Replici lui AlexSch, la afirmații de pe Facebook.

Referitor la reconstrucțiile lingvistice, dintre cele pe care le-ați mențonat (Yahweh, Yahwoh, Yaho, Yahu, Yehu) hai să vedem ce este cu ele:

1. Yahu nu este o reconstrucție, ci este forma populară străveche a numelui sacru, care s-a păstrat în numele teofore: Netan-Yahu, Ieșa-‘Yahu, Yirmă-Yahu, Ghemar-Yahu, Țidqi-Yahu etc. Această formă este atestată și în transliterare greacă, în antichitate, ca Ιαω sau Ιαου (unde se vede că lipsește /h/, deoarece în greacă, acest /h/ numit „spirit aspru”, un semn adăugat târziu, nu se poate pronunța decât la începutul cuvântului, nu în interior sau la sfârșit.
2. Varianta Yehu apare în textul masoretic într-un singur nume teoforic care se repetăמִיכָיְהוּ  Miḵayəhu = „Cine este ca YHW?” (Jud. 17:1, 4; 1 Rg. 22:8-9, 13-15, 24-26, 28; 2 Cr. 18:7-8, 12-13, 23-25, 27). A fost vocalizat cu șwa (ə) din motive de accentuare, fiindcă are accentul pe /a/, și în acest caz, după regulile fonetice, șwa este mut; prin urmare se pronunța Miḵáyhu sau Miḵáyu (în funcție de graiul local; astăzi /h/ nu se pronunță de obicei). Dar același nume este vocalizat מִיכָיָהוּ Mi-ḵa-Yáhu în 2Chr. 13:2; 17:7 atunci când accentul cade pe silaba /yá/; iar când a fost tradus în greacă (Septuaginta) numele acesta a fost tradus accentuat și vocalizat peste tot uniform: Μιχαια[ς] , ca dovadă că numele divin din el era Yahu, indiferent de faptul că, uneori, fulctuația accentului putea antrena unele modificări de vocalizare.  
3. Yahwoh și Yaho sunt într-adevăr, construcții speculative. Dar nu știu cine le-ar fi propus. Numele sacru are un H final (fără mappiq, deci nu se pronunța) și care se numește „mater lectionis” (o consoană specială care simboliza o vocală, pe vremea când nu exista încă vocalizarea masoretică, în epocile persană și greco-romană). H final reprezenta cel mai frevent pe /a/ sau pe /e/, și în unele cazuri pe /o/. Deci, teoretic, Numele s-ar fi putut citi și cu /a/ sau cu /o/ la sfârșit, dar asemenea reconstrucții stranii (yahwo, yaho) nu au nicio semnificație. /o/ final (scris cu /h/ înainte de a se standardiza cu /w/) ar fi doar sufixul pronominal „al lui”. Semnificația este zero.
4. Pronunția Yahweh este o reconstituire, dar este bine întemeiată. În primul rând, dacă avem deja forma populară a numelui Yáhu, este foarte clar că, după regulile foneticii ebraice, pronunția Yahu se datorează accentului care cade pe /a/. Cuvintele din ebraica biblică pot avea accente diferite în contexte diferite, astfel că, de exemplu, kəlí (obiect) poate fi întâlnit în forma kéli în pauză, sau la sfârșit de propoziție. Același verb ebraic וַיִּשְׁתַּחוּ , se pronunța wayyištáḫu, când avea accentul pe silaba „tá-” (Gen 18:2), sau se pronunța וַיִּשְׁתַּחֲוֶה  (1Rg 22:53) wayyištaḫwé, când accentul se muta.

În plus, Yahwé are un sens și o origine a cărei probabilitate este cât se poate de ridicată. Se știe că Yod consonantic din rădăcinile verbale provine adesea din consoana Waw, și că He final din rădăcină provine adesea dintr-un Yod arhaic, care s-a pierdut în pronunțare, înseamnă că verbul clasic HYH (haya = a fi*), a fost cândva HWY (haway*). Aceasta este o reconstrucție lingvistică, dar nu o speculație chioară, pentru că au rămas urme ale acestei forme arhaice (participiul HOWE: fiind, devenind, Ne 6:6; imperativul HeWEI „să fii”, Gen 27:29). Mai mult, în aramaică, o limbă foarte apropiată, forma verbului ”a fi” este chiar HAWAY (https://cal.huc.edu/).

Dacă la imperfectiv, verbul clasic ebraic HYH ”a fi” este în forma: ’ehyé (sunt, eram, voi fi), tihyé (ești, etc.), yihyé (este, etc.), în aramaica imperială imperfectivul era ’ehwé (voi fi), tehwé (vei fi, etc. Dan 2:41), yehwé (va fi, etc.). Aici se vede că aramaica este mai apropiată de formele arhaice în unele privințe. Dacă în aramaica imperială, la persoana III avem yehwé, atunci prezența formei YAHU în ebraică ne arată că forma standard a numelui ebraic era YAHWEH, alternând cu forma populară YAHU (după accentuare sau preferință). Alte forme hipocoristice sau abreviate care se foloseau erau YO, YA, YAU (în numele teofore), iar ca formă liberă era YAH (de 46 de ori: Ex 15:2; Is. 38:11).

