decembrie 2024
D L Ma Mi J V S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Familia

Statistici forum

Utilizatori înregistrați
7.710
Forumuri
25
Subiecte
63
Răspunsuri
588
Etichete subiect
7

Categorii

Arhive

Loading...
Home/Articole/CONFESIONAL/Dispute/Tunetele lui Jeff Pippenger

Tunetele lui Jeff Pippenger

Introducerealt

Jeffrey Pippenger este unul dintre comentatorii apocaliptici populari, controversaţi şi controversialişti. Un AZS laic, învăţător biblic american, din Bonnerville, Arkansas, care a fost asociat iniţial cu grupul ultraconservativ critic Hope International, ca editor al revistei lui Ron Spear, Our Firm Foundation. Din cauza unor diferenţe de opinie, Jeff s-a separat de acel grup. Acum editează o publicaţie proprie, „The Time of the End Magazine”.

În ultimii ani, Jeff Pippenger a dezvoltat o misiune în asociere cu alţi adventişti conservatori de pe mai multe continente (FIN, “Future is Now”; “Future for America”), inclusiv în Europa şi chiar în România. Principalul scop al lui Pippenger şi al grupurilor de suport este trezirea interesului AZS pentru importanţa timpului prezent, prin studiul profeţiilor apocaliptice. Spre deosebire de abordările obişnuite ale evangheliştilor noştri, Pippenger se întoarce la interpretările pionierilor adventişti dinainte şi de după 1844, făcând din diverse declaraţii ale Ellenei White, un temei fundamental(ist) al interpretării. Dar Pippenger depăşeşte uneori chiar temeiurile propuse de el însuşi, lansând interpretări personale, mai mult sau mai puţin originale.

Trebuie să spun de la început că atunci când spun conservatori sau ultra, sau indiferent cum mai spun, aceştia sunt fraţii noştri, în aceeaşi măsură (şi uneori poate mai mult) ca şi aceia care se autointitulează AZS progresivi etc. Şi unii şi alţii sunt membri ai Bisericii noastre, formând extremele, mişcându-se pe la hotarele ei. Ca urmare, în rândurile de mai jos nu caut să demonizez preocupările conservatoare. Consider că pentru echilibru, atâta timp cât există tendinţe extreme liberale, este necesară şi extrema ultraconservativă, care să ne amintească originile.

Singura îngrijorare este însă că învăţăturile lui Jeff Pippenger creează tulburare şi dezbinare, cel puţin aşa sunt prezentate în diverse surse şi forumuri adventiste de pe internet. Detalii despre teologia lui apocaliptică pot fi găsite pe saiturile lui, The Seven ThundersEarly SDA, vezi şi aici, şi aici, sau mai mult, la o simplă căutare pe Google: “Jeff / Jeffrey Pippenger”. În limba română, saitul Adevărul Prezent a publicat un articol al lui Jeff.

Unul din motivele pentru care scriu aceste rânduri este pentru a arăta că Jeff susţine unele interpretări care au fost de mult timp abandonate de teologia adventistă, deoarece s-au dovedit greşite. Un alt motiv sunt interpretările sale personale, pe care Biserica nu le susţine. Totuşi, Jeffpare să facă din acceptarea acestor interpretări, o chestiune de viaţă şi de moarte. A se vedea, de exemplu acest video. Jeff Pippenger a studiat destul de mult, Spiritul Profeţiei şi Biblia, dar nu întotdeauna în mod critic. Este foarte bine că iubeşte scrierile sfinte şi caută să trezească şi interesul altora la mai mult studiu şi mai serioasă pregătire. M-aş bucura însă dacă Jeff ar fi consecvent şi ar accepta tot ce învaţă Ellen White cu privire la inspiraţia profetică. Aceasta l-ar ajuta să fie mai critic cu privire la detaliile explicaţiilor profetice moştenite. Orice predicator care aşează propria inspiraţie deasupra Scripturii şi deasupra bunului simţ comun, va avea ocazia să regrete. Nu vorbim aici de păcate capitale, dar uneori se întâmplă ca greşeli de tipul acesta să devină mai penibile decât un păcat notoriu. Ar fi fost excelent dacă William Miller ar fi înţeles înainte de împlinirea termenului, că 1844 este începutul judecăţii premileniale, şi nu data venirii Domnului. Nu-l blamăm pentru greşeala lui, a fost un om al lui Dumnezeu, prin care mii de păcătoşi s-au pocăit, dar dacă putea fi mai atent cu nişte „fleacuri” teologice, ar fi fost mai fericit şi ar fi suferit mai puţin, atât el cât şi alţii.

Observând problemele implicate în mesajul şi misiunea lui Pippenger, unii dintre cunoscuţii lui, din aripa conservatoare, i-au adresat mesaje de avertizare, criticând unele din susţinerile lui: În 2003, Ed White îi scria o scrisoare deschisă; în 2009, Eugen Prewitt a scris Gânduri recente cu privire la învăţăturile lui Jeff Pippenger, iar Norman McNulty a făcut de asemenea o trecere în revistă a învăţăturilor lui Jeff. Din partea Institutului de Cercetări Biblice, Dr Gerhardt Pfandl a scris în 2004 o evaluare a teologiei lui Pippenger, şi în 2005 un document asemănător. Eu nu am studiat tot ce învaţă el, dar din scanarea câtorva teme scrise, îmi dau seama despre ce este vorba.

Pippenger combină cunoştinţele cu talentul practic de evanghelist modern, cu hărţi profetice elegante, pe lângă harta veche a lui Miller, din 1843. Nu am reuşit să citesc tot ce a scris, sau să audiez tot ce a vorbit, dar am identificat printre specialităţile sale, următoarele idei:

1.       „[Jertfa] necurmată” din profeţiile lui Daniel ar fi păgânismul, interpretare lansată de William Miller (ca o exegeză la 2 Tes 2:6-7) şi preluată de Uriah Smith după 1860 şi de aici de alţi pionieri, între care şi James White.

2.       Sanctuarul din Daniel 8:11 şi Daniel 11:31 ar fi un sanctuar păgân (interpretare deasemenea specifică lui William Miller şi Uriah Smith).

3.       Cele 2520 zile (adică 7 vremi/ani din Daniel 4 !), de pe harta lui Miller, care au rămas în tradiţia interpretativă a Martorilor lui Iehova.

4.       Cartea cu şapte peceţi din Apoc 5-6 este Scriptura, care a fost pecetluită de tradiţiile omeneşti impuse de învăţaţi (este o dezvoltare pippengeriană a interpretării lui U. Smith).

5.       Găsirea de certitudini tocmai în trâmbiţele Apocalipsei, care sunt cea mai dificilă profeţie. Susţine exegeza lui Josiah Litch la Ap. 9, cu aplicaţie la Islam care a fost preluată de Uriah Smith şi de Ellen White (în Marea Luptă).

6.       Piatra din visul din Daniel 2 ar fi cei 144.000, o interpretare pe care niciodată AZS nu au acceptat-o, dar se poate întâlni în unele confesiuni sectare (davidieni, martori etc.).

7.       Judecata celor vii a început la 9/11 2001 (interpretare personală a lui JP).

Principala problemă cu aceste învăţături nu este faptul că teologii noştri şi majoritatea Bisericii AZS nu-i împărtăşesc  opiniile. Deşi Biserica a publicat studii foarte bune asupra unora din aceste subiecte, ele nu au o autoritate oficială. Nu obişnuim să luăm decizii oficiale asupra unor puncte controversate sau secundare, nu votăm în sesiunile GC opinii teologice disputate și nici măcare pe toate acelea în care avem unanimitate. Nu toate interpretările biblice au aceeași importanță, chiar dacă sunt corecte. Adevărata problemă este însă că Jeff are tendinţa de a face din interpretările lui (noi sau ultraconservative), un test al credinţei şi o condiţie de mântuire. El dă mare importanţă profetică propriei sale interpretări, pe care o aşează în contextul „ploii târzii”.

Vom discuta pe scurt câteva din cele mai importante subiecte controversate pe care Jeff Pippenger le ridică. Dar înainte de toate, câteva cuvinte despre inspiraţia şi autoritatea Ellenei White, despre care Pippenger face atâta caz, într-o manieră fundamentalistă.

