână.

[8] Cercetări moderne arată că o erupție vulcanică din anul 247 î.e.n. ar fi afectat ploile musonice.  Este interesant de studiat, în acest context, profeția despre Egipt din Isaia 19.  

[9] Referitor la despoții „binefăcători” ai lumii, Iisus a avut un cuvânt de zis (Lc 22:25-27).

[10] Dacă aceste profeții ar fi fost ticluite de un autor din secolul al II-lea, așa cum presupune critica antibiblică, el nu ar fi ignorat prezența elefanților în aceste războaie.

[11] Nu sunt sigur pe istoricitatea incidentului. Dacă nu este un fapt istoric, atunci referirea la acele „zeci de mii” din text (ribbôṯ) se poate referi la victoria asupra lui Antioh III. Septuaginta a citit rabbîm sau rabbôṯ (mulți, multe), iar Vulgata și Peșitta au citit „multe mii”. 

[12] După Dicționarul lui Jastrow (1227), care reflectă ebraica epocii greco-romane, dar și vestigiile ebraicei populare din timpurile biblice, termenul pārîç înseamnă în mod literal „spărgător” și are două definiții: 1. conducător, căpetenie, cuceritor; 2. nestăpânit, neînfrînat, stricat, nerușinat, obraznic, sălbatic, depravat.

 Textul ebraic folosește aici la plural (bənê pārîçê) expresia singulară bên pārîç (lit. „fiu răpitor / sălbatic”), care apare în Ez 18:10. La rândul ei, expresia din Ezechiel este tradusă în Septuaginta (LXX): υἱὸν λοιμὸν (un fiu „ciumă”); în Targum, rāšîaᶜ (ticălos, nelegiuit, rău); în Peșitta, ‎ᶜawlaᵓ (nelegiuit); în VUL, latro (tâlhar, bandit); în TNK (traducere iudaică în engleză), ruffian (golan, derbedeu, huligan, bandit, canalie, ticălos etc.). La Dan 11:14, Theodotion traduce: οἱ υἱοὶ τῶν λοιμῶν (fiii „ciume”), cf. FA 24:5.  LXX (traducerea veche greacă făcută în Egipt) traduce cu totul diferit la Dan 11:14: καὶ ἀνοικοδομήσει τὰ πεπτωκότα τοῦ ἔθνους σου „și va rezidi [zidurile] căzute ale neamului tău”. Această traducere curioasă a fost posibilă printr-o citire diferită a textului ebraic: ‎ובני ûḇənê („și fiii…”) a fost citit ‎‎ובנה ûḇānā („va zidi”), iar ‎פריצי pārîçê (spărgători, canalii, lichele), a fost citit ‎פרצי pərāçê (spărturi în zid). Prin urmare, aici s-ar potrivi traduceri ca: lichele, lepre, lepădături, netrebnici, secături, pramatii, derbedei, haimanale.

[13] Traducerea KJV „jefuitorii poporului tău” a favorizat interpretarea veche AZS că acești jefuitori ai iudeilor ar fi romanii. Este adevărat că romanii au fost jefuitori speciali, nu doar ai evreilor, ci ai tuturor popoarelor. Dar în text se spune că „se vor ridica pentru a împlini o profeție, apoi să se poticnească / să cadă”. Romanii au acaparat treptat Iudeea, nu au intenționat să împlinească vreo profeție și nu s-au poticnit atât de repede, dimpotrivă: au fost puterea cea mai rezistentă din istorie. 

[14] Expresia „nimicind cu desăvârşire” (Cornilescu etc.) poate fi o traducere greșită în acest caz. Este adevărat că substantivul kālā are și sensul de „distrugere totală”, dar există și adverbul kālā („în totul”, „cu adevărat”), cf. Gen 18:21; Ex 11:1), cf. Dicționarul lui D. Clines, p. 177. O altă soluție ar fi să se citească kullāh כֻּלָּהּ („totalitatea ei” = „toată”), cf. Gen. 13:10, așa cum propune BHS. Vezi și LXX, YLT, NRS, Biblia Sinodală, etc. În același timp, Iosif Flaviu afirmă că sub Antioh cel Mare, țara a avut mult de suferit:

„Sub domnia lui Antioh cel Mare asupra Asiei, ţara iudeilor a fost devastată, iar locuitorii din Coelesiria au îndurat numeroase nenorociri. În timpul războaielor sale împotriva lui Ptolemeu Philopator , precum şi a fiului său denumit Epiphanes, şi când ieşea biruitor acest rege, şi când era înfrânt, năpastele îndurate de localnici erau aceleaşi, încât nu se deosebeau de o corabie lovită de talazurile furtunii, ei fiind prinşi la mijloc, între succesele obţinute de Antioh şi eşecurile sale consecutive.” (Josephus, Antichități, cartea XI, cap. III, 3).

[15] În antichitate se mai numea și Paneas, în latină Panium. NT o numește Cezarea lui Filip, la picioarele Muntelui Hermon.  

[16] În ebraică, o expresie idiomatică nemaintâlnită (baṯ hannāšîm = lit. „fiica femeilor”), care subliniază feminitatea.  normal, ar trebui să însemne  poate fi interpretată ca: 1. o formă populară de superlativ; 2. un mod de a sublinia feminitatea sau virginitatea.  

[17] Expresia ebraică להשחיתה lhšḫyṯh se poate citi ləhašḫîṯāh („ca s-o distrugă / corupă”), așa cum au fixat masoreții. În acest caz, s-ar referi la prințesă, ceea ce este absurd, deoarece nici un rege nu și-a măritat fiica pentru a o distruge. Alții cred că este vorba nu de fiică, ci de împărăția austrului, despre care s-a vorbit mai sus. Dar este dificil de imaginat cum se putea distruge o țară printr-o simplă căsătorie. Mai degrabă ar fi putut la un moment dat să pretindă „drepturi” ca bunic al vreunui prinț, dar nu să distrugă. Cea mai bună soluție este ca expresia lhšḫyṯh să fie citită ləhašḫîṯô („ca să-l distrugă”). Cazurile de otrăvire erau frecvente în familiile regilor elenistici. ‎

[18] În ebraică, atât insulele („ostroavele”), cât şi regiunile continentale de pe coastă se numesc ᵓiyyîm.

