Prietenii mi-au atras atenția asupra unei interesante videoprezentări de pe YouTube (Ziua Domnului: sâmbăta sau duminica?) unde fratele Titus Colțea, pastorul Bisericii Creștine Române din Hollywood, Florida, sugerează câteva argumente împotriva sabatului și în favoarea duminicii. Discursul pare să fie parte a unei emisiuni de la Alfa Omega TV.
Îi răspund ca unui prieten, nu doar pentru că avem cel puțin un prieten comun aici jos (Nicu Butoi), ci pentru că, după cât am simțit, avem același Mântuitor și Domn, sus de tot. În numele acestei relații, frăția sa a vorbit cu respect și căldură despre adventiști, așa că nu pot tăcea. Fratele Colțea a făcut o observație interesantă, că și adventiștii s-au mai deschis între timp, acceptând că și alții sunt frați, deși au negat aceasta de-a lungul timpului.
Relații frățești interconfesionale
Acest subiect al deschiderii sau al izolării exclusiviste merită un articol aparte, nu mă pot ocupa de el așa cum ar merita, dar am să citez câteva pasaje, care atestă că relațiile frățești au fost apreciate mai demult în mediul adventist, deși există uneori și o stranie reticență, de o parte sau de ambele părți. În primul rând voi face trimitere la scrierile E. G. White și la alte surse ale Bisericii, din motive practice pentru majoritatea cititorilor mei.
„Cei ce diferă de noi în credinţă şi doctrină trebuie trataţi cu bunătate. Ei sunt proprietatea lui Christos şi va trebui să ne întâlnim cu ei în ziua cea mare a ultimelor socoteli. Va trebui să ne întâlnim la judecată şi să privim raportul gândurilor, cuvintelor şi faptelor noastre, nu aşa cum le-am văzut noi, ci aşa cum au fost ele în adevăr. Dumnezeu a pus asupra noastră datoria de a ne iubi unii pe alţii, aşa cum Christos ne-a iubit.”[1]
„În ce comunități religioase se află majoritatea urmașilor lui Christos? Fără îndoială, în diversele biserici de confesiune protestantă. Pe vremea când aceste biserici s-au ridicat, ele au luat o poziție nobilă pentru Dumnezeu și pentru adevăr, și binecuvântarea Lui a fost asupra lor. Chiar lumea necredincioasă era constrânsă să recunoască rezultatele benefice care au urmat acceptării principiilor Evangheliei.” {GC 382.3}
„Pastorii (slujitorii bisericești ai) noștri ar trebui să caute să se apropie de pastorii (slujitorii bisericești ai) altor denominații. Rugați-vă pentru și împreună cu acești oameni, pentru care Christos mijlocește. Ei au o răspundere solemnă. Ca soli ai lui Christos, ar trebui să manifestăm un interes adânc și serios în acești păstori ai turmei.” (6T 78, 1900; Ev 562.1).
Un exemplu interesant de relație interconfesională din prima generație adventistă este cazul lui Joshua Himes (1805-1895). Himes fusese pastorul Primei Biserici Creștine din Boston (1830) și un adevărat al mișcărilor reformatoare contemporane (educație, temperanță, pacifism, antisclavagism). După întâlnirea cu William Miller, Himes a fost fascinat de profețiile lui Daniel și ale Apocalipsei, și a devenit organizatorul și publicistul mișcării interconfesionale adventist-millerite, între anii 1840-1844. După moartea lui William Miller (1849) și divizarea mișcării adventiste, Himes a devenit președintele Adventiștilor Evanghelici, care reprezentau pe atunci majoritatea milleriților, pe care pionierii noștri îi numeau „adventiști de ziua întâi”. Himes a devenit un puternic adversar al învățăturilor specifice AZS (sabatul și doctrinei sanctuarului / judecății de cercetare). Dar pentru că era un om onest, când a descoperit adevărul biblic despre starea morților și despre iadul veșnic, a luat poziție publică. Și pentru că adventiștii evanghelici erau conservatori în ce privește doctrina nemuririi sufletului și a chinurilor veșnice, aducând ca argument chiar mișcarea spiritistă, în 1863 Himes a trecut în tabăra unei alte grupări adventiste de ziua întâi, numită Advent Christian Church (o confesiune minoră, din care aveau să se separe mai târziu Studenții Bibliei).
