Dragă Dejan,

De ce oare trebuie să ne suspectăm unii pe alţii de tendinţe prăpăstioase? Eu nu am nici o îndoială că ai intenţii bune, dar ca să ai dreptate şi să faci dreptate ai nevoie de mai mult decât bune intenţii şi sinceritate. Este întotdeauna mai bine să fii sincer ignorant decât sincer încrezut. 

1. Este foarte adevărat că Biblia foloseşte cuvinte şi expresii figurate, ca orice altă carte sau ca şi limbajul comun (în afară de limbajul codificat din Daniel şi Apocalipsă, şi afară de simbolurile din celelalte profeţii). Putem afla sensul figurat (metaforic, poetic) fie din contextul imediat, fie dintr-un context mai larg al celor scrise sau vorbite. Nu este atât de complicat.

Psalmul 2, care stă la baza proclamaţiei apostolilor, când argumentează învierea lui Iisus, afirmă: Tu eşti fiul Meu: ASTĂZI te-am născut.

Această afirmaţie este făcută de Dumnezeu către regele lui Israel, unsul Domnului (v. 6-7), care simboliza şi prefigura pe Mesía/Christos. Aşa îi promisese Dumnezeu lui David („Eu îi voi fi Tată şi el îmi va fi fiu”: 2S 7:13-14; 1Cr 17:11-14). Notează că relaţia „Tată-fiu” este în profeţie la timpul viitor, iar în Ps 2 la timpul prezent, în momentul încoronării: „eşti fiul Meu, chiar ASTĂZI te-am născut”.  Psalmul nu vorbeşte aici despre o naştere sau filiaţie a Domnului Christos în eternitatea trecutului. Dacă cineva vrea să creadă aşa ceva este treaba lui, dar nu are nici un drept să condamne pe alţii, şi în special Biserica organizată, pentru nu salută această teorie populară. La fel fac cei de ziua întâi când interpretează textul din Evrei 4:7 („El hotărăşte din nou o zi:”), ignorând cuvântul care urmează: „Astăzi”.

În Targum (vechea traducere rabinică din ebraică în iudeo-aramaică – limba vorbită în timpul lui Iisus), Ps 2:7 este tradus astfel: „Voi povesti hotărârea Domnului. El mi-a zis: ‘Tu eşti iubit de Mine, precum un fiu este iubit de tatăl lui’ [ḥabib kǝ-bar lǝ-abba’ att li]. Eşti neprihănit, ca şi cum te-aş fi creat astăzi [antǝ zaka’a’ kǝ’ilu yoma-dén bǝreytaḵ].”

Targumul este de obicei o traducere explicativă. Chiar dacă cineva nu este de acord cu traducerea, ea este importantă fiindcă ne arată care era interpretarea pe care o dădeau rabinii acestui text.

În virtutea acestui psalm mesianic, în care regele davidic este fiu, iar Dumnezeu este Tată, evreii au prins obiceiul de a numi pe Mesia cel aşteptat, „Fiul lui Dumnezeu,” ca titlu mesianic, care sublinia relaţia specială a lui Christos cu Dumnezeu (Mt 26:63; Mc 14:61). Nu se poate susţine că centurionul roman (Mc 15:39), samaritenii (Ioan 11:27), chiar şi demonii (Mc 3:11; 5:7; Lc 4:41) ar fi folosit acest titlu făcând aluzii la naşterea din veci a lui Mesia. Ce cunoştinţe ar fi avut în acest scop şi ce interes?

Acest titlu de Fiu al lui Dumnezeu este însă mult mai profund. Când Gabriel anunţă pe Maria, spune:

De ce se va numi Fiu de Dumnezeu (sau Fiu al lui Dumnezeu)? Îngerul a explicat că se referă la naşterea lui ca om. El este Fiu de Dumnezeu pentru că se naşte dintr-o fecioară, fără să aibă un tată omenesc, fiind un fruct unic al puterii Duhului Sfânt.