Limitele inspiraţiei şi ale autorităţii afirmaţiilor Ellenei White

Vorbind despre inspiraţia profeţilor biblici, Ellen White a pus în scris o mărturie foarte importantă, care se aplică (cel puţin în aceeaşi măsură) la înseşi scrierile ei:

„BIBLIA a fost scrisă de oameni inspiraţi. Totuşi, ea nu reprezintă modul în care gândeşte şi Se exprimă Dumnezeu Însuşi. Modul de gândire şi exprimare este al agentului omenesc. Dumnezeu, ca scriitor, nu este reprezentat. Adesea oamenii spun: Cutare exprimare din Biblie nu se potriveşte lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu Şi-a pus la încercare puterile în cuvintele, în logica şi în retorica Bibliei. Scriitorii Bibliei au fost secretarii lui Dumnezeu, şi nu condeiele Lui. Nu cuvintele Bibliei au fost inspirate, ci scriitorii ei au fost inspiraţi. Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau asupra expresiilor omului, ci asupra omului însuşi, care, sub influenţa Spiritului Sfânt, este umplut cu gânduri. Dar cuvintele primesc amprenta minţii individuale.” (MS 24/1886; Let 121: 1901 (în 1 SM 1958:20-22 şi 7SDABC 1957: 945). A se vedea şi articole de la White Estate, aici şi aici şi în Introducerea la Marea Luptă.

O asemenea viziune mai puţin strictă despre inspiraţia profetică, ne permite să înţelegem că logica argumentaţiei sau unele informaţii secundare aduse de profet (în acest caz, de Ellen White), pot fi greşite. Ellen White a permis şi chiar a cerut colaborarea unor lideri ai noştri (între care, profesorul Prescott) pentru efectuarea unor corecturi pentru noua ediţie din 1911 a cărţii Marea Luptă. Totuşi, din motive practice, şi pentru a nu se face abuzuri, Ellen White nu a militat pentru campanii de corecturi şi purificări radicale, de teama de a nu scădea respectul față de cărțile AZS publicate:

În unele din cărţile noastre importante, care s‑au tipărit de‑a lungul anilor, şi care au adus pe mulţi la o cunoaştere a adevărului, s‑ar putea găsi anumite lucruri de importanţă minoră care necesită un studiu şi corectare atentă. Aceste lucruri să fie considerate de cei care au fost numiţi, după rânduială, să aibă supravegherea publicaţiilor noastre. Fie ca fraţii aceştia şi colportorii şi pastorii noştri să nu exagereze importanţa acestor chestiuni în aşa fel încât să micşoreze influenţa acestor cărţi bune, care au salvat suflete. – Ibid. (cf. 1SM, p. 165 şi 6 BIO 256‑259).

Unele erori au fost descoperite mult mai târziu în cărţile SP, dar ca regulă, nu s-au mai întreprins corecturi importante. Aşa se face că au rămas în cărţile Ellenei White anumite erori care nu sunt semnalate cititorului prin note de subsol, deoarece nu există un acord asupra acestor lucruri din partea editorilor. Când spun „erori” aici nu mă refer la erori doctrinale, ci la erori tehnice, care țin de exegeză, lingvistică, interpretare, date istorice și alte asemenea lucuri etc.

Este important să ştim însă că Ellen White nu a pretins ineranţa sau infailibilitatea scrierilor ei. Abordarea mai critică şi mai responsabilă a scrierilor Ellenei White în adventism ne‑ar fi ferit de multe gafe şi dureri de cap (vezi şi aici). Să sperăm că putem îndrepta ceva de acum încolo. Disputa despre „jertfa necurmată”, care a fost destul de aprinsă în Biserică între anii 1890-1920, deşi s-a stins demult, este reînviată acum de unele voci ultraconservatoare, care pretind că ar trebui să ne întoarcem la teologia pionierilor noştri, şi că ceea ce numim progres teologic ar fi apostazie de la „credinţa dată odată sfinţilor”. Dar oamenii aceştia au nevoie să ştie că Biblia şi raţiunea sănătoasă sunt autoritatea supremă în materie de credinţă, şi că o declaraţie izolată a Ellenei White, sau o părere teologică pe care a împrumutat-o de la confraţii ei nu pot avea ultimul cuvânt în domeniu.

„[Jertfa] necurmată” = păgânismul

(A se citi şi aici). În exegeza sa la Daniel 8:9‑14, William Miller făcuse legătura dintre această profeţie şi cea din 2 Tes 2:2‑8. Deoarece în ebraica lui Daniel, pentru expresia „jertfa necurmată” (arderea‑de‑tot de dimineaţă şi de seară) avem doar termenul hattamid, „continuitatea”, ceea ce în KJV este evidenţiat prin sublinierea cu italice a cuvântului adăugat („the daily sacrifice”), Miller a părăsit sensul comun dat acestei expresii în versiunile biblice cu rente şi a făcut conexiunea cu interpretarea lui Pavel. Raţionamentul lui a fost următorul: după cum în Daniel 8 ni se vorbeşte despre îndepărtarea „necurmatei” (the daily) şi aşezarea „fărădelegii pustiitoare”, şi după cum în Daniel 11:31, şi Daniel 12:11, acelaşi eveniment profeţit este redat în termeni asemănători (îndepărtarea „necurmatei” pentru a face loc „urâciunii pustiirii”), tot aşa în 2 Tes 2 citim despre îndepărtarea unui obstacol secret, înainte de instalarea „tainei fărădelegii” (sau a „omului fărădelegii”) în Biserica lui Dumnezeu.

Cum acel obstacol tainic a fost interpretat de către părinţii şi învăţătorii Bisericii Vechi ca fiind Imperiul Roman păgân, rezultă că omul fărădelegii sau An tihrist era aşteptat să apară în cursul apostaziei Bisericii, după căderea Impe riului. În interpretarea protestantă clasică, acest antihrist care schimbă vremile şi legea (Dan 7:25), şi poate fi numit astfel omul fărădelegii, a fost identificat cu Papalitatea. Miller a conchis atunci că „necurmata” (the daily) este imperiul păgân, care a făcut loc puterii papale.  În afară de activiștii grupurilor independente, această teorie mai este susţinută astăzi de teologi ca John Pieters și Alberto Treiyer, cu care sunt în corespondență, dar nu și în acord.

Pe la începutul secolului 20, Ludwig Conradi a făcut unele cercetări care au reabilitat o mai veche interpretare protestantă:  „jertfa necurmată” ar fi mai degrabă un simbol al Evangheliei Crucii lui Iisus, deoarece aceasta aparţine cu adevărat Căpeteniei Oştirii (Christos, Arhiereul şi Domnul templului) de vreme ce se spune că a fost smulsă Acestuia (cf. Da 8:11).  A se vedea şi aici.

Ellen White nu s‑a preocupat de exegeza biblică a acestui detaliu, dar în primele ei scrieri făcuse o afirmaţie răzleaţă, care sugerează că ea acceptase exegeza millerită. Afirmaţia ei nu urmărea, de fapt, elucidarea acestui detaliu, ci pleda pentru rămânerea la datele de 457 î.e.n. şi 1843/1844 pentru cele 2300 de zile/ani.

Then I saw in relation to the „daily” (Dan. 8:12) that the word „sacrifice” was supplied by man’s wisdom, and does not belong to the text, and that the Lord gave the correct view of it to those who gave the judgment hour cry. When union existed, before 1844, nearly all were united on the correct view of the „daily”; but in the confusion since 1844, other views have been embraced (E. G. White, Early Writings, pp. 74‑75).
Traducere: Apoi, cu privire la „[jertfa] necurmată” (Dan. 8:12) am văzut că ter menul „jertfă” a fost adăugat de înţelepciunea omenească, nu aparţine textului, şi că Domnul a dat vederea corectă a acestei chestiuni, acelora care au proclamat cu putere ceasul judecăţii. Când înainte de 1844 exista unire, aproape toţi erau uniţi în vederea corectă despre „necurmată”, dar în confuzia care a urmat după 1844, alte vederi au fost îmbrăţişate.

Scriind lui Daniells, la 22 Martie 1908, S. N. Haskell, un venerabil pastor şi lider, pe cât de evlavios, pe atât de fixat în teoria inspiraţiei verbale a profeţilor, declara:

Eu nu fac altceva decât să apăr cartea Early Writings  (Experienţe şi Viziuni) şi atâta timp cât eu cred că această carte învaţă interpretarea pe care o accept, – şi sunt mulţi care cred la fel! –, iar dacă Sora White nu dă vreo explicaţie în armonie cu ideea lui Prescott, ca să apere Mărturiile, atunci, de dragul altora, le voi apăra eu… Trebuie oare să fiu făcut să cred că Mărturiile învaţă un anumit lucru, contrar judecăţii mele şi a citirii scrierilor, când Sora White însăşi nu explică aşa? (6BIO 253‑254)… Dacă Sora White zice că ea nu a vrut să spună ceea ce a spus, când a scris despre „[*] necurmată”,  atunci nu mai spun nimic. (S. N. Haskell to CCC, March 30, 1908; Ibid).

Dilema lui Haskel era serioasă, deoarece el nu admitea alt mod de a înţelege inspiraţia, decât acela care este cel mai popular şi printre noi: inspiraţia totală. Având în vedere toată disputa legată de acest subiect, a susţine vederea lui Miller şi a lui Smith asupra „necurmatului”, pe motiv că EGW ar fi confirmat‑o în Early Writings, înseamnă a crede că în scrierile unui profet nu pot exista nici un fel de erori.

