PB: M-ar interesa câteva lucruri despre modul în care biserica ortodoxă a schimonosit psalmii… așa cum apar începând cu Biblia de la 1688. Spre exemplu, nu mai apar deloc unii Psalmi… Dacă ar fi doar 115 (sau 114 cum e la ei) s-ar mai înțelege… Dar de ce i-a bulibășit și pe alții? Te-ai ocupat vreodată de această chestiune? M-ai ajuta mult fiindcă am niște discuții… și suntem acuzați că noi protestanții am măsluit Biblia, ca să „lovim în una, singura, dreapta și milenara biserică”.

Dragă Paulus,

Nu este vorba de măsluire, schimonosire sau bulibășeală, de nicio parte a „baricadei”. Deosebirile existente între Psaltirea ortodoxă și Psaltirea ebraică / protestantă se datorează unor fenomene normale:

1. două tradiții textuale diferite;
2. divizarea și numerotarea diferită a textului;
3. vechi erori de copiere în ambele versiuni;
4. erori de traducere.

Să le luăm pe rând:

1.    Două tradiții textuale diferite

Se știe că traducerea Vechiului Testament are două tradiții textuale. Ortodocșii (cândva și catolicii) au preferat să considere ca text fundamental Septuaginta, cea mai veche traducere din ebraică în greacă. Motivele au fost multiple. Înainte de toate, autorii NT citează adesea VT după Septuaginta. În al doilea rând, conflictul cu iudaismul în primele secole a dus la o distanțare tot mai mare de tradiția iudaică și la teorii conspiraționiste ale falsificării textului ebraic tradițional (masoretic). Se spunea (și astăzi încă circulă asemenea prostioare), că evreii ar fi falsificat textul masoretic în era creștină, din motive apologetice anticreștine.

Deoarece Septuaginta este o traducere făcută în etape, între anii 240-100 î. Hr. (Pentateuhul, tradus în secolul al III-lea î. Hr., iar restul cărților, inclusiv apocrifele, după aceea), creștinii tradiționaliști au manifestat mai multă încredere în această versiune alexandrină, care venea tot de la evrei. Greaca fiind limba universală, în special în Răsărit, Septuaginta a căpătat în mod natural exclusivitate în studiile biblice creștine. Un alt motiv poate să fi fost și dificultățile speciale legate de învățarea limbii ebraice vechi și explicarea textului ebraic. Puțini învățați creștini s-au aventurat în studii ebraice în antichitate. În afară de Origen și de Ieronim nu-mi amintesc un teolog proeminent care să fi fost interesat serios de textul ebraic al Scripturii.

Pe de altă parte, Ieronim (c. 400 d. Hr.) a tradus așa-numita Vulgata (Biblia latină) după textul ebraic masoretic și a apelat la Septuaginta doar acolo unde textul masoretic este dificil.

Diferențele dintre Septuaginta (LXX), mai corect: Vechea Versiune Greacă (VG), și Textul Masoretic (TM) nu sunt cauzate în primul rând de erori de traducere a textului ebraic, ci de faptul că, așa cum atestă manuscrisele de la Qumran, în epoca greco-romană au existat cel puțin trei ediții/tradiții diferite ale textului ebraic: două iudaice și una samariteană. Una din cele două ediții iudaice este aceea care stă la baza traducerii grecești, făcută pentru evreii din Diaspora (în special, din Egipt). Cealaltă tradiție textuală, pe care o numim proto-masoretică, a fost standardizată de autoritățile rabinice vechi și este singura folosită de evrei. Dar cei mai buni cercetători evrei (de exemplu, Emanuel Tov) știu că ambele versiuni au avantaje și dezavantaje, astfel că o traducere modernă trebuie să fie critică și să se folosească de toate versiunile antice.

Știm că Textul Masoretic este mult mai bine păstrat decât oricare altă versiune. Protestantismul s-a folosit de cunoștințele Renașterii umaniste, de trezirea interesului învățaților pentru limbile clasice, inclusiv pentru ebraică, astfel încât până astăzi preferă TM (în care evreii nu au adăugat apocrife). Din secolul al XX-lea și traducerile catolice folosesc ca bază TM.

În Septuaginta, Psaltirea are un psalm în plus, numit „apocrif” (151), care s-a găsit și la Qumran.

2.    Divizarea și numerotarea diferită a textului

În afară de Psalmul apocrif 151 din Septuaginta, textul Psalmilor este același în ambele versiuni, cu deosebirea că unele titluri sunt diferite și că divizarea textului este diferită. Împărțirea pe capitole și versete este târzie (secolele XIII-XVI), dar divizarea textului în pagină este mult mai veche, inclusiv la Psalmi (vezi FA 13:33). TM era împărțit în pericope (parașiyyot), iar la Psalmi se poate ghici după spațiile din text unde începe un nou psalm.