[19] Din nou, autorul cărții Daniel „pierde ocazia” de a se referi direct la Roma și romani. Dacă ar fi fost un autorul din anul 165 î.e.n., care ar fi rescris istoria sub formă de profeție, așa cum pretinde critica antibiblică, nu s-ar fi putut abține să nu menționeze deloc numele Romei sau al romanilor, cel puțin în acest capitol. În cărțile 1-2 Macabei, scrise între anii 160-130 î.e.n., romanii (Ῥωμαῖοι) sunt menționați în mod repetat (1Mac. 8:1, 23, 27, 29; 12:16; 14:40; 15:16; 2Mac. 4:11; 8:10, 36; 11:34; 12:27). Dacă autorul a scris însă în anii 530 î.e.n. în Babilon, așa cum spune, omiterea numelui Romei sau al romanilor este naturală, întrucât pe atunci Orientul încă nu auzise de Roma.

[20] Șiret, ambițios, excentric, intrigant, capricios și ucigaș.

[21] Polybios îl descrie astfel: „Furişându-se afară din palat, hoinărea adesea, întovărăşit de doi-trei oameni, prin oraş. Nu rareori putea fi întâlnit prin ateliere…. unde flecărea…, lăudându-se cu dragostea sa pentru artă… Deseori îşi lepăda veşmintele regeşti… şi ieşea în piaţă, ca unul care umbla să obţină vreo magistratură: pe unii îi trăgea de mânecă, pe alţii îi îmbrăţişa şi-i ruga să-şi dea votul pentru a fi ales edil sau tribun. De reuşea să obţină funcţiunea, se aşeza de îndată pe un scaun de fildeş, după obiceiul roman, examina tranzacţiile efectuate în piaţă şi rezolva pricinile cu mult zel şi bunăvoinţă… Intra prin cârciumi, unde bea cu netrebnicii şi cânta cântecele lor vulgare.”

[22] Ptolemeu VI (11 ani) era căsătorit oficial cu sora sa Kleopatra II (10 ani), de la moartea mamei lor Kleopatra I Syra.  La izbucnirea războiului, perechea faraonică, „divină” a Egiptului era în vârstă de 16 și 15 ani. Dar Ptolemeu era tutelat de coregenți. 

[23]  Ebr. nāgîḏ  (lit. „conducător”, „șef”, „mai-mare”, „responsabil”) este același termen ca în Dan 9:25-26 (unde a fost tradus „Cârmuitorul” și respectiv „domn”). Termenul se poate referi la conducători pământești de orice fel: regi (1Cr 5:2; Ps 76:13), mari preoți (1Cr 9:20; 12:28; 2Cr. 31:10, 13; Ne 11:11), administratori ai templului sau ai palatului (2Cr 28:7; 31:12), orice fel de conducători civili sau militari (1Cr 13:1). Identificarea acestui conducător cu Iisus nu merge în acest caz, deoarece împrejurările istorice sunt diferite și, pe de altă parte, este de neconceput ca îngerul să fi vorbit despre Maiestatea Cerului atât de grăbit, tangențial și superficial.

[24] Ebr. hattāmîd, formă convențională prescurtată a expresiei ᶜôlaṯ hattāmîd (Ex 29:42; Nu 28:6, 10, 15, 23-24, 31; 29:6, 11, 16, 19, 22, 25, 28, 31, 34, 38; Ez 46:15; Ezra 3:5; Ne 10:34); ᶜôlaṯ însemnând holocaust (jertfa de sânge care era arsă complet) iar tāmîd însemnând neîntrerupt, permanent, continuu, mereu, regulat, zilnic. Termenul holocaust este folosit adesea și pentru a descrie uciderea sistematică a unui imens număr de evrei de către puterile naționaliste în Al Doilea Război Mondial. Dar în ebraică, evreii nu folosesc termenul ᶜôlā (holocaust, ardere-de-tot) pentru a denumi holocaustul lor, ci folosesc termenul šôᵓā (prăpăd, furtună pustiitoare).

[25] Abominația pustiitorului reflectă expresia ebraică šiqqûç šômēm, unde šiqqûç (scârnăvie, lucru detestabil, abominație, cf. Na 3:6) este un termen ebraic disprețuitor folosit pentru zei păgâni (1Împ 11:5, 7; 2Împ 23:13), idoli (Dt 29:17; 2Împ 23:24; 2Cr 15:8; Is 66:3; Ier 4:1; 7:30; 13:27; 16:18; 32:34; Ez 5:11; 7:21; 11:18, 21; 20:7-8, 30; 37:23), oameni dedați la idolatrie (Os 9:10), cărnuri jertfite idolilor sau cărnuri necurate (Lev 11:43; Zah 9:7).

[26] Este interesant că în 1 Macabei 1:1 expediția asiatică a lui Alexandru Macedon este descrisă ca venind „din țara Chettiimilor”, evident numind aici Macedonia, sau coastele grecești în general. În mod obișnuit, se crede că evreii denumeau Kittim o zonă din Cipru (Kition, Citium, astăzi Larnaka). După genealogia din Gen 10:4; 1Cr 1:7, kittiimii, împreună cu Elișa, Tarșiș și Dodanimii (Rodanimii), denumeau popoare din Cipru, Spania  și Grecia, fiind urmași ai lui Iavan – numele ebraic clasic al tuturor grecilor.  Puținele referiri biblice la Kittim arată că aceștia erau un popor de pe insulele sau coastele Mediteranei (Is 23:1, 12; Ier 2:20; Ez 27:6). În manuscrisele de la Marea Moartă, kitiimii sunt de asemenea prezenți, fiind identificați ambiguu, fie cu ciprioții, fie cu macedonenii, fie cu romanii.