Arthur G. Daniells (Preşedintele GC), William C. White (fiul EGW) şi C. Crisler s‑au adresat Ellenei White cu privire la sensul celor scrise în Early Writings. Daniells a luat cu el cartea, precum şi diagrama profetică („harta”) de la 1843. Interviul, confirmat şi de William White, este redat astfel de Daniells:

Mai întâi am citit Sorei White afirmaţia făcută de ea în Early Writings. Apoi am aşezat înaintea ei diagrama profetică folosită de predicatorii noştri în expunerea profeţiilor din Daniel şi Apocalipsă. I‑am atras atenţia la imaginea sanctuarului şi, de asemenea, la perioada celor 2300 ani, aşa cum apăreau pe diagramă. Apoi am întrebat‑o dacă îşi poate aminti ce i s‑a arătat cu privire la acest subiect.
După cum îmi amintesc răspunsul, ea a început să spună cum unii dintre cei care avuseseră un rol proeminent în mişcarea de la 1844 s‑au străduit să găsească noi termene pentru sfârşitul perioadei de 2300 ani. Această strădanie era pentru fixarea de noi date ale venirii Domnului. Acest lucru cauza confuzie printre aceia care participaseră la Mişcarea Adventistă. În această confuzie, Domnul i‑a descoperit, spunea ea, că vederea care fusese susţinută şi prezentată până atunci cu privire la date era corectă, şi că nu trebuie să se mai fixeze vreodată un alt termen, nici nu va mai fi alt mesaj cu privire la un termen.
Atunci i‑am cerut să spună ce îi fusese descoperit cu privire la restul profeţiei – referitor la „necurmată”, la Căpetenia oştirii, la înlăturarea „necurmatei” şi la „aruncarea” sanctuarului. Ea a răspuns că aceste aspecte nu i‑au fost înfăţişate în viziune în trecut şi nu a putut fi determinată să dea o explicaţie asupra acelor puncte din profeţie. Acea întrevedere a făcut o impresie adâncă asupra minţii mele. Fără ezitare, ea a vorbit liber, clar şi pe larg despre perioada celor 2300 ani, dar cu privire la cealaltă parte a profeţiei, ea a tăcut. Singura concluzie pe care am putut s‑o trag din faptul că explicaţia ei s‑a ocupat în mod liber de chestiunea timpului profetic, şi din tăcerea ei cu privire la îndepărtarea „necurmatei„ şi aruncarea sanctuarului, a fost că viziunea dată ei era cu privire la timpul profetic, şi că ea nu primise nici o explicaţie cu privire la celelalte elemente ale profeţiei. (DF 201b, AGD statement, Sept. 25, 1931).

Întrucât în această chestiune este vorba şi de diagrame profetice, atitudinea Ellenei White în această întrevedere primeşte un puternic suport, atunci când se studiază „diagrama profetică” a lui Cummings din 1854.  În acea diagramă, altarul iudaic al „jertfei zilnice” din anul 446 î.e.n. era folosit ca punct de plecare pentru un nou calcul al perioadei celor 2300 de ani, al cărei termen final era fixat pentru anul 1854. Acea diagramă, publicată la Concord, New Hampshire, în 1853, era un exemplu tipic al diagramelor care începeau cele 2300 zile cu ceea ce se spunea că este îndepărtarea „jertfei zilnice.”

Ellen White a avertizat şi în scris, să nu se folosească mărturiile ei în scopul arbitrării acestei controverse teologice:

Am de spus anumite cuvinte fraţilor mei din Est, Vest, Nord şi Sud. Cer ca scrierile mele să nu fie folosite ca principal argument pentru rezolvarea chestiunilor asupra cărora acum este atâta dispută. Implor pe onoraţii pastori Haskell, Loughborough, Smith şi alţii dintre fraţii noştri conducători, să nu facă nici o referire la scrierile mele, pentru a‑şi susţine vederile lor asupra „jertfei zilnice (necurmate).” Mi‑a fost arătat că acesta nu este un adevăr de importanţă vitală. Sunt instruită să spun că fraţii noştri fac o greşeală mărind importanţa diferenţei dintre vederile susţinute. Nu pot consimţi ca vreuna din scrierile mele să fie luată ca te mei pentru rezolvarea acestei chestiuni. Nu trebuie să facem un test al dreptei credinţe din adevăratul sens al „jertfei necurmate”. Rog acum pe fraţii mei slujitori ai Bisericii, să nu facă uz de scrierile mele în argumentaţiile lor privitoare la această chestiune; pentru că eu n‑am primit nici o instrucţiune cu privire la punctul în discuţie, şi nu văd nici o nevoie pentru această controversă. În condiţiile actuale, cu privire la problema aceasta, tăcerea este elocvenţă. –MS 11, 1910 (a se vedea şi 1SM, p. 164).

După trecerea elocventă a mai multor decenii, vechea interpretare s‑a stins, în favoarea noii interpretări promovate de L. R. Conradi, W.W. Prescott, A.G. Daniells, W. C. White şi alţii, aşa cum se poate vedea clar în Comentariile Biblice oficiale ale Bisericii noastre.

Fiind întrebată despre identitatea „necurmatei” din Daniel 8, Ellen White a răspuns în repetate rânduri:

Nu am nici o lumină cu privire la acest punct (Letter 226, 1908). Nu sunt în stare să definesc cu claritate punctele contestate în această dispută.” (Let 250, 1908).

Asemenea situaţie ne ajută să înţelegem limitele inspiraţiei profetice, cel puţin în cazul Ellenei White, şi să nu pretindem autoritate unor detalii controversate din scrierile ei. Dacă este să avem vreun folos din Mărturii, să urmărim mesajul fiecărei mărturii în parte şi mesajul central al Mărturiilor, fără a ne crampona de expresii discutabile şi de logica oricărei afirmaţii.

Sanctuarul din Da 8:11; 11:31 = sanctuar păgân

Uriah Smith, primul comentator AZS sistematic al profeţiilor apocaliptice, scrisese:

„[Da 8:11]‘Locul sanctuarului său’ de cult, cetatea Romei, a fost aruncată la pământ. Sediul guvernării a fost mutat de Constantin la Constantinopol, în anul 330 e.n.”[Da 11:31] ‘Vor profana sanctuarul, fortăreaţa’, adică Roma. Dacă aceasta se aplică barbarilor, s-a împlinit în mod literal; pentru că Roma a fost jefuită de goţi şi vandali, iar puterea imperială a Occidentului a încetat prin cucerirea Romei de către Odoacru. Sau, dacă se referă la acei conducători ai Imperiului care lucrau în favoarea Papalităţii şi împotriva păgânilor şi a tuturor celorlalte religii opuse, aceasta ar însemna îndepărtarea sediului Imperiului de la Roma la Constantinopol, ceea ce a contribuit într-o măsură la a influenţa căderea Romei. Acest pasaj ar fi atunci paralel cu Da 8: 11 şi Ap 13: 2. (Thoughts, Critical and Practical, on the Book of Daniel and the Revelation, Battle Creek, Mich.: Review and Herald Publishing Association. 1882 p. 161.270 

Exegeza adventistă de mai târziu, aşa cum se reflectă în Comentariile Biblice AZS (vol. 4), a abandonat pe bună dreptate echivalarea sanctuarului cu Roma în versetele menţionate, deoarece o traducere şi citire atentă a textului ebraic dovedeşte că fortăreaţa sau sanctuarul în discuţie este templul lui Dumnezeu. În Da 8:11, textul vorbeşte despre Căpetenia Oştirii (Christos Arhiereul) şi despre locaşul sanctuarului LUI. În Da 11:31 nu se spune cui aparţine sanctuarul sau fortăreaţa, dar referirea la „legământ” (religie) şi paralela cu Da 8:13, ne dovedesc că şi aici este vorba de templul lui Dumnezeu. Prin urmare, noua exegeză adventistă este un progres în acest caz faţă de poziţia speculativă a lui Uriah Smith. Chiar dacă şi Ellen White ar fi împărtăşit ideea lui Smith în vreuna din scrierile ei, textul biblic nu o susţine. Dar Ellen White nu a intrat niciodată în detaliile exegetice ale acestor profeţii.

Cele 2520 zile (7 vremi/ani) din Daniel 4

Este adevărat că William Miller a calculat cele 7 vremi din Da 4:25,32, înţelegând „vremile” acestea (7×360 = 2520) ca echivalente cu ani (ca în Da 7:25), de la aproximarea cronologică a unui oarecare eveniment preexilic israelit, până la 1843. S-ar putea spune multe despre presupunerile greşite pe care se clădeşte acest calcul, dar este suficient să spunem că profeţia din Daniel 4 este aplicată de Daniel numai la Nabucodonosor însuşi, şi ni se spune clar că „toate  acestea s-au împlinit cu împăratul Nebucadneţar” (v. 28). Dacă s-au împlinit în vremea aceea, de ce să le forţăm să se împlinească încă odată în sens figurat, cu un Babilon mistic? Nu avem nici o indicaţie biblică în acest sens. Este pură speculaţie.

