[Notă. 1. Dacă cineva are o „lumină nouă” sau una veche, pe care vrea s-o stabilească în Biserică, este dator mai întâi să prezinte forurilor responsabile opinia sau interpretarea lui, iar dacă nu găseşte înţelegere, este dator să se liniştească. Fie că el a interpretat greşit Scriptura, fie că Dumnezeu nu găseşte că este momentul potrivit ca Biserica să înţeleagă şi să aplice acea descoperire. Orice încercare de a înmulţi condiţiile calităţii de membru, dincolo de cele scrise în Manual, este neavenită.]

Prin urmare, indiferent ce ar fi gândit Pavel însuşi, indiferent ce gândeşte un frate, sau o soră, despre care ar fi rolul şi atitudinea femeii în adunare, corpul întreg al Bisericii are prioritate faţă de câţiva indivizi, şi toţi membrii sunt datori să se supună. Ar trebui să promovăm virtutea unităţii frăţeşti şi să lăsăm suficient spaţiu de toleranţă pentru subiecte neutre şi indiferente, cum ar fi unele regulile din Biserica veche, care aveau cu precădere sens cultural. Când spunem sens „cultural”, ne referim la ansamblul de obiceiuri, tradiţii şi rânduieli ale lumii, cu valoare generală într-un spaţiu şi timp dat. 

Este adevărat că apostolul Pavel „pune la respect” femeile din comunitatea primului secol, care aveau tentative premature de emancipare de sub tutela culturii contemporane. Una din regulile stabilite în comunităţile, pe care le întemeiase Pavel, a fost aceea ca femeile căsătorite să-şi acopere capul, în semn de recunoaştere a autorităţii soţului (cf. 1 Cor 11).

Pentru a convinge pe surorile „rebele” din Corint, apostolul foloseşte argumentele următoare:

Argumentul cultural – obiceiul obligatoriu într-o anumită societate: „un semn al stăpânirii ei” (11:10). În cetăţile greceşti, legea o făceau cetăţenii, care erau exclusiv bărbaţi. Aceştia cereau respectarea obiceiurilor strămoşeşti care impuneau femeii supunere, respect, decenţă, modestie, castitate etc. Semnul tradiţional că o femeie era măritată, era acoperirea capului, fie cu o broboadă, fie cu o bonetă, scufie etc. (Nu se purta văl, ca la islamici). Domnişoarele cele mai cuminţi însă nu erau niciodată acoperite. Nici damele de companie (hetairele) nu se acopereau, ele nefiind căsătorite. O femeie neacoperită însemna o femeie disponibilă.

Desigur, că femeia căsătorită nu era obligată să fie acoperită şi în spaţiul ei privat, acasă, ci numai când ieşea (mai rar!) în public, adică pe stradă, în piaţă, la temple etc., în special oriunde erau şi bărbaţi. Iar sensul acoperirii era respectul faţă de soţul ei, căruia îi datora fidelitate.       

Notaţi că obiceiul acoperirii capului exista cu mult înainte de Pavel, nu l-a primit apostolul prin descoperire divină; era comun la multe popoare păgâne, foarte vechi, dar nu în ordinea de la început. Apostolul recunoaşte că Dumnezeu nu i-a dat Evei un voal sau o scufiţă, ca semn că aparţine lui Adam, ci i-a dat drept voal părul ei natural (11:15b). 

Acest prim argument al lui Pavel are sens doar acolo unde predomină obiceiuri şi legi asemănătoare. În ţările creştine nu mai este cazul de multă vreme. Au rămas doar unele ticuri religioase, dar cu motivaţie diferită. Actualul obicei al unor biserici de a îmbrobodi toată suflarea femeiască este diferit de învăţătura lui Pavel, atât ca motivaţie, cât şi ca formă. Acest obicei de a acoperi şi domnişoarele şi fetiţele, vine de la Tertullian, episcop de Cartagina în secolul al III-lea, şi este o marcă a rigorismului specific al acestui părinte bisericesc care adoptase erezia montanistă.

[Notă 2. Montanismul a fost o mişcare creştină pseudo-harismatică şi rigoristă din secolul al II-lea, iniţiată de Montanus (un fost preot păgân, devenit creştin şi reformator), cu intenţia de a curăţi Biserica de spiritul libertin şi lumesc. Montaniştii puneau mai mult preţ pe harisme decât pe Scriptură, aveau atitudini politico-religioase mai radicale, şi din rândurile lor, în mod natural, proveneau mulţi martiri.] 

