Mai toată lumea pricepe că trăim vremuri speciale. Fie că ai o viziune iudeo-creștină a sensului istoriei, fie că ai o viziune seculară, intuiești că lumea în care trăim nu mai are multe zile – din prea multe motive, dacă suntem realiști. Și toți ne orientăm după anumite pesemne, care indică apropierea de finalul călătoriei.

Biblia are multe de zis despre „zilele de pe urmă”, „timpul sfârșitului”, „ziua aceea”. Atât în testamentul ebraic, cât și în testamentul creștin, Biblia este orientată escatologic. Acest termen tehnic provine din cuvântul grecesc eskhaton (sfârșit, ultim). Există, într-adevăr, o disciplină teologică numită escatologie, care construiește diverse scenarii ale sfârșitului, extrase din profețiile presărate prin toată Scriptura, dar cu prioritate din cărțile Profeților și ale Noului Testament. Cele mai incitante cărți biblice, care se ocupă în mod expres de succesiunea unor evenimente, încununate cu sfârșitul lumii noastre, sunt Daniel şi Apocalipsa – două apocalipse surori, foarte apreciate în mediul evanghelic milenarist, care a rămas fidel vechii paradigme teologice (Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu).

Dar indiferent ce credem despre sfârșit, este adevărat că puțini sunt preocupați cu escatologia și prea mulți se ocupă cu scatologia[1] – asimilarea gunoaielor spirituale ale acestei lumi. Pe de altă parte, nici preocuparea cu escatologia biblică, oricât de lăudabilă și folositoare, nu este întotdeauna orientată după profețiile biblice. Nu blamăm pe cei care construiesc scenarii diferite. Adesea ei clădesc pe temelia Evangheliei, care durează veșnic. Dar dacă pe această temelie, cum afirmă apostolul, zidești materiale pe care focul sfârșitului le va găsi inflamabile, cu ce se vor dovedi ele mai bune decât gunoaiele viitorologilor seculari, sau ale prezicătorilor ocultiști? (1Cor 3:12-15)   

Au, oare, agitațiile politice legate de Israel și Ierusalim, o importanță profetică majoră? Ar fi bine să verificăm cinstit această teologie cu Sfânta Scriptură.

Ierusalimul, „Cetatea Păcii”              

Ierusalimul este capitala religioasă a majorității spirituale a lumii. Aproximativ 57 % din lumea noastră aparține religiilor abraamice: evrei (0, 5 %), creștini (34 %), islamici (22 %) și o serie de minorități cu caracteristici abraamice sincretiste (babiști, bahai, samariteni, mandeeni, druzi, rastafarieni, cam 0, 5 %). Nu întâmplător, toate religiile abraamice majore au centre importante în Ierusalim și în alte locuri ale Țării Sfinte.  

Pentru evrei, Yerușalaim șel zahav („Ierusalimul de aur”) este centrul istoric și spiritual al poporului evreu, coloana infinită a speranțelor sioniste aproape realizate și, de la 5 decembrie 1949, capitala statului Israel.

Pentru creștini, Jerusalem este „cetatea sfântă”, unde Iisus Christos a predicat, a murit, a înviat și S-a înălțat; este locul celei mai vechi comunități creștine și al celei de-a cincea patriarhii a creștinătății istorice. Creștinii au lansat cruciade, în care au ucis sau au murit de dragul Ierusalimului, al locurilor sfinte. Acolo se repetă anual magia albă a luminii învierii.

Islamicii, care în epoca mohamedană (sec. VII) au cucerit Al-Quds („Cetatea Sfântă”, Ierusalim), au construit Al-Ḥaram aš-Šarīf (Nobilul Sanctuar: Domul Stâncii, Moscheia Al-Aqsā), un ansamblu de moschei impunătoare, pe ruinele fostului templu irodian; precum și Moscheia lui Omar lângă presupusul Sfânt Mormânt al lui Iisus. Pentru musulmani, Al-Quds este neapărat unul din cele mai mari centre ale islamului, deoarece de acolo s-ar fi înălţat la cer Mohammed!

Ierusalimul biblic

„Cetatea Păcii”, a fost poftită de multe puteri și a suferit multe războaie și dominații.[2] Urušalimu / Šalim a fost stăpânit inițial de canaaniți (c. 2000-1400 î. H.), a fost vasal Egiptului (c. 1550-1200 î. H.), a fost cucerit de evrei (c. 1400 î. H.), dar pierdut apoi în favoarea iebusiților, care l-au stăpânit până pe la anii 1000 î. H. Sub numele de Yərûšālēm, a devenit capitala regatului israelit (c. 1000-930) și a regatului Iudeii (930-605 î. H.). A fost cucerit și distrus de babilonieni (605-539 î. H.), stăpânit de perși (539-332 î. H.) și restaurat drept capitala provinciei semiautonome Iahud (457 î. H.). A fost apoi sub autoritatea lui Alexandru Macedon și a generalilor lui (332-305 î. H.), sub Egiptul Ptolemaic (305-198 î. H.) și sub Siria Seleucidă (198-141 î. H.). Sub domnia lui Antioh IV, Ierusalimul și iudeii conservatori au suferit prima tentativă istorică de a suprima religia Bibliei (168-165 î. H.). Pentru prima dată în istorie s-au aplicat unei comunități tortura și pedeapsa capitală pe motive religioase. În urma revoltei Macabeilor, cetatea Yerušalaim, pe care grecii o numeau Hierosolyma, și-a recăpătat treptat autonomia, sub dinastia iudaică a Hașmoneilor (141-63 î. H.), care deși au fost eliberatori, ca Ghedeon, au făcut greșeli mari, inclusiv politice.

Ierusalimul sub Roma păgână

Cucerită de Pompei, cetatea a intrat sub „protectorat” roman, în timpul dinastiei marionetă a Irozilor (63 î. H. – 6 d. H.). A urmat dominația romană directă, în care timp Ierusalimul asediat a suferit dezastrul definitiv. În primul război cu romanii (66-70 î. H.), o mulțime de evrei capturați au fost crucificați. Circa 2000 dintre ei, suspectați că înghițiseră aur, au fost spintecați și căutați în intestine. Tinerii sub 17 ani au fost vânduți ca sclavi. Sfeșnicul sacru (menora) și masa de aur din templu au fost capturate de Titus și purtate în triumf prin Roma. S-au bătut monede cu inscripția Judaea Capta (Iudeea cucerită), care celebrau victoria asupra iudeilor și distrugerea templului.

Giganticul Amfiteatru Flavian, numit Colosseum, s-a construit apoi între anii 70-80, cu banii câștigați din războiul contra iudeilor.[3] Mii de evrei au fost obligați să joace ca gladiatori și să piară în Colosseum și în alte arene romane. Prizonierii iudei au fost siliți să participe și la construirea Forului Păcii din Colosseum, unde a fost găzduit sfeșnicul. În anul 82, cezarul Domitianus, fratele și succesorul lui Titus, a construit Arcul lui Titus la Roma,  pe care sunt imortalizate artistic triumful lui Titus asupra iudeilor și expunerea publică a sfeșnicului de aur.[4]

Pentru ca umilirea să fie perfectă, cezarii au obligat pe iudei să plătească fiscus judaicus, adică vechea taxă dedicată templului din Ierusalim, deturnată acum în onoarea templului lui Jupiter Capitolinul. Spre deosebire de taxa pentru templul din Ierusalim, fiscus judaicus era impus însă și femeilor, copiilor, bătrânilor și sclavilor evreilor; ba chiar și creștinilor, inclusiv celor care nu erau evrei, pe motiv că țineau obiceiuri iudaice.[5] Umilințele la care au fost supuși iudeii, precum și speranțele lor mesianice și profetice au continuat să-i împingă la revoltă.

