Dragă Ed, ai aici răspunsurile mele pe puncte, în dreptul fiecărei afirmaţii pe care ai făcut-o la Comentarii:

1. Nu exista nici o baza in Biblie pentru idea ca Sanctuarul Ceresc are doua incaperi: Sfinta si Sfinta Sfintelor. Cartea Evreilor face lucrul acesta clar.

De acord, nu cred că Biblia afirmă undeva că sanctuarul ceresc ar avea două încăperi. Ar putea avea oricâte, sau doar una singură, fără ca să afecteze cu ceva doctrina Judecăţii. Nu mi se pare esenţială problema aceasta, fiindcă teologia adventistă, care afirmă slujirea lui Iisus în două faze, nu depinde în nici un caz de existenţa a două încăperi fizice în cer. Singura problemă este pentru cei care insistă în acceptarea unei corespondenţe stricte, element cu element, între sanctuarul pământesc şi sanctuarul ceresc.

În acelaşi timp, interpretarea tipologică a sanctuarului ne permite să folosim limbajul dramatic şi didactic al tipologiei sanctuarului, pentru a vorbi despre realităţile cereşti, noutestamentare. Limbajul Bibliei este plin peste tot cu imagini metaforice despre lucrurile cereşti (îngerii au aripi, au şi nume evreieşti chiar; Iisus şade la dreapta Tatălui, cetatea Ierusalim, muntele Sionului, sfinţii au haine albe şi harpe etc.). De ce ar fi o problemă să se vorbească despre sanctuarul ceresc în limbajul celui pământesc ?

Epistola către Evrei, deşi nu se referă la două încăperi ale sanctuarului ceresc, se referă la două faze ale slujirii lui Iisus: mijlocirea şi judecata. Concentrarea apostolului este asupra superiorităţii sanctuarului şi sistemului noului legământ, vizând patru momente majore ale lucrării lui Iisus: întruparea (asociată cu viaţa Sa pământească, de pregătire), moartea (interpretată ca jertfă ispăşitoare), înălţarea (asociată cu mijlocirea) şi judecata (asociată cu Parusía).  Primele două sunt faze ale „curţii pământeşti”, ultimele două sunt faze asociate cu templul ceresc. Epistola către Evrei se referă frecvent la ideea că destinatarii epistolei (care erau creştini), riscau să piardă mântuirea pe care o primiseră în dar prin credinţa în Iisus, şi să devină irecuperabili (a se vedea capitolele 2; 6; 10; 12). Pavel prezintă în epistolă Judecata după Evanghelie ca fiind mult mai severă decât judecata după Lege, în ciuda opiniei populare. M-aş bucura ca toţi cei care nu acceptă doctrina noastră să studieze epistola în mod serios şi să-şi însuşească mesajul ei, dincolo de chichiţele legate de forme fizice, limbaj teologic, limbaj tipologic etc.

2. Pentru ca legea ceremoniala a fost desfiintata la cruce, Hristos nu a mai trebuit sa slujeasca in felul in care Aaron si urmasii lui au slujit printr-o lucrare in Sfinta si o lucrare in Sfinta Sfintelor. Afirmatia ca Hristos a facut ispasire in Sfinta Sanctuarului Ceresc de la cruce si pina in 1844 nu este Biblica.

Este adevărat că jertfa lui Iisus, care se asociază cu sanctuarul ceresc al noului legământ, a pus capăt sistemului vechiului legământ, al sanctuarului mozaic. A pus capăt sistemului aceluia, dar nu a desfiinţat semnificaţiile lui tipologice, deoarece liturgica „umbrei” fusese poruncită de Dumnezeu tocmai pentru a fi o schiţă pedagogică a realităţii viitoare. Cred că orice adventist (şi nu numai!) poate fi de acord că slujirea cerească a lui Iisus are două etape: prima corespunde timpului nostru de probă (timpul de har), iar a doua corespunde timpului judecăţii, unde nu se mai poate face nimic, totul rămâne cum s-a stabilit între Dumnezeu şi noi în timpul de probă (care de obicei se încheie odată cu viaţa). 