Himes a devenit foarte prietenos cu Adventiștii de Ziua a Șaptea. Deși a respins în mod consecvent sabatul, nu a criticat niciodată pe Ellen White. De partea lor, adventiștii de ziua a șaptea i-au permis să predice chiar în principala lor biserică din Battle Creek,[2] iar James White a recomandat public revista oficială editată de Himes.[3]
Din nefericire, noua comunitate advent-creștină în care se refugiase Himes a început să nutrească suspiciuni răutăcioase față de Himes, care chiar a fost exclus de ei pe nedrept, după doi ani. Himes s-a refugiat în Biserica Episcopală, unde în copilăria sa fusese programat de părinții săi să devină preot. La episcopali, Himes a fost diacon și apoi preot activ, până la bătrânețe, slujind ca reformator, introducând reguli de temperanță, organizând dioceza, construind biserici cu propria mână și pregătind noi slujitori ai Bisericii.
Himes nu s-a putut uni cu adventiștii de ziua a șaptea, având importante deosebiri de credință, dar a păstrat relații prietenoase cu ei. La vârsta de 89 de ani, bolnav de cancer și internat în marele sanatoriu adventist de ziua a șaptea din Battle Creek, Himes a fost invitat iarăși de liderii AZS să vorbească în marele „Tabernacol” (biserica AZS). Într-o seară, Himes a avut ocazia să asculte în biserică citirea unor mărturii ale Ellenei White, care pe atunci se afla în Australia. Himes a fost atât de impresionat, încât a scris imediat o scrisoare Ellenei White (1894), adăugând și o donație financiară pentru misiunea ei din Australia. Ellen White i-a răspuns cu o scrisoare de mulțumire și de apreciere pentru lucrarea lui.[4]
Un alt exemplu de interconfesionalism al pionierilor a fost relaţia dintre AZS şi Baptiştii de Ziua a Şaptea. BZS sunt o veche ramură anglo-baptistă (de la 1617), care numără astăzi peste 50.000 de membri în 22 țări. În America, primii adventiști (milleriți) care au început să țină sabatul, primiseră această convingere în urma îndemnurilor unei doamne baptiste (Rachel Oakes Preston) în vara anului 1844. În mod natural, între cele două confesiuni, s-au legat relații speciale, în ciuda diferențelor doctrinale.[5]
În anii 1860-1870, liderii AZS și BZS păstrau legături frăţeşti. BZS frecventau sesiunile conferințelor generale AZS și recunoșteau interesul lor comun în promovarea păzirii sabatului. James White chiar a sfătuit pe predicatorii AZS să nu organizeze campanii de evanghelizare în orășelele în care locuiau BZS.[6] Unii dintre pionieri AZS au provenit din rândurile BZS.