Această intepretare adventistă iniţială a fost preluată de liderii Martorilor lui Iehova: cei 2520 ani, pe care Russel i-a moştenit de la milleriţi, au fost aplicaţi de Rutherford la perioada 607 î.C. — 1914 d. C., ignorând inexactitatea anului 607, care este cu doi ani mai devreme decât subjugarea Ierusalimului, şi cu 21 de ani mai devreme decât căderea Ierusalimului sub babilonieni. Dar nici ei nu pot da înapoi, fiindcă așa au calculat pionierii lor. Nu avem nici un motiv să ne întoarcem înapoi la un astfel de calcul penibil, care discreditează întregul sistem historicist.

Cartea din Apoc 5-6 este Scriptura, pecetluită de tradiţiile omeneşti

Opinia lui Pippenger pare să fie o extindere a identificării făcute de Uriah Smith (p. 415), care văzuse în aceasta o carte a profeţiilor desfăşurate progresiv în Apocalipsa 6-7. Pippenger se repede la textul din Isaia 29:11-13 şi spune că această carte ar fi Biblia pe care tradiţiile religioase şi explicaţiile cărturarilor au pecetluit-o.

În privinţa acestui simbol apocaliptic nu avem o interpretare unitară. R. A. Anderson credea că este vorba de documentul răscumpărării, un altul (pe care nu mi-l amintesc) argumenta că această carte reprezintă testamentul moştenirii (care, după modelul testamentului pretorian, în vigoare la romani, avea şapte sigilii). Ranko Stefanović, în cartea sa, care este unul dintre cele mai recente comentarii AZS la Apocalipsă, susţine că aceasta este cartea Legii, iar Apocalipsa 5 conţine scena întronării lui Christos (cf. Dt 17:18). În ce mă priveşte, cred că unele din identificările de mai sus sunt complementare, nu se contrazic. Şi aş numi acest document pecetluit, „Cartea Vieţii”, deoarece este cartea pe care o primeşte Mielul înjunghiat. Nu întâmplător, ea este numită în Apocalipsă „cartea vieţii Mielului (înjunghiat)” (Ap 13:8; 21:27).

Aplicaţia millerită a trâmbiţelor 5-6 la Islam (Ap 9)

Cronologia profetică din Apocalipsa 9 a fost calculată de Josiah Litch în 1838, cu aplicaţie la otomani: 5 luni [5×30 = 150 zile/ani] din v. 5 şi10, plus 1 oră [15 zile] + 1 zi [1 an] + 1 lună [30 ani] + 1 an [360 ani] din v. 15 (în traducerea King James, pe care fundamentaliştii americani o cred singura inspirată), totalizează 491 ani şi 15 zile, socotite de la 27 iulie 1299 (căderea Nicomediei), până la 11 august 1840 (problemele interne otomane cad sub controlul Occidentului).

Uriah Smith a preluat această interpretare în cartea lui la Revelation Chapter IX, The Moslem World in Prophecy, pp. 493-517. Ellen White a introdus-o deasemenea în Marea Luptă (GC 1911: 334-335; ML 326), ca un exemplu adiţional de profeţie interpretată de milleriţi. Dar din nefericire, interpretarea aceasta a căzut în dizgraţie în secolul al XX-lea. Au apărut insatisfacţii legate de presupusele ei datele istorice, iar Comentariile Biblice AZS (7: 796), care au fost publicate în deceniul ’50-’60, o prezintă doar ca pe o alternativă agreeată de unii AZS, nu ca pe o interpretare specifică AZS.

Desmond Ford, în cartea sa Daniel 8:14… (Euangelion Press, Casselberry, FL, 1980: 17, 88-91), citează pe Prescott şi Spicer care începuseră să demonteze cu succes exegeza lui Litch menţionată de Uriah Smith şi de Ellen White. Documente mai detaliate la subiect pot fi accesate acum pe internet, e.g. Gerald Brown, Ed.D., The End of the Ottoman Empirevezi şi aici.

În două cuvinte, cronologia apocaliptică tradiţională a trâmbiţelor 5-6 nu stă în picioare, pentru mai multe motive, dintre care unul singur ar fi suficient ca să anuleze credibilitatea acestei interpretări:

1.       Citirea (traducerea) corectă a textului grecesc din Ap 9:15 este aşa cum e redat în cele mai multe traduceri, inclusiv în româneşte (Cornilescu), cu referire la un termen important, o dată punctuală, definită: „ceasul, ziua şi anul acela”, nu ca o secvenţă de perioade („un ceas, o zi, o lună şi un an”). Chiar numai acest motiv demolează întreaga explicaţie tradiţio
nală.

2.       Litch şi cei care l-au urmat, au ignorat un detaliu extrem de important, că în anul 1582, reforma gregoriană a calendarului a „furat” 10 zile din calculul lui Litch: după joi 4 octombrie, a urmat vineri 15 octombrie. În Anglia, după 2 septembrie a urmat 14 septembrie.

3.       Data de 27 iulie 1299, cu care începe calculul lui Litch, fusese preluată din istoria lui Edward Gibbon (†1794). Dar Baronul Von Hammer (†1856), orientalist german, a dovedit că Gibbon interpretase greşit sursele pe care le folosise, şi că luarea Nicomediei a fost mai degrabă în 1301.

4.       Litch a însumat cele două perioade (150 ani şi 391 ani + 15 zile), deşi nimic în text nu arată că ele trebuie însumate, sau că atât lăcustele-scorpioni cât şi cavaleria demonică ar reprezenta pe otomani.

5.       Anul 1449, considerat încheierea primei perioade şi începutul celei de a doua nu are nici un eveniment important în 27 iulie, ca să justifice exactitatea cerută de cele 15 zile presupuse ca încheierea perioadelor la 11 august 1844.

6.       Data de 11 aug 1840 este imposibil de găsit în vreo sursă seculară, oficială. Într-un volum de istorie a diplomaţiei euro-otomane din secolul al IXX-lea, studiat acum 25 de ani la Biblioteca Naţională, nu am găsit această dată, deşi erau menţionate nu puţine date din cursul anului 1840. Problema nu este că eu nu am găsit acea dată, dar nici altcineva nu a găsit-o. Milleriţii s-au mulţumit cu observaţia lui Litch care se orientase după nu ştiu care jurnal american. Cercetătorii spun că nici el însuşi nu era mulţumit cu adevărat de soluţia găsită. În fapt, se aşteptase ca la 11 august 1840 să cadă Imperiul Otoman. În realitate însă, Imperiul „a existat din 1299 până în 1922” (Ro.Wikipedia). S-ar putea spune că o epocă de modernizare a început în 1839 în Imperiul Otoman şi că anul 1840 a marcat o oarecare slăbire, dar aici este vorba de o pantă a căderii, până în 1922-1923, iar faimoasa „împlinire la zi” a acestei profeţii a fost în mod sigur o eroare omenească.

7.       Interpretările AZS teologice de astăzi sunt mult mai reticente, simple tentative: Jean Vuilleumier a văzut în cei 150 de ani cuceririle arabe (612-762), ca şi L. R. Conradi; William Shea (într-un studiu nepublicat pe care mi l-a împărtăşit) vede, dimpotrivă, Cruciadele (1097 – 1249); Prof Jonathan Paulien crede că cele 5 luni nu ar fi o perioadă apocaliptică, ci o exprimare simbolică, echivalentă cu cele 150 zile ale Potopului (cf. expresia „izvoarele adâncului”, Gn 7:11,24), şi ar descrie forţele secularizante moderne. Scena cu călăreţii demonici din trâmbiţa a şasea este interpretată de Jon Paulien ca o descriere a asaltului celeilalte extreme: religia falsă (cei patru îngeri fiind legaţi la Eufrat, care este fluviul/marea Babilonului, Ap 17:1.15; cf. Ier 51:36). Până şi comentariul conservator al lui Mervin Maxwell (God Cares, vol. 2) nu acceptă exegeza lui Litch din Marea Luptă, o modifică serios din punct de vedere al citirii textului grecesc şi ca aplicaţie cronologică. Citind textul grecesc într-un mod original („gata pentru ceasul acela: adică pentru o zi, o lună şi un an”), dar discutabil, Maxwell numără cei 391 de ani într-un mod mai spectaculos, de la căderea Constantinopolei (1453), la 1844 (care marchează începtul judecăţii premileniale în cer şi o oarecare covenţie istorică între Europa şi Sultan, privitoare la libertatea religioasă a creştinilor din Imperiu). L. R. Conradi calculase, de asemenea, acest timp ca reprezentând perioada puterii otomane (1453-1844).