Înţeleg logica ta, vrei să spui că, dacă Pavel aplică tipologic cele două încăperi ale sanctuarului mozaic la sanctuarele celor două legăminte, dacă prin urmare Sfânta Sfintelor cu liturgica ei de Yom Kippur este aplicată la ispăşirea unică şi definitivă, făcută de Iisus în cadrul sistemul sanctuarului ceresc, atunci nu ar mai fi aplicabilă ecuaţia Yom Kippur = Ziua Judecăţii. Cu alte cuvinte, dacă Judecata lui Dumnezeu asupra păcatului fost făcută în Christos, la Cruce, dacă apoi credinciosul care crede este judecat nevinovat, prin credinţa în Christos, de ce să mai fie nevoie de o Judecată a celui deja iertat? Răspunsul meu este următorul:

a. În primul rând, Biblia arată că aşa va fi, că va fi o judecată universală, care cuprinde şi pe cei sfinţi (mântuiţi, iertaţi), ba chiar începe cu aceştia. Prin urmare, dacă suntem protestanţi, trebuie să credem ce învaţă Biblia, chiar dacă nu înţelegem întotdeauna motivaţiile lui Dumnezeu. 

b. Este nevoie de o asemenea judecată a celor mântuiţi (iertaţi) pentru a legaliza iertarea în dreptul fiecăruia, într-un tribunal universal, şi nu doar în conştiinţa individuală a celui iertat şi în conştiinţa lui Dumnezeu. Sunt conştient că în acest caz evanghelicii nu admit raţionamentul, pentru că ei cred că Dumnezeu este un fel de autocrat care în toate lucurile, inclusiv în ce priveşte mântuirea sau pierzarea, acţionează dictatorial şi nu dă socoteală nimănui de deciziile Sale. Convingerea mea, întemeiată pe Biblie (indiferent de ce ar crede unii sau alţii) este că Dumnezeu nu acţionează de Unul singur, şi nu mă refer doar la existenţa Trinităţii, care ar avea tot dreptul să decidă fără a implica alte inteligenţe cereşti. Atât scenele unor judecăţi istorice (cf. Dan 4:17), cât şi în fazele judecăţii finale (Dan 7:10; 1Cor 4:9), fiinţele cereşti participă activ la judecată. Ba chiar şi mântuiţii sunt asociaţi la judecată, după Parusie, ca să judece, nu numai lumea, ci chiar şi pe îngeri. Te rog să observi că aceasta dă o imagine diferită despre Dumnezeu decât aceea că Dumnezeu a făcut doar o judecată în Christos şi a luat o decizie în Sine Însuşi, pe care doar o anunţă în dreptul fiecăruia. Ba încă unii cred că deciziile au fost luate de Dumnezeu deja înainte de fapte… Judecata premilenială justifică deciziile luate de Dumnezeu în dreptul celor mântuiţi, justifică mijlocirea lui Iisus pentru păcătoşii pocăiţi. Judecata aceasta nu pune în pericol siguranţa mântuirii unuia care este cu adevărat împăcat cu Dumnezeu, dar cu adevărat provoacă pe oricine la cercetare serioasă, ca nu cumva să se considere mântuit, şi în realitate să trăiască în nelegiuire.  Această judecată este reflectată în pildele Domnului Iisus: Lc 18:2-17. 

c. Este nevoie de judecată pentru că unii dintre cei iertaţi şi îndreptăţiţi s-au făcut nevrednici de iertarea primită: Mt 18:23-35. 

d. Ziua ispăşirii are o aplicaţie dublă (asemenea Paştelui): ea reprezintă Judecata lui Dumnezeu asupra lui Christos ca reprezentant al nostru, care Şi-a luat asupra Lui vina noastră, dar reprezintă şi Judecata de Apoi unde curtea cerească îi confirmă pe cei cu adevărat mântuiţi (care s-au lăsat mântuiţi şi de puterea, nu doar de vina păcatului) şi îi condamnă pe cei care au călcat în picioare jertfa lui Iisus, preferând o viaţă în neascultare de voia lui Dumnezeu.      

3. Pentru ca Hristos a facut o ispasire completa la Cruce, stergerea pacatelor a avut loc atunci. Idea unei Judecati de Cercetare care a inceput in 1844 si se va termina la un timp nedefinit in viitor nu este Bibli
ca. Problema stergerii pacatelor in timpul judecatii de cercetare a fost pentru mult timp o problema serioasa pentru teologii AZS. Richard Davidson, in sfirsit, a gasit „solutia” problemei: doua stergeri a pacatelor, una la cruce, si alta la judecata de cercetare!!!! Este clar ca Davidson a ajuns la o astfel de „solutie” in disperare.