Între anii 115-117 au izbucnit revolte iudaice în Libia, Cirenaica, Egipt, Cipru și Mesopotamia. În unele din aceste locuri, iudeii au masacrat zeci de mii de localnici civili. Dar romanii au înăbușit rapid și cu succes aceste revolte. Se crede că în anul 131, cezarul a interzis circumcizia. Dar, mai sigur, administrația apăsătoare și prezența legionarilor romani, la care s-a adăugat proiectul cezarului de a construi un templu păgân pe ruinele Ierusalimului, au provocat pe evrei. Noua cetate romană, lângă ruinele Ierusalimului, avea să se numească Aelia Capitolina, după numele cezarului AELIUS Hadrianus, și după al lui Jupiter CAPITOLINUS, căruia îi era dedicat templul.

Ca urmare, în anul 132, Iudeea s-a revoltat din nou sub conducerea faimosului „Mesia” Bar-Kochba („Fiul Stelei”). A urmat reacția zdrobitoare a romanilor (135-136), care de data aceasta au încercat să șteargă urmele vechiului Ierusalim. Peste 500.000 de iudei au fost uciși în război, sute de localități au fost devastate și mulți iudei au fost făcuți sclavi. Hadrianus a lansat o interdicție, sub pedeapsa capitală, ca nici un evreu să nu mai viziteze ruinele Ierusalimului, cu excepția unei singure zile pe an: data de 9 Av (postul care comemorează distrugerea repetată a Ierusalimului sub babilonieni și sub romani).

De atunci, numele provinciei „Iudeea” a fost înlocuit cu „Palestina”, ștergând memoria iudeilor de pe harta politică a lumii. Pe lângă templul lui Jupiter, pe ruinele Ierusalimului s-a construit și un templul al lui Venus, zeița amorului. Între anii 259-272, cetatea a fost sub stăpânirea „imperiului” nabateean de Palmyra, apoi din nou în Imperiul Roman.

Sub imperiul creștinat

După începutul creștinării imperiului, sub Constantin cel Mare (313-337), Aelia Capitolina a devenit loc de pelerinaj: templul lui Jupiter a fost transformat în biserica Sfântului Mormânt, iar cetatea și-a reluat vechiul nume din timpurile biblice, Jerusalem. Multe alte locuri sfinte au fost „descoperite” și exploatate în contul turismului religios. Pentru evrei însă, interdicția de a vizita locul a fost menținută în continuare, deși cu oarecare relaxare, după moartea cezarului Hadrian. În anul 438, când împărăteasa Eudokia a ridicat această interdicție, populația creștină locală a început să protesteze. Ierusalimul a devenit în scurt timp centrul unei patriarhii, fără vreo îmbunătățire a statutului evreilor. Nu este de mirare că în secolele V-VI, iudeii din Iudeea au participat la revoltele samaritenilor împotriva imperiului totalitar și despotic al pseudo-creștinilor.

Când în anul 614 perșii sasanizi au atacat Imperiul, iudeii au trecut de partea invadatorilor, au bătut garnizoana bizantină și au asigurat guvernarea autonomă a Ierusalimului sub Nehemia ben-Hușiel. Ca urmare, biserica Sfântului Mormânt a fost arsă, patriarhul Zacharias a fost luat prizonier, presupusele relicve sfinte, printre care și „sfânta cruce”, au fost capturate și duse la Ctesiphon, iar o parte din populația creștină a fost masacrată. Dar creștinii s-au răsculat în scurt timp și l-au asasinat pe guvernatorul evreu. Perșii au înnăbușit răscoala creștină și au numit apoi un guvernator creștin. Dar după retragerea perșilor, a urmat anarhia.

În anii 625-628, evreii s-au supus de nevoie Imperiului de Răsărit. În anul 629 însă, evreii din Ierusalim au fost masacrați de extremiști creștini, iar supraviețuitorii s-au refugiat în Egipt. Peste câțiva ani (637), orașul avea să fie cucerit de arabii musulmani, care aveau o venerație specială pentru Ierusalim. Primii musulmani (610-624) se rugau cu fața spre Ierusalim.             

Sub dominație islamică și creștină

Ierusalimul medieval a rămas apoi sub ocupație musulmană, sub califii arabi (637-1073), primind numele de Madinat Bayt al-Maqdis (Orașul Sanctuarului), în timp ce provincia a fost numită Filastin, după denumirea de Palestina, care fusese dată de imperiul romano-creștin. Pentru prima oară, evreii au primit libertățile de drept pe care imperiul creștin le refuzase. Ierusalimul a devenit un centru islamic major; dar, prin tratate politice dintre europeni și musulmani, centrele creștine au fost respectate și protejate. Dar, sub stăpânirea selgiukizilor (1073-1099), care erau musulmani de neam turcic, Ierusalimul a avut de suferit. Răsculându-se împotriva guvernării emirului Atsiz, care fusese desemnat să guverneze Ierusalimul în numele selgiukizilor, Ierusalimul este pedepsit prin masacrarea populației locale. Au urmat rivalități între guvernatori, ceea ce a slăbit provincia.

În 1095, papa Urban II a lansat prima cruciadă împotriva selgiukizilor, care a avut ca efect recucerirea Ierusalimului în anul 1099 de către franci (Ar: feringhis). Cruciații au masacrat cea mai mare parte a populației islamice și evreiești. Moscheea Domului Stâncii a fost transformată în biserică, moscheea Al-Aqsa a devenit palatul regilor franci ai Ierusalimului, iar închinarea în biserica Sfântului Mormânt era permisă doar catolicilor. În continuare, Ierusalimul a fost guvernat alternativ de cruciați sau de musulmani, fiecare guvernare cu specificul ei.

Putem admite însă că guvernarea islamică a fost mai favorabilă decât a cruciaților, care au reprezentat versiunea extremistă a pseudo-creștinismului antiiudaic. În anul 1267 mai rămăseseră în Ierusalim două familii de evrei. Ciuma din 1347 („Moartea neagră”) a mai reglat apoi conturile în Ierusalim și în tot sultanatul mamelucilor.[6]

Când în 1482, călugărul dominican Felix Fabri a vizitat Ierusalimul, a constatat că orașul era o „colecție de tot soiul de spurcăciuni”, referindu-se la diversitatea locuitorilor pe care i-a enumerat: sarazini,[7] greci, sirieni, abisinieni, iacobiți, nestorieni, armeni, gregorieni, maroniți, turcomani, beduini, assassini,[8] druzi,[9] mameluci, și „mai blestemați decât toți” i-a găsit călugărul păgân pe…. evrei.

În 1516, Ierusalimul a fost cucerit de alt val islamic: turcii otomani. Cetatea a fost apoi fortificată de Soliman Magnificul (1538). Otomanii au permis accesul non-musulmanilor la locurile lor sfinte. Încă existau evrei în zonă. (Falsul mesia Șabbtai Țví, un rabin sefard din Turcia, a predicat în diverse provincii ale Imperiului Otoman, inclusiv la Ierusalim, între anii 1663-1665, unde spre deosebire de alte locuri, a întâlnit opoziția rabinilor locali).

