1 Apoi unul din Cei Şapte Îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit la mine şi mi-a zis:
„Vino să-ţi arăt cum va fi pedepsită Marea Curtezană[1] aşezată pe ape mari,[2] 2 cu care s-au prostituat împăraţii pământului, şi din al cărei vin orgiastic s-au îmbătat locuitorii lui!”

Nu întâmplător, cuvintele acestea sunt adresate de unul din Cei Şapte Îngeri ai pedepselor finale, fiindcă în capitolul anterior aţi urmărit urgiile şi plăgile care vor fi turnate asupra închinătorilor Fiarei, care poartă semnul Fiarei, care împlinesc poruncile Fiarei (condamnând oameni nevinovaţi). Pedepsele au venit, de asemenea, asupra „Eufratului”, apa cea mare pe care este aşezat Babilonul, şi, în final, asupra Babilonului însuşi care este divizat în cele trei părţi constituente prin „cutremurul” ultimei urgii. Scenele din capitolele 17:1–19:10 continuă pe aceeaşi temă, explicând tot ce este necesar în legătură cu acest subiect.

Pe scurt, sentinţa pronunţată de Cer este următoarea: împăraţii cu care Babilonul s-a prostituat îi vor aduce pieirea. De aceea capitolul este mai mult o descriere a acestor împăraţi şi a modului în care vor întoarce armele împotriva Doamnei lor pe care au slujit-o.

3 El m-a răpit în Duhul şi m-a dus într-o pustie. Acolo am văzut o femeie călărind o fiară roşie, o fiară plină cu nume de blasfemie, având şapte capete şi zece coarne. 4 Femeia era îmbrăcată în purpură şi carmin, înzorzonată cu aur, pietre scumpe şi perle. Ţinea în mână un potir de aur, plin de scârnăvii,[3] de spurcăciunile desfrâului ei. 5 Pe frunte purta scris un nume – o taină!–: babilonul cel mare, mama târfelor şi a scârbelor pământului.

Cine este Babilonul apocaliptic?

Imaginea femeii este un simbol al „cetăţii celei mari” –„Babilonul”. De regulă însă, explicaţiile date de îngerul interpret sunt doar sugestii deschizătoare de drum. În Daniel 7, de exemplu, îngerul spune că fiarele simbolizează împăraţi; apoi vorbind despre una din fiarele-împăraţi, o numeşte împărăţie. Prin urmare şi celelalte sunt împărăţii.  În capitolele anterioare  am văzut că alte cetăţi sunt state şi instituţii omeneşti.

Teologii preterişti şi raţionaliştii văd aici Roma imperială care era aşezată pe şapte coline (v. 9), dominând multe împărăţii şi popoare. Aceeaşi explicaţie este dată de exegeţi ai primelor secole şi este susţinută astăzi şi de Bisericile Romană şi Răsăriteană. Într-adevăr, Roma era numită, în limbaj simbolic, „conspirativ”, Babilon (1 Pt 5:13). Nu poate fi vorba aici de Babilonul propriu-zis, de pe Eufrat, care era deja ruinat în veacul apostolic şi care nu ar putea juca un rol escatologic mai important decât… Sarmizegetusa. Este o „cetate” imperială, dar nu ca oricare alta, fiindcă este o curtezană, o prostituată de lux care îşi oferă regilor lumii serviciile ei seducătoare.

În ce mă priveşte, nu pricep de ce relaţiile Romei imperiale cu regii pământului ar fi fost atât de condamnate de vizionar. Ce este mai natural pentru o cetate imperială decât să-şi asigure relaţii de vasalitate sau de prietenie cu alte cetăţi şi state. Roma făcuse pe mulţi împăraţi clienţi şi prieteni ai ei, aducându-i în final sub autoritatea ei. Dar în ce sens ar fi aceste relaţii o prostituare? Este destul de interesant că Babilonul antic nu a fost condamnat de profeţi pentru prostituţie, nici măcar ritualul prostituţiei sacre practicat în Babilon nu este menţionat.[4]