Eu nu m-aş referi la disperarea cuiva în acestă privinţă, pentru că, în primul rând, este dificil să judeci motivele altuia, ca să nu zic că nu este foarte etic. Dacă păcatul fiecăruia a fost şters la Cruce, atunci înseamnă că ceea ce este şters este iertat. Dar dacă a fost deja iertat la Cruce, de ce trebuie să vin astăzi cu pocăinţa mea, personală, cu mărturisirea mea şi cererea mea de iertare? Observi că iertarea a fost oferită la Cruce, că ştergerea păcatului a fost acolo generală, oferită condiţionat tuturor celor care acceptă condiţiile (credinţă, pocăinţă etc), şi nu reprezintă o ştergere din oficiu a păcatelor tuturor? Aceasta dovedeşte că ceea ce a fost şters la Cruce în mod legal, general şi provizional, este şters apoi doar în dreptul celor care, în mod individual, şi-au însuşit Judecata şi iertarea oferite de Dumnezeu la Cruce. Această iertare (ştergere a păcatului) a fost descrisă de Iisus ca fiind repetabilă, adică se prelungeşte atâta timp cât există atitudine de pocăinţă, de părere de rău şi recunoaştere sinceră (de 70 x 7 !). Iată, deci, că nu ai doar două ştergeri ale păcatului, ci mai multe. Dar aceea la care ne referim noi, în mod tradiţional, se referă la pronunţarea legală şi finală a iertării în dreptul fiecărui suflet, după verificarea fiecăruia, în acord cu cele spuse mai sus. 

Dacă nu eşti de acord cu data de 1844, propune tu altă dată mai rezonabilă, dacă se poate, dar Biblia este clară asupra faptului că Judecata mântuiţilor este o realitate, că este necesară şi este în favoarea celor care au crezut cu adevărat, că ea precede mileniul şi Parusia. Judecata de Apoi nu micşorează meritele jertfei lui Iisus, ci pune în evidenţă dreptatea lui Dumnezeu atât în ceea ce a făcut El l Cruce, cât şi în ceea ce a făcut în viaţa fiecăruia şi în istoria mântuirii. În mod cinstit, nu văd o soluţie mai echitabilă decât aceasta. Este adevărat că în primele 2-3 generaţii, noi am folosit noţiunile de „ştergere a păcatelor”, şi „ispăşirea”, aplicându-le exclusiv la această judecată premilenială, pe baza unei aplicaţii exclusiv escatologice a Zilei Ispăşirii. S-au făcut astfel unele greşeli de absolutizare a unui limbaj teologic specific, în timp ce Biblia foloseşte mai larg termenii corespunzători. Însă chiar şi în primele generaţii, AZS au recunoscut că Jertfa lui Iisus adusă la Cruce a fost unică şi a oferit baza legală a iertării, ispăşirii etc. Diferenţa între noi şi evanghelici în această privinţă este că pentru noi, mântuirea oferită de Iisus este dinamică, liniară şi condiţionată, în timp ce în mediile evanghelice, se tinde spre modelul unei mântuiri punctuale (la Cruce),  statice (odată pentru totdeauna) şi necondiţionate (de aici şi discuţiile despre predestinţaie, şi teama de a observa rolul voinţei, al faptelor, al efortului etc., ca nu cumva să avem merite omeneşti. În privinţa meritelor, nu avem nevoie să ne inhibăm, fiindcă oricât ne-am strădui nu putem avea merite. Dacă ascultarea este o datorie, o obligaţie naturală în cadrul legământului, exercitarea ei nu poate fi meritorie. Dacă Dumnezeu o răsplăteşte, aceasta este doar expresia bunătăţii Lui, punând în contul nostru faptele pe care El S-a străduit să le realizeze prin noi.  

4. Daca judecata de cercetare nu este Biblica, toata doctrina „originala” ASZ se darima, considerind si faptul ca Daniel 7 si 8 nu vorbesc despre o judecata a credinciosilor, ci despre judecata cornului mic. A pretinde ca teologii AZS inteleg mai bine Daniel decit evreii care au trait in timpul evenimentelor descrise in Daniel este o dovada de ignoranta asociata cu ignoranta. Josephus aplica Daniel 8 (si in special 9-14) la Antiochus Epiphanes. Stiu teologii Adventisti mai mult decit Josephus privitor la instoria evreilor in jurul primului secol A.D.?

Amice, profeţiile lui Daniel au fost aplicate de alţi evrei (Iisus, Pavel, Ioan etc.) în mod clar, la evenimente care urmau să apară în viitor, după timpul acestora (vezi Mt 24, 2Tes 2; Ap 13 etc). Dă-mi voie să-ţi spun că măsura în care evreii au înţeles profeţia nu reprezintă un standard pentru un creştin, şi nici pentru un evreu. Evreii contemporani cu evenimentele au fost divizaţi. Unii (nu puţini!) au fost de partea lui Antiochus Epiphanes. O mare parte au acceptat compromisuri doar ca să supravieţuiască sau s-o ducă mai bine, iar o minoritate importantă a opus rezistenţă, unii murind martiri, alţii retrăgându-se în pustie şi luând armele ca să se apere şi apoi să elibereze ţara. Pe la anii 180 AC, înainte de a fi vorba de provocarea lui Antioh, Iisus ben Sira nici măcar nu a menţionat pe Daniel (nici pe Ezra), ceea ce înseamnă că interpretarea cărţii lui nu era unitară printre evrei. În plus există o tendinţă naturală de a aduce sfârşitul cât mai aproape şi a aplica în contemporaneitate profeţiile escatologice. Aşa au făcut pe vremea lui Antioh, aşa au făcut şi evreii (inclusiv ucenicii) pe vremea lui Iisus şi exemplele se pot multiplica. În epoca romană şi de-a lungul erei creştine, exegeza rabinică asupra cărţii lui Daniel s-a dezvoltat şi ea, aplicând clar profeţiile la Roma, asemenea creştinilor, şi aşteptând Judecata/Izbăvirea mesianică în viitor.