Pe la anii 1700, circa 1000 de noi locuitori evrei au venit să se așeze la Ierusalim. În 1705 însă, în urma unei revolte a orașului împotriva taxelor grele, evreilor li s-au impus restricții. În 1774, prin tratatul de la Kuciuk-Kainardjî, rușii primesc dreptul de a proteja pe creștinii din Imperiul Otoman, inclusiv locurile sfinte, așa cum primiseră mai înainte acest drept francezii și englezii. În 1797, Napoleon a încercat să cucerească Ierusalimul, dar a eșuat.

În 1821, majoritatea populației din Ierusalim era formată din musulmani și evrei. Circa 20 % locuitori erau creștini, în majoritate ortodocși greci. O nouă răscoală ierusalimitană, cauzată de birurile grele otomane a izbucnit în anii 1825, dar a fost înăbușită de oastea sultanului.

În 1831, Ierusalimul, cu toată provincia Filastin au fost cucerite de Muhammad (Mehmet) Ali Pașa, cadiul albanez al Egiptului, care s-a răsculat împotriva sultanului, inaugurând războiul intern turco-egiptean. Împreună cu toată Palestina, Ierusalimul s-a revoltat apoi și împotriva lui Mehmet Ali, care ordonase mobilizare obligatorie pentru războaiele lui. (Albanezul Mehmet Ali este și fondatorul Egiptului modern).

După anul 1838 s-au deschis în Ierusalim primele consulate europene (începând cu al Marii Britanii). La scurt timp (1839-1840) a fost agitată printre evrei ideea repatrierii. În 1840, Ibrahim Pașa (fiul lui Mehmet Ali), a interzis evreilor să paveze pasajul din fața „Zidului Plângerii”, să-și expună cărțile și să cânte litanii acolo. Dar în același an, autoritățile sultanului otoman au ocupat din nou Ierusalimul, cu ajutorul englezilor. După această dată, Ierusalimul a început să găzduiască și o episcopie protestantă. S-a reînființat apoi „patriarhia” catolică de Ierusalim. Sultanul Abdulmegid a publicat apoi un firman, prin care a stabilit drepturile și responsabilitățile fiecărei comunități, cu privire la biserica Sfântului Mormânt. Acest protocol este încă în vigoare.

Sub presiune militară și financiară franceză, Abdulmegid a acordat însă Franței și Bisericii Catolice, printr-un tratat, autoritate supremă în Țara Sfântă, în ce privea controlul asupra Sfântului Mormânt. Decizia, contravenind firmanului anterior și tratatului cu Rusia din 1774, a dus la izbucnirea Războiului Crimeii.

Visul sionist sub protecție britanică

Începând cu 1857, clădiri cu instituții evreiești apar în Ierusalim și prezența evreiască este tot mai sporită, inclusiv în afara zidurilor. Moses Hess, filozof evreu socialist-sionist european, publică în 1862 Roma și Ierusalim”, introducând ideea unei țări evreiești cu capitala la Ierusalim.

În 1878, pionieri evrei religioși emigranți din Europa, finanțați de baronul de Rotschild, au cumpărat un teren rău, pe care l-au asanat și l-au transformat într-un paradis de citrice, care a devenit, treptat un oraș evreiesc modern, numit până astăzi, Petah Tikva (Poarta Speranței), nume preluat din Osea 2:15/17. Așezarea a devenit emblematică privind modul în care evreii aveau să se extindă treptat în țară și s-o facă înfloritoare. Emblema orașului afișează textul din Proverbe 12:11 care laudă noblețea cultivării pământului.

În 1881, lingvistul și jurnalistul evreu Eliezer ben-Yehuda se mută la Ierusalim și începe procesul de reînviere a limbii ebraice (ivrit) ca limbă vie, vorbită, construită oarecum artificial, dar foarte inteligent, după diverse faze ale dezvoltării ebraicei istorice, simplificată gramatical și mult îmbogățită lexical (cu termeni străini adaptați, dar și cu mulți termeni creați) pentru uzul modern. Demersul lui Ben-Yehuda, la început privit cu scepticism, ca utopie, a învins proiectul evreilor care propuneau ca limbă națională idișul[10]. Între timp, grupuri de evrei au început să emigreze în patria istorică.

În 1882, țarul restricționa sever drepturile evreilor din Pale (o regiune uriașă, coincidentă în mare parte cu Ucraina și mici părți din Rusia, Belarus și Polonia, singurul teritoriu unde țarii le-au permis evreilor să locuiască în perioada 1791-1917). În același an (1882) sosea în Palestina un nou grup de imigranți moderni, pionieri evrei din Ucraina. O bună parte dintre evreii țaratului rus și ai URSS, care au emigrat în Palestina, sunt la origine subbotniki – creștini ortodocși iudaizați, care începuseră ca o mișcare sabatistă, dar s-au iudaizat complet, siliți de persecuțiile țarist-ortodoxe.        

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, a înflorit în țările britanice sionismul creștin, o mișcare milenarist-restauraționistă, care a culminat cu anii 1843-1847, în urma predicilor și scrierilor lui Edward Irving, ale lui John Nelson Darby și ale urmașilor lor. Mișcarea s-a răspândit și în America și în alte părți ale lumii. În 1888, Ierusalimul devenea centrul unui district palestinian sub dominație otomană. Sionismul creștin aștepta răsturnarea puterii islamice și restaurarea lui Israel în Țara Sfântă. Sub această influență și ca reacție la creșterea valului de antisemitism în Europa, a apărut sionismul propriu-zis, evreiesc, având ca numitor comun visul repatrierii evreilor în Țara Sfântă, cu toate implicațiile politice. Sufletul acestei mișcări a fost jurnalistul evreu austro-ungar Theodor Herzl.

În 1897 s-a ținut în Elveția primul congres sionist, în care s-a discutat posibilitatea ca Ierusalimul să devină capitala unui viitor stat evreu. Sultanul s-a pus imediat în gardă și, din 1901, a început să pună restricții imigrației evreiești în provincia Filastin și să limiteze achiziționarea de pământuri. Totuși, evreii au găsit modalități să cumpere, să construiască, să înființeze instituții și școli. Fiind ros din interior, Imperiul Otoman nu mai avea forță să se opună.

Propunerea ministrului britanic Chamberlain (1903) de a se acorda evreilor un spațiu în Africa (Uganda), a fost respinsă de majoritatea sioniștilor. Pe de altă parte, Rusia stalinistă a creat în 1934 o regiune autonomă pentru evrei, în Orientul Îndepărtat, în zona Birobidjan, la granița dintre URSS și China, în dorința de a oferi o alternativă sionismului. Încă există această regiune autonomă, dar cu o minoritate de evrei. Sionismul însă a insistat asupra ocupării Palestinei ca unică soluție a „problemei evreiești” și a determinat valuri de zeci de mii de imigranți evrei, care au debarcat pe țărmurile Țării Sfinte. Unele dintre transporturi au întâmpinat mari dificultăţi din partea europenilor.