Mai degrabă Ierusalimul, Cetatea Domnului, a fost descrisă ca o prostituată. Pentru a identifica „Babilonul” din viziunea sa, Ioan împrumută limbajul cu care profeţii condamnau păcatele Sionului.[5] Poporul lui Dumnezeu nu putea face legăminte cu alte state, fără aprobarea lui Dumnezeu, Suveranul.[6]  Biblia condamnă legătura poporului lui Dumnezeu cu lumea necredincioasă şi idolatră ca fiind adulter şi prostituţie. Cum ar putea fi înţelese ca „prostituţie” relaţiile Romei imperiale cu alţi împăraţi, şi de ce este subliniat acest păcat în Apocalipsă ? Fiicele Romei ar fi, în acest caz, celelalte cetăţi din Imperiu, deasemenea prostituate… Dar legăturile cetăţilor cu împăraţii pământului sunt obişnuite, nu reprezintă nimic ilicit… Calificativul de „curtezană” ne sileşte să vedem în această femeie / cetate ceva mai mult decât Roma. Roma este doar un tip, un indice care ne arată de unde să începem explicaţia spirituală, sugerând că natura Babilonului apocaliptic este în primul rând religioasă.

O prostituată îşi vinde trupul pentru bani, păcătuind împotriva propriului trup. Iar Biserica este Trupul lui Christos. Când Biserica şi-a legat destinele de Imperiul Roman şi de alte puteri pământeşti, sub pretextul precedentului teocraţiei vechiului legământ, ea şi-a trădat legământul cu Christos şi, de dragul puterii, a adoptat treptat principii şi practici păgâne. Unindu-se cu Imperiul, ea a visat să devină Doamnă, supunându-şi întreaga lume pe orice cale imaginabilă. Dacă Roma păgână este o prostituată, atunci ce este acea largă parte a creştinătăţii care s-a făcut „un singut trup cu ea”? (1 Cor 16). Şi această matroană imperială are şi fiice, biserici care au luat-o pe urmele ei. Babilonul apocaliptic reprezintă Roma ca centru al păgânismului, apoi ca centru al creştinismului păgânizat şi, în fine, ca origine şi model al bisericilor care, deşi separate de ea, au chipul şi asemănarea ei, ţinând cu tenacitate la unele datini, învăţături şi politici specifice Mamei.

Numele ei (Babilon) este „o taină”. Dacă acest nume secret este prezent aici pentru a proteja cartea faţă de autorităţile romane, dezlegarea misterului n-ar fi cerut o inteligenţă deosebită (v. 9), deoarece, la prima vedere, cel puţin pentru timpul lui Ioan, apare clar Roma când citeşti profeţia. Dar secretul nu este încă dezvăluit. Motivul pentru care i se dă numele de Babilon este că ea joacă, în era creştină, acelaşi rol pe care l-a jucat Babilonul de pe timpul lui Daniel. O putere care a pustiit pe poporul lui Dumnezeu, a luat prizonieri, a ucis, etc.

Până aici totul este aplicabil Romei păgâne. Dar numele Babilon este într-adevăr, un secret mult mai mare. Încă din cartea Genezei, Babilonul apare drept tip al împărăţiei lui Satan, în  opoziţie cu Ierusalimul, tipul împărăţiei lui Dumnezeu.  În răzvrătire faţă de porunca Creatorului (iniţială, de la Creaţie şi repetată după Potop – Gen 1:28, 9:1), de a nu se înălţa pe verticală, construind cetăţi, ci a se răspândi pe pământ,  oamenii au zidit o cetate şi un turn (Gen 11) pentru a crea o lume a lor, independentă de Dumnezeu, o lume care să fie mai puţin în acord cu legile Creatorului şi ale Creaţiei: o societate construită ierarhic, pe verticală, ca şi turnul lor, o societate fortificată împotriva oricui ar gândi altfel.

