Prietenii de facebook mi-au plasat în mesaj privat un link la articolul recent al lui Gili Cârstea, „Voi fi sfințit în voi” (Miercuri, 22 iunie 2016). M-am gândit să risc o replică, deși nu știu dacă argumentele rezonabile mai funcționează la înălțimile spiritualității spre care vrea Gili să ne ducă.

Am mai vizionat pe saitul lor vreo două talk-show-uri regizate. Totul este frumos, când e vorba de coajă, dar miezul este lemn dur și amar.

Gili începe cu textul din Ezechiel 36:23, unde Dumnezeu promite că va face ca numele Lui să fie sfințit și onorat de păgâni, prin felul în care va arăta față de Israel o bunăvoință nemeritată. Gili face din acestea alegorii aplicate la relația dintre Dumnezeu și AZS. Dacă ar citi și versetele următoare, ar vedea că, în acest caz, Israelul modern are viitor.

Gili însă are alte viziuni, atât despre Israelul de astăzi, cât și despre cel antic. Plecând de la acest text, el vede

„…succesul formidabil pe care l-a avut Baal în amăgirea națiunilor. Chiar poporul lui Dumnezeu a fost factorul destabilizator. Ei au pângărit numele Domnului în mijlocul neamurilor. În predicarea și practica lor L-au prezentat pe Dumnezeu ca fiind aspru, pretențios, neiertător, criminal. Au crezut și au predicat că dragostea poate fi câștigată prin forță și amenințarea cu forța. Iar neamurile s-au scârbit și au fugit de un astfel de Dumnezeu.”

Asta înseamnă să fii profet: să vezi ceea ce oamenii normali nu pot vedea în ruptul capului.

Gili face aluzie aici la faptul că Biserica, din care el făcea parte până mai ieri, încă mai predică dreptatea și severitatea lui Dumnezeu față de păcat, care include chiar pedeapsa capitală – în contrast cu lumina nouă pe care câțiva teologi, evangheliști, „reformatori” și propovedelnici insistă s-o acceptăm ca venită de sus, culmea tuturor descoperirilor: că Dumnezeu este inofensiv, niciodată nu a omorât și nu va omorî pe nimeni.

Gili continuă:

„Exact aceasta este tragedia urmașilor lui Hristos din toate generațiile. Au refuzat soluția lui Dumnezeu și au venit cu planurile lor mai bune, cu proiectele lor strategice de a încheia lucrarea.”

Nu mă miră afirmația. Toți cei care nu simpatizează cu misiunea Bisericii, în ciuda tuturor îndemnurilor biblice, profetice și administrative, vin cu motive teologice că eforturile misionare sunt fie inutile, fie nenecesare, fie că acestea nu sunt de nasul nostru, sunt păstrate exclusiv pentru îngeri. De obicei, AZS-iştii liberali și apostați (gen EC) au multe comentarii de făcut, ori de câte ori Biserica propune eforturi misionare. Cazul GSM ar fi trebuit să fie diferit. Dar observaţia mea este că toţi cei care se ocupă excesiv cu evaluarea spirituală a Bisericii, vizavi de oarecare fix neo-teologic, pe care Biserica îl respinge sistematic (nu primeşte „lumina”!) sunt complet lipsiți de apetit misionar. Singura lor „lucrare” este treierarea comunităților adventiste pentru a strecura propriile lor revelații cu totul speciale, pe care teologii vremii – aidoma fariseilor și cărturarilor de pe vremuri – le resping, ca să se împlinească Scriptura. Fiindcă dacă-ți pui mintea, găsești în Biblie și SP multe scrise pentru alții.

Și firește, tot ce nu este made in GSM este cult al lui Baal. Mi-a atras atenția însă o afirmație:

„Temelia și stâlpul central al credinței advente — Daniel 8:14 — sunt considerate mituri, alegorii, fanteziile secolului 19, bune de aruncat în magazia de vechituri a creștinismului.”

Așa cum știe orice AZS, Biserica nu a abandonat doctrina întemeiată pe Daniel 8:14, în ciuda unor diferențe de opinie cu privire la detalii, așa cum a fost întotdeauna dinamica oricărei doctrine adventiste. Nu cu mult timp în urmă, când accentuam că sanctuarul din Daniel 8:14 este o realitate cerească, Gili susținea că adevăratul templu/sanctuar este ființa umană. Prin urmare, cine spiritualizează sau alegorizează aici Daniel 8:14?

Articolul lui Gili este o tratare sarcastică a preocupărilor specifice adventismului. Dacă el are soluția adevărată, adică: nu predicarea, nu preocuparea pentru sănătatea și calitatea vieții semenilor, nu eforturile, nu organizarea, etc. atunci de ce mă rog nu ne-a lăsat Dumnezeu pe noi pustiei și nu Și-a sfințit numele Său mare prin GSM, cu toată seriozitatea? Există răspuns la astfel de întrebare? Dacă Biserica este marea problemă a lui Dumnezeu, iar GSM este pepiniera soluțiilor sublime, de ce nu cade mai multă ploaie sau rouă peste GSM, pentru ca cei 300 de ghedeoniști GSM, să nu fie ghinionişti ca noi, aceşti ticăloşi îngeri laodiceani?