Accentul pe care îl pun unii credincioşi pe respectarea acestei forme nu mai are astăzi aceeaşi semnificaţie, pentru că, între timp, verigheta a devenit semnul căsătoriei, iar acoperirea capului este practicată ca o formă de exagerare a decenţei feminine, în mod exclusiv în adunările religioase.   

Ca unii care avem exemple şi explicaţii mai inspirate, este bine să ştim că Ellen White nu-şi acoperea capul, uneori purta pălărie, dar nu în adunare. Şi nicăieri nu a comentat chestiunea din 1 Corinteni 11, nici nu au existat dispute printre pionieri pe tema aceasta. 

Pentru comparaţie, să ne amintim că potrivit Scripturii, semnul că cineva era bărbat şi om serios, cel puţin la evrei, era barba. Nimeni nu se bărbierea, şi era o mare dezonoare să fii bărbierit cu sila (2S 10:5). Astăzi acest aspect nu are nici o legătură cu  decenţa, este din aceeaşi categorie cu mustaţa, sau cu părul pieptănat pe dreapta ori pe spate, din motive estetice subiective, sau din motive practice. 

Argumentul moral cu temei cultural: „necinsteşte capul”,  „vă învaţă şi firea…”, „este ruşine…”, este o cinste…”; „este cuviincios ?”, (11:4-6.10.13-15). Este moral să fii decent şi politicos. Dar forma în care ne manifestăm decenţa este anterioară alegerii noastre: aparţine cel puţin generaţiei anterioare. 

Simţul bunei cuviinţe şi al ruşinii depinde în primul rând de educaţia primită în copilărie. Aproape toţi avem ruşine, dar nu toţi roşim pentru acelaşi lucru. La anumite popoare este ruşine să se vadă tălpile, ba chiar este ruşine să se amintească despre picioare. Pentru grecii lui Pavel, era o ruşine ca un bărbat să poarte păr lung, în timp ce la sciţi şi la alte popoare, pletele erau specifice. Evreii îşi retezau părul scurt, dar cei închinaţi D
omnului ca nazirei, nu aveau voie să se tundă. Era o ruşine? Nu firea instinctului ne învaţă ce este ruşine, ci creşterea (firea educaţiei morale).

Pentru o femeie din Corint era o ruşine teribilă să fie tunsă sau rasă. Dar în cultura noastră, lungimea părului este o chestiune de gust personal, de estetică (bărbaţii preferă ca femeia să-şi păstreze suficientă podoabă capilară!), dar nu are de-a face cu ruşinea sau cu onoarea. În zilele noastre, Pavel ar avea multe de schimbat, de la forma de adresare a rugăciunii (care în timpurile biblice a fost întotdeauna cu mâinile ridicate şi cu ochii deschişi: Ps 141:2; 1 Tim 2:8; Lc 9:16), până la observarea de femei care sunt profesoare, judecătoare, predicatoare, misionare şi chiar conducătoare de stat.  Probabil cel mai mult l-ar mira că au dispărut sclavii şi stăpânii de sclavi, şi că legile existente, cel puţin teoretic, proclamă egalitatea femeii şi nediscriminarea.   

Argumentul exemplului personal al lui Pavel: „călcaţi pe urmele mele” (11:1) este de asemenea relevant. Pavel nu avea cum să fie un exemplu pentru femei în ce priveşte acoperirea capului, deşi la evrei exista şi există acest obicei, în special în locurile sfinte şi în cult, unde bărbaţii se acoperă. El se referă la exemplul său de principiu, şi anume, că el căuta să nu scandalizeze în mod inutil societatea (1 Cor 10:28-33). 

Argumentul autorităţii: „ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat” (11:2). Ca apostol, misionar al lui Christos şi profet divin-inspirat, Pavel avea o autoritate specială. Dar şi ca reprezentant al Bisericii, ca lider şi ca delegat al Sinodului apostolic din Ierusalim, el reprezenta autoritatea legitimă a Bisericii, de aceea vorbeşte şi în numele autorităţii Lui de slujitor al Bisericii. Fiind vorba de enoriaşii lui, este simplu de înţeles că aceştia sunt lăudaţi pentru ascultarea lor şi mustraţi pentru neascultare. Din acest punct de vedere, este bine să ştim că şi Biserica de astăzi are autoritate legitimă pentru credincioşii ei (Ev 13:17). 

Argumentul spiritual: „din cauza prezenţei îngerilor” (11:10). Îngerii recunosc doar închinarea în care se exprimă respect şi decenţă, iar acestea pot fi doar în forma impusă de cultură.