[27] După Rabbi Ken Spiro, “Acest tip de persecuție religioasă era necunoscută în istoria omenirii. Până atunci, nimeni în lumea antică nu a declarat război religiei altui popor, deoarece atitudinea politeismului era ‘Eu mă voi închina zeului tău, tu te vei închina zeului meu. Cu cât mai mulți zei, cu atât mai mare distracția’.”

[28] În Siria, Zeus era de fapt identificarea elenistică sincretistă a zeului tradițional siro-canaanit Baᶜl-šāmêm („Stăpânul cerului”). Iudeii au văzut în acest cult păgân un joc de cuvinte a ceea ce Daniel numise šiqqûç šômêm („scârnăvia pustiitorului”).

[29] Rabbi Ken Spiro afirmă: «Putem vedea aceste evenimente ca pe un tipar în istoria iudaică. Apare o cultură lumească luminată şi progresistă, aceasta schimbă lumea, şi atunci unii iudei din clasele superioare se aruncă, de regulă, în ea. De ce?  Fiindcă ei sunt bogaţi, sofisticaţi şi au prea mult timp liber. Apoi ei spun celorlalţi iudei: „Hai să fim moderni. Să lăsăm laoparte toate chestiile astea evreieşti învechite” (Vom vedea acelaşi tipar repetat în Spania, în Germania şi chiar astăzi, în America). În vremea aceasta apare un grup de iudei, mic dar foarte impunător şi puternic, care se aliniază cu autorităţile greceşti şi se elenizează. Ei fac toate lucrurile ca grecii. Îşi trimit copiii la gimnaziu, le anulează fizic  circumcizia – operaţie foarte dureroasă – fiindcă atâtea jocuri greceşti se fac în pielea goală şi grecii nu trebuie să-i vadă aşa, „mutilaţi”. Pentru ca lucrurile să fie şi mai rele, ruptura dintre iudeii elenizaţi şi curentul iudaic principal, este dublată de o altă sciziune – dintre două facţiuni ale iudeilor religioşi. Totul a început când doi învăţători, Ţadok şi Bysos, au început să predice o nouă formă de iudaism, care tăgăduia credinţa în divinitatea Legii orale (a Tradiţiei), Urmaşii lor sunt numiţi ţadukim (saduchei) şi bysosim, dintre care saducheii au făcut istorie. Ceilalţi iudei credincioşi, care ţineau Legea iudaică aşa cum se practica tradiţional, au fost numiţi, în mod ironic, peruşim (farisei, separatişti) pentru a fi distinşi de alţii.”»  „Saducheii erau întotdeauna mai acceptabili în ochii iudeilor elenişti decât duşmanii lor rabinici. Alianţa dintre elenişti şi saduchei împotriva iudaismului tradiţional a garantat o tulburare continuă în viaţa iudaică în timpul Celui de-al Doilea Templu şi chiar după aceea” (Rabbi Berel Wein, Echoes of Glory, p. 38).

[30] A nu se confunda cu hasidismul, o mișcare mistică și harismatică lansată în sec. XVIII de rabinul cabalist Isroel ben Eliezer („Beșt”), originar din Bucovina de nord.  

[31] A se vedea 1Mac 2:42; 7:13; 2 Mac 14:6 în bibliile românești ortodoxe sau catolice.

[32] Cele trei verbe se explică astfel: 1). încercaţi, ebr. çārāf (metaforă metalurgică: rafinaţi, „lămuriţi”, curăţiţi prin foc; cf. Ier 6:29-30; Zah 13:9); 2). curăţaţi, ebr. bārēr  (metaforă a curățării cerealelor prin acţiunea vântului şi a mişcării; vânturați, cernuți, selectați, cf. Am 9:9; Lc 22:31); 3). albiţi, ebr.  labbēn (metaforă a curăţării veşmintelor, a spălării, cu apă, detergenţi şi frecare – zoliți, albiţi, purificaţi, cf.  Ps 51:7; Is 1:18; Ier 2:22; Ap 7:14).

[33] Cf. Ellen G. White Encyclopedia, “King of the North”. Ellen White s-a referit la Daniel 11 în special în Letter 103, 1904,  RH Nov. 24, 1904, pag. 16; în 9T 14; Manuscript Releases 13:394.

[34] Fie pedeapsa lui Dumnezeu asupra împăratului crivățului, fie mânia împăratului (verbul aceluiași substantiv este folosit în vers. 30). Expresia folosită identic în Is 10:24-25 se poate interpreta în ambele sensuri. Vezi și Is 10:23 unde apar de asemenea expresii comune cu Dan 11:36.

[35] Expresia ‎וְעַל־כָּל־אֱלוֹהַּ „mai presus de orice zeu” apare ca un plus, o repetiție inutilă, în textul ebraic, lipsind în Septuaginta. 

[36] 1Cor 3:11, 16-17; 2Cor 6:16; Ef 2:18-22; 1Tim 3:15; Ev 3:6; 10:21; 12:22-24; 1Pt 4:17.

[37] 1Cor 1:8; 10:11; Rom 13:11-12a; 16:20; 1Tes 3:13; 4:15, 17; 5:23; Evrei 9:26; 10:37. Iisus promisese că va veni în aceeași generație (Mat 10:23; 16:27-28; 24:34), dar în același timp, a arătat că timpul exact al venirii Lui nu era descoperit, ci era condiționat (Mat 24:14, 35 etc; 2Pt 3:12).

[38] Mr 1:24; 3:11-12; 5:7; Lc 4:34-35, 41.

[39] Definiție foarte expresivă a lui James A. Wylie (The Papacy; Its History, Dogmas, Genius and Prospects; 1851, Johnstone and Hunter, Edinburgh, pag. 409).