Lucrurile s-au complicat însă prin faptul că evreii au suprapus mai târziu divizarea în capitole făcută de creștini. De exemplu, în textul ebraic, Psalmii 9-10 ar trebui să fie un singur psalm, deși numerotarea arată că după 9:21 urmează un psalm nou (10). Între cele două, nu apare nici un spațiu specific distincției dintre doi psalmi, ba mai mult, Psalmul 9 fiind un psalm acrostih alfabetic (pe literele A-K / ’alef – kaph), iar Psalmul 10 continuând cu literele L-T  (lammed-taw), este evident că cele două capitole sunt artificial împărțite, că de fapt este un singur psalm. Totuși, numerotarea indică doi psalmi, ceea ce este anormal. În Septuaginta însă (și în Vulgata) capitolele 9-10 formează un singur psalm, Psalmul 9. După aceea, Psalmul 10 din Septuaginta/Vulgata (și din edițiile ortodoxe ulterioare) corespunde cu Psalmul 11 din edițiile ebraice și protestante și așa mai departe.

Dar aceasta nu este singura prolemă. Psalmul 144 (LXX: 143) se crede că este asocierea a doi psalmi diferiţi (1-11; 12-15). Psalmii 42-43 sunt (după subiect, metrică și refren), de fapt trei strofe ale unui singur poem. Dar aceste erori sunt atât în TM cât și în LXX (Ps 41-42).

TM este corect la numerotarea Psalmului 147. Dar în LXX, acesta este împărțit în două (146-147), astfel decalajul creat prin recunoașterea unității Psalmului 9-10 este eliminat. Există și alte probleme de divizare în textul Psalmilor, datorate uzului liturgic antic sau altor cauze necunoscute. O astfel de anomalie ar fi și unele dubluri care apar: Ps 14 = 53; Ps 70 = 40:14-18; Ps 108:2-6 = 57: 8-12; Ps 108: 7-14 = 60:7-14; Ps 71:1-3 = 31:2-4.

Schema comparării celor două versiuni este următoarea:

3.    Vechi erori de copiere și citire

Acestea sunt prezente în toate manuscrisele. Sunt foarte multe, dacă ne referim la tot felul de detalii, puțin importante în traducere. Dar oricâte ar fi, ele nu pervertesc mesajul autorului inspirat, ci doar modifică exprimarea, care nu mai este peste tot exactă. Se știe că scrierea ebraică nota inițial doar consoanele. Aceasta permitea oarecare libertate de citire, care era însă limitată de context și de uzul convențional.

Erori de citire se pot observa, de exemplu, când punem în paralel unele dubluri de psalmi (Ps 14:5-6 = Ps 53:6). Se vede că în citirea psalmului s-au făcut confuzii, precum și o înlocuire intenționată:

1. Față de Ps 14:5, în Ps 53:6 este adăugată o glosă („nu a fost spaimă”).
2. Cuvintele bdwr și pzr din Ps 14:5 // 53:6 au avut probabil la origine aceeași formă bzr (a împrăștia). Întrucât verbul bzr este mai cunoscut în forma pzr (a împrăștia), recenzia din Ps 53 folosește forma aceasta din urmă. Dar recenzia din Ps 14:5 a citit forma bzr drept bdr („în generația”, „în locuința”, „în cercul”), după care, pentru a avea sens, a adăugat cuvântul țaddiq (drept, neprihănit).
3. Expresiile ‘ațat – ‘aní („planul săracului”, Ps 14:6) și ‘ațmot honak („oasele asediatorilor tăi”) sunt de asemenea lecturi eronate ale unei forme dificil de restaurat.
4. În Ps 14:5 avem forma tabișu („voi rușinați / intimidați”) corespunzătoare formei hebișota („tu ai rușinat / intimidat”). Evident, una din ele sau poate amândouă sunt greșite.
5. În Ps 14:6 avem numele sacru YAHWEH (înlocuit de traducători cu „Domnul”), iar în Ps 53:6 u.p. avem în schimb cuvântul ELOHIM (Dumnezeu). Aici trebuie să fi fost o înlocuire intenționată.
6. Ultimul cuvânt din Ps 14:6 este maḥsehu („adăpostul lui”), care corespunde ultimului cuvânt din Ps 53:6 ma’asam („i-a lepădat”). Sensul este complet diferit, dar forma asemănătoare arată că s-a făcut cândva o confuzie în lectura textului.

Așa cum arată acum textul în acest caz, este dificil de reconstituit forma originală. O greșeală a antrenat după ea altele și de asemenea a antrenat tentative de reconstituire. Scribii au încercat uneori să dea sens textului copiat, dacă era considerat greșit. Dar în mod obișnuit, au copiat chiar și erorile cu sfințenie, astfel încât ele s-au păstrat foarte bine, ca și textul corect în general.