[Notă 3. Referirea abruptă la îngeri arată că autorul se referea la un subiect care-l mai discutase cu ei, sau în orice caz unul foarte cunoscut, care nu necesita introducere. Expresii asemănătoare, ca motivare a respectării unor reguli mai stricte la Templu, apar în Scrierile de la Marea Moartă (Documentul de la Damasc): „pentru că îngeri sfinţi sunt în adunarea lor” (vezi şi Isaia 6)]

 Pentru îngeri, ca şi pentru Dumnezeu, atât broboada cât şi hainele sunt transparente; decenţa nu este în folosul cerului, ci este un respect reciproc al omului faţă de om. Când însă este vorba de cultul public, decenţa este şi un semnal de închinare trimis lui Dumnezeu şi îngerilor Lui, exact aşa cum dragostea de Dumnezeu se măsoară prin dragostea de aproapele.

Argumentul teologic: „…Christos este capul oricărui bărbat, bărbatul este capul femeii, iar Dumnezeu este capul lui Christos.” (11:3); „Bărbatul nu este dator să-şi acopere capul, pentrucă el este chipul şi slava lui Dumnezeu, pe când femeia este slava bărbatului.” (11:7). Aceste raţionamente au o anumită logică şi nu trebuie neglijată forţa lor. Totuşi ele sunt limitate şi nu trebuie înţelese în sens total şi absolut. 

De exemplu, metafora „capului” este clară, dar se limitează la subiectul discutat. Bărbatul nu e capul femeii la modul general, în sensul că în societate ar trebui să conducă exclusiv bărbaţii, ci apostolul spune că bărbatul este capul soţiei lui, adică reprezentantul şi responsabilul principal al familiei, autoritatea naturală pusă de Dumnezeu în instituţia familiei (subiect dificil!).  Desigur că soţia trebuie să-i poarte respectul cuvenit, în cuvânt şi faptă, în sfera legitimităţii acestei autorităţi. În cazul Domnului Christos şi al lui Dumnezeu, autoritatea este însă absolută (explicită, dar şi implicită – exemplară!). 

Al doilea argument teologic al lui Pavel este mai slab, fiind predominant polemic. În Gen 1:26-27, Moise spune că Dumnezeu a făcut pe oameni după chipul Lui, „bărbat şi femeie”. Nu doar bărbatul e chipul lui Dumnezeu, ci şi femeia. De fapt Pavel evită să spună că femeia este chipul bărbatului, el spune doar că femeia este slava bărbatului. Oricum, distincţia aceasta dură, că doar bărbatul e slava lui Dumnezeu şi femeia ar fi doar slava bărbatului, nu trebuie înţeleasă ca o exprimare teologică absolută, ci trebuie căutat sensul special urmărit de apostol aici prin rostirea acestei maxime. 

Pavel continuă: „nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat, şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” (11:8-9). Apostolul îşi extrage argumentul printr-o altă deducţie din Geneză: faptul că bărbatul a fost creat mai întâi, şi că femeia a fost „ruptă” din bărbat, sugerează într-adevăr, exprimarea dramatică a unei priorităţi naturale, şi prin urmare a unei autorităţi pe care Dumnezeu i-a dat-o. 

Ca dovadă a celor spuse, în Geneza 2 se poate observa cum Dumnezeu dă bărbatului porunca pomului interzis, iar femeia este creată după aceea. Ea urma să afle porunca divină de la soţul ei, înainte de orice instrucţiuni îngereşti licite sau ilicite. În Geneza 3, deşi femeia păcătuise prima, Dumnezeu îl cheamă la răspundere mai întâi pe bărbat. Ca urmare a căderii sub ispită, femeia primeşte o pedeapsă disciplinară care include sublinierea autorităţii bărbatului (Gn 3:16), şi, din nefericire, prezice că situaţia femeii se va înrăutăţi. 

Interesant este însă că Pavel, după ce aduce acest argument de teologie biblică, privind primatul masculin, îşi dă seama că argumentul „femeia este din bărbat” are şi un revers compensatoriu. Dacă la origini femeia a fost luată din bărbat, de atunci încoace se întâmplă numai cazul invers: orice bărbat provine dintr-o femeie (11:12), prin naştere. 

Argumentul (in)oportunităţii politico-religioase. Am lăsat la sfârşit acest argument, deoarece el nu este prezentat explicit în text, ci se deduce din modul în care Pavel se raportează mereu la implicaţiile culturale, căutând în primul rând să ofere cât mai multe şanse de mântuire, nu să producă revoluţii cultural-politice.