Expresia „fantoma lui Petru” face trimitere la pretenția tradițională că papii ar fi urmașii legitimi și exclusivi ai apostolului Petru, pe care Christos ar fi întemeiat Biserica și i-ar fi dat „cheile Împărăției” (Mat 16:18-19). Papa Leon I a fost primul care a ridicat această hermeneutică politică la rang de principiu. În realitate, numele de Kifa (stâncă, piatră de temelie; gr. petros / petra) și rolul de purtător al cheilor Împărăției, cu care Christos l-a cadorisit pe Simon, reprezentantul apostolilor, nu sunt mai semnificative decât numele și invectiva cu care i S-a adresat Iisus, câteva versete mai jos: „Înapoia mea, Satano! Tu ești o piatră de poticnire pentru Mine, pentru că nu te gândești la (planurile) lui Dumnezeu, ci la ale oamenilor” (Mat 16:23). Iisus i S-a adresat lui Petru, deoarece el era reprezentantul tuturor apostolilor și răspunsese  în numele tuturor (Mat 16:15-17). De aceea și autoritatea dată lui Petru era acordată tuturor apostolilor (Mat 18:18; Ef 2:20; Ap 21:14). Această autoritate era și a rămas limitată și condiționată. Oricine este sau se pretinde urmaș al apostolilor, poate fi temelia Bisericii și purtătorul cheilor împărăției, sau Satan, cel cu planuri de mesianism politic, în locul crucii. 

[40] Poreclă amicală dată papei Nicolae II de Petru Damian (c. 1060), cf. Colin Morris, The Papal Monarchy: The Western Church from 1050 to 1250, Clarendon Press, Oxford, 1989: 91. 

[41] Lucius Ferraris, Prompta Bibliotheca Canonica, Juridica, Moralis, Theologica, Ascetica, Polemica, Rubristica, Historica, vol. V, ed. 1858; „Papa”, Art. II, col. 1823-1824.  „Concerning the extent of Papal dignity, authority, or dominion and infallibility”, #1, 5, 13-15, 18, published in Petit-Montrouge (Paris) by J. P. Migne, 1858 edition.

[42] St. Catherine of Siena [1378], SCS, p. 201-202, p. 222. În Michael Malone, Apostolic Digest, Book 5: „The Book of Obedience”, Chapter 1: „There is No Salvation Without Personal Submission to the Pope”).

[43] Expresia ebraică ḫemdaṯ nāšîm (lit. „dorință de femei”) este interpretată de liberali ca o referire voalată la zeul Tammuz („cel dorit de femei”, e.g. Ez 8:14). Alții fac o conexiune hazardată cu expresia din Hag 2:7 (lit. „dorința neamurilor”), interpretată ca o profeție despre Christos. Alții înțeleg „dorința pe care o au femeile” sau „ce le este mai scump femeilor”: copiii. Dar expresia ḫemdaṯ nāšîm este mult mai naturală atunci când este comparată cu ᵓahăḇaṯ nāšîm (dragostea femeiască) din 2Sam 1:26, iar termenul ḫemdā nu are doar sensul de lucru de dorit sau scump (scumpete, odor, giuvaer, comoară), ci în primul rând, sensul de dorință, poftă, jind, de la verbul ḫamad (a dori, a pofti, a avea plăcere de, a râvni la, a jindui, a fi împătimit / pasionat). Iar substantivul iudeo-aramaic ḫamdaᵓ este cunoscut în ebraica din perioada greco-romană cu sensul de dorință sexuală (Jastrow, 475). Pe de altă parte, substantivul ḫemdā este, în acest caz, perechea feminină a lui ḫémeḏ (farmec, frumusețe, cf. Is 32:12; Am 5:11).

Vulgata, precum și unele traduceri catolice care o urmează, au inversat sensul expresiei ebraice: et erit in concupiscentiis feminarum „și va fi întru poftele femeilor” (Vulgata de la Blaj). Dar multe traduceri catolice prestigioase respectă textul ebraic, care afirmă că „el nu va lua seama nici la dorința femeilor”.  A se vedea NOY (nor the desire of women) și traducerea de la Iași, Bulai-Pătrașcu, ediția online 2017.  

[44] Termenul se găsește în 36 de locuri: Jud 6:26; 2 Sam 22:33; Ne 8:10; Ps 27:1; 28:8; 31:3, 5; 37:39; 43:2; 52:9; 60:9; 108:9; Pr 10:29; Is 17:9-10; 23:4, 14; 25:4; 27:5; 30:2-3; Ier 16:19; Ez 24:25; 30:15; Dan 11:1, 7, 10, 19, 31, 38-39; Ioel 4:16; Na 1:7; 3:11.

[45] Este interesant că Grigore VII, în secolul XI își întemeia dictatele lui îndrăznețe pe pretențiile papei Symmachus (498-514) și ale lui Ennodius de Pavia că papa, odată întronat legitim, devine sfânt și nu mai poate fi judecat de nimeni, în timp ce el poate judeca pe oricine.

[46] După En.Wikipedia, „Semințele Statelor Papale ca entitate politică suverană au fost plantate în sec. VI. Începând cu anul 535, Imperiul Bizantin, sub împăratul Iustinian I, a lansat o reconchistă a Italiei. La sfârșitul acestor războaie, au intrat în peninsulă, dinspre nord, longobarzii și au cucerit o mare parte din țară. În secolul al VII-lea autoritatea imperială răsăriteană se limita în mare parte la o bandă diagonală, așa numitul coridor Roma-Ravenna, care se întindea de la Ravenna (sediul exarhului, reprezentantul imperial) până la Roma și în sud până la Napoli (coridorul Roma-Ravenna), plus anumite enclave de pe coastă. În timp ce puterea imperială era reprezentată nominal, la capătul de nord-est al acestor teritorii, papa, ca cel mai mare proprietar de pământuri și cea mai prestigioasă figură din Italia, în lipsa unei alternative mai bune, a preluat o mare parte din autoritatea guvernatoare pe care bizantinii nu erau în stare s-o păstreze, pentru a proteja domeniile din jurul cetății Romei. Astfel, în timp ce papii au rămas supuși ai Imperiului Răsăritean (Bizantin), Ducatul Romei, un teritoriu care coincidea cu provincia modernă Lazio [Latium], a devenit în mod practic un stat independent, guvernat de papă.”