Primul care zidise pe pământ o cetate „în Răsărit” fusese Cain, iar Babilonul nu este decât reluarea acelei idei. Cetatea înseamnă politică, exploatare, război, confortul unora pe seama suferinţei altora. Babilonul din perioada iudaică este văzut de profeţi ca fiind întruchiparea acestei idei opuse Creatorului (Is 14:21). Cetatea a fost numită de constructorii ei Bab-ili (Poarta lui Dumnezeu), în timp ce poporul lui Dumnezeu a numit-o Babel (confuzie, neînţelegere), în amintirea „încurcării limbilor”. Primul ei rege a fost Nimrod („Răzvrătitul”). Cetatea a rămas, prin tradiţie, o mamă  a tuturor cetăţilor pământului. Din punct de vedere politic, istoria ei a fost foarte schimbătoare. Cea mai înfloritoare perioadă de dominaţie a ei a durat 70 de ani, însă din punct de vedere religios a rămas cetatea-mamă, „poarta zeilor”, sediul principal al ocultismului, al astrologiei, al celui mai fastuos cult păgân. Împăratul Babilonului este prezentat ca fiind chiar acel spirit care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu (cf. Is 14). Babilonul rămâne în Profeţi drept ultima putere vrăjmaşă lui Dumnezeu şi poporului Lui. După înfrângerea Babilonului, în cartea lui Isaia urmează repatrierea, restaurarea Ierusalimului, un cer nou şi un pământ nou.

Babilonul oriental era el însuşi un potir (Ier 51:7), în timp ce Babilonul apocaliptic ţine un potir. Aici se subliniază contrastul dintre aparenţa potirului (potir de aur) şi conţinutul lui dezgustător cu care îmbată lumea. Aici este o adevărată parodie a euharistiei. Ea este preoteasă, cuminecând întreaga lume, îmbătând pe alţii, dar şi pe ea însăşi cu filozofia şi cu faptele ei. Este îmbrăcată în purpură ca împăraţii dar şi în in subţire ca preoţii (18:16). Chiar pedeapsa care i se aplică în final, este pedeapsa pentru desfrâu aplicată după Lege fiicei unui preot (Lev 21:9).

În timp ce Femeia din capitolul 12 este o femeie de casă, cuminte, dar persecutată şi nevoită să se refugieze în pustie, Femeia Babilon este o curtezană care ajunge să domnească peste împăraţii pământului, cerând sângele tuturor celor ce-i refuză cuminecătura. Una este o împărăteasă cerească îmbrăcată cu elemente naturale şi retrasă în umilinţă pe pământ, cealaltă este o împărăteasă pământească ce-şi imaginează că este divină, domnind peste toată lumea.

Dacă cetatea lui Dumnezeu este Ierusalimul de sus, care nu domneşte pe pământ până nu va coborâ de sus, atunci Babilonul nu este decât opusul Ierusalimului, puterea care pretinde a fi cetatea lui Dumnezeu pe pământ. Tema rivalităţii dintre cele două cetăţi domină această parte a Apocalipsei. Amândouă aspiră la domnia universală, amândouă se pretind de origine divină, dar numai una este logodnica şi apoi Mireasa Mielului. Cealaltă este pedepsită.[7]

6 Am văzut că femeia era beată de sângele sfinţilor, de sângele mărturisitorilor lui Iisus. Când am văzut-o, m-am mirat, minune mare. 7 Dar îngerul mi-a zis:
„De ce te miri? Îţi voi spune eu taina acestei femei şi a fiarei cu şapte capete şi zece coarne, care o poartă.

Roma păgână s-a îmbătat, într-adevăr, cu sângele martirilor, dar şi după ce s-a „convertit” şi-a continuat obiceiul, fiindcă viciul beţiei nu se vindecă uşor. Ba încă, îmbătrânind, de-a lungul secolelor, Biserica Imperială a devenit tot mai dependentă de sânge. Nu ea îl vărsa, fiindcă ea este preoteasă, şi nu se cade. Împăraţii pământului, amanţii, au ucis la cererea ei şi pentru satisfacţia ei.

Ioan s-a mirat de spectacolul pe care l-a văzut (v. 6-7). Şi iarăşi ne întrebăm: de ce să se mire că Roma imperială, care şi pe el îl exilase în Patmos, iar pe alţii îi trimisese la moarte crudă, arăta în viziune în acest fel? Dacă este vorba în mod strict de Roma păgână, ce este de mirare în faptul că era îmbătată de sânge? De ce se miră Ioan atât de tare, încât şi îngerul îl întreabă: „De ce te miri?”