Pentru încurajarea unui studiu mai serios, neblocat de explicaţiile găsite deja în cărţile noastre, citez aici pe Ellen White care zicea:

„Avem multe lecții de învățat, și multe, multe de dezvățat. Numai Dumnezeu și cerul sunt infailibili. Cei care cred că niciodată nu vor trebui să renunțe la o părere îndrăgită, că nu vor fi nicioadată în situația de a-și schimba opinia, vor fi dezamăgiți. Cât timp ținem la propriile noastre idei și păreri cu încăpățânare hotărâtă, nu putem avea unitatea pentru care S-a rugat Christos.” RH July 26, 1892. {1SM 37.3}

Piatra din Daniel 2 = Cei 144.000

Piatra rostogolită în visul împărătesc din Daniel 2:34-35 reprezintă în mod clar împărăţia veşnică (v. 44-45) întemeiată de Dumnezeu. În profeţia paralelă din Daniel  7:13-14,18,22,27, această împărăţie este dată Fiului Omului, care este reprezentantul „sfinţilor Celui Preaînalt”. Unde este împăratul, acolo este împărăţia. El primeşte împărăţia pentru a face parte şi mântuiţilor Lui de tronul Său (Ap 3:21; Mt 19:28; Ap 20:4). Cel 144.000 (credincioşii ultimei generaţii) sunt trupe de elită ale Mielului în Apocalipsă (17:14), dar nu sunt singurii cu care El va împărtăşi tronul şi împărăţia Lui. Sunt menţionaţi şi morţii înviaţi, martirii în primul rând. Dar mântuiţii, indiferent din ce categorie ar face parte, înving lumea aceasta numai în sens spiritual, în timp ce Piatra are un efect distructiv asupra ultimei faze (de fier şi lut) a „împărăţiei oamenilor”.

Când Piatra loveşte chipul la picioare, totul se spulberă. Având în vedere că această statuie-idol reprezintă lumea ca succesiune a unor puteri şi valori politice, nu spirituale, Piatra deasemenea nu simbolizează paşnica influenţă spirituală a lui Iisus şi a ucenicilor lui adevăraţi, ci venirea lui Christos ca Împărat şi Judecător Suprem, care „zdrobeşte neamurile cu toiag de fier”. Oştile cereşti din Ap 19, precum şi împăraţii de la răsărit din Ap 16, ar echivala cu oştile îngereşti ale eliberatorului. Jon Paulien vede aici şi pe credincioşi, care sunt preoţi şi împăraţi” împreună cu Christos. Dar chiar dacă admitem contribuţia lor, şi am putea spune că în linia întâi ei au rolul unei lupte pur spirituale, nu îi putem identifica pe ei cu Piatra, în locul lui Christos. Este prea mult, şi mă mir că fratele Pippenger nu vede această enormitate.

Judecata celor vii a început la 11 septembrie 2001

Pippenger se concentrează asupra rolului islamului în profeţie (după interpretarea tradiţională), şi întrucât are obiceiul de a face triple aplicaţii, găseşte că primele asalturi islamice sunt în primele două vaiuri din Apocalipsă. Al treilea, de asemenea „iute, neaşteptat şi cu explozive”, a început să lovească Babilonul nodern (Roma modernă, cum o numea A.T. Jones), adică SUA, la 11 septembrie 2001.

Se înţelege rolul emoţional pe care îl are 9/11 pentru toţi americanii oneşti. Dar începutul judecăţii celor vii nu poate avea legătură cu bubuielile sinistre cu care se distrează cei răi şi dumnezeul lor. Nu am nici o simpatie pentru teroriştii care s-au sacrificat într-un asemenea gest „eroic”. N-aş fi mulţumit, până când n-ar fi înviaţi ca să-şi primească pedeapsa împreună cu duhovnicii lor care sunt de o mie de ori mai vinovaţi. Dar acest eveniment, chiar dacă a schimbat ceva în direcţia de mers a lumii, nu are absolut nici o legătură cu maniera în care Dumnezeu testează şi judecă generaţia care va fi găsită în viaţă la venirea Domnului.

Mai degrabă, această judecată este sugerată în Apocalipsa 7. Observaţi, mai întâi, că în Ap 6:10-11 etc. este prezentată judecata premilenială, începând cu cei morţi (întrebarea „până când?” este paralelă cu cea din Dan 8:13). La întrebarea „cine va putea sta în picioare?”, care se pune la sfârşitul capitolului 6, în ziua venirii Domnului (cu referire deci la cei vii), scenele din capitolul 7 aduc răspunsul. Ultima generaţie este descrisă simbolic ca fiind rămăşiţa lui Israel, un număr reprezentativ de 12.000 din fiecare seminţie. Prin urmare, sigilarea celor 144.000, care primesc pe frunte sigiliul Dumnezeului cel Viu este în contrast cu primirea semnului fiarei pe frunte şi/sau pe mână în capitolele 13-14. Aceasta arată că Judecata ultimei generaţii (adică a celor vii) depinde de ultimul test universal, referitor la sigiliul lui Dumnezeu SAU semnul fiarei. Israeliţii lui Dumnezeu vor fi chemaţi, aleşi, număraţi şi sigilaţi.

Încheiere

Pledoaria aceasta pentru o abordare mai critică a doctrinei lui Jeff Pippenger nu este completă. Multe alte lucruri s-ar putea discuta. Voi mai reveni asupra subiectului, ca să răspund reacţiilor la această replică. Am scris pentru orientarea acelora care, fiind provocaţi de această trezire, mai mult sau mai puţin senzaţională, sunt suficient de deschişi ca să mai poată fi precauţi. Dacă greşesc în afirmaţii importante, vă rog să mă atenţionaţi. La sfârşitul paginii aveţi spaţiu pentru comentarii.

Repet, putem aprecia faptul că Jeff atrage atenţia credincioşilor asupra sfaturilor Spiritului Profetic, asupra comorilor de înţelepciune şi de viaţă care se găsesc în scrierile Ellenei White – lucruri pe care nu puţini astăzi le ignoră, spre pierzarea lor. (Sondajele descoperă că AZS care sunt preocupaţi de scrierile EGW sunt buni cititori ai Bibliei, iar cei nepreocupaţi de acest aspect, cu puţine excepţii, nu sunt foarte preocupaţi de Scriptură). Cu atât mai mult este lăudabil că se preocupă de studiul profeţiilor biblice şi că îi pasă de soarta celor din jur, că este preocupat de a avertiza cu privire la solemnitatea acestor zile ale sfârşitului, şi de a antrena şi pe alţii în marea lucrare de pregătire în cinstea revenirii lui Iisus.

A căuta în profeţiile biblice şi în cărţile Spiritului Profetic motivaţii personale şi colective este un demers perfect adventist, demn de apreciat. Dar nu putem fi de acord cu crearea unei impresii greşite, cum că Biserica învaţă rătăciri în privinţa interpretărilor profetice, sau că Pippinger este principalul agent divin al trezirii şi vindecării noastre spirituale, şi că interpretările asupra cărora insistă cel mai mult, cu tendinţa de a face din ele condiţii de mântuire, sunt esenţiale şi corecte. Îi dorim ca râvna pentru adevăr să-l ducă pe calea consecvenţei, la atitudini şi rezultate mai încurajatoare.

13 Comentarii

  1. Florin Lăiu 15/11/2010 at 15:51 - Reply

    Mulţumesc, Dejan.

    Am adunat informaţii de toate felurile despre acest „necurmat”, de peste 25 de ani şi am înţeles destul problema aceasta, atât din punct de vedere istoric, cât şi teologic şi lingvistic. Biserica a depăşit aceste boli ale copilăriei. Când ai făcut odată vărsat de vânt, nu mai faci. Biserica a fost destul de antitrinitariană, dar a depăşit faza asta [b]pentru todeauna[/b]. Daniel 11 a fost aplicat cândva la cezari, la moartea lui Iisus, la invaziile germanice, la Franţa şi Turcia. Astăzi, această interpretare este practic dispărută. De asemenea, s-a crezut într-un „armaghedon” (cu sensul de război universal), care se va concentra într-o câmpie din Israel. S-a crezut într-un număr exact de 144.000. S-a afirmat că profeţia interpretată de Litch (Apocalipsa 9) prezicea timpul exact al dominaţiei otomane, ceea ce nici un teolog serios nu mai susţine astăzi. S-a afirmat că titlul Vicarivs Filii Dei ar fi fost scris pe tiara papală, ceea ce nimeni nu mai crede, fiindcă este neadevărat. La fel este şi cu „necurmatul”. Nimeni nu mai poate accepta astăzi ideea lui Miller, preluată de Smith, că „[jertfa] necurmată” din Daniel înseamnă păgânismul.