Învățatul englez Drue Cressener a publicat în cartea The Judgements of God upon the Roman Catholick Church, London, 1689 (reeditată în 1990;www.amazon.com) că puterea temporală a papilor își are originea în eliberarea Romei de ostrogoți [*538] și că va înceta „cu puțin înainte de anul 1800” (=1798).  D. Cressener, The Judgements of God upon the Roman Catholick Church; in a prospect of several approaching revolutions, in explication of the Trumpets and Vials in the Apocalypse, upon principles generally acknowledged by Protestant interpreters,’ Rose and Crown, Londin, MDCLXXIX (London, 1689), p. 312: “For if the first time of the Beast was at Justinian’s recovery of the City of Rome [*538], then must not it end till a little before the year 1800 [*1798]”. O altă lucrare a lui Cressener repetă ideea: A Demonstration of the first Principles of Protestant applications of the Apocalypse. Together with the consent of the Ancients concerning the fourth beast of the 7th of Daniel, and the beast in the Revelations, London, 1690.

[47] În engleză, chiar termenul sanctuary are sensul de loc de refugiu.

[48] În limbile semitice, sunetele guturale ᶜ (ĝ) și ḫ s-au confundat uneori. Unele lexicoane arată că în Is 23:4, 14, maᶜôz trebuie citit maḫôz (port, liman, târg). Lexiconul clasic BDBG recomandă ca în Dan 11:38 să se citească məḫôzîm. Termenul ebraic maḫôz este de origine veche asiro-babiloniană. După Chicago Assyrian Dictionary (CAD M1, p. 85), maḫazu (maḫzu) are următoarele definiții: 1. mică structură sau curte (servind ca loc sacru, sau în legătură cu un izvor sau heleșteu), 2. sanctuar, templu (care conține un mahazu), 3. cetate în care există un asemenea templu, cetate importantă, 4. oraș/târg, așezare, 5. chei, port.

[49] În cartea lui Ieremia, „țara de la miazănoapte” este Babilonul (Ier 3:18; 6:22; 10:22; 16:15; 31:8; 46:10; 50:9), numită astfel în raport cu Eufratul, care-și avea izvoarele la nord de Israel, iar caravanele sau oștile din răsărit, de regulă mergeau de-a lungul Eufratului și intrau în Palestina dinspre nord. Pentru Zaharia (2:10; 6:6, 8), „țara de la miazănoapte” era țara deportărilor asiriene și babiloniene, chiar dacă zonele respective erau stăpânite de perși.

[50] Gal. 6:15-17; Iac. 1:1; Ap. 7:4.

[51] In. 18:36; Gal. 4:25-26; Ev. 13:14.

[52] Jud 11:17; 1Sam 14:47; Ps 83:5-6; 2Cr 20:1, 10; Țef 2:8.

[53] Num 24:17-18; Dt 23:3-4; Ps 60:8; 108:9-10; Is 11:14; 34:5-9; 63:1-6; Am 1:6, 9, 11; Țef 2:9; Ier 9:25-26; 25:17, 21; 27:2-3; 49:7-22; Pl 4:21-22; Ez 25:12-14, 29; 35:15; 36:5; Obadia 1; Ioel 3:19; Mal 1:3-4; Ne 13:1; Ps 137:77.

[54] Edomiții au fost iudaizați prin circumcizie și adăugați iudaismului în epoca greco-romană, cunoscuți sub numele de idumei. Dinastia Irozilor avea origini idumeene. De asemenea, idumeii au sărit în apărarea Ierusalimului în războiul de la anul 70. În Talmud, Edom este folosit ca un cod hermeneutic pentru Imperiul Roman. Orice pasaj biblic despre Edom/Esau este aplicat la Roma, al cărei simbol este mistrețul. Această simbolistică a continuat să fie folosită în evul mediu cu referire la Biserică, succesoarea Imperiului. Din teama creștinilor, evreii au început să evite folosirea etichetei Edom, înlocuind-o, ocazional, cu aceea de Ḥazîr (porc). Cf. Richard Gottheil, M. Seligsohn, “Edox [sic], Idumea”, JewishEncyclopedia.com, ©2002-2011.   

[55] După ce creştinismul va fi implementat peste tot, prin mijloace politice și paranormale, va apărea o nouă ordine, care de fapt este cea veche, dar pe care lumea a uitat-o: totalitarismul pseudo-creştin. Numai Lucifer însuşi, în chip de înger strălucitor, dându-se drept Christos, lipseşte inițial din acest scenariu. Dar nu va întârzia să se arate (vezi Didaché 16), pentru că el a fost comandantul nevăzut şi spiritul patron al dinastiei spirituale a lui Antichrist (Ap 17:11).

[56] Hêlēl ben Šáḫar este un nume fictiv, literar, care imită numele reale (Elișa ben Șafat, Ieșaiahu ben Amoț etc.), care este și un joc de cuvinte sarcastic; hêlēl înseamnă, probabil, „luceafăr”, dar și „vaietă-te!” (Zah 11:2); iar šáḫar înseamnă atât „aurora dimineții” („zori”), cât și „vrajă” (artă neagră). Personajul din poemul lui Isaia este „rege” al Babilonului (metropola culturală și comercială a uscatului), așa cum cel din Ez 28:12-19 este regele Tirului (metropola comercială și culturală a mărilor).

[57] Se poate observa aici și o corespondență a sanctuarului Ierusalimului, cu sanctuarul din cer, așa cum există și o corespondență perfectă între Antihrist și regele-luceafăr al Babilonului.

[58] Alte scenarii prefigurative ale eliberării escatologice se pot vedea în profețiile despre invazia lui Gog (Ez 38-39) și despre asaltul Ierusalimului din Zaharia 14.

[59] Numele Michael apare în Daniel 10:13 ca „Unul dintre Comandanții Supremi” ai oștilor cerești (Yahwé, Domnul  Oștirilor). Este identic cu Solul lui Yahwé (tradus „Îngerul Domnului”) care S-a arătat lui Moise, și cu Comandantul Oștirii lui Yahwé, care S-a arătat lui Iosua și lui Daniel (Ex 3:2-8, 14-15; Ios 5:13-15; Dan 8:11, 25; 10:5-9). Paradoxal, acest personaj este și identic cu Dumnezeu, și trimis al lui Dumnezeu. Nu întâmplător, Rabbi Yose susținea că Michael este „Șechina”, Prezența Divină, Slava Domnului (Shemot Rabbah, 2:5).