Faptul că Ioan nu pomeneşte în Apocalipsă Biserica  din Roma, ci numai pe cele din Asia, deşi  comunitatea romană era mult mai mare, ar trebui să dea de gândit. A întrezărit el evoluţia şi rolul de lider al Bisericii din Roma? În orice caz, Ioan  ştia şi înţelegea ce scrisese Pavel în  2 Tesaloniceni 2 unde era prevăzută o mare apostazie în Biserică, datorită unei „taine” a fărădelegii, care era ţinută în frâu de puterea imperială persecutoare. După ce imperiul păgân a sucombat, Biserica a devenit tot mai stăpână şi mai lumească, răul s-a generalizat treptat, iar „omul fărădelegii” s-a aşezat în Templul lui Dumnezeu (Biserica) ca obiect de închinare.

Identitatea Fiarei

8 Fiara pe care ai văzut-o, era şi nu este, dar se va ridica din Abis şi va merge la pierzare. Iar locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise în Cartea Vieţii de la întemeierea lumii, se vor mira, văzând Fiara, fiindcă era şi nu este, dar va reapare. 9 Aici se dovedeşte mintea care are înţelepciune: cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care stă Femeia. 10 Ele sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, trebuie să rămână puţin. 11 Iar Fiara, care era şi nu este, ea însăşi este un al optulea. Este tot din cei şapte şi va merge la pierzare.

12 Cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care încă n-au primit împărăţia, ci vor primi autoritate ca împăraţi, pentru un ceas, împreună cu Fiara.

Până aici, Apocalipsa a descris puterile adverse  poporului lui Dumnezeu ca pe nişte fiare. Simbolul fiarei nu face distincţie între stat şi biserică. Dar aici sunt două simboluri în strânsă relaţie: femeia şi fiara.  Este necesar să nu le confundăm. În partea finală a profeţiei din Daniel 2 apare simbolul „fier amestecat cu lut”, ca reprezentând alianţa dintre statul roman (cu statele succesoare) şi Biserica imperială rătăcită.

Asemănarea cu Fiara din capitolul 13 şi cu Balaurul din capitolul 12 ne ajută să înţelegem că Fiara aceasta este un simbol complex, având în esenţă aceeaşi identitate cu cele menţionate. Totuşi, există şi unele deosebiri. În timp ce Balaurul are coroane pe toate cele şapte capete, Fiara din mare are coroane numai pe un singur cap, şi anume pe capul roman, care este încoronat cu 10 coroane, pe cele 10 coarne (cf. Daniel 7). Aici însă, Fiara nu poartă nici o coroană, ci pe Marea Curtezană încoronată.

Expresia „a fost, nu mai este şi iarăşi este” sună ca o parodie a Numelui sacru al lui Dumnezeu, pe care îl poartă Iisus în Apocalipsă: „Cel ce este, Cel ce era, Cel ce vine”. Aici se descoperă natura istorică a răului, în diversele lui faze. Chiar dacă vremurile rele par uneori că s-au dus, ele revin. Revoluţiile moderne au schimbat mult faţa lumii, încât evul mediu aproape că a fost uitat. Ateismul părea  nu de mult ultima şi cea mai mare ameninţare a Bisericii. Dar ateismul comunist s-a prăbuşit şi lumea se îndreaptă într-o direcţie nouă, în care religia are un cuvânt politic tot mai greu. Va reveni Evul Mediu ?  Desigur, nu, dar ceea ce poate veni, în condiţiile moderne, poate fi mult mai grav, deşi nu esenţial diferit.