La 2 noiembrie 1917, în timpul Primului Război Mondial, britanicii au lansat Declarația Balfour, care sprijinea stabilirea „unui cămin național pentru poporul iudeu” în Palestina. Ca multe alte declarații politice, diplomatice, aceasta era suficient de vagă pentru a permite interpretări mai largi sau mai restrictive, de o parte și de alta a disputei. O lună mai târziu, otomanii au fost înfrânți în bătălia de la Ierusalim, iar zona a rămas sub administrație militară britanică. În 1918 s-au pus bazele unor noi instituții în Ierusalim, între care și faimoasa Universitate Ebraică.

Ororile antisemitismului european care au culminat cu Holocaustul din Al Doilea Război Mondial, i-au convins tot mai mult pe evreii diasporei, că locul lor este în patria istorică (Ereț Israel). După dispariția Imperiului Otoman în 1922, Palestina a rămas sub mandat britanic (1922-1948). Dar politica britanică a nemulțumit și pe evrei și pe arabi. Între timp, numărul evreilor din țară crescuse și prinseseră rădăcini puternice.

 Această invazie modernă a evreilor în ţara care fusese cândva patria lor, ocuparea pământului care era „sfânt” nu doar pentru evrei, au trezit curând opoziția localnicilor arabi din Palestina. Deși nu existase niciodată un stat palestinian, pentru că țara fusese sub administrația califatelor arabe, selgiukide și mameluce, apoi sub Sultanatul Otoman, sub pașalîc egiptean și, în final, sub autoritate britanică, sionismul a trezit (prin reacție) un sentiment național al localnicilor din Palestina („palestinieni”), care s-au simțit marginalizați și înșelați de europeni și de evrei. Palestinienii au devenit astfel o „naţiune”, prin afirmarea politică a evreilor ca „Israel”, într-o vreme când în toată lumea începuseră să se afirme „națiunile”. În 1920 și 1929 au apărut primele revolte palestiniene.

Poarta speranței?   

Pentru a asigura pacea în Orientul Apropiat, ONU a conceput în 1947 un plan de divizare a Palestinei într-un stat israelian și unul palestinian, în care Ierusalimul și Betleemul urmau să aibă un regim aparte, ca orașe internaționale. Evreii au salutat planul, cu excepția statutului Ierusalimului, iar arabii s-au revoltat. Imediat s-a declanșat războiul civil între israelieni și palestinieni (30 nov. 1947). Grupuri din milițiile sioniste Palmach, Irgun (Ețel) și Lehi s-au dedat la atrocități impardonabile față de civili, criticate şi de autorităţile evreieşti (Masacrul de la Deir Yassin, 9 aprilie 1948).

Aceste acţiuni, exagerate de propaganda ambelor tabere prin mass-media, pentru a părea și mai oribile, au creat panică printre localnicii arabi, care au început să se refugieze cu sutele de mii în țările vecine. Grupuri de palestinieni, de asemenea, s-au dedat la atrocități locale față de civili evrei (Masacrul de la Kfar Ețion, 13 mai 1948).[11] Asasinate extremist-sioniste au fost comise și împotriva britanicilor, pentru a-i forța să părăsească țara. Britanicii erau blamați de ambele părți, că nu intervin, că nu fac dreptate. Evident, britanicii nu doreau să-și riște viața pentru o cauză străină. Pe de altă parte, veterani naziști și bosnieci veneau să lupte ca voluntari alături de arabi.    

La data de 14 mai (5 ’Iyyar) 1948, odată cu încheierea Mandatului Britanic și în plin război civil, Israelul însângerat s-a autoproclamat stat independent, sub numele de Medinat Israel (Statul lui Israel). Evenimentul, sărbătorit astăzi ca zi națională, a declanșat primul război arabo-israelian (15 mai 1948 – 10 martie 1949). Armate din Liga Arabă (Egipt, Arabia, Irak, Iordania și Siria) au invadat țara, au atacat traficul pe șosele și au blocat Ierusalimul, în care peste 60% din populație erau evrei. Armata israeliană a reușit să respingă atacurile și să ocupe noi zone. Sute de mii de palestinieni s-au  refugiat în țările arabe vecine, sau au fost evacuați din teritoriile ocupate de Israel pentru noii imigranți evrei. Teritoriile locuite de palestinieni au rămas parte a Regatului Iordaniei.

La 11 mai 1949, Statul Israel a fost acceptat în ONU. La 13 dec 1949, Ben Gurion a proclamat Ierusalimul capitala lui Israel, iar parlamentul (Knesset) a fost mutat la Ierusalim, care a continuat să se dezvolte tot mai mult ca oraș evreiesc modern. Imnul sionist Ha-Tiqwa (Speranța), pe o melodie românească populară (derivată dintr-un mai vechi cântec european apărut pe la anii 1600), a fost adoptat ca imn de stat.[12]  

În urma războiului, relațiile dintre Israel și țările vecine au rămas tensionate. Prin legea repatrierii din 1950, Israel a continuat să atragă evrei din diaspora, sporind mereu numărul cetățenilor evrei. Iordania însă nu permitea accesul evreilor la Zidul Plângerii. În timpul Războiului de Șase Zile (5-10 iunie 1967), când forțele israeliene au bătut în mod spectaculos pe vecinii arabi și au cucerit noi teritorii, a fost cucerită și Cetatea Veche a Ierusalimului. La 30 iunie, primarul Ierusalimului anunța că orașul a fost complet unificat. Cu această ocazie, israelienii au demolat cartierul Marocan și Moscheea Al Buraq dinaintea Zidului Plângerii. A urmat Războiul de Yom Kippur din 1973. Circa 300.000 de palestinieni și 100 de sirieni s-au refugiat din zonele ocupate de israelieni, iar evreii expulzați din țările arabe s-au refugiat în Israel sau în Europa.

În 1979, Israel a semnat un tratat de pace cu Egiptul. Au urmat tratate de pace și cu alte țări vecine. La 30 iulie 1980, Knesset-ul a promulgat legea Ierusalimului, afirmând că orașul a fost și va rămâne capitala nedivizată a lui Israel. Consiliul de Securitate ONU însă nu a recunoscut această proclamație. În plus, tensiunile cu lumea arabă nu s-au stins. A urmat Războiul cu Libanul (1982, repetat în 2006), iar în 1988, OEP a proclamat în exil Statul Palestinian independent, confirmat prin acordul din 1993 și recunoscut apoi de 136 state membre ONU. Palestinienii și-au ales imnul de stat  Fida’i (Războinicul Fedain)[13] și capitala, bineînțeles (!), la Ierusalim.

Israel a rămas practic în stare de război, repurtând victorii spectaculoase, dar fără pace durabilă. Atacurile teroriste și asasinatele au continuat. În 1995, premierul israelian Yitzhak Rabin a fost asasinat de un ultranaționalist israelian. Între forţele israeliene şi grupurile teroriste (Hezbollah, Hamas) tensiunile continuă, Israelul dovedindu-se în continuare superior militar, cu un aparat militar și de spionaj dintre cele mai temute.