Singurul caz care ar putea sugera pronunția Iehova este că numele Yáhu, când era așezat la începutul numelor teofore se scria Yəhō- (Yəhō-Ram, Yəhō-Šafaṭ etc. 1Rg 4:33; 22:51). Dar este discutabil dacă se citea vreodată Yəhō-, deoarece aceleași nume teofore se scriu și în forma Yō-Ram, Yō-Šafaṭ (1Rg 11:43; 2Rg 8:16; 2Cr 22:7), iar transliterarea greacă era întotdeauna în forma IORAM, IOSAFAT, pentru toate numele de acest tip, care începeau cu YHW și erau vocalizate cu Yəhō-.

Explicația mea este că forma Yahu era folosită cândva, în vremurile biblice și în numele teoforice care începeau cu numele sacru, nu numai pentru cele care erau încheiate cu acest Nume. Evident, distincția de pronunție n-ar fi avut nicio legătură cu poziția  Numelui, dacă această poziție nu ar fi afectat fonetica, datorită accentului tonic. Astfel de nume erau inițial, cel mai probabil: Yahu-Rám, Yahu-Šafáṭ etc., unde accentul principal cădea pe ultima silabă. Astfel numele Yahu, la începutul numelor teofore a tins să se contracte după legile fonetice, devenind Ya’u > Yaw > Yo, în timp ce forma scrisă s-a conservat în foarte multe cazuri. Prin urmare, masoreții au vocalizat astfel grupul YHW, ca să se citească YO- în mod uniform. Faptul că prefixul divin Yəhō a fost transliterat IO- chiar și în latină, unde se putea scrie IEHO- / JEHO-, este o dovadă că niciodată nu s-a pronunțat cu adevărat Yəhō, ci Yō, care a provenea de la forma străveche Yahu și care a rămas sub forma YHW ca relicvă istorică. Un exemplu comparativ avem în engleză: scriem „daughter” și pronunțăm aproxmativ “dotă:”. Dar forma scrisă DAUGHTER este istorică, acel AU se pronunța cândva, ca și GH (germ. Toechter, gotică: daughtar, greacă: thügáter, sanscrită: duhitrr)   

În concluzie, forma IEHOVA, putea fi numită academică timp multe secole și încă ar putea fi numită astfel, dacă ținem seama de unele minorități universitare. Dar eu m-am referit la consensul comunității ebraiștilor universitari. Sigur, consensul nu este întotdeauna un argument definitiv, dar este printre cele mai serioase. De cele mai multe ori este mai serios decât o tradiție, fie ea și presti gioasă. Eu accept opțiunea majoritară a ebraiștilor pentru YAHWEH pentru simpul fapt că există cele mai bune argumente de partea aceasta. Dar nu demonizez pronunția Iehova. În cântările noastre, de exemplu, apare doar „Iehova”, pentru că sunt mai vechi. Dar în articolele scrise, apare și forma Yahweh, pentru că sunt mai recente.

Alex: «Și academicienii recunosc că „Iehova” este o pronunție legitimă în limbile moderne.»

Da, este legitimă în literatura teologică și în orice altă literatură, de vreme ce este o tradiție veche. De exemplu, numele Mahomed / Mohamet este o formă legitimă, devenită standard de circa 1000 de ani  în Europa, dar știm că islamicii niciodată nu au pronunțat Mahomet, ci Muḫámmad. Asta nu înseamnă că trebuie făcută neapărat o corectare a pronunției numelui arab. Toată lumea este liberă să scrie și să pronunțe ca mai înainte. Dar și lingvistica are dreptul să-și spună cuvântul și, dacă reușește să se impună, nu avem nimic împotrivă. Sunt însă puține șanse ca tradițiile onomastice de secole să se schimbe peste noapte. Deci legitimitatea aceasta este relativă cultural. Eu mă refeream la o legitimitate strict lingvistică.

Alex: «Chiar dacă nu este considerată reconstrucția originală, este o pronunție complet acceptată în calitate de redare a Tetragramei în limbile moderne.»

Așa este, dar nu chiar complet acceptată. Dacă scriați asta acum 100 de ani, era adevărat. Acum s-a scimbat consensul, și nu fără motiv.  

Alex: «Mai mult, când un nume intră în uz istoric (ex.: Jesus vs. Yeshua, Moise vs. Moshe, Ieremia vs. Yirmeyahu), filologia acceptă varianta consacrată. Exact același lucru se întâmplă cu „Iehova”.»

Da, la nivel popular poate rămâne așa. Dar cum numele Yahwé s-a răspândit mult în scris, are șanse să învingă tradiția, sau cel puțin s-o egaleze cumva și la nivel popular. Limba vie este în permanent război cu timpul. Pe deasupra, de când studiez ebraică, de 57 de ani, pronunția Iehova nu-mi spune nimic. În primii doi ani am cochetat și eu cu forme de tipul Iehova, Ieho, pentru că nu cunoșteam regulile masoretice ale înlocuirii, dar odată ce m-am lămurit, las altora pronunția Iehova fără să mă scandalizez.