    Credinţa că pionierii au susţinut toate lucrurile corect este dezninţită de fapte. Aşa cum cunoştinţa de sabat a venit treptat, aşa cum doctrina sanctuarului a fost acceptată treptat (şi a rămas imperfectă până astăzi), aşa cum studiile superioare în teologie nu au fost încurajate multă vreme, aşa cum au trecut multe decenii până să observăm ce a scris Ellen White despre inspiraţia profetică, aşa cum lumina reformei sănătăţii a venit treptat şi destul de târziu (1863). Când Pionierii credeau că [jertfa] necurmată din cartea lui Daniel este păgânismul, erau consumatori de porc, ca şi Ellen White, obicei la care niciunul dintre restauraţioniştii AZS de astăzi nu s-ar întoarce.

    Unele din erorile de la origini au fost corectate brusc în 1844, după 22 octombrie. Altele au fost corectate în câţiva ani. Altele au fost corectate în 20 de ani, iar altele în 40 sau 60 de ani. Semiarianismul şi „necurmatul” au fost corectate treptat, destul de târziu: 1920-1940. Şi probabil că mai sunt încă lucruri de corectat (afară de viaţa noastră particulară sau comunitară, unde mai avem încă multe de învăţat şi de dezvăţat). Această incapacitate de a accepta nevoia de schimbare, ar putea transforma confesiunea într-o mişcare avortată. Iar indispoziţia unor învăţători populari de a se lăsa călăuziţi de fraţii cu şcoală şi cu experienţă, precum şi dispoziţia firească spre suspiciuni şi mentalitate conspiraţionistă, toate acestea produc ravagii, strică suflete.

    Faptele sunt mult mai complexe şi mai diferite de cum vi le spun cei care sunt experţi în învinuiri, şi este necesară o cercetare mult mai profundă şi mai serioasă pentru a trage concluzii sănătoase.

    Poţi urmări un dialog la subiectul „necurmatul”, pe saitul „Memory, Meaning and Faith” [url]http://www.memorymeaningfaith.org/blog/2010/04/2010-egw-symposium-daily-conflict.html?cid=6a01287656f488970c0133f56e989b970b[/url]unde se găsesc multe postări ale mele în dialog cu câţiva profesionişti şi amatori.

    Saitul Sword of Elijah îmi va fi de folos ca să înţeleg mai bine unde anume se împotmolesc oamenii aceştia, ca să-i pot ajuta. Am descărcat deja documentele indicate.

    Tocmai am venit din US. Între cărţile teologice cumpărate (în valoare de $900), am luat şi unele care se referă la dispute despre doctrina trinităţii sau despre „necurmat”. Am date în plus. Îmi mai trebuie şi timp să mă ocup de ele. Singura problemă este că prioritatea mea este alta acum, nu am timp să scriu materiale complete. Sunt grăbit şi nu mă pot ocupa de toate chichiţele acum. Dar, dacă îmi dă Dumnezeu posibilitatea, voi arăta cât de greşită este poziţia restauraţioniştilor, care vor să ne aducă înapoi la 1844. Până atunci, poate le dă Dumnezeu mai multă minte, ca să descopere singuri.

  2. Dejan 05/11/2010 at 8:49 - Reply

    Despre necurmatul si interviul lui Daniels cu Ellen White:

    http://www.swordofelijah.com/english/daily.pdf

    Intelegerea pionerilor despre necurmatul:

    http://www.swordofelijah.com/english/1290_1335.pdf

  3. Florin Lăiu 07/10/2010 at 20:14 - Reply

    Vă mulţumesc şi eu pentru comentariu. (Vă recunosc numele ca utilizator înscris şi chiar mă întrebam cine poate fi).
    Cred că aveţi dreptate, că la darea „decretului duminical”, timpul de har (şi de pregătire) se va incheia pentru cei care au avut din bleşug cunoştinţă, dar nu au urmat lumina primită. Am citit despre aceasta acum vreo 30 de ani în Experienţe şi Viziuni, şi mi se pare foarte logic ca judecata celor vii să înceapă cu „casa lui Dumnezeu”, aşa cum susţine şi Petru (1 Pt 4), după modelul din Ezechiel 9.
    Deoarece nu-l cunosc personal pe Jeff, şi nu am dreptul să-i judec motivele, am schimbat (reformulat) unele din afirmaţiile făcute, aşa încât merită să recitiţi ce am scris.
    De asemenea, aveţi dreptate că nevoia de pregătire spirituală este chiar mai mare decât nevoia de interpretare corectă. Eu însă m-am legat de ultima, pentru că Jeff îşi bazează mesajul pe interpretarea unor profeţii. Nu am nimic împotriva mesajului de pregătire urgentă, toţi avem nevoie de el, am dorit doar să apăr teologia actuală a Bisericii în câteva puncte. Acestea nu sunt doctrine oficiale (în asemenea lucruri nu s-a luat niciodată poziţie oficială), dar sunt interpretări în care teologia Bisericii a progresat de-a lungul timpului. Este greşită concepţia potrivit căreia noi am primit totul din cer la 1844, şi că de atunci nu mai putem schimba nimic. Unele lucruri le-au schimbat (corectat) pionierii înşişi, iar altele au rămas în seama generaţiilor ulterioare. Unele au fost deja corectate pe la începutul secolului 20, altele rămân încă de corectat. Spun acestea după o experienţă de zeci de ani cu studiul Bibliei şi ca unul care sunt familiarizat cu scrierile Ellenei White.

    Da, şi eu sunt „incă deschis pentru a fi precaut”.
    Mulţumesc. Am primit materialele şi voi răspunde. (Nu am avut internet timp de o zi).
    Cu simpatie frăţească. FL

  4. Szekelyhidi Sandor 05/10/2010 at 9:36 - Reply

    Va multumesc pentru abordarea acestui subiect deoarece sunt unul dintre cei care am fost „trezit” in urma acestor „redesteptari” si deoarece am impresia ca „inca mai sunt deschis ca sa mai fiu precaut”, caut sa dialoghez si cu alte persoane chiar cu mai multa pregatire in legatura cu aceste subiecte, tocmai pentru ca intelegerea sau neintelegerea adevarurilor(luminii) cu privire la incheierea „timpului de har” si a „adevarului prezent” in aceste ultime zile este fatala(vezi pilda celor zece fecioare).
    Am tinut sa precizez acest lucru inca de la inceput tocmai pentru ca eu consider ca acesta este mesajul central(cel putin eu asa am perceput) al acestor „studii profetice” si anume faptul ca la darea „decretului duminical” timpul de har (si de pregatire)se va incheia pentru cei care „au avut din abundenta lumina”, dar nu s-au folosit de ea pentru a se sfintii dar inca va fi deschisa posibilitatea celor care inca nu au avut posibilitatea primirii acestei „lumini”, in timpul „marii strigari” a acelora care au fost gasiti pregatiti(care au ulei pentru a lumina).
    Daca nici un alt adevar nu ne-ar fi ajutat sa descoparim decat pe cel mentionat mai sus cred ca tot ar merita cel putin un salut fratesc si sprijin pentru o „insanatosire grabnica „, lucru pentru care de fapt au nevoie toti „laodiceenii”(conform sfintei scripturi).
    In privinta „greselilor” prezentate in cele „cel putin” 7 puncte bineinteles ca suporta discutii mai serioase decat cele pe care cu regret le putem citi la comentariile anterioare si poate si studii mai profunde decat cele „in aparenta superficialitate” prezentate mai sus.
    Nu doresc sa va jignesc dar am impresia ca doar „ati parcurs” acele materiale la care ati facut referire.
    I-mi place sa cred ca si dumneavoastra sunteti „inca deschis pentru a fi precaut”, motiv pentru care va cer permisiunea de a trimite si alte articole pentru studiu.
    Dumnezeu sa ne lumineze si sa ne binecuvanteze.

  5. Florin Lăiu 03/10/2010 at 13:38 - Reply

    OK. Pentru că discuţia aceasta depăşeşte obiectul pippengerian, găseşti răspunsul meu la http://www.florinlaiu.com/replici/lui-poli-din-nou-cu-aprecieri.php

  6. polihronu 03/10/2010 at 8:41 - Reply

    Inteligenta a beneficiat intotdeauna, de dincolo de neolitic incoace, de pe urma „baietilor rai”. Dar asta e alta poveste 🙂 Nu cred ca inteligenta este apanajul ateilor (desi exista studii statistice care sugereaza o corelatie intre ateism si inteligenta, au barem educatie superioara). Asa cum nu cred ca adventismul e definit de necunoasterea lui Hristos. Ai dreptate ca exista o consecventa in prostie (asa cum exista si in nebunie). Dar nici idiotenia, nici inteligenta nu sint scuzabile.