Cazuri de bune relații interconfesionale apar și în corespondența Ellenei White. Într-o scrisoare din 4 ianuarie 1883, adresată (din Oakland, California) de Ellen G. White fiul ei (Willie), ea scria:
„Luni seara am avut o întrunire excelentă. Baptiștii Germani aveau doi pomi de Crăciun frumos împodobiți. Ei i-au dat adventiștilor, așa încât fără multă cheltuială s-a putut face pregătirea pentru darurile care aveau să fie aduse Domnului, agățate în pom. Exercițiile spirituale au fost bune și potrivite ocaziei. Am vorbit cam o jumătate de oră. Copiii ascultau cu interes. Când au fost ‘culese roadele’ din pom, suma totală s-a ridicat la 172 dolari pentru biserica din Oakland. Totul s-a petrecut într-un mod foarte plăcut, fără nimic de obiectat în toată această chestiune.” (Lt8-1883.8)
Într-o altă scrisoare din Battle Creek (Michigan), la 1 septembrie 1887, aceeași E G White se adresa lui Stephen Haskell:
„Am vorbit despre temperanță, și întreaga mulțime a ascultat cu toată atenția. Domnul m-a ajutat. Am fost sigură de aceasta, de aceea laud și slăvesc numele Lui cel sfânt. Mulți metodiști, baptiști, și congregaționaliști au vorbit cu mine după întrunire și mi-au mulțumit pentru cuvintele spuse. (…) Apoi Olsen a vorbit și a citit hârtiile pe care mi le-ai dat cu privire la proprietate din Mill Yard. Baptiștii de Ziua a Șaptea au spus că sunt atât de încântați de prospectul ca această proprietate să cadă în mâinile Adventiștilor de Ziua a Șaptea.” (Lt50-1887.7)
„Să-ți povestesc câte ceva despre lucrarea mea de aici. În sabat am vorbit în Adams Center unei săli pline. Erau prezenți mulți oameni din afară, după spusele lor, mai mulți decât fuseseră vreodată la întrunirile lor. A fost o largă participare a baptiștilor de ziua a șaptea. Ei sunt tari în acest punct, au o biserică mare. Pastorul lor, pe nume Prentice, a fost prezent la cele mai multe din aceste întruniri. Spre deosebire de unii dintre pastorii lor, el pare să fie fără prejudecăți. (…) Am vorbit de cinci ori aici, cu mare libertate.” {Lt108-1890.2}
Astăzi există destulă deschidere din partea multor adventiști, așa cum a observat fratele Titus Colțea, dar trebuie să recunosc, cu părere de rău și rușine, că unii dintre noi nutresc sentimente izolaționiste și exclusiviste, speriați de tot ce li se pare că miroase a ecumenism. Nu doar confesiunile AZS separatiste (Mișcarea de Reformă, Davidienii etc.) alimentează asemenea fobii și se complac într-o formă de suficiență și aroganță, ci și o parte dintre credincioșii noștri loiali. Suntem, prin urmare, imperfecți, și nevrednici de misiunea și mesajul care ni s-au încredințat. Faptul că și alți creștini ne tratează uneori cu același spirit sectar, cu aceeași indiferență și prejudecată, cum îi tratăm noi, nu ne scuză deloc. Dar în ciuda greșelilor noastre, principiul supremației Bibliei, ca standard de credință și practică, ne obligă, nu numai să apărăm, ci să și promovăm în toată lumea mesajul, pentru care am fost aduși la existență: „poruncile lui Dumnezeu și credința în Iisus” (Ap 14:12 u p).
Romani 14 și sabatul
Fratele Colțea nu este singurul protestant care are obiecții împotriva sabatului, argumentând cu afirmații ale lui Pavel din Romani 14. De fapt, mulți interpretează Romani 14, ca și cum acolo Pavel ar fi încercat să potolească o dispută dintre baptiști și adventiști. Citit cu atenție însă, și în relație cu tot ce a scris marele apostol, capitolul nu vorbește despre sabat, în nici un sens.
Înainte de toate, în Romani 14 nu există cuvinte ca „sabat”, „sâmbătă”, „duminică”, „zi de odihnă”. Există doar o referire la „zile”, în cadrul unei discuții mai largi despre „păreri îndoielnice”, cu privire la cei „tari”, care cred că pot „mânca de toate”, și cei „slabi”, care „nu mănâncă decât verdețuri”:
„Unul socoteşte o zi mai presus decât alta; pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. Cine face deosebire între zile, pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile, pentru Domnul n-o face.” (Rom. 14:5-6)
Dificultatea majoră a epistolelor este aceea că ele tratează uneori subiecte care nu mai sunt astăzi actuale, chiar dacă tematica rămâne valabilă. Dar aceasta nu ar fi o problemă, dacă autorii epistolelor ar fi scris direct pentru noi, explicându-ne suficient problema. În realitate, ei se adresau direct destinatarilor lor, care nu aveau nevoie să li se explice în ce consta disputa, deoarece ei se aflau în centrul disputei. Citind epistola astăzi, este ca și cum ascultăm pe cineva vorbind la telefon, dar nu-l auzim și pe interlocutorul lui. Înțelegem multe, pe altele le ghicim, dar rămân unele detalii obscure, pentru că știm ce s-a spus exact la celălalt capăt al firului. Și chiar dacă am ști, nici aceasta nu este suficient uneori, pentru că nu cunoaștem întotdeauna contextul și fundalul întregii probleme.