Un aspect interesant al acestei Fiare este culoarea roşie strălucitoare. În capitolul 11 a fost menţionată Fiara ridicându-se din Abis la sfârşitul celor 1260 ani de dominaţie a Statului Bisericii în creştinătate, reprezentând pe diavol exprimat în Revoluţia Franceză. Având în vedere rolul final al Fiarei în această profeţie – că ea şi cele zece coarne ale ei vor pedepsi pe femeia-cetate (v. 16) – se poate întrezări că pedeapsa finală pe care a dat-o Dumnezeu Bisericii necredincioase nu este Revoluţia Franceză, ci o altă revoltă asemănătoare de mai târziu. Revoluţia bolşevică urmată de extinderea ţaratului comunist în Europa de Est şi în alte zone ale globului, oricât de tare a înspăimântat creştinătatea, nu a dat Bisericii false lovitura de graţie.  Fiara roşie a ieşit din abis în anii 1789-1797 şi s-a ridicat din nou, cu mai mare putere, în 1917. În zilele noastre, aproape că s-a cufundat din nou în abis.

„A fost, nu mai este şi iarăşi vine” se aplică şi lui Satan, care este „Fiara însăşi”. Până la capitolul 20 el era, în capitolul 20 (cei 1000 de ani) el nu mai este (pentru că este în abis), apoi iese din abis pentru scurt timp şi merge la pierzare.

Capetele Fiarei

Să nu uităm că Fiara aceasta este un simbol complex, ca şi Balaurul, ca şi Fiara din capitolul 13. Prin urmare, nu trebuie căutate răspunsuri simpliste. Enumerarea celorlalte aspecte ale Fiarei, în special identitatea capetelor, poate aduce mai multă lumină. Fiara are şapte capete care simbolizeză şapte „munţi” sau şapte „împăraţi”. Nu poate fi vorba de „cele şapte coline” ale Romei. Aceştia sunt împăraţi-munţi, care nu pot fi decât puteri mondiale,[8] singura realitate istorică reprezentată în profeţie prin „împăraţi” şi „munţi”. Dacă pe vremea lui Ioan căzuseră 5 împărăţii şi despre a 6-a (Roma) se putea spune că „este”, iar cealaltă (a 7-a, ultima), va veni aproape de sfârşitul lumii, fiindcă „va rămâne puţină vreme”, înseamnă că, din perspectiva iudeo-creştină a vizionarului, putem enumera capetele Fiarei astfel, fiecare din cele şapte fiind adversarul celor anterioare:

1. Imperiul Egiptean;
2. Imperiul Asirian,
3. Imperiul Caldeo-Babilonian,
4. Imperiul Medo-Persan,
5. Imperiul lui Alexandru continuat de lumea elenistică,
6. Imperiul Roman și moștenirea creştină („cei 10 împărați”),
7. Civilizația Descreştinării, a secularizării şi a revoluțiilor ateiste.[9]

Dacă numărul şapte reprezintă întregul, desăvârşirea, aici este perfecţiunea ostilităţii faţă de Dumnezeu şi de credincioşii Lui. În succesiunea imperiilor-fiare din Daniel 7, fiecare împărăţie este mai crudă decât cea anterioară. După cinci puteri păgâne ostile lui Israel, apare Roma care a zdrobit definitiv statul evreu şi Ierusalimul, a dat la moarte pe Iisus şi a persecutat de moarte pe creştini. După „cosmetica” schimbare la faţă din zilele lui Constantin, ea a devenit chiar mai crudă, în special în faza medievală. Iar după asemenea performanţe ale spiritului anticreştin, îndeplinite în numele lui Christos !, ce rău mai mare putea să apară, oare, decât ostilitatea  deschisă, oficială, faţă de noţiunea de Dumnezeu, chiar, şi faţă de credincioşi, în general ?

Răul adus de ultimul imperiu satanic nu trebuie evaluat numai după mulţimea victimelor ucise, sau după gradul de teroare, deşi chiar sub acest aspect, comunismul a bătut recordurile. Rezultatele spirituale ale guvernării ateiste pot fi însă mai dezastruoase decât în cazul religiei rătăcite. Căci un credincios sincer, potrivit cunoştinţei pe care o are, loial faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, este un candidat serios al Împărăţiei lui Dumnezeu. Dar unul care urăşte pe Dumnezeu şi religia în modul cel mai sincer, este pierdut cu siguranţă, afară de cazul că se pocăieşte în viaţă. Amintiţi-vă cum Cei Doi Martori ai lui Dumnezeu din capitolul 11, deşi îmbrăcaţi în sac, au putut profeţi totuşi, în timpul celor 1260 zile-ani. Dar apariţia Fiarei anticreştine a Revoluţiei i-a ucis şi i-a lăsat neîngropaţi.