    Isus a jurat ca intareste legea cu aceeasi gura cu care a spus „Dar Eu va spun”. A ridica stacheta este, printre altele, si o forma de contestare – acuza unei deficiente. Asa cum Jertfa Lui contesta (si face desuet) sirul nesfirsit de jertfe ale legii. Daca ortodoxia lui Isus are sensul pe care i-l dai tu, atunci Pavel a fost primul mare eretic din istoria crestinismului.

    12 si 70 sint o tipologie – Isus s-a vrut noul Moise (sau evanghelistii l-au vrut, whatever). Daca a organizat ceva, Isus a organizat un nou Israel. Din perspectiva asta, genealogistii catolici si ortodocsi sint mai crestini decit oricine (de altfel, paradoxal, catolicismul si ortodoxia sint mai iudaizante decit se admite – preotie, ierarhie, androcentrism, ritualism s.a.).

    Cind incriminez dogmatismul si etichetele nu renunt la aspectul comunitar al credintei. Incerc, dimpotriva, sa denunt comunitatile formate doar pe baza de dogma sau de eticheta, nu pe credinta. Apropo de etichete: ele au aparut cel mai adesea din exterior (precum, cel mai probabil, chiar prima porecla, cea din FA 11:26) sau din schisma. Etichetele sint – in Hristos – inutile si goale de continut. Iar Hristos e „capul bisericii”, nu „capul Bisericii Adventiste”. E un nou Adam – nu se poate mai universalist decit atit; nicidecum un sef de clan, un presedinte de organizatie. Cind Duhul isi face de Cap, transcende fara ezitare toate etichetele. E chiar specialitatea Lui.

  7. Florin Lăiu 02/10/2010 at 22:12 - Reply

    [i]”Hmmm, sa ne adincim aici in discutia asta? Fie, macar pentru o idee sau doua. Dar, inainte de toate, trebuie sa recunosti ca ma pricep de minune sa-ti zgindar ciinele.”[/i]
    Da, te pricepi. Asta era „pe vremea mea” distracţia băieţilor răi. Acum se pare că este distracţia băieţilor inteligenţi. Ca să vezi cum a evoluat inteligenţa din neolitic încoace.

    [i]„ ‘1 (una bucata) marturisire’. OK. Care este aceea? Include ea ceva despre coarnele fiarelor din Daniel sau Apocalipsa, despre metafizica trinitatii sau despre organizarea bisericeasca? Nici pe departe! Isus a avut nebunia (eu as zice geniul) sa-si asume destinul cuvintului – „spirala hermeneutica”. A spune ca „a marturisit 1 marturisire” presupune deja un anumit grad de varietate a interpretarilor – fenomen detectabil chiar in crestinismul incipient.”[/i]

    Aici s-ar putea spune muuuulte. Dar învăţătura lui Iisus este foarte ortodoxă mai întâi: a jurat că întăreşte Legea şi Profeţii (deci canonul ebraic – indiferent cum arăta el), Şi-a exprimat în predici şi în pilde învăţătura în mod clar, despre unitatea Sa cu Tatăl, precum şi identitatea Duhului ca un ALT Mângâietor. Iisus nu a predat teologie sistematică, dar a învăţat creştinismul în cuvinte clare. A susţinut credinţa în înviere, combătând implicit imortalitatea sufletului, a interpretat profeţia lui Daniel, a explicat decalogul pe Muntele Fericirilor, exprimând astfel etica creştină, etc. Desigur, El a lăsat ca Duhul să conducă pe urmaşii Lui „în tot adevărul”, dezvoltând principiile Lui şi aplicându-le în situaţii concrete. Dar nu a lăsat nimănui misiunea de a învăţa ALTCEVA. Cu privire la ALTCEVA, El a răspuns ispititorului: „Scris este!” Despre un tip care repetă cam des acest slogan, zicem astăzi că este literalist, fundamentalist, sau oricum am spune, nu-l considerăm de loc cu vederi largi…
    Cât priveşte coarnele şi alte minuţii ale hermeneuticii apocaliptice, ele nu au fost niciodată obiectul mărturisirii oficiale de credinţă în adventism, şi probabil nici la alţii. Cearta petrecută în ograda de la Minneapolis cu peste 120 de ani în urmă reflectă poziţia câtorva lideri care au şi fost schimbaţi (nu din acest motiv). Nu a fost o poziţie oficială a Bisericii.

    [i]„’1 (una bucata) denominatie’. Aiurea. Isus n-a organizat nimic. A lasat un Nume, nu o denumire, o firma.” [/i]

    Pardon, deşi un grup mic nu are nevoie de o organizare complexă, Iisus Şi-a organizat Biserica. Ba chiar jucându-Se cu numerele, după modelul clasic patriarhal (Israel= 12 fii; 70 de urmaşi la intrarea în Egipt) şi mozaic (Moise avea un consiliu de 12 prinţi reprezentanţi ai celor 12 ginţi şi un Sanhedrin de 70 de senatori). În imediata apropiere a lui Iisus era colegiul celor 12 apostoli, care erau permanent cu El, apoi era cercul mai larg al celor 70, care nu erau permanent cu El (şi despre care circulă printre credincioşi mitul că ar fi părăsit pe Iisus).
    Între cei 12, trei apostoli (Petru, Iacov şi Ioan) erau cei mai apropiaţi, pe ei i-a ales Iisus să fie martori la fapte ale Lui, unde ceilalţi nu au avut acces. Dintre cei trei, Petru era reprezentantul prim al grupului, şi a rămas pe această poziţie până în timpul persecuţiei din partea lui Irod, când Iacov, fiind martirizat, a fost înlocuit de Petru, iar Petru a fost înlocuit de un alt Iacov (fratele Domnului), care a fost ales pe primul loc. Vacanţa lui Scariotski a fost completată de Matia, iar aceasta ne permite să ne amintim că grupul apostolilor avea şi un trezorier.
    Iisus şi ucenicii Lui nu aveau tarif pentru vindecări sau pentru exorcizări şi alte ierurghii, dar trăiau din banii care se adunau în trezorerie. După Cincizecime, nevoile practice au impus alegerea a 7 diaconi (care aveau o funcţie diferită de ce se întâmplă astăzi), iar dezvoltarea Bisericii şi plantarea de congregaţii diverse în ţară şi în diaspora a impus un sistem decoordonare şi de ierarhie administrativă. Apostolii au pregătit şi numit pastori (care se numeau episcopi sau prezbiteri) şi care puteau fi pastorii unei comunităţi locale, sau puteau fi un fel de pastori ai pastorilor („arhiepiscopi”), care aveau autoritatea de a hirotoni şi plăti pastori (1 Tim 5:17-22; Tit 1:5-7). Ce înseamnă aceasta, dacă nu organizare ? Este o organizare practică, eficientă şi după modelul iudaic tradiţional.

    [i]”Credinta nu se confunda cu aderenta dogmatica, iar raminerea in legamint nu are nimic de a face cu lipirea unei etichete denominationale.”[/i]

    Da, credinţa nu se confundă cu aderenţa dogmatică, dar credinţa are şi un aspect comunitar (Tit 1:4; Iuda 1:3). În ce priveşte „eticheta”, chiar şi prima generaţie a urmaşilor lui Iisus a avvut nevoie şi a primit o etichetă. În Iudeea, ei se numeau între ei fraţi, sau ucenici (ai lui Iisus). Apostolii au mai folosit şi denumirea de „sfinţi”. Totuşi, aceste cuvinte nu erau foarte distinctive, fiindcă şi alţii se numeau fraţi, sfinţi sau ucenici. Ei erau ucenici ai lui Iisus. În cele din urmă, Antiohia le-a dat numele natural de Christianoi (Christieni/creştini), iar iudeii i-au numit în batjocură noţri’rim / noţraya’ (nazarineni = urmaşi ai Celui din Nazaret). Dacă Ekklesia Creştină ar fi rămas unită în mărturisire şi experienţă, nu ar fi fost nevoie de nici un alt nume. Dar când au apărut provocări serioase şi când numele de creştin era general şi nu arăta precis de care parte a disputei te afli, atunci era necesar să precizezi că eşti ortodox sau arian; luteran sau catolic; baptist de ziua a şaptea sau simplu, baptist. Etichete de acest fel sunt necesare, pentru a înlătura confuziile. Denumirile pretenţioase şi generale în sine, cum ar fi: ortodox, catolic, martor al lui Iehova, Biserica lui Christos, Biserica lui Dumnezeu, Biserica Aostolică, şi multe altele asemănătoare (Creştini după Evanghelie) etc. sunt într-adevăr etichete netransparente, pretenţioase şi exclusiviste.

    [i]”Imprastierea e inevitabila. Duhul isi face de cap.”
    [/i]
    Toate duhurile îşi fac de cap şi pentru asta vor şi da socoteală cândva. Dar EL Îşi face numai de CAPUL BISERICII, pentru care există modelul din Ioan 17.

    De acord că relaţia cu Dumnezeu are dimensiuni personale unice şi că în cele din urmă răspunderea este faţă de Dumnezeu.

