Mesaj email de la G. A. :

Cineva care a citit revista Semnele Timpului m-a întrebat dacă Luther va fi mântuit. Cred că mulți AZS  nu iar da „undă verde”. Ce i-ar împiedica să nu vadă cerul, pe el și pe ceilalți reformatori? De ce nu au continuat reforma, acceptind sabatul și alte principii biblice descoperite de alți contemporani ai lor? Tot materialul din revistă este foarte bogat și greu de digerat pentru cei care au citit doar Marea Luptă. Nu știu dacă ai putea rezuma care era doctrina promovata de Luther, cel care afirma că Scriptura se explică singură prin inspirația Duhului. De asemeni, ce vrea să spună E G White, când scrie că avem nevoie de redeșteptare și reformă. Are și astăzi Biserica AZS nevoie de un Luther?

Posibil răspuns

Nu cred că Biserica are nevoie de un Luther. E prea puțin: l-ar mânca. Trebuie mai mulți și cu viziune mai largă decât cel istoric. Am avut și avem și reformatori ca Luther, dar nu-i putem accepta astăzi, când lumina adevărului a crescut între timp. Iar reformatorii de doi lei ne-au tot bântuit de peste o sută de ani.

Semnele Timpului este una din cele mai bune reviste publicate de AZS. Ea se adresează intelectualilor și celor de cultură medie din afara Bisericii, de aceea are un mesaj spiritual mai larg, fără a fi seculară. În revistă, am prezentat aspecte ale lucrării reformatorilor așa cum sunt cunoscute în istorie, nu imaginea lor idealizată, care ni se pare că reiese din cartea Marea Luptă / Tragedia Veacurilor. Zic „ni se pare”, fiindcă dacă citim cu atenție, găsim și acolo cute și riduri pictate.

În Marea luptă, E G White recunoaște că Luther și alți reformatori au făcut greșeli, dar ea nu se oprește să le discute, deoarece a scris cartea pentru o lume care cunoștea evenimentele istorice. Ea nu a scris cartea ca să ne învețe istoria protestantismului. Ea însăși s-a folosit de cărți de istorie protestante, pentru toate detaliile de care avea nevoie. În viziune profetică i s-a descoperit numai filozofia istoriei și conflictul dintre bine și rău, cu tot ce ține de el. Detaliile istorice (nume, fapte, acțiuni detaliate, date istorice) au fost în întregime preluate din alte scrieri, cum ar fi Războiul iudeilor de Josephus Flavius, Istoria protestantismului de Agrippa d’Aubigné și altele. Datele profetice și doctrinale în relație cu cărțile Daniel și Apocalipsa au fost preluate din mediul adventist comun și în special de la Uriah Smith. Detalii bibliografice se găsesc la finalul cărții, iar în introducere E G White a scris despre cum a conceput și a realizat cartea.

EGW nu a intenționat să scrie o istorie exhaustivă a creștinismului, ci a scris o schiță istorică din perspectivă protestantă, ca bază a adventismului. De fapt, ea trece repede peste istoria dintre anii 70-1100, după care schițează câteva exemple de reformatori, de la Wyclef la Wesley, iar ultimii 200 de ani îi prezintă mai pe larg, începând cu Miller, pe care-l numește reformator, continuând cu mișcarea AZS și cu cei patru stâlpi doctrinali (sanctuarul/judecata, întreita solie, sabatul și starea morților). Dezvăluie conspirația lui Satan și strategiile lui speciale pentru timpul nostru, apoi descrie viitorul Bisericii și al lumii până în împărăția veșnică, de după mileniul Apocalipsei. Cartea aceasta este un ajutor de mare valoare, o perspectivă divină asupra trecutului, prezentului și viitorului. Dar este greșit să se creadă că ea este o descriere exhaustivă și absolut exactă a istoriei creștinătății, sau standardul doctrinal al adventismului.

Nu cred că Luther este pierdut; și nimeni asemenea lui nu va fi pierdut. Un om care-și pune viața în joc, pentru numele lui Christos, este condus de Duhul Sfânt – cum ar putea fi pierdut?  – chiar dacă are o doctrină defectuoasă și susține unele erezii. Judecata lui Dumnezeu este dreaptă. Cui i s-a dat mult i se va cere mult. Luther a făcut greșeli mari. Pe unele le-a văzut mai târziu și le-a recunoscut. Pe altele le-a considerat lucruri indiferente, nevinovate, sau atitudini corecte, credință dreaptă, și nu le-a regretat.

Afirmația lui Luther (Sola Scriptura) se referea la faptul că Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu este singurul standard de credință și practică. Nici tradiția omenească singură, nici rațiunea singură, nici darul profetic (pretins sau real) singur, nici toate acestea la un loc, nu pot constitui standardul suprem pentru credință și practică.