Creştinismul era la începuturi, era urât şi persecutat din toate părţile. Multe prejudecăţi erau alimentate, fie de autorităţile iudaice, fie de cele păgâne. Echilibrul interior al Bisericii era de asemenea fragil. În aceste condiţii, apostolul avertizează: „Aveţi grijă să nu ofensaţi nici pe evrei, nici pe neevrei, nici Adunarea lui Dumnezeu.” (1 Cor 10;32). Instituţia sclavagismului era nedreaptă şi nu venea de la Dumnezeu. Dar apostolii au reglementat doar relaţiile creştine dintre stăpâni şi sclavi, fără a predica subminarea sistemului. 

Dacă ar fi predicat anularea sistemului, ar fi contrazis pe deoparte legislaţia mozaică, unde Dumnezeu doar îndulcea sistemul, nu-l desfiinţa prin Legea lui Moise. Atât sclavagismul, cât şi actele publice de subordonare a femeii (care în oarecare măsură erau tot un fel de sclavie) erau situaţii culturale, tolerate de Dumnezeu pentru motive înţelepte. Societatea umană era politic constituită în acest mod, şi orice încercare de a submina sistemul era un mare pericol, nu doar pentru individ (care era ucis pentru rebeliune), ci pentru Biserică.    

Prejudecăţile împotriva cr
eştinilor erau deja prea multe, persecuţiile nu lipseau, iar o tentativă de emancipare social-politică ar fi ridicat toată lumea împotriva Bisericii de ar fi distrus-o din faşă. De aceea Pavel insistă mult asupra respectului faţă de autorităţile imperiale, faţă de autoritatea stăpânilor de sclavi, autoritatea soţului etc., pentru ca aceste autorităţi să vadă în creştinism o forţă benefică societăţii. Stăpânii şi autorităţile de stat să fie mulţumiţi şi încântaţi de comportamentul creştin, soţii necredincioşi să fie câştigaţi pentru Evanghelie, iar cei convertiţi să nu-şi dorească mai degrabă femei păgâne. Pe deasupra, Biserica avea să fie asigurată în interior împotriva unor dispute cu caracter cultural-politic. 

Astăzi nu mai există nici o constrângere exterioară pentru a reveni la sclavagism, la dictatura imperială sau la regulile care cereau arătarea publică a loialităţii faţă de autoritatea soţului. În acelaşi mod se înţeleg şi interdicţiile lui Pavel de a permite femeii să vorbească în adunările publice, mai ales să înveţe pe alţii (1 Cor 14:34-35; 1 Tim 2:11-15). 

Acestea nu au fost taine divine descoperite lui Pavel, ci legi şi obiceiuri care formau cultura timpului. Păgânii le respectau de multă vreme. Iar Pavel a cerut respectarea lor, pentru a nu stârni prejudecăţile bărbaţilor necreştini şi a-i face să fugă de adunările acestora. În acelaşi timp, ca şi în cazul acoperirii capului, apostolul aduce şi argumente teologice, citând Biblia, dar nu pentru a consfinţi pe veci regula că femeia trebuie să tacă, ci pentru a convinge pe acele surori, care începuseră deja să se emancipeze, că egalitatea în Christos nu înseamnă uniformizare, că autoritatea bărbatului trebuie totuşi recunoscută, şi că există o misiune mai importantă pentru femeie decât orice funcţie publică, şi anume a naşte şi a creşte copii pentru Dumnezeu. 

Principiile teologice ale lui Pavel sunt încă valabile, dar aplicarea lor la respectarea unor reguli perimate este anacronică. În timpurile moderne, lumea a renunţat la sclavagism prin lege şi promovează egalitatea sexelor. Din nefericire, forţele seculare, umaniste, au fost în acest caz mai deschise pentru aceste idealuri, decât bisericile. Sudul religios american a fost mai legat de sclavie decât nordul, fiindcă sclavia „este în Scriptură”. 

În acelaşi mod, mulţi credincioşi serioşi de astăzi, cred că femeia trebuie tratată după legile draconice ale societăţii antice, legi inventate de păgâni şi respectate de Pavel din motive înţelepte, dar care astăzi nu mai au nici o greutate, deoarece societatea civilizată le-a respins de aproape două secole. Supunerea şi decenţa etc., sunt şi astăzi aşteptate de Dumnezeu şi de oameni. Dar forma de manifestare a acestora este adesea diferită. Astăzi soţul nu-i mai cere soţiei să se acopere, nici să tacă în public, nici să stea arestată la cratiţă, chiar dacă şi cratiţa are farmecul ei într-o familie. Biserica sau un membru al ei nu poate cere femeii, în numele lui Pavel, ceea ce astăzi nici lumea, nici legile şi nici soţul ei nu-i cere. Iar soţul este foarte fericit dacă soţia îl tratează cu respectul datorat unui soţ, şi nu va simţi nicio nevoie s-o îmbrobodească.