[60] Dan 7:13-14; Lc 12:36; 19:12; Ap 11:15-19; 19:6-7.

[61] Lc 13:25; Mt 25:10b; Ev 3:7, 15; 4:7; Ap 15:1, 5-8.

[62] Comparați următoarele versete: Num 10:35; Ps 3:7; 9:20; 10:12; 12:5; 17:13; Is 2:19, 21; 28:21; 33:10-12; Țef 3:8; Ap 16:1-21.

[63]Vezi  Ex 32:32-33; Ps 56:8; 139:16?; Flp 4:3; Ap 3:5; 5:1-9; 13:8; 17:8; 20:12, 15; 21:27. Un studiu mai aprofundat este necesar pentru înțelegerea acestei imagini metaforice și apocaliptice, pentru a afla ce fel de nume cuprinde această „carte”, când a fost scrisă, etc. Nu este vorba de Biblie, probabil nici de „cartea adevărului” din Dan 10:21, care pare să fie un soi de Apocalipsă a îngerilor. Cât despre Cartea Domnului din Is 34:16, cel mai probabil este o interpolare veche în textul ebraic, deoarece nu are sens în context. Nu există nicio carte a Domnului, scrisă înainte de Isaia. Este semnificativ faptul că expresia ebraică din Is 34:16 nu are corespondent în Septuaginta.

[64] Iisus ne oferă veșmântul alb al nevinovăției Lui (al desăvârșirii Lui, pe care ne-o atribuie, ca „îndreptățire” și ne-o împărtășește, ca „sfințire”), atunci când venim la El, cu credință, când ne pocăim (Gen 3:7, 21; Is 61:10; Zah 3:3-4; Mt 22:11; Lc 15:22; Rom 4:6-9; Gal 3:26-27; Ef 6:14; Col 3:10, 12, 14; Ap 3:18; 12:1). Dar întrucât și credincioșii sunt judecați, pentru a fi confirmată îndreptățirea lor înaintea ființelor cerești, la Judecată (Mt 18:27, 32-35; Rom 14:10; 2Cor 5:10; 1Pt 4:5, 7, 17), Biblia ne învață că există și o îndreptățire finală, adică un verdict final al acceptării credincioșilor care au perseverat și au biruit (Ap 3:4-5; 6:9-11; 7:4, 9, 13-14; Ap 19:8, 14), ceea ce neagă sloganul pseudoprotestant “Once Saved Always Saved”. 

Expresia τὰ δικαιώματα τῶν ἁγίων din Ap 19:8, tradusă aproape universal „faptele bune (drepte) ale sfinților” este unică. În greaca apocrifelor avem ceva asemănător: τὰ δικαιώματα τῶν ἐθνῶν (1Mac 1:13 „obiceiurile / legile / principiile popoarelor păgâne”), τὰ δικαιώματα τῶν πατέρων (Baruh 2:19; „faptele vrednice / meritele părinților”, cf. Dan 9:16, 18). VGNT adaugă și alte definiții: dovezi (argumente), acte doveditoare (la proces), credentials (scrisori de acreditare, de recomandare). Cel mai probabil, în Ap 19:8 , „hainele albe sunt dovezile (legitimațiile, scrisorile de recomandare) ale sfinților”.   

[65] Comentând Ap 12:11, EGW afirmă: „Noi devenim biruitori, ajutând pe alţii să biruiască. Noi biruim prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii noastre.” (RH 14 /1889).

[66] Ebr. səṯōm, lit. „blochează”, „astupă”; „ascunde” (Gn 26:15, 18; 2Împ 3?19, 25; 2Cr 32:3.30), „ține secret” (Ez 28:3; Ps 51:6/8).  

[67] Fraza ebraică tradusă aici cu „mulți o vor cerceta și cunoștința va spori” are unele particularități care au permis traduceri diferite. Învățații evrei, care au tradus-o în greacă acum 21 de secole, au redat verbul ‎ישטטו yəšōṭṭû cu ἀπομανῶσιν (vor bate câmpii, își vor ieși din minți) iar în loc de הדעת haddáᶜaṯ (cunoștința), au citit הרעה hārāᶜā (răutatea), împrumutând expresia din Gen 6:11. Unele traduceri moderne dependente de Septuaginta au păstrat acest sens: ”Many shall be running back and forth, and evil shall increase” (NRS); ”Many will roam about, this way and that, and wickedness will continue to increase” (NJB). Theodotion însă a corectat traducerea grecească în forma „până când mulți vor fi învățați și cunoștința se va înmulți”. 

Având în vedere că verbul ‎ישטטו yəšōṭṭû în ebraică are în mod obișnuit sensul „vor cutreiera”, o serie de traduceri mai vechi sau moderne au redat textul cu acest sens: ”shall run to and fro” (KJV, NKJ, ASV, DBY, ERV, ESV, MEV, RSVCE), ”will rush here and there” (CJB), ”will range far and wide” (TNK), ”will dash about” (NET), ”will go here and there” (NIV, NIRV), „correrán de aquí para allá” (NBH), ”will roam about” (Holman), ”will run back and forth”  (Lexham, WEB). În acest sens, verbul ar implica o căutare fizică, prin călătorii. Amos 8:12 folosește acest verb în sensul de a alerga, căutând peste tot, cu disperare „Cuvântul Domnului” – a căuta descoperirea profetică. Dar după exilul babilonic verbul ebraic a început să se folosească și în sensul de a cerceta cu privirea, de a căuta nerăbdător aici și dincolo cu ochii (2Cr 16:9; Zah 4:10). Dicționarul lui Jastrow (p. 1531), îi găsește în aramaică sensul de „a privi mai sus și mai jos”. De aceea, nu este de mirare că mulți traducători au înțeles aici sensul contextual, de „a cerceta (cu privirea”, a „citi”: נבעון   „vor căuta (vor face cercetări)” (Peșitto),  „le consulteront” (BFC), „tudakozzák majd” (Károly), „le liront” (LSG, NEG), „o vor citi” (VDC), „lo estudiarán” (CAB), „werden darin forschen” (SCHL2000), ”shall run eagerly through it” (NOY), „lo scorreranno” o vor parcurge (CEI).