Gili nu vede în Biserică decât o covercă în câmpul de castraveţi (vezi Is. 1:8). Îl deranjează, firește, diplomele, educația superioară; ia în coarne televiziunile adventiste (gândește la nivel global!), pentru că acestea promovează oamenii de succes și laudă „fără rușine performanțele lor academice”, ceea ce, în limbajul gilicarstean înseamnă „cununa veștejită a bețivilor lui Efraim.” (cf. Is 1:1, 3). Ironizează în continuare apelul la rugăciune pentru „ploaia târzie”, îl deranjează faptul că inițiativa vine de la vârf, și ca orice pseudoprofet frustrat, vede că noi „am întors spatele lui Hristos, și că suntem conduși spre Egipt de un înger al bisericii ‘ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol’” (aluzie la lideri aici, în frunte cu TW!).

În ce calitate expectorează Gili aceste invective? Auziți, până nu ajungem la perfecționismul trăit de Gili și de puișorii lui de aur, până nu vom accepta sclipiciurile lui, nu vom realiza nimic, vom face doar circ. Disprețul domniei sale este vizibil, iar infatuarea care i s-a urcat la cap îl va pierde, dacă va continua astfel. Adevăratul circ, care se desfășoară în faţa întregului univers, este acest conflict fratricid, absolut inutil, între GSM şi Biserică, avându-şi adevărata origine undeva în Groapa Marianelor. Diavolul ştie că Biserica are nevoie de mesajul de la 1888, şi pentru ca Biserica să nu-l accepte, diavolul a deturnat GSM în direcția unei critici sectare perfecționist-mistice. Toate aceste sfinte văicăreli, mânjite cu dulceață de trandafir, cu povestea despre o nuntă care nu se vede (fiindcă mereu întârzie, ba mirele, ba mireasa), sunt bune poate pentru misticii care populează mănăstirile. Dar în lumea reală, avem nevoie de viață și putere, de luciditate și mai ales de dragoste.

„Omenescul unit cu divinul nu comite păcat”, zice Gili, și astfel, acest omenesc va convinge lumea care a fost înșelată de falsul Christos (Baal). Afirmația în sine este corectă. Am doar întrebarea dacă Gili a ajuns la această performanță, încât își permite să ne ironizeze copilăriile sau imperfecțiunile? Câte „neamuri” vecine s-au convertit la adevăratul Christos, în urma nunții divine a lui Gili?

Dacă recitim rugăciunea lui Iisus din Ioan 17 (despre care E G White spune că trebuie să fie crezul nostru), acolo Iisus amintește în mod repetat că lumea va accepta pe Christos atunci când ucenicii lui Iisus vor fi „una în mod desăvârșit”. Nu acea unire pe verticală este subliniată aici de Iisus, deși este implicată și aceasta, fiindcă fără Duhul nimic bun nu se poate face. Aici se subliniază unitatea pe orizontală, între ucenicii lui Iisus, și între cei care vor crede în El prin cuvântul acestora: unitatea între noi.

Tonul folosit de Gili în „aprecierea” eforturilor Bisericii este atât răutăcios, cât și obraznic. Aceasta îl expune ca pe unul care nu este de-al casei. Percepția lui este deformată și dezinformată, dar pentru el nu contează, dacă astfel poate lovi.

Gili vrea să spună, în esență, că dacă noi am fi asemenea lui Iisus, nu ar fi nevoie să acționăm în vreun fel prin programe organizate, să facem cutare și cutare proiect, pentru că sfințenia personală ar lumina de la sine. Dar nu are dreptate. Chiar dacă ceea ce el spune este adevărat până la un punct, ar fi bine să-și aducă aminte că Iisus Însuși a fost aproape un anonim în Israel, timp de 30 de ani, până a început să lucreze public, făcând expediții misionare de predicare și vindecare etc.  Chiar și atunci, în ciuda popularității Lui din primul an, majoritatea nu L-a primit așa cum era.

Îndrăynesc să spun tuturor celor preocupați de sfințenie și desăvârșirea caracterului personal, că acestea nu se pot găsi niciodată în preocuparea exclusivă pentru relația cu Dumnezeu.

„Ei l-au biruit

[pe Satan] prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor. Şi nu şi-au iubit viaţa, chiar până la moarte.“ (Ap. 12:11)

„Noi devenim biruitori, ajutând pe alţii să biruiască. Noi biruim prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii noastre. Păzirea poruncilor lui Dumnezeu va aduce în noi un spirit ascultător, şi slujirea care se naşte dintr-un asemenea spirit poate fi acceptată de Dumnezeu.” RH 14 /1889