În prezent, din populația Israelului de circa 7 milioane, 75 % sunt evrei, iar ceilalți arabi (21 %) și alte minorități. Dintre evrei, 76% sunt născuți în Israel, iar restul sunt imigranți din Europa, din fostele țări comuniste, din Americi, din Asia și din Africa. În teritoriile statului palestinian trăiesc circa 4,7 milioane de locuitori, cu un mare spor natural de populație. Ierusalimul actual are aproape 900.000 de locuitori, dintre care 64% sunt evrei de diferite orientări religioase sau filozofice, 34% sunt musulmani și 2% sunt creștini. Este vizitat de circa 3,5 milioane de turiști și pelerini anual. Tel Aviv este al doilea oraș ca mărime, capitala economică a Israelului și reședința multor ambasade străine.    

Ierusalimul mileniului apocaliptic

Recunoaşterea capitalei Ierusalim

Ierusalimul a fost proclamat în mod repetat de evrei drept capitala Israelului. Acolo se află palatul prezidențial, palatul guvernului și palatul parlamentului (Knesset). Lumea arabă însă vrea Ierusalimul indiscutabil drept capitala statului palestinian. Cele mai multe țări nu recunosc fie suveranitatea Israelului în Ierusalim, fie suveranitatea palestiniană. Multe state au consulate în Ierusalim, cu un caracter diplomatic special, dar ambasadele lor acreditate pentru relații oficiale cu Israelul sunt în Tel Aviv. 

După cum promisese Donald Trump în campania din 2016 şi anunțase în 2017, ambasada americană a fost mutată de la Tel Aviv la Ierusalim pe data de 14 mai 2018, de ziua independenței Israelului. Mesajul este foarte clar și alte state îi urmează exemplul. Israelienii au sărbătorit evenimentul, iar lumea arabă, cum era de așteptat, s-a inflamat. Au început demonstrații și atacuri teroriste. Premierul israelian Netanyahu a afirmat cu mare satisfacție că gestul Statelor Unite arată că „poporul evreu a avut o capitală timp de 3000 de ani și aceea se numește Ierusalim.”[14] Acţiunea însă antrenează pericole majore şi poate eşua. Au mai existat cândva multe ambasade în Ierusalim, şi a fost necesar să fie mutate la Tel-Aviv.

Statele Unite au întreținut relații cu Israelul încă din 1844,[15] iar după încetarea Mandatului Britanic, America a susținut relații tot mai strânse cu Israelul. Motivele acestor relații sunt diverse și normale, dar două din ele atrag atenția în mod special:

1. Statele Unite găzduiesc o imensă parte a diasporei evreiești: circa 6 milioane de evrei, din totalul de circa 20 milioane, adică un număr comparabil cu al evreimii israeliene;
2. Multe denominații religioase americane au o simpatie specială pentru Israel şi pentru ideologia sionistă, alimentată de dispensaționalismul evanghelic.

Ambele grupuri fac un puternic lobby, care influenţează politica externă a SUA faţă de Israel. După cum se ştie, cursa pentru președinție a republicanului Trump a fost susținută în mare parte de creștinii evanghelici şi de ginerele său, evreul Jared Corey Kushner. Aceleaşi persoane sunt astăzi consilierii preşedintelui, Kushner având un rol principal.

Teologia sionismului creştin

Sionismul creştin,[16] născut în secolul al XIX-lea, ca precursor al sionismului iudaic modern, și cu rădăcini mai vechi în puritanism, îşi întemeiază aşteptările şi scenariile milenariste pe anumite texte escatologice ale Bibliei Ebraice şi ale Noului Testament. În esență, se crede că repatrierea evreilor și restaurarea Țării Sfinte, în special a Ierusalimului și a Templului, ar fi o premisă pregătitoare a celei de-a doua veniri a lui Christos. În sprijinul acestui scenariu escatologic, se citează diverse profeții, dintre care, menționăm câteva:

Lui Israel: „Chiar dacă ai fi risipit până la cealaltă margine a cerului, chiar și de acolo te va strânge Domnul, Dumnezeul tău, şi acolo Se va duce să te caute. Domnul, Dumnezeul tău, te va aduce în Țara pe care o stăpâneau părinţii tăi, şi o vei stăpâni. Îţi va face bine şi te va înmulţi mai mult decât pe părinţii tăi.” (Dt 30:4-5)

 „Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul, şi voi aduce înapoi pe prinşii voştri de război; vă voi strânge din toate neamurile şi din toate locurile, în care v-am izgonit, zice Domnul, şi vă voi aduce înapoi, în locul de unde v-am dus în robie.” (Ier 29:14)

Lui Gog, invadatorul escatologic de la nord: „După multe zile, vei fi în fruntea lor; în vremea de apoi, vei merge împotriva Țării, ai cărei locuitori, scăpaţi de sabie, vor fi adunați dintre mai multe popoare pe munţii lui Israel, care mult timp fuseseră pustii…”. (Ezec. 38:8)

Pavel, despre Israel: ,,Au alunecat ei, ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin alunecarea lor, s-a făcut posibilă mântuirea neevreilor, pentru ca Israel să devină gelos. Dacă, deci, alunecarea evreilor a devenit o adevărată bogăţie pentru lume, iar paguba lor a devenit pentru neevrei un câștig, ce va fi plinătatea întoarcerii evreilor? […] O parte din Israel suferă de o împietrire a inimii, până se va întoarce plinătatea neevreilor. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, cum este scris: «Izbăvitorul va veni din Sion şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov».”  (Rom 11:12-26).

De asemenea, printr-o interpretare extravagantă a profețiilor din Daniel cap. 7, 8, 9, 11 și 2Tesaloniceni 2, se crede că antihristul, un dictator mondial escatologic, un semidiavol dintr-o țară de la nord, va face un tratat cu Israel și va impune cultul personalității sale; va profana templul din Ierusalim (care între timp se va fi reconstruit), apoi va persecuta cumplit pe evrei și pe toți aceia care nu i se vor închina. Corelat cu Matei 24, 1Tesaloniceni 4:15-17, Apocalipsa 4-20, acest scenariu suprarealist precizează că înainte de „necazul cel mare” ar avea loc o venire invizibilă a lui Iisus Christos, când va avea loc răpirea „secretă” a Bisericii, adică a tuturor creștinilor adevărați. La sfârșitul necazului, Iisus va veni din nou, de astă dată vizibil, cu toți sfinții Lui, pentru a izbăvi pe Israel și pe toți cei care vor fi refuzat cultul fiarei Antihrist. Atunci, El va inaugura un imperiu mondial, în care va domni ca împărat al lui Israel și al lumii întregi, timp de 1000 de ani, când păcătoșii vor avea o nouă șansă de îndreptare  În acest mileniu apocaliptic s-ar împlini toate acele profeții biblice despre gloria viitoare a lui Israel, care nu s-au împlinit în antichitate.

Întreg scenariul de mai sus, cu variantele lui, acceptat în sectorul evanghelic al creștinătății, se întemeiază pe ideea că Dumnezeu rămâne, în mod necondiționat, fidel legământului făcut cu poporul Lui, că promisiunile făcute prin profeți nu pot fi zădărnicite de nimeni și de nimic, și că Dumnezeu ar avea două planuri de mântuire paralele: unul pentru Israel (care implică supunerea față de Lege) și altul pentru Biserică, întemeiat pe har și pe credință, fără Lege. Această viziune escatologică este mai complexă, nu ne putem permite s-o dezvoltăm și s-o analizăm aici. Trebuie să spunem, însă, că nu toate confesiunile evanghelice și nu toți teologii evanghelici promovează acest scenariu sionist-creștin.