Ateismul modern a jucat un rol antiuman şi anticreştin care nu trebuie minimalizat. Numai harul lui Dumnezeu şi un fond de educaţie creştină a împiedicat această putere totalitară să facă din toţi cetăţenii nişte rebuturi ale Creaţiei. Dacă Persia (care a făcut atâta bine poporului lui Dumnezeu) a fost, totuşi, o fiară (pentru că a „mâncat multă carne” în setea ei de cuceriri), ţaratul comunist a fost cu atât mai mult o fiară: zeci de milioane de oameni au fost daţi la moarte în URSS, în China şi în alte provincii ale împărăţiei diavolului. Nu puţini dintre aceştia au fost condamnați doar pentru faptul că se opuneau ateismului sau îşi păstrau, în mod public, religia.

Ultima guvernare: fiara însăși

Dacă 7 capete înseamnă şapte împărăţii, a opta împărăţie se deosebeşte de toate cele anterioare, prin faptul că nu este un cap (o împărăţie a lumii) ci este Fiara însăşi, adică Satan, care îşi va face apariţia în mod spectaculos (dându-se drept Christos, aşa cum a făcut şi prin falsul creştinism) şi va conduce lumea pentru scurt timp, la pierzare sigură. Acest al 8-lea împărat este cel care a lucrat prin fiecare din cei şapte, dar în mod special prin Roma păgână și succesiunea ei pseudocreștină. După regimul ateist, ce rău mai teribil ar putea veni, decât Diavolul în persoană, dându-se drept Christos, uzând de diplomaţia şi strălucirea lui pentru a înşela lumea, o lume tot mai luminată, dar tot mai încercată şi mai superstiţioasă. Citiți aici, în Didaché cap. 16, vechea profeție creștină despre parusía falsului christos, înainte de adevărata Parusíe.

Numai ultimele două împărăţii sunt în vigoare la sfârşitul timpului. Cum a şaptea şi-a pierdut mult puterea, iar a şasea trebuie să rămână până la sfârşit (conform cu Daniel 7), înseamnă că apariţia falsului Christos este aproape şi acesta va conduce creştinătatea la actele superstiţioase şi criminale care vor atrage Cele Şapte Plăgi.

13 Aceştia vor ajunge de aceeaşi părere şi vor da Fiarei puterea şi autoritatea lor. 14 Ei se vor război cu Mielul, dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor, iar cei care sunt cu El sunt chemaţi, aleşi şi credincioşi.
15 Apoi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut, pe care şade Prostituata, sunt popoare, mulţimi, neamuri şi limbi. 16 Cele Zece Coarne, pe care le-ai văzut, şi Fiara, vor urî pe Prostituată. O vor lăsa pustiită şi goală, îi vor mânca părţile de carne şi o vor arde de tot în foc. 17 Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să împlinească intenţia Lui: să ajungă în unanimitate de aceeaşi părere şi să dea Fiarei împărăţia lor, până se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.
18 Femeia pe care ai văzut-o este Cetatea Cea Mare, care domneşte peste împăraţii pământului.”

Cei zece împăraţi (coarne) reprezintă aici statele creştine moştenitoare ale Imperiului Roman şi care se vor polariza din nou în jurul scaunului roman.[10] Ele vor da autoritate absolută Christosului lor, ca să conducă lumea.[11] După cum cei credincioşi domnesc ca împăraţi o mie de ani cu Christos, tot astfel cei zece, prin contrast, domnesc împreună cu Falsul Christos, dar numai „un ceas”. Ei vor judeca lumea crezându-se intraţi în mileniul împărăţiei apocaliptice. Dar în final, când urgiile divine vor lovi crunt pe închinătorii lui Antichrist, oamenii vor înţelege că au fost înşelaţi şi se vor întoarce împotriva religiei care i-a dus la ruină.