Există și versiuni serioase care optează pentru alte sensuri, cum ar fi: ”shall pass over” / o vor transmite, o vor da mai departe (DRA), sau cum este traducerea neașteptată TOB: „La multitude sera perplexe”. Dar sensul cel mai potrivit în context aici este fie acela de a călători pretutindeni pentru a răspândi mesajul profetic, fie de a face investigații pe orice cale, având ca rezultat sporirea cunoștinței.

[68] În 1768,pastorul reformat Johann P. Petri din Frankfurt a publicat exegeza lui la Daniel 8:14, dovedind că cele 2300 „zile” au un început sincron cu cele 70 „săptămâni” din Daniel 9:24-27.

[69] Textul ebraic are aici formula wyᵓmr „el a zis”, ceea ce este imprecis, întrucât autorul se referă la doi subiecți. Mulți au tradus „unul din ei a spus”; totuși nu este modul normal ebraic de exprimare. Septuaginta a citit „eu am zis” (wᵓmr), ceea ce este mai rezonabil, dar ne lasă cu întrebarea de ce a mai menționat Daniel alte două ființe. Syriaca a citit wyᵓmrw „ei au zis (întrebat)”.  

[70] Lexicoanele ebraice și aramaice recunosc că termenul specific pentru „vreme hotărâtă” (aram. ᶜiddan / ebr. môᶜēḏ) se referă uneori la un an. De asemenea, se recunoaște că pluralul „vremi” în aceste  cazuri trebuie înțeles ca un dual, specific limbilor ebraică și aramaică, adică citit ᶜiddanēn și respectiv môᶜăḏáim (două vremi), în loc de  ᶜiddanîn și môᶜăḏîm (vremi). În scrierea inițială, consonantică, aceste forme nu se puteau distinge.

[71] Cheia zi-an (principiul interpretării zilelor apocaliptice ca ani istorici) este cunoscut din antichitate și a fost folosit de aproape toți interpreții până în secolul al XIX-lea. Între timp a fost abandonat, parțial din cauza abuzurilor, dar mai ales din cauza implicațiilor politico-religioase.

[72] Sfârșitul acestei perioade a fost calculat cu un secol mai înainte. Vezi informațiile de la nota 43.

[73] Concordatul din 1929 nu a restituit Statele Papale, ci doar un teritoriu infim: Cetatea Vaticanului și alte câteva proprietăți împrăștiate prin Italia.

[74] Fraza aceasta este citită în mod divers de către experți. Aparatul critic BHS propune să se citească
                  wəḵiḵlôṯ yaḏ nōpēç ᶜam qóḏeš   „iar când va sfârși/slăbi mâna celui care zdrobește pe poporul sfânt”,
în loc de: ûḵḵallôṯ nappēç yaḏ ᶜam qóḏeš  „iar când se va termina de zdrobit mâna poporului sfânt”.
Această citire critică este atestată în traduceri ca NET (when the power of the one who shatters the holy people has been exhausted). Alte traduceri arată că totul se va sfârși „când oprimarea poporului sfânt va înceta” (CAB, TNK, NLT, NJB etc.). În aceste cazuri însă, replica nu ar fi foarte edificatoare, ci aproape tautologică.

Pe de altă parte, metafora zdrobirii sau sfărâmării „mâinii” (puterii) cu verbul napaç este neobișnuită. Ebraistul Hayim Tawil, în articolul “Hebrew נַפֵּץ יַד = Akkadian Qāta Napāṣu: A Term of Non-Allegiance”, in Journal of the American Oriental Society, vol. 122, No. 1 (Jan.- Mar., 2002), pp. 79‑82, argumentează că expresia ebraică nappēç yaḏ este un împrumut akkadian (asiro-babilonian), unde expresia qāta napāçu înseamnă în mod literal „a împinge la o parte mâna cuiva” – gest care însemna refuzul unei relații de legământ. Se poate consulta online lexiconul akkadian CAD, volumul corespunzător literei N1, paginile 285-288. Tawil arată că această expresie babiloniană este antonimă expresiei ebraice „a apuca pe cineva de poala hainei” (1Sam 15:27), gest simbolic care echivala cu o declarație de supunere în legământ de loialitate . Soluția propusă de Tawil pare să fie susținută de Septuaginta (ἡ συντέλεια χειρῶν ἀφέσεως = „sfârșitul respingerii mâinilor…”) și, din punct de vedere lingvistic este foarte atractivă. Dar semnificația teologică în context este dificil de întrezărit.   

[75] Isaia 13; 47:1; 48:14-20; 52:11-12; Ieremia 50:9; 51:61-64; Zaharia 2:7.

[76] Ier 6:28-30; Zah 13:8-9; Mal 3:2-3; Mt 3:11-12.

[77] În sec. XIX a predominat printre AZS opinia lui William Miller, că acest “the daily” (corespunzător expresiei ebraice hattāmîd = „neîntreruptul”, „zilnicul”) ar fi o traducere greșită, deoarece termenul sacrifice = „jertfă”(scris cu italice în ediția KJV pe care pionierii o foloseau) era „adăugat de înțelepciunea omenească”, nu aparține textului original. Făcând o analogie cu scenariul profetic din 2 Tes 2:6-8, Miller văzuse în acest „daily” / „continual” păgânismul antic manifestat în Imperiul Roman, iar în „abominația” înlocuitoare a văzut „taina fărădelegii” („omul fărădelegii”).