Erori de citire pot avea loc în anumite condiții. Se știe că textul ebraic transmis era consonantic, ceea ce permite unui grup consonantic să fie citit în mod divers. Doar contextul limitează această posibilitate. Totuși, în unele cazuri, contextul nu silește pe cititorul antic, astfel încât se poate înşela. De exemplu, în Ps 110:3 (LXX: 109:3)

1. în textul ebraic, primul cuvânt este ‘mk, pe care masoreții l-au citit ‘amkha („poporul Tău”), dar LXX îl citiseră cu câteva secole înainte ‘imkha („cu Tine”);
2. al doilea cuvânt din textul ebraic este ndbt, pe care masoreții l-au citit nădabot (generozitate, noblețe, voluntariat, bună voie; jertfe de bună voie), dar LXX l-au citit nădibot (calitatea de prinț / nobil);
3. următoarea expresie ebraică este ywm ḥylk, care a fost citit atât de masoreți, cât și de LXX: yom ḥeyléka („ziua puterii Tale” – unde „puterea” poate fi armată, bogăție, sau curaj, eroism), dar contextul ar părea să indice mai degrabă forma yom ḥolalka („ziua în care ai fost născut”).
4. Cuvântul următor, citit de masoreți bă-hadrey („cu podoabe…”) a fost înțeles de LXX cu sensul „în strălucire”, și a fost citit de alte versiuni vechi bă-harrey („pe munții”), deoarece în manuscrise, semnele D și R (ד x ר) nu se disting bine. Astfel avem în Biblie numele Dodanim / Rodanim (Gn 10:4; 1Cr 1:7); Difat / Rifat (Gn 10:3; 1Cr 1:6);  Hadadezer / Hadarezer (2Sam 8:3; 2Sam 10:16). Rămâne de stabilit care lectură este mai în armonie cu contextul. Însă după diferențele deja menționate mai sus, contextul devine destul de fluid și este greu de știut ce a intenționat autorul.
5. Expresia mēréḥem mișḥar a fost înțeleasă de masoreți ca „din pântecul zorilor / aurorei”, dar LXX au înțeles termenul șaḥar ca „luceafăr” și au tradus: „din pântec(ul mamei), înainte de luceafăr (mi-șaḥar)”. Însă termenul acesta nicăieri nu este cunoscut cu sensul de luceafăr, ci doar ca zori, aurora dimineții, întunecime, magie.
6. Ultima expresie din acest verset este în textul ebraic: lk ṭl yldtyk, citit de masoreți lăka ṭal yalduteyka = „la tine (vine) roua copilăriei tale”, în timp ce LXX au citit: yăladtíka (te-am născut”), ca în Ps 2:7. Ce caută aici roua? Observ că ebraica folosește un termen asemănător (ṭale) pentru a denumi un miel, iar în iudeo-aramaică, termenul ṭalé este folosit cu sensul de „tânăr”, „gingaș”, „copil de casă”, cu forma feminină ṭalitha’ (Mc 5:41).   

Acesta a fost doar unul din multele exemple care pot fi citate.

În concluzie, diferenţele dintre versiunile româneşti protestante şi ortodoxe, în ce priveşte Psaltirea, au explicaţii mai adânci în timp şi nu sunt modificări arbitrare ale textului. Sunt la fel de sfinte şi de inspirate toate aceste traduceri. Bineînţeles, inspiraţia nu stă în traduceri, nici în copierea textului. Inspiraţia stă în autorul care a scris şi în mesajul lui care s-a păstrat, în ciuda unor incertitudinilor pe care le putem avea uneori în ce priveşte textul exact.

„Am văzut că Dumnezeu păzise Biblia într-un mod deosebit. Cu toate acestea, când erau puţine exemplare ale Bibliei, unii învăţaţi au schimbat uneori cuvintele, gândind că fac Biblia mai clară, când, în realitate, ei mistificau ceea ce era clar, făcând-o să se sprijine pe părerile lor stabilite, care erau dominate de tradiţie.  Dar am văzut că, unitar, ca întreg, Cuvântul lui Dumnezeu este un lanţ perfect, o porţiune legându-se de alta şi explicând-o. Adevăraţii căutători de adevăr nu au de ce să greşească, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu nu numai că este clar şi simplu când face cunoscut calea vieții, dar Duhul Sfânt este dat drept călăuză în înţelegerea căii spre viaţă, care este descoperită acolo.” (E. G. White, Early Writings / Scrieri timpurii, 220.3 – 221.1)

Dacă vrei dovezi contra celor care demonizează traducerile protestante, atunci arată-le că la Psalmul 92 (în Biblia sinodală este 91) au „uitat” să pună titlul („pentru ziua Sabatului”), deși în greacă (LXX) titlul acesta este prezent, și chiar în alte traduceri ortodoxe românești sau străine. Întrebarea este: de ce?

Cât privește alte deosebiri, prezența psalmului apocrif 151 nu este nicio scofală. Titlul psalmului în versiunea sinodală este „Psalmul necanonic”. Necanonic să rămână.