Puterile pământului şi Fiara „se vor război cu Mielul”. Dar nu Fiara va învinge, ci Mielul, Acela Căruia Îi datorează supunere toate autorităţile lumii. Cei ce-L urmează pe Miel (cf. cap. 14) sunt numiţi aici „chemaţi, aleşi şi credincioşi.” Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi, spunea Iisus. Însă nici aleşii nu pot spune că au încheiat lupta. Prin perseverenţa în virtute, începând cu credinţa şi ajungând la iubire, urcând „scara lui Petru” cu toate eforturile pe care le implică adevărata credinţă, credincioşii îşi întăresc „chemarea şi alegerea” (2 Pt 1:5-11).

[1] În latină, lupa înseamnă lupoaică dar şi prostituată, „haită” (de unde, cuvântul lupanar). Aluzie la simbolul legendar al Romei ?

[2] Sau: lângă apă mare (=Eufrat). Cf. Ier 51:12-13 (28:12-13 LXX).

[3] Sau: împuţiciuni.

[4] Cetatea Ninive este descrisă ca pe o prostituată care „vindea popoarele cu desfrâul şi vrăjile ei” (Na 3:4). Dar nici în acest caz, nu sunt evidenţiate drept condamnabile legăturile Ninivei cu diverşi împăraţi.

[5] Iez 23:1-49 (vezi, în special v. 11-23++),

[6] Sunt condamnate alianţele cu marile imperii: Egiptul (Is 30:1-7), Asiria (Os 7:11, 8:11, 12:1, 14:3) etc.

[7] „Ereticii” medievali (valdenzi, albigenzi, lollarzi, husiţi) şi apoi protestanţii, au aplicat simbolul Babilonului apocaliptic la Biserica dominantă. Chiar şi unii catolici au identificat pe Marea Curtezană cu Roma. Dante, de exemplu, descrie imaginea din capitolul 17 aplicând-o la Roma contemporană cu el — Roma creştină!

[8] Cf. Ier 51:25, Dan 7:17.23.

[9] După profeţiile lui Daniel, Roma este un singur cap (păgână şi creştină, unitară şi divizată). Nu putem număra două capete care să reprezinte faze ale Romei, cum fac unii comentatori. Capul lovit de sabie şi apoi vindecat sunt două faze ale existenţei aceluiaşi cap. De asemenea, nu trebuie să ne cramponăm de a oferi primul loc Babilonului în această serie. Daniel enumeră întâi Babilonul numai în primele două profeţii; în celelalte începe cu Persia. Apocalipsa însă are o deschidere mai largă decât cartea lui Daniel. În viziunea ei centrală din capitolul 12, conflictul începe în Cer, apoi continuă pe pământ, între împărăţiile Neamurilor şi Israel. Putem observa, odată cu începuturile istoriei lui Israel şi în profeţii clasici, referirea la două mari puteri anterioare Babilonului: Egiptul, care a ţinut în robie pe Israel şi i-a rămas vrăjmaş în continuare, şi Asiria, care a distrus regatul lui Israel, a deportat cele zece triburi din nord şi a invadat Iudeea. Aceste două puteri au fost mult mai ostile poporului lui Dumnezeu decât Persia, de exemplu, care este văzută ca o fiară în cartea lui Daniel. După cum Imperiul lui Alexandru cu cele patru diviziuni ale lui, sau Imperiul Roman cu multiplele lui diviziuni formează în cartea lui Daniel câte o singură fiară, tot astfel al şaptelea cap poate fi o sumă de state coalizate sau satelite ale unei puteri centrale.

[10] Prezenţa celor zece coarne este un nou indiciu că aici trebuie să vedem Roma sau Biserica într-un moment posterior divizării Imperiului.

[11] Ellen White vede pe diavol ca fiind „Fiara însăşi”: „Diavolul este investit cu autoritate supremă asupra neamurilor, iar cei zece împăraţi primesc puterea timp de un ceas  împreună cu el” (7 Testimonies p. 182).