    [i]”Eu prefer un ateu inteligent si bun la suflet unui adventist care nu-L cunoaste pe Hristos.”[/i]

    Deja a devenit un clişeu chestia asta: ateismul este asociat cu inteligenţa şi etică înaltă, iar credinţa (în special, când este conservativă)este asociată cu diverse aspecte odioase, uricioase. Parcă am mai citit sau auzit un asemenea cântec. (Să nu fie de lebădă!). Replica mea ar fi că, între doi indivizi care se iau la harţă cu Dumnezeu îl prefer nu pe cel inteligent, ci pe cel idiot şi care nu cunoaşte pe Christos; fiindcă acesta din urmă este mai consecvent şi mai excuzabil. 😕

  8. polihronu 01/10/2010 at 22:14 - Reply

    Hmmm, sa ne adincim aici in discutia asta? Fie, macar pentru o idee sau doua. Dar, inainte de toate, trebuie sa recunosti ca ma pricep de minune sa-ti zgindar ciinele 😀

    „1 (una bucata) marturisire”. OK. Care este aceea? Include ea ceva despre coarnele fiarelor din Daniel sau Apocalipsa, despre metafizica trinitatii sau despre organizarea bisericeasca? Nici pe departe! Isus a avut nebunia (eu as zice geniul) sa-si asume destinul cuvintului – „spirala hermeneutica”. A spune ca „a marturisit 1 marturisire” presupune deja un anumit grad de varietate a interpretarilor – fenomen detectabil chiar in crestinismul incipient.

    „1 (una bucata) denominatie”. Aiurea. Isus n-a organizat nimic. A lasat un Nume, nu o denumire, o firma. Trupul lui este ceva mai organic decit a fost sau va fi vreodata o biserica. Credinta nu se confunda cu aderenta dogmatica, iar raminerea in legamint nu are nimic de a face cu lipirea unei etichete denominationale. Traditii are toata lumea; la fel carente de ortodoxie. Imprastierea e inevitabila. Duhul isi face de cap.

    Asta nu inseamna ca merita sa crezi sau sa faci orice. Inseamna doar ca relatia cu Dumnezeu (raminerea in Hristos) e ceva in ultima instanta insondabil si unic pentru fiecare dintre noi. Eu prefer un ateu inteligent si bun la suflet unui adventist care nu-L cunoaste pe Hristos.

  9. Florin Lăiu 01/10/2010 at 20:05 - Reply

    Poli: „Si eu iubesc biserica lui Hristos. Dar nu sint suficient de miop sa o confund cu o denominatiune sau alta, cu un set doctrinar sau altul. Si mi se pare mult mai important ca te iubesc pe tine.”

    Am toate motivele să mă bucur că Adunarea lui Christos înseamnă mai mult decât o denominaţie sau o confesiune. În acelaşi timp, oricine citeşte Evanghelia află că El a mărturisit 1 mărturisire (confesiune) şi a organizat 1 denominaţie. A avut un ideal (ioan 17), iar apostolii l-au urmat. Iisus nu S-a rugat pentru un ecumenism în care Kaiafa, Kefa, Pontiful Maxim şi Dalai-Lama să colaboreze întru luminarea popoarelor cu generalităţi filozofice sau mistice, nici nu a militat pentru lansarea de curente creştine diverse, sau congregaţii deconectate. Când va veni Christos – Capul Bisericii, toţi cei care sunt ai lui Christos vor fi găsiţi ca un singur trup, uniţi în credinţă şi în legământ, nu împrăştiaţi prin bisericile lumii, crezând tot felul de erezii şi practicând tot felul de tradiţii, aşa cum se întâmplă acum.

    Iisus a dat naştere unei noi secte iudaice, invitând pe toţi la El; nu a făcut un scop în sine din unirea saducheilor, fariseilor, irodienilor, esenienilor, zeloţilor şi samaritenilor. Aşa că eu mă simt în deplină legitimitate să văd Biserica lui Christos mai degrabă într-un loc decât în altul, mai degrabă într-o credinţă, decât în alta. Şi nu fac nici sistematică, nici apologetică, spunând asta.
    Apropo de declaraţia ta de dragoste – multă graţie ! Dar aş adăuga şi un drăguţ proverb spaniol: „Dacă mă iubeşti, iubeşte-mi şi câinele!” 🙂

  10. polihronu 01/10/2010 at 13:13 - Reply

    Draga profesore, departe de mine sa discreditez o universitate in ansamblul ei, mai ales cind aceasta imi e alma mater. Eu nu am avut de a face decit cu seminarul teologic din cadrul AU, iar comentariul meu despre cartea lui du Preez il incrimineaza pe du Preez. In plus, nu am facut niciodata caz de diploma obtinuta la AU ca argument in favoarea ideilor mele teologice. Ma cert cu tine chiar daca esti doctorand si sint de acord cu tine in ciuda faptului ca esti doctorand 😀

    Nu umblu dupa faima – mi-e la fel de indiferenta cum imi sint titlurile academice. Si trebuie sa-ti aduc aminte ca, in exegeza mea, cei 144.000 sint „sfintii lui Dumnezeu din toate timpurile”, deci este exclusa orice forma de milenarism terestru si politic. Daca ai da un pic mai mult credit cercetarii mele nu ai mai simti nevoia sa ma caricaturizezi prin asociere. Dar asta e problema ta.

    Si eu iubesc biserica lui Hristos. Dar nu sint suficient de miop sa o confund cu o denominatiune sau alta, cu un set doctrinar sau altul. Si mi se pare mult mai important ca te iubesc pe tine.

    Ozzy draga, ma lasa rece interventiile de tipul „eu tip, tu taci”. Uite ca am ceva sa-ti spun: „fitilele” mele s-ar putea sa fie de fapt carbuni aprinsi (Romani 12:20). Si chiar nu pricep cum o actiune civica si ecologica e impotriva „binelui”. Dar nici nu-i musai sa pricep. Punct 😛

  11. ozzy 01/10/2010 at 12:25 - Reply

    domnule polihronu vă respect ca pe un om care nu l-aş cunoaşte. dar vazând că sunte-ti foarte bun (orientat) pentru a aprinde „fitile” impotriva AZS, deja va cunosc intr-un sens. un lucru e sigur: nu esti un om care cauta binele(am citit si parerea da despre let-s do it romania). (punct) no reply. mersi

  12. Florin Lăiu 01/10/2010 at 12:10 - Reply

    Mulţumesc pentru consiliere, Poli. Este adevărat că Jeff are nevoie de ceva upgrade şi update, dar nu sunt sigur că asta funcţionează în toate cazurile.Tu însuţi zici că degeaba unul sau altul au făcut doctorate la AU. Tu ai făcut un Master la AU, deci pot să accept că nu are mare valoare, de moment ce tu însuţi discreditezi acea universitate ?
    Dar fără glumă, eu te-aş trimite şi pe tine la şcoală, pentru un doctorat serios, la cea mai tare universitate, cu cel mai exigent doktorvater, ca să faci o cercetare în cei 144.000. Uite că ai deja bibliografie: Pippinger, Rutherford etc.

    Apropo, interpretarea aceasta care vede Piatra ca fiind „oamenii celui de-al cincilea imperiu” a produs o revoluţie în Anglia, o apocalipsă la Waco. Poate te alegi şi tu cu ceva faimă mai tangibilă. Că nu-i nici un gheşeft să tot cânţi Marseieza, călare pe mătură.

    Ai dreptate, sunt mai liberal decât vreau să par şi mai conservator decât vreau să par. Încerc să fiu normal, no kidding. Şi chiar îmi iubesc Biserica.

  13. polihronu 01/10/2010 at 11:14 - Reply

    Cum se face, draga profesore, ca nu-l trimiti la scoala, pentru un doctorat, pe acest demn „evanghelist”? Pippenger este un exponent excelent a ce e mai rau in adventism. Daca nu-l iei la suturi e doar pentru ca suferi tu insuti de aceleasi boli. Ma rog si eu pentru luminarea ta.

    Cartea lui John Peters (alt eminent respectangiu de peri albi) merita sa stea alaturi de rusionasa opera „Judging the Sabbath” a lui Ron du Preez (dovada incontestabila ca un doctorat si publicarea la AU Press nu sint deloc garantii de sanatate intelectuala). Oamenii astia NU fac teologie, ci apologetica adventista – uneori cu o originalitate care te inspaiminta si pe tine. De altfel, eu iti cunosc secretul: esti mai liberal decit (vrei sa) pari.

    PS Intr-un punct are si Pippenger, sarmanul, dreptate: imparatia lui Hristos (piatra din Daniel 2) ESTE totalitatea „sfintilor Celui preainalt”, reprezentati simbolic prin cifra 144.000. Nu ca aceasta corelatie ar avea vreo valoare.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.