După tonul supărat al scrisorii Dvs deduc că este vorba mai degrabă de o refulare, decât de nevoia de a înţelege corect istoria dezvoltării doctrinei AZS. Îmi voi permite să vă răspund, totuşi.

O problemă de fond este aceea că, în timp ce adventismul este o mişcare în continuu progres, inclusiv teologic şi doctrinar, există încă mulţi adventişti (needucaţi sau educaţi greşit), care cred că doctrinele adventiste au fost turnate din cer peste generaţia pionierilor, iar următorii nu au altceva de făcut decât să le dea din mână în mână mai departe, fără modificare.

Dacă credincioşii ar citi preambulul fiecărei publicaţii a declaraţiei de credinţă, ar fi scutiţi de aceste confuzii. Acest principiu rămâne valabil până astăzi, şi este specificat clar, fiind cel mai important lucru cu privire la mărturisirea de credinţă: noi (AZS) nu avem alt Crez decât Biblia. Aceasta înseamnă că formularea principiilor noastre reprezintă o declaraţie a înţelegerii noastre majoritare actuale, nu un Crez dogmatic fixat, care nu se poate schimba. Declaraţiile sunt făcute de Biserică. Ea le face, ea le poate şi schimba. Iar Biserica suntem noi toţi. Afirmaţia că nu avem alt Crez decât Biblia înseamnă că Biblia trebuie să aibă ultimul cuvânt în orice dispută, şi că mărturisirea de credinţă reprezintă stadiul în care Biserica înţelege Biblia la data publicării acelei mărturisiri. Cei care doresc un crez înţepenit, moştenit de la pionieri sau căzut din cer, îşi pot căuta o altă identitate. Noi adventiştii aşa suntem şi aşa vom rămâne. Singura obiecţie care ni s-ar putea aduce este că încă suntem fixişti în unele privinţe. Aşa cum zicea Ellen White, avem multe de învăţat, şi multe-multe de dezvăţat.

Se înţelege că, dacă o mărturisire de credinţă actuală are o autoritate relativă şi limitată astăzi, cu atât mai puţin o mărturisire de credinţă din trecut. Pentru unii, cu cât aceste mărturisiri sunt mai vechi, cu atât sunt mai valabile. Pentru alţii, dimpotrivă.

Ceea ce faceţi Dvs., căutând etapele schimbării, sunt fapte care interesează doar din punct de vedere istoric. Dacă însă căutaţi o explicaţie conspiranoică la această schimbare, nu veţi găsi, fiindcă nu s-au făcut mişcări în ascuns. Pentru o dezvoltare istorică mai detaliată, citiţi vă rog, articolele seriei The Trinity . Un articol foarte documentat şi instructiv a fost publicat în JATS, semnat de Dr Gerhard Pfandl (2006).

Este adevărat că în declaraţia din 1889 nu apare Trinitatea. Dar dacă observaţi bine, există şi alte puncte diferite. De exemplu, în articolul II al declaraţiei din 1889 se afirmă credinţa pionierilor că Iisus, în ultima fază a slujirii Sale cereşti (de la 1844) „before he takes his throne as king, he will make the great atonement for the sins of all such, and theri sins will be blotted aut (Acts 3:19)”. Nota* de subsol a acestei declaraţii este foarte interesantă, deoarece se referă la criticismul antiadventist faţă de această doctrină. Autorii declaraţiei se apără într-un fel pe care astăzi nici un teolog adventist nu l-ar mai face: „We object to the view that the atonement was made upon the cross, because it is utterly contrary to the type…” Este clar că, în ciuda obiecţiilor pionierilor, ispăşirea s-a făcut la Cruce, fiind completă şi definitivă. Profeţia lui Gabriel (Da 9:24.26-27) prevedea că ispăşirea mesianică trebuia să se facă peste 70 de săptămâni (mai precis după cele 69, la jumătatea săptămânii a 70-a, când Mesia avea să fie dat la moarte). De asemenea, textele care vorbesc despre jertfa lui Iisus de la Cruce, o numesc jertfă ispăşitoare (Rom 3:25; 1Ioan 2:2; 4:10). Iar FA 3:19 nu se referă la o distincţie legală şi cronologică între iertare şi curăţire (ştergere) a păcatelor, aşa cum credeau pionierii.

Acesta a fost un alt exemplu major. După părerea mea (şi nu numai a mea!) s-ar mai putea îmbunătăţi şi alte formulări. Pentru exemplificare însă este suficient.

Referitor la numărul de principii de credinţă (22, 28, 27, 28 etc.), acesta nu are importanţă. Este un mod practic de a împărţi declaraţia în articole, mai multe sau mai puţine, după caz. Contează mai mult conţinutul – în general vorbind.

Pagini din GC Session Bulletin pentru fiecare conferinţă generală, din 1863 până în 2005 sunt publicate pe saitul oficial al arhivelor GC, în format DjVu. Nu am reuşit să descarc, poate aveţi Dvs mai mult noroc. Eu am preluat informaţiile de la cercetători americani, nu direct din GC Bulletin. Oricum ar fi fost, pe mine nu mă interesează în mod special aceste detalii de procedură. O declaraţie poate fi „oficială” într-un sens restrâns, dacă vine de la oficialităţile Bisericii. Dacă declaraţia din 1931 a avut girul GC, înseamnă că era suficient de oficială pentru a fi folosită la nevoie. Dacă în 1946 nu ar fi fost luat nici un vot, atunci înseamnă că doctrina ar fi devenit oficială abia în 1980.