Un alt sens al titlului „Fiul lui Dumnezeu” este descoperit în Luca 3:22b-38: „Tu eşti preaiubitul Meu Fiu; pe Tine Te-am ales”. În acest caz, Iisus este numit Fiu al lui Dumnezeu ca Om ascultător, aş cum trebuie să fim toţi. El venise la botez (care semnifică moartea şi învierea), ca reprezentant al nostrum: pentru noi, nu pentru El Însuşi. Ca dovadă, după ce Luca menţionează identitatea pe care I-o confirmă Dumnezeu lui Iisus la botez, arată printr-o genealogie, că “Iisus este fiul lui…, fiul lui.., fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu”. Prin urmare, aici Adam este descoperit ca fiu al lui Dumnezeu, iar Iisus este fiu al lui Dumnezeu pentru că este fiu al lui Adam.

(Se mai pot găsi şi alte motive, dar deocamdată să vedem cum primeşti ce am scris până aici).

2. Privitor la cele două camere ale sanctuarului ceresc, nu eu am nevoie să argumentez,  ci aceia care susţin că sanctuarul ceresc al lui Dumnezeu este realmente asemenea celui pământesc, cu perdea, altar, chivot, heruvimi de aur bătut, masă cu pâini, sfeşnic etc. Arată-mi unde afirmă Biblia acestea şi atunci cred şi eu. Explicaţiile din Spiritul Profetic sunt întotdeauna folositoare, dar ultimul cuvânt îl are oricum Biblia. Însoţită, bineînţeles, de raţiunea sănătoasă.

Cât despre săptămâna creaţiei, există destule dovezi biblice că autorul a intenţionat şapte zile literale. Aşa a repetat şi glasul de pe Sinai, aşa au înţeles toţi credincioşii din toate timpurile. Chiar şi filologii ebraişti liberali, care nu cred în inspiraţia Bibliei, recunosc că în Geneza 1 este vorba de o săptămână naturală, doar că ei nu cred în ea, socotind că este un mit. Cred cu tărie că săptămâna Facerii a fost prima săptămână naturală, chiar dacă a fost în acelaşi timp supranaturală. Au fost zile ca astăzi, cu seară şi dimineaţă. Ziua a şaptea a fost lăsată ca odihnă fizică şi spirituală, cu totul specială. Sabatul ne învaţă despre odihna credinţei, dar el nu este odihna credinţei. Sabatul nu poate fi spiritualizat, aşa cum munca de fiecare zi şi căsătoria pe viaţă nu pot fi spiritualizate, chiar dacă relaţia dintre bărbat şi femeie simbolizează pe Christos şi Biserica Lui – aceasta nu desfiinţează căsătoria. Dacă în studiile biblice din acest trimestru a apărut ideea odihnei spirituale din Evrei 4:9, asta nu înseamnă că noi învăţăm că Sâmbăta nu mai are relevanţă. Christos este apa vieţii şi pâinea vieţii; dar avem în continuare nevoie de pâine şi apă, nu s-au anulat, nu am devenit spirite.

Sper că eşti mulţumit. Te duseseşi prea departe cu presupunerile.

Citatul pe care mi l-ai dat din E G White (Faptele apostolilor, 474) nu are legătură cu discuţia noastră. Interpretările spiritualiste despre care a scris ea sunt fie interpretările spiritiste (fiindcă spiritismul se numeşte spiritualism în engleză), fie interpretări spiritualizante (alegorice). Nu cred că ai întâlnit aşa ceva până acum. Teologii întemeietori ai şcolii din Alexandria (sec. 2-4) aveau asemenea obicei, arătând că adevărul mesaj al textului biblic ar fi tainic, secret, esoteric, alegoric, şi că sensul literal-istoric nu are importanţă.
Citatul din Semnele Timpului, 28 Mai, 1894 este foarte bun, dar întrebarea rămâne: cine dintre noi este în mai mare confuzie sau în mai mare primejdie? Adevărul este unul singur, şi este central, în timp ce minciuna poate fi de dreapta sau de stânga, în nenumărate variante care se opun una alteia. Deci s-ar putea ca unul dintre noi să nu aibă dreptate, sau ar fi posibil ca amândoi să fim pe dinafară. Merită cântărite mai bine argumentele. O citire superficială şi vehementă a Mărturiilor sau a Bibliei este un adevărat blestem pentru suflet. Ştiu bine ce spun. Te înţeleg că îţi  vine greu să accepţi unele lucruri, nu te sileşte nimeni, dar nu învinui pe altul, fiindcă deloc nu ştii care este povestea interlocutorului.