Deși viziunea aceasta sionistă are o aparentă eleganță interpretativă, ea se întemeiază pe percepții greșite, interpretări greșite, prejudecăți teologice populare și o citire biblică absurdă, decontextualizată. „Contractul” încheiat de Dumnezeu cu vechiul popor Israel la Sinai, având ca mijlocitor pe Moise, a fost încălcat de partea omenească în repetate rânduri, în timpurile biblice. Ca urmare, profeţiile lui Moise şi ale altor profeţi, despre viitorul dezastru al lui Israel, s-au împlinit atât cu evreii din regatul Samariei, la anul 720 î. H. cât și cu evreii din regatul Ierusalimului la anul 587 î. H.[17]

În ciuda acestui eșec, Dumnezeu a oferit un nou legământ, pentru rămășițele lui Israel, care aveau să se pocăiască și să aibă parte de repatriere din exilul asirian și babilonian. Toate profețiile biblice ale „întoarcerii în Sion” s-au împlinit după cucerirea Babilonului, în timpul lui Cirus cel Mare, șahinșahul persan. Ele se referă în întregime la repatrierea generală a evreilor în epoca persană. Totuși, prezicerile făcute de Dumnezeu prin profeți, atât promisiunile, cât și amenințările, sunt întotdeauna condiționate (Ieremia 18:7-11). De aceea, uneori ele nu se împlinesc deloc, sau se împlinesc numai parțial, fiind „zădărnicite” de către partea umană a contractului (Luca 7:30).

Profețiile lui Ezechiel despre restaurarea generală a lui Israel în Țara Canaanului, despre refacerea regatului lui David, rezidirea templului într-o versiune mult mai spectaculoasă decât a visat Israel vreodată, noua divizare a Țării, inclusiv invazia lui Gog, au fost rămas zădărnicite în mod spectaculos. Restaurarea din epoca persană a fost mult mai modestă, sub toate aspectele, deoarece și pocăința și participarea poporului ales au fost modeste. Majoritatea evreilor a preferat să rămână în țările exilului (diaspora). Cele mai multe triburi evreiești și-au pierdut credința și identitatea – nu mai există de mult.

Profetul Ieremia a promis că Ierusalimul, la a cărei distrugere a fost martor, va fi refăcut, dând chiar amănunte topografice ale reconstruirii și declarând că după aceea nu va mai fi distrus niciodată.[18] Profeția lui s-a împlinit în epoca persană, dar din nefericire, promisiunea că Ierusalimul nu va mai fi distrus, a fost zădărnicită. Ierusalimul a suferit sub romani o distrugere mult mai sălbatică. Profeția era condiționată. Iisus știa că dezastrul s-ar fi putut evita, dar din nefericire, poporul care aștepta pe Mesia L-a respins pe Mesia, deoarece Iisus din Nazaret nu era corect politic, nu respecta agenda naționalistă a saducheilor, zeloților și fariseilor.            

Se referă profeția lui Pavel din Romani 11, cu adevărat, la o pocăință și restaurare completă a lui Israel ca popor ales în zilele sfârșitului? Mi-ar plăcea să aibă drepptate frații evanghelici, dar am multe motive să cred că acest scenariu nu este o interpretare corectă a textului biblic. Este aceasta o profeție necondiționată? Cuvintele lui Pavel necesită o analiză mult mai profundă. Ce înseamnă că „prin alunecarea evreilor, s-a făcut posibilă mântuirea neevreilor”? Dumnezeu plănuise în realitate, ca mântuirea neevreilor să vină, nu prin eșecul lui Israel, ci prin ascultarea acestuia (Isaia 2:1-5; 60:1-22). Dar iată, că Dumnezeu a putut face ceva bun și dintr-un eșec. În ce privește „plinătatea întoarcerii evreilor” din vers. 12, este ea oare, deosebită de plinătatea întoarcerii neevreilor din vers. 25? Termenul grecesc pléroma poate însemna: totalitate, în contrast cu o parte; sau împlinire, supliment, completare (ultima parte, care completează până la total). Iertarea este oferită de Dumnezeu și lui Israel, desigur, dar oferta rămâne în continuare condiționată de pocăință, așa cum explică Isaia (vers. 26-27, cf. Isaia 59:20).

Totalul mântuiților (atât dintre evrei, cât și dintre neevrei), numai Dumnezeu îl știe, și El nu depinde de împlinirea unei cifre cronologice, sau numai de voința lui Dumnezeu. Fără credință (care implică o alegere personală), nu există mântuire, indiferent de ceea ce ar spune genetica. Avraam nu poate face nimic pentru descendenții lui (Isaia 63:16; Luca 16:24-31).

În calitate de comunitate a credinței, Israel a respins Noul Legământ, care le fusese adresat cu prioritate,[19] la sfârșitul celor 70 de septenale (490 ani) ale profeției din Daniel 9:24-27. Împărțirea acestor 70 de septenale în 69 septenale, plus o pauză pentru Biserică, în afara timpului profetic (după scenariul sionist creștin), plus 1 septenal amânat pentru timpul strâmtorării, este o absurditate. Profeția este divizată de înger în trei perioade succesive, continue: 7 „săptămâni” + 62 „săptămâni” + 1 „săptămână”. Începând cu restaurarea civilă a evreilor în epoca persană, în urma decretului lui Artaxerxe (457 î. H. cf. Ezra 7), această perioadă se încheie în anul 34 d. H., când Marele Sanhedrin de la Ierusalim, cel mai înalt for al iudaismului, a respins definitiv Evanghelia și a început persecutarea sângeroasă a iudeo-creștinilor.

Când Pavel își exprimă convingerea că, la sfârșit, evreii recalcitranți care nu primiseră Evanghelia se vor trezi, așa cum se trezise și el, apostolul nu avea în vedere o pauză de 2000 de ani între „împietrirea” și „despietrirea” acestora, sau între „tăierea” și „realtoirea” acelor ramuri ale măslinului nobil (Israel). El nu vorbea despre o generație îndepărtată, de peste secole și milenii, ci se referea chiar la acea generație care se împietrise; deoarece recuperarea era încă posibilă, iar el credea în revenirea lui Iisus în aceeași generație, după planul ideal al lui Dumnezeu și promisiunea condiționată a lui Iisus.[20] Pavel făcea totul pentru a contribui la împlinirea scenariului ideal pe care-l prezicea.[21] Când ramurile se usucă însă, ele nu mai pot fi altoite.

Cât privește profețiile din Daniel, ideea că ele se aplică exclusiv la persecuțiile și restaurarea finală a lui Israel, este un moft dispensaționalist. Profețiile acestea au fost făcute în Babilon, nu în Israel; ele au fost descoperite și unui rege păgân, nu doar profetului evreu (Daniel 2). Profețiile lui Daniel indică o neîntreruptă succesiune de evenimente. Nicăieri nu se sugerează că timpul Bisericii ar fi exclus din profeție, ca și cum Dumnezeu ar fi ignorat acest timp, în care puterile pseudo-creștine au persecutat crunt pe credincioșii care voiau să-și respecte conștiința – evrei sau neevrei. În profețiile lui Daniel nu se vorbește deloc despre Israel sau iudei, ci credincioșii sunt numiți „sfinții Celui Preaînalt”, „poporul sfinților”, „poporul sfânt”, sau „oastea cerului”.