„Biblia se explică pe sine” a fost afirmația lui Miller. Nu-mi amintesc acum, dacă și Luther a spus-o. Este corectă, dar nu exactă. Biblia se explică pe sine, dar nu de la sine. Fără Duhul lui Dumnezeu și fără educația Lui specială – care implică exercițiul rațiunii sănătoase și o înțelegere suficientă a culturii generale, lingvistice, literare și istorice – Biblia nu vorbește de la sine. Ea trebuie studiată serios, altminteri nu spune nimic. Citită superficial și selectiv, ea „spune” și destule prostii. Afirmația lui Miller crea să spună că Biblia nu este o carte cu mesaj ocult, pe care să ne-o explice cunoscătorii de taine, profeții moderni sau experții în păreri omenești. Adevăratul expert are rolul de a deschide mintea și judecata sănătoasă a amatorilor, nu ca să dea un răspuns prefabricat, pe care publicul să-l accepte numai pe temeiul încrederii în experiența și mintea altuia.

Despre motivele pentru care reformatorii nu au continuat reforma se pot spune multe. Ar trebui personalizate cumva, așa că răspunsul meu va fi destul de general.

În primul rând, marii reformatori (Luther, Zwingli, Calvin, Cranmer etc.) sunt cunoscuți ca „mari” pentru că au fost cei mai populari. Și au fost populari, deoarece reforma lor, diversificată și divizată de la început, a avut un caracter politic. Această fază a Reformei se numește Reforma Magisterială– nume care provine de la consiliile de magistrați care conduceau societatea. Reformatorii au mers pe calea simbiozei biserică-stat; alta nu știau. De la Constantin cel Mare, aceasta a fost calea pe care a mers Biserica. Și de câte ori magistraților li s-a permis să judece și chestiunile religioase, le-au judecat potrivit tradiției majoritare, au persecutat și au vărsat sânge nevinovat. Magistrații (autoritățile civile) erau catolici bucuroși de Reformă în principiu, fiindcă nu mai doreau să fie sub papucul Romei, dar nu aveau expertiză teologică, ci se orientau după deciziile Bisericii (ale sinoadelor protestante).

Autoritățile civile au fost pe de o parte un ajutor dat Reformei, fără de care cu greu ar fi putut avea loc  o reformă. Dar au constituit și o frână în calea progresului Reformei, fiindcă nu au putut accepta sau concepe ideea unei reforme dincolo de Reforma Magisterială. De exemplu, Zwingli avea vederi teologice mai profunde decât ceilalți reformatori: a susținut inițial că euharistia este un simbol, care comemorează jertfa lui Iisus, și că pedobaptismul (botezul pruncilor) nu este biblic. Dar autoritățile civile din Zurich, catolici care trecuseră imediat de partea Reformei, nu au acceptat aceste vederi. Așa că Zwingli, dacă voia să aibă pace și să continue șansa Reformei în țară, trebuia să accepte limitele impuse de magistrați. La fel au făcut Cranmer și colegii lui în Anglia: au trebuit să se supună limitelor impuse de rege (devenit capul Bisericii), de autorități, de sinod. Luther în Germani și Calvin în Geneva au avut o autoritate mai mare în aparență, dar și ei depindeau de magistrați.

Un al doilea motiv al reticenței reformatorilor, și care poate fi chiar primul, este conștiința personală, care nu se poate schimba deodată, are nevoie de timp, uneori de foarte mult timp. Iar unele lucruri nu se pot schimba nici într-o viață de om. Ai nevoie de timp, uneori de mulți ani, numai pentru a te obișnui cu ideea că ar putea fi corectă varianta pe care acum o respingi. Mult mai mult decât admitem sau credem, suntem prizonierii mediului social-cultural și ai experienței noastre limitate. De aceea trebuie să avem răbdare cu cei diferiți de credința noastră, ca nu cumva să stingem un muc de lumânare care arde încă. Nu strică să fim mai răbdători și cu cei ai casei. (Doar celor care fac pe reformatorii, înguști, aroganți și hipercritici față de Biserică, le-aș servi zilnic o porție de jar. Fiindcă și Iisus a rostit vaiuri asupra religioșilor ipocriți și asupra celor care au respins Evanghelia Lui, nu asupra păcătoșilor nenorociți). Subiectul mântuirii prin Christos și nu prin ortodoxie (corectitudine doctrinală), sau prin perfecțiune religioasă, este mult mai larg și nu-l discut aici sub toate aspectele.