 În realitate, noțiunea de jertfă nu este „adăugată” expresiei ebraice hattāmîd, ci este intrinsecă, deoarece această expresie eliptică este o formă convențională de exprimare: hattāmîd (= „ăla neîntrerupt”) stă pentru ᶜôlaṯ hattāmîd holocaustul neîntrerupt, slujba de dimineață și de seară, care avea în centru mielul de jertfă ars complet pe altar. Expresia scurtată (eliptică) din cartea lui Daniel (ᶜôlaṯ hattāmîd), este comparabilă cu alte expresii eliptice folosite în cartea lui Daniel: ᵓéreç haççəḇî (8:9),  ᵓîš ḥamuḏôṯ (9:23), și cu expresii eliptice folosite în limba română: boala Altzheimer, jacheta canadiană, cheia franceză, operație cezariană, e.t.c. În Mișna, cel mai vechi tratat rabinic, capitolul cu titlul Tāmîd descrie serviciul divin de dimineață și de seară de la Templu, care consta din aducerea unui miel ca holocaust pe altar, jertfă care era însoțită întotdeauna de ceremoniile aferente: prinosul de făină cu untdelemn, libația din rodul viței, împrospătarea alimentării sfeșnicului și a tămâii de pe altarul interior. Această liturghie zilnică era numită tāmîd și era tot odată ceasul rugăciunii (cf. 1Împ 18.36; Dan 9:21; AA 3:1). 

[78] Regatul Franc „se deosebeşte de celelalte regate barbare, fiind singurul stat catolic din occident, şi pentru că prelungeşte şi eternizează Imperiul Roman. În timp ce Italia este ostrogotică şi Africa e vandală, urmând a fi cucerită de greci, Francia îşi va urma, prin aceste crize, destinul său bine stabilit, şi, după multe convulsii, va domina occidentul creştin” (Augustin Fliche, La Chrétienté medievale, Paris, 1929, pp. 36, 37).  „Ca om de stat, Clovis a realizat ceea ce nici geniul lui Teodoric, nici alţi contemporani barbari n-au făcut; pe ruinele Imperiului Roman a construit un sistem puternic a cărui influenţă a dominat civilizaţia Europei multe secole şi din care au izvorât Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Elveţia şi o parte din Spania şi Italia.” (Catholic Encyclopedia). Clovis „a legat regalitatea merovingiană de episcopat, a pregătit alianţa carolingienilor cu Roma, a asigurat acţiunea francă şi romană în Germania păgână, a dat monarhiei carolingiene caracterul său eclesiastic, a anticipat stabilirea Sfântului Imperiu Roman, cheia de boltă a întregului ev mediu. Consecinţele acestui fapt sunt riguros sigure… Biserica, al cărei şef era la Roma, ca odinioară împăratul, reprezentată în provincii prin primaţi, mitropoliţi, episcopi, ca odinioară imperiul prin prefecţii, vicarii şi prezidenţii săi, cuprinzând în unitatea ei de credinţă populaţiile înglobate în unitatea imperiului, simţind misiunea sa universală, ca imperiu, având luate, într-un cuvânt, toate formele vechi pentru a-şi turna în ele ideile ei – voia un şef temporal unic; în Clovis ea îl recunoştea pe Constantin şi îl presimţea pe Carol Magnul”. (Histoire generale du IV-eme siecle á nos jours, vol. 1, lib. Armand Collin, Paris, ed. IV, 1934:120-122).

[79] Lutul și fierul amestecate și arse în cuptor sunt imaginea Bisericii care și-a pierdut calitate de ambasadă a Împărăției Cerului, aliindu-se cu statul într-o combinație care este nocivă atât pentru stat, cât și pentru biserică. „Amestecul puterii bisericești cu puterea de stat este reprezentat de fier și lut.”  (E. G. White, SDA Bible Commentary, vol. 4, pp. 1168-1169).

[80] „Aceste cruzimi furioase dar trecătoare, au fost încurajate de succesorul lui Vitalian care, cu o armată de huni şi bulgari, în cea mai mare parte idolatri, s-a declarat campionul credinţei catolice. În această pioasă rebeliune, el a depopulat Tracia, a asediat Constantinopolul, a exterminat 65.000 de semeni creştini, până când a obţinut rechemarea episcopilor, satisfacţia papei şi restabilirea doctrinei Sinodului Calcedonian, un tratat ortodox semnat cu ezitare de către muribundul Anastasios şi îndeplinit cu mai multă credincioşie de către împăratul Iustin, unchiul lui Iustinian. Acesta a fost primul dintre războaiele religioase purtate în numele şi de către discipolii Dumnezeului păcii.” (Edward Gibbon, Istoria declinului și căderii Imperiului Roman, vol. IV, Minerva, BPT, București, 1976: 526). Gibbon afirmă că noul împărat, Iustin, era țăran dac (romanizat, din sudul Dunării), analfabet, în vârstă de 68 de ani. Adevăratul conducător, chiar în timpul domniei lui Iustin, a fost nepotul său Iustinian.

[81] Tabelul este alcătuit după volumele lui LeRoy Edwin Froom (The Prophetic Faith of Our Fathers, Review and Herald, Washington, D.C.) și după pagini documentare de pe web, inclusiv En.Wikipedia. Deocamdată este incomplet; datele marcate cu /*/ nu sunt exacte, iar în câteva spațiile marcate cu /?/ ne lipsesc informațiile. 

[82] Fac excepție aici: Bengel, Petri și Lacunza, în capul listei, care deși au trăit în secolul al XVIII-lea, au influențat puternic prin scrierile lor mișcarea milenarist-adventistă din prima parte a secolului al XIX-lea.

[83] Bengel dă dovadă de multă erudiție în cunoștințe biblice, lingvistice și istorice, dar metodologia lui este viciată de un sistem cronologic marcat de numerologie și matematică mistică. Prezența lui în acest tabel nu se datorează gradului de corectitudine în cronologia profetică, ci pentru că scrierile lui au încurajat preocupările apocaliptice și premilenialismul, influențând spiritualitateaa pietist-adventistă a următorului secol. 

[84] Edward Irving a fost excomunicat deoarece dezvoltase o teologie a naturii umane „păcătoase” moștenită de Iisus.