Apocalipsa, de asemenea, când folosește nume ca Ierusalim, Muntele Sionului, Israel, Har-Maghedon, le folosește ca simboluri ale poporului lui Dumnezeu, tot așa cum denumirile de Babilon, Eufrat, Sodoma, Egipt, etc., sunt folosite ca simboluri pentru dușmanii poporului lui Dumnezeu. Nu trebuie să căutăm nici Babilonul, nici Israelul sau templul lui Dumnezeu în Orientul Apropiat. Conflictul final al Apocalipsei este la scară universală (Apocalipsa 7:9; 11:9; 13:7; 14:6). Biserica (Israelul lui Dumnezeu, cf. Galateni 6:15-16) va trece de asemenea prin „necazul cel mare” (Apocalipsa 7:9, 14), nu doar Israelul etnic.  

Pe lângă toate acestea, împărăția milenială din Apocalipsa 20 nu este descrisă ca o împărăție a lui Christos pe pământ. Profeția lui Ioan descrie pe pământ doar evenimentul care marchează începutul acestei împărății și evenimentul care marchează încheierea ei. Ea se întinde între învierea celor mântuiți (prima înviere) și învierea celor pierduți (a doua înviere). Ierusalimul ceresc, care apare proeminent în evenimentele încheierii mileniului Împărăției, este descris coborându-se pe pământ, pentru a inaugura sfârșitul împărăției mileniale și începutul împărăției veșnice (Apocalipsa 21). Prezența mulțimii rebelilor, care asediază Noul Ierusalim (Apocalipsa 20:7-9), se explică drept urmare a învierii lor pentru judecată, la sfârșitul mileniului (vers. 5, 13).

Odată cu venirea lui Iisus, pământul va sfârşi în „foc” şi va fi complet depopulat, cei pierduți fiind distruși de splendoarea prezenței divine,[22] iar cei salvați fiind „răpiţi” (deloc secret) la cer – atât cei vii, precum și morții înviați.[23] Domnia milenială a lui Iisus va fi un timp de judecată, care se va desfășura în cer, și nu un timp de fericire pământească (Apocalipsa 20:4, 6; cf. 1Corinteni 6:2-3). Să nu ne facem iluzii, nu va fi o a doua șansă de pocăință în lumea aceasta. Singura șansă este ASTĂZI (Evrei 3:7– 4:2, 7; Faptele 24:25; 17:32), nu după moarte, și în nici un caz în timpul mileniului, care va fi timpul întemnițării și al judecății celor vinovați!        

Fascinația locurilor și lucrurilor sfinte

Teologia sionist-creștină, despre care am vorbit, creează preocupări și alimentează conflicte acolo unde nu se dă adevărata luptă. Nu doar Ierusalimul pământesc este în centrul atenției dispensaționaliștilor, ci ei manifestă un interes deosebit pentru reconstrucția templului, și așteaptă sau pretind descoperirea chivotului. Dar în această lume, împărăția lui Dumnezeu și a Domnului nostru Iisus Christos este spirituală.[24] Nu va fi întemeiată o teocrație legitimă (israelită, creștină sau altfel) în lumea noastră, înainte de coborârea Noului Ierusalim pe pământ. Acel Ierusalim este adevărata Cetate Sfântă, „mama noastră” (Galateni 4:25-30). Ierusalimul de jos nu mai este demult cetatea Dumnezeului Păcii. În Ierusalimul lui Dumnezeu nu va mai fi templu, pentru că însuși Ierusalimul va fi un sanctuar al lui Dumnezeu împreună cu poporul Lui, evrei și neevrei împreună (Apocalipsa 21:3, 22).

Tentative de reconstruire a templului au existat de-a lungul timpului. Bar-Kochba a început lucrarea în anul 132, dar războiul i-a pus capăt. În anul 361, împăratul fost creștin Iulian Apostatul a lansat proiectul reconstrucției templului, dar a eșuat; ceea ce a creat legenda că lucrătorii ar fi fost împiedicați de forțe supranaturale. În anul 610, când perșii au obținut controlul asupra Ierusalimului, evreii s-au apucat de reconstrucția templului. Dar recucerirea cetății de către creștini a însemnat sfârșitul proiectului. Ce se zidise, s-a demolat.     

Când Domul Stâncii a fost construit de arabi pe locul vechiului templu  (687-691 d. H.), evreilor li s-a permis să se închine acolo pentru un timp. Începând din 1967, după Războiul de Șase Zile, Rabbi Shlomo Goren a militat pentru un loc de închinare pe muntele templului și un grup de evrei a încercat chiar să forțeze nota. Ministerul israelian al apărării a criticat sever acțiunea, care era periculoasă. Imediat, rabinii din Ierusalim au declarat că nu este potrivit să se folosească acel loc pentru rugăciune, deoarece este loc impur (!).

În toiul controversei rabinice legate de nevoia sau oportunitatea prezenței iudaice pe Muntele Templului, un creştin pe nume Denis M. Rohan a incendiat o parte din moscheea Al-Aqsa (21 august 1969). Omul nu avea mințile acasă. Înainte de a pleca din Australia în 1964, avea deja halucinații, pe care le lua drept comunicări divine și fusese internat timp de patru luni într-un spital de boli mintale. După externare, Denis venise în legătură cu o confesiune creștină oarecum iudaizantă, numită The Worldwide Church of God,[25] al cărei colegiu, cu un an înainte, fusese interesat de săpăturile arheologice din zona Muntelui Templului. Denis se așezase apoi ca voluntar la un kibbutz, unde locuise câteva luni. Denis căpătase obsesia că ar fi evreu de origine și vorbea despre reconstrucția templului în legătură cu venirea iminentă a lui Mesia. Citind textul din Zaharia 6:12, într-un hotel din Ierusalim, a căpătat convingerea că el ar fi „Odrasla” care va zidi templul Domnului.

Incendiul a stârnit un val de mânie în lumea musulmană, cu demonstrații și tulburări până departe în Kashmir. Se credea că este un complot israelian mai cuprinzător, cu atât mai mult, cu cât iniţial credeau că Denis ar fi fost evreu. Rabinii ortodocşi moderaţi au decis interdicţie totală pentru evrei cu privire la prezenţa pe Muntele Templului. Cu ocazia aceasta, mulţi dintre rabinii care visau un loc de rugăciune pe amplasamentul vechiului templu au abandonat orice proiect, înţelegând că subiectul nu atinge doar pe palestinieni, ci întreaga lume musulmană, care imediat s-a şi adresat Consiliului de Securitate al ONU, plângându-se de provocarea incendiului.  

În ciuda acestor pericole, Rabbi Goren nu s-a lăsat. În 1983, Goren împreună cu mulți alți rabini au săpat un tunel din spaţiul Zidului Plângerii pe sub muntele templului, şi au pretins că ar fi văzut acolo chivotul. Tunelul a fost în scurt timp descoperit, ceea ce a dus la altercaţii grave între tinerii evrei și arabi în acea zonă. Poliția israeliană a intervenit și a astupat tunelul cu beton.