Un al treilea motiv al reticenței reformatorilor față de credobaptism (botez la vârsta credinței), sabatarianism etc., este asocierea acestor idei cu aripa radicală a Reformei, față de care, atât protestanții, cât și catolicii aveau prejudecăți, dar și spaime întemeiate. Nu toți radicalii (anabaptiștii) au avut aceeași credință, dar aveau în comun botezul la vârsta credinței, tendințe apocaliptic-perfecționiste, respingerea autorităților bisericești protestante și separarea față de autoritățile civile.  În ce privește atitudinea față de autorități, unii erau pacifiști, alții erau revoluționari. Anabaptiștii revoluționari au declanșat Războiul Țărănesc German, în care s-a vărsat mult sânge, atât boieresc, cât și țărănesc. Alții au cucerit cetatea Muenster, au numit-o Noul Ierusalim și au instaurat în ea o nouă ordine, un soi de dictatură religioasă patriarhală, o reînviere a regatului lui David, soldată cu poligamie și abuzuri. Forțele protestante, aliate cu cele catolice au cucerit cetatea, au aplicat pedepse clasice și au normalizat-o. (Este stranie asemănarea acestor fanatici din Muenster cu Ramura Davidienilor, o sectă AZS, care sub conducerea lui „David Koresh” a pierit aproape cu totul în incendiul de la Waco, Texas).

Anabaptiștii pacifiști erau în cealaltă extremă, neacceptând să slujească țara sub arme, și neplătind taxele din care s-ar fi subvenționat forțele armate. De aceea erau socotiți trădători și aliați ai inamicului (turc). În ce privește perfecționismul apocaliptic, toți aveau idealul imperiului apocaliptic al lui Christos. Dar în timp ce unii luptau pentru acest ideal cu sabia, încercând să înfăptuiască astfel dreptate social-economică, stabilind împărăția lui Dumnezeu, alții se mulțumeau cu indiferența față de guverne, sau cu izolarea de societate, prin crearea de societăți comunitare (comune) asemănătoare mănăstirilor.

În ce privește atitudinea față de Scriptură, anabaptișii erau în general consecvenți principiului luteran Sola Scriptura, dar unele grupuri anabaptiste priveau Scriptura ca pe o autoritate depășită și favorizau profetismul extracanonic, care se dovedea a fi fanatism pur. Unii dintre acești profeți au înfundat pușcăria, alții au pierit. Autoritatea supremă a Bibliei li se părea înlocuirea unui papă de carne, cu un papă de hârtie. Odată cu Reforma, gândeau ei, lumea creștină trecea într-o nouă dispensație – a Spiritului.

Dintre prietenii lui Luther, cel care a propus întoarcerea la sabatul sâmbetei a fost Karlstadt. Acesta nu ținea sabatul, ci doar îl susținea în discuții academice. Deși nu era anabaptist, Karlstadt era un radical în ce privește anumite aspecte ale Reformei. Luther, deși impulsiv din fire, avea poziții echilibrate adesea. Voia ca oamenii să fie învățați din cuvântul lui Dumnezeu și să decidă ei înșiși soarta acelor obiecte scandaloase catolice care umpleau biserica. Dar Karlstadt, în toată asprimea lui radicală, în calitate de pastor, credea că este de datoria lui să facă „curățenie” în templul Domnului. Cum ar fi putut primi Luther o idee atât de neașteptată pentru el, de la Karstadt?

Luther era un evanghelic radical, cu îndreptățirea numai prin credință, numai prin har, suspectând de legalism orice referire la anumite „fapte”. El spunea despre Epistola lui Iacov că este o „epistolă de paie”, fiindcă Iacov părea să contrazică pe Pavel: „și prin fapte(le credinței) nu numai prin credință”. Luther era ostil față de evrei, în general, avea prejudecăți grosiere, fiind educat în clișee catolice antisemite, pe care evanghelicalismul său încă nu le îndepărtase. De aceea, Luther, după cum a publicat pamfletul lui clasic împotriva evreilor, a publicat cu aceeași suflare și un pamflet împotriva sabatarienilor (Wieder die Sabbater), care apăruseră printre anabaptiști – discipolii lui Oswald Glait și ai lui Andreas Fischer). La fel avea să facă mai târziu William Miller, care a condamnat sabatul și adevărul despre starea morților, deoarece aceste noutăți izbucniseră printre adventiști odată cu ciudățeniile de după 22 octombrie 1844: fixarea de noi date ale Parusiei, credința că Domnul a venit la 22 octombrie în spirit, confundarea umilității cu purtarea infantilă, doctrina antitrinitară, sectarismul etc.

Ca să rezum doctrina promovata de Luther, aceasta este în esență o reformare a catolicismului, după teologia paulină, în viziunea St. Augustin: evanghelicalism extrem, predestinațianism, antipapism. În rest, a păstrat o mulțime de lucruri bune din catolicism și a creat limba germană modernă, traducând Biblia în șimba poporului. Mai multe se pot citi despre el în manuale de specialitate. Luteranismul de astăzi este modificat (genetic), are accente raționsalist-umanist-seculare, o confesiune care s-a reconciliat cu catolicismul.