În concluzie, nu văd cum s-ar răsturna temeliile biblice ale judecăţii premileniale. Daniel 7 prezintă o judecată care are în vedere două obiecte, deoarece are două sentinţe: cornul şi fiara merg la pedeapsă, iar sfinţii sunt îndreptăţiţi şi împuterniciţi ca judecători împreună cu Fiul omului.  Daniel 8, de asemenea reprezintă intervenţia lui Dumnezeu în conflictul dintre cornul nelegiuit şi oştirea cerească a sanctuarului, cea călcată în picioare. La sfârşitul celor 2300 de zile apocaliptice, „sanctuarul va fi ’niţdaq’ ” (i se va face dreptate, va fi îndreptăţit). Referirea la sanctuar aici este o figură de stil care include oştirea sanctuarului (poporul sfinţilor), jertfa zilnică, adevărul şi tot ce a fost călcat în picioare. Nu puţini teologi (neadventişti) sunt de acord că îndreptăţirea Sanctuarului din Dan 8:14 este echivalentă cu judecata din Daniel 7. 

  5. Este nevoie de o reexaminare a doctrinelor AZS folosind mijloace lingvistice moderne. Teologii adventisti inca cred ca abilitatea de a cauta cuvinte intr-un dictionar este cheia exegezei Biblice. Toti teologii si studentii AZS trebuie sa citeasca in mod obligatoriu cartea lui Barr, „The Semantics of Biblical Language,” pentru ca sa inteleaga cit de gresit este modul lor de interpretare a Bibliei. Este numai datorita faptului ca Biblia este interpretata de Adventisti cu mijloace medievale de interpretare ca invataturi care nu au nici o legatura cu textul Biblic sunt votate ca doctrine fundamentale ale Bisericii.

Îţi înţeleg frustrarea, şi parţial sunt de acord. Să spun mai întâi cu ce sunt de acord. Este adevărat că abordarea limbilor biblice şi a limbajului teologic ar trebui să ţină seama de legile lingvisticii, pentru a evita erorile. Sunt de acord că ar trebui citită cartea lui Barr (eu am citit-o în biblioteca institutului nostru, prin urmare trebuie să fie destul de răspândită şi cunoscută), sau dacă cineva nu citeşte pe Barr, să studieze principiile lingvisticii generale, care ar fi de mare folos. Mă refer la teologi actuali sau viitori. În ac
elaşi timp însă ar fi nedrept să spunem că teologii noştri interpretează Biblia cu mijloace medievale. Teologia Bisericii noastre a făcut progrese importante, chiar dacă nu în toate domeniile. Probabil s-ar fi putut face mai mult. Totuşi, nu uita că mulţi dintre teologii noştri au studiat în universităţi protestante, aşa că, dacă zici că n-au învăţat nimic pe acolo, decât să manipuleze un dicţionar, aceasta este firma acelor universităţi. Şi aici aş vrea să adaug faptul că fenomenul la care te referi tu există din belşug şi printre evanghelici. Când Barr a scris cartea, nu a făcut-o în mod special pentru AZS, ci pentru fraţii lui. Încă nu s-a scris ultimul cuvânt în domeniu, aşa că toţi acei cercetători ai Bibliei care mai cred că Biblia este cuvântul lui Dumnezeu, şi care îl aşează mai presus de orice crez stabilit, au ocazia să contribuie.

Observaţia mea este că teologia non-adventistă aruncă la gunoi doctrina AZS despre Judecata de cercetare, din pură prejudecată, înainte de a o cerceta suficient. Nu pretind că toate proof-textele şi argumentele noastre stau în picioare, dar cred că ceea ce adventiştii au descoperit este o valoare teologică autentică şi cu mesaj actual, care indică spre adevărata Evanghelie şi că, în esenţă, este adevărată, în ciuda erorilor omeneşti (mai mult sau mai puţin inevitabile).