Ceea ce contează acum este că doctrina Trinităţii este atât oficială, cât şi majoritară (practică unanimă) printre AZS. Ea a fost deja majoritară încă dinainte de al doilea război mondial, fiind încurajată în special de scrierile EGW. Diverse campanii teologice, lecţii de cateheză şi de şcoală de sabat au contribuit la schimbarea curentului. De altfel, antitrinitarismul AZS a fost mai degrabă un curent teologic împărtăşit de lideri, decât un curent popular adventist. Când liderii şi-au schimbat opinia, după ce a trecut generaţia mai vehementă, în mod natural curentul popular a acceptat Trinitatea. Dacă ar fi fost o schimbare bruscă, ar fi apărut opoziţie puternică. Dar opoziţie organizată nu a apărut decât după 1980, una întârziată şi bezmetică, de natură restauraţionistă. Noi însă nu ne mai întoarcem înapoi, mergem înainte. Cei care vor să se întoarcă înapoi, trebuie să ajungă iarăşi la porc, la uşa închisă, la negarea ispăşirii la Cruce şi la multe alte specialităţi cum ar fi „necurmatul” din Daniel = păgânism; aplicarea profeţiei din Ap 9 la otomani; Armaghedonul în Orientul apropiat etc., etc.

Da, votul a fost formal oarecum, fiindcă toată lumea credea de mult în Trinitate, dar încă nu fusese luat votul oficial. Nu văd unde ar fi problema. Nimeni nu a fost forţat să voteze, nimeni nu a fost forţat să adopte noua doctrină. Ea a fost adoptată treptat, după anii 1890, şi a devenit majoritară în anii ’30-’40. Dvs. vă imaginaţi că formularea din 1931 ar fi fost decisivă şi manipulativă, că ar fi silit poporul s-o accepte mai întâi, ca după aceea s-o voteze în 1946. Dar dacă poporul nostru poate fi manipulat atât de uşor, înseamnă că habar nu avem ce credem. În realitate, oamenii noştri cu greu îşi schimbă convingerile. (Observaţi cum se citeşte şi se aplică Manualul Bisericii în România. Românul îl aplică într-un mod original (cu apendice tradiţionale), fiindcă nu poate accepta dintr-odată toate prevederile, deşi ele au autoritate globală). Nu sunt deloc de acord că GC ar fi procedat dictatorial sau greşit. Cum ar fi trebuit să procedeze?

„Imi pare rau ca tu, pastor si profesor universitar, si majoritatea fratilor nostri adventisti acceptati explicit sau implicit (prin tacere si dezinteres) acest ABUZ DE PUTERE.”

Nu sunt pastor, şi aşa cum vedeţi, nu sunt de partea dezinteresului sau tăcerii. Acuzaţia de abuz de putere trădează neputinţa şi orbirea celui care o aduce. Cât priveşte referirile la scrisoarea către Laodicea, se poate citi o replică instructivă aici.

Saitul Laodicea.ro, este de prin anii 2007, după care a fost lăsat în paragină de apostolul care l-a conceput. S-a încurcat cu coarnele în tufişul teologiei diletante antitrinitare, după care a luat atitudine publică împotriva doctrinei Bisericii. De aceea a fost exclus. (Nu „noi” l-am exclus, ci comunitatea din care făcea parte). Dacă ar fi fost doar faptul că are o înţelegere personală sau că nu înţelege doctrina, nimeni nu se lua de el. Dar situaţia este astăzi mai tristă. Omul între timp a cerut să fie rebotezat de un pastor antitrinitar neadventist, mai târziu a plecat din ţară, a devenit un simpatizant al curentului secular ostil de la Oxigen2 şi nu ştiu ce s-a mai ales de el. Nu ştiu dacă mai crede în cineva sau în ceva. Este un caz trist, cu atât mai mult cu cât este vorba de antrenarea întregii familii în această direcţie necunoscută. Numai Dumnezeu îl poate salva. Păcătoşii notorii sunt mai uşor de recuperat decât cei care iau atitudini doctrinare divergente şi vehemente.

Noul Testament ne învaţă că aceia care contrazic învăţătura creştină trebuie „daţi pe mâna Satanei” (1Tim 1:19-20; 2Tim 2:17-18; 2Tes 3:14). Nu putem tolera haosul doctrinar în Biserică. Prin urmare nu facem nici o nedreptate celor care vor să ne dea lecţii doctrinare, acuzându-ne că am fi impus Bisericii doctrine pe furiş, manipulând poporul. Există deja o mulţime de secte Church of God Seventh-day, care s-au rupt din Biserică după 1860 şi care au toate în comun acest adventism diletant antitrinitar. Mai au şi alte specialităţi, desigur. Prin urmare, cine nu este cu noi, se poate duce la alţii sau îşi poate construi propriul schit. Nu acceptăm să fim reformaţi de nişte duhuri care nu ştiu ce spun, care vor să aducă întreaga Biserică înapoi, de unde am plecat.

Un studiu excelent şi actual, care merită citit, este al lui Denis Kaiser şi cercetează modul în care au fost primite în Biserică declaraţiile majore trinitariene ale EGW. A se vedea saitul Memory, Meaning and Faith.