Iudaismul conservator („ortodox”), care așteaptă pe Mesia, crede de asemenea în rezidirea templului, dar nu și în restabilirea sistemului jertfelor. Rabinii conservatori cred că reconstrucția templului aparține timpului când va veni Mesia sau depinde de providența divină. În locul ideii de ispășire prin jertfe, iudaismul a introdus teologia ispășirii prin fapte bune. Chiar și rugăciunile clasice, medievale, care se refereau la jertfă, au fost de curând modificate. Iudaismul progresiv (reformat, liberal), care reprezintă tendința modernă, dominantă, nu are nicio preocupare pentru reconstrucția templului. Pentru evreii reformați, sinagoga este templul actual, de aceea multe sinagogi sunt numite astăzi „templu”. Chestiunea sfințeniei locului unde s-au construit marile moschei îi mobilizează doar pe unii dintre evreii conservatori. În anul 2014, un grup de 400 de conservatori s-au urcat la Muntele Templului pentru rugăciune.

În legătură cu templul, se agită şi subiectul chivotului. Ron Wyatt a umplut lumea cu minciuni, pretinzând că ar fi descoperit chivotul undeva la rădăcina fostei cruci a lui Iisus, pe fostul deal Golgota, lângă Grădina Mormântului. Ieremia (3:16) a profețit demult că, în timpul restaurării de după exilul babilonian, nu va mai fi nevoie de chivot. De ce ar fi mai multă nevoie astăzi? Doar pentru o confirmare arheologică, în speranța întăririi încrederii în Scriptură? Bine ar fi să se descopere! Dar Scriptura ne informează despre originalul ceresc al chivotului, care conţine standardul judecăţii lui Dumnezeu. Conținutul chivotului este cunoscut integral în Biblie, prin urmare nu ducem lipsă de cunoașterea poruncilor lui Dumnezeu. Dar lumea nu pare interesată de originalul ceresc al chivotului, de conținutul lui și de semnificația acestui simbol al legământului lui Dumnezeu, în relație cu Judecata (Apocalipsa 11:19; 12:17).

În prezent, o mulţime de predicatori stau cu ochii pe Ierusalim şi pe locul templului. În timp ce creştinii tradiţionalişti păzesc un mormânt gol – o umbră materialist-magică lipsită de putere, dar rentabilă – nu puţini creştini, care pretind că iau în serios Biblia, așteaptă un scenariu profetic la fel de fals şi pământesc: reconstrucţia templului şi ridicarea Ierusalimului pământesc la rangul de capitală a lumii. Dacă asemenea tentative nu sunt neapărat semne ale sfârşitului, ele totuşi pot aduce sfârşitul pentru o regiune care nu a avut niciodată pace.       

---

   ____________________________________________________________________________________________________________

---

[1] Joc de cuvinte, din gr. skatos (de gunoi).

[2] Detaliile istorice din această secțiune sunt colectate în mod comparativ și critic din publicații online importante, în mod special articole din En.Wikipedia, ale căror informații au surse bibliografice serioase.

[3] Peste secole, pietre din Colosseum aveau să fie folosite la construcția altor clădiri, între care și a bazilicii San Pietro. Vezi Louis Feldman, “Financing the Colosseum”, în Biblical Archaeology Review; Joule/Aug 2001; 27, 4; Research Library, pg. 20-31, 60.  

[4] Sfeșnicul de aur a rămas expus la Roma până în anul 455, când vandalii au prădat cetatea. Vandalii l-au dus în Cartagina, de unde a fost luat ca pradă de generalul Belisarius în anul 533 și purtat în triumf prin Constantinopol. De acolo, ar fi fost transportat la Ierusalim, dar nu i se mai știe urma. Este posibil să fi dispărut cu ocazia invaziei persane din anul 614. Cf. En.wikipedia: “Menorah (Temple) History and fate”.        

[5] Începând cu domnia lui Nerva, fiscul iudaic a fost limitat la evrei, dar există dovezi că a funcționat până în secolul al IV-lea, când a fost abolit de către Iulian Apostatul (c. 361).

[6] Mamelucii erau cavaleri islamici, o adevărată castă militară, mercenari sclavi, capturați din țările ocupate (copți, cerchezi/kîrgîzi, abhazi, gruzini, albanezi, greci, sârbi, bulgari etc.), care au ajuns la poziții militare și politice majore în diverse țări islamice, unii devenind chiar sultani. Mamelucii au fost forța militară a Islamului aproximativ 1000 de ani. Cea mai specifică stăpânire a mamelucilor a fost Sultanatul Mameluc din Egipt și Siria. 

[7] Sarazini / saraceni au fost numiți musulmanii din vestul Europei (Spania etc.). 

[8] Assassinii (asasiyun, ismailiți nizari), sectă islamică secretă, un ordin religios și politic, ale cărei forțe s-au specializat în spionaj și crime la comandă. Invaziile mongole au distrus ordinul. De aici provine cuvântul european „asasin”. 

[9] Druzii sunt o sectă arabă monoteist-sincretistă, care pretinde că ar proveni de la Ietro, socrul lui Moise, și care combină diverse doctrine esoterice (gnostice) secrete, cu credința în teofanii și reîncarnări, care este respinsă de islamici. Au fost persecutați de toți islamicii.  

[10] Idișul (germ. jüdisch) este dialectul iudeo-german al evreilor de rit așkenazit central european și este european, care a devenit una din limbile internaționale culte ale evreilor, cu o bogată literatură. Acest dialect nu are nicio legătură cu limbile strămoșești ale lui Israel (ebraica, aramaica), dar folosește scriere caracterele ebraice.

[11] A se vedea En.Wikipedia: “Deir Yassin massacre”, “Kfar Etzion massacre”, “1947-48 Civil War in Mandatory Palestine”.

[12] Cf. En.wikipedia: “Hatikvah”.

[13] Termenii fedain și intifada exprimă ideea de eliberare, răscumpărare, izbăvire, dintr-o rădăcină comună cu limba ebraică (Ps 130:8; Is 35:10). En.wikipedia: “Fida‘i”.

[14] Srephen Farell, Reuters[ www.reuters.com ], World News; “The U.S. is opening an embassy in Jerusalem. Why is there a furror?”  May 14, 2018.

[15] Cf. En.Wikipedia: “Consulate General of the United States, Jerusalem” – History.

[16] Cf. En.Wikipedia: “Christian Zionism”.

[17] 2Împărați (4 Regi) 17:6-24; 18:9-12; cap. 25.

[18] Ieremia 31: 23-24, 27-28, 31, 38-40.

[19] Romani 2:10; 9:4; Luca 22:20; Evrei 8:13; 9:15; 10:29; 13:20.

[20] Matei 16:27-28; 24:14, 34; Romani 13:11-12; 16:20; 1Corinteni 10:11; 15:51-52; 1Tealoniceni 4:17; 2Tesaloniceni 2:1-3, 7; 1Tmotei 6:14; Evrei 10:37; 2Petru 3:11-14.

[21] Romani 9:1-5; Faptele 21:10-14; 1Corinteni 15:9-10; 2Timotei 4:6-8.

[22] 2 Tesaloniceni 1:7-8; 2Petru 3:7, 10-13; Apocalipsa 6:12-17; 11:17-19; 14:17-20; 19:11-21.

[23] Ioan 14:1-3; 1Tesaloniceni 4:16-17.

[24] Matei 22:21; Luca 17:21 („în mijlocul vostru”, NTR); Ioan 18:36; Romani 14:17; Filipeni 3:18-20; Evrei 13:13-14.  

[25] Vezi En.Wikipedia: “Herbert Armstrong” și “Grace Communion International”.