Intuiția ne ajută până la un punct, dar interpretarea Bibliei nu se poate baza doar pe intuiții. Cele mai minunate iluminări duhovnicești, pe care le-am putea avea, trebuie verificate serios cu Sfânta Scriptură. În acest caz, avem dreptul să ne întrebăm la ce „zile” se referea apostolul și de ce le punea în legătură cu problema mâncării? Erau acelea zile calendaristice (din lună), sau zile săptămânale? Sau zile ocazionale?
Dacă presupunem că ar fi fost vorba de ziua care trebuie să marcheze în mod legitim succesiunea săptămânii, adică de Sâmbătă (sabat, ziua a șaptea) sau de Duminică (ziua întâi, ziua Învierii), presupunerea ar fi stranie, din mai multe motive. Dacă Pavel s-ar fi referit aici la disputa dintre ziua a șaptea și ziua întâi a săptămânii, el n-ar fi putut spune că subiectul ar fi lipsit de importanță și că ar conta numai conștiința subiectivă a credinciosului. În ce privește zilele săptămânii, nu „toate zilele sunt la fel”. Ioan spune în Apocalipsa 1:10 că o anumită zi este „Ziua Domnească” (duminica sau sâmbăta?) dar în nici un caz că toate ar fi la fel, că dacă cineva vrea să închine Domnului vinerea, foarte bine, pentru Domnul o face!
Când există o poruncă precisă a Domnului, fie pentru o zi, fie pentru alta, este o adevărată trădare sau rebeliune să spui că nu contează, că toate sunt la fel și că fiecare poate alege ce vrea, cu condiția să fie ferm convins! Cum ar fi dacă acest principiu s-ar aplica și altor porunci sau principii religioase ori morale? Conștiința personală este suverană în relația individului cu societatea, dar Cuvântul lui Dumnezeu, care luminează conștiința colectivă a Bisericii este o autoritate superioară, astfel încât, acolo unde Dumnezeu S-a pronunțat clar, nu mai putem veni cu opinii personale, cu obiecții de conștiință sau cu raționamente mistice. Avem noi dreptul în calitate de creștini, să ne așezăm prințipurile personale deasupra autorității Cuvântului?
Pavel însuși, dacă ar fi sugerat asemenea grozăvie, ar fi meritat o mustrare mai serioasă decât acelea pe care le adresase el lui Petru în Antiohia (cf. Galateni 2:11-14) și galatenilor proaspăt circumciși (Gal 5:2-3). Dacă Sabatul rămâne ca poruncă a lui Dumnezeu pentru creștin, atunci este indiscutabil, iar dacă Domnul l-ar fi înlocuit cu o zi mai bună, aceea ar fi obligatorie, nu lăsată la voia conștiinței personale. Cum să fie toate zilele la fel?
De altfel, comentatori de diverse confesiuni exceptă ziua de odihnă săptămânală în acest pasaj paulin.[7] Există multă confuzie și poziții contradictorii privitoare la subiectul exact al pasajului, dar cine preferă să explice Biblia cu Biblia, va înțelege suficient cât să-și dea seama că zilele și mâncărurile de aici sunt cel mai probabil aceleași ca în Coloseni 2:16, unde este vorba de luni noi, sărbători și sabate calendaristice, zile de post și zile în care trebuia să se mănânce doar azimi. Toate acestea erau „umbra lucrurilor viitoare” (Col 2: 17), ba încă erau combinate cu învățături pur omenești, cu cultul îngerilor și o asceză mistică inutilă (v. 18, 20, 22-23).
Principalul nostru motiv, pentru care nu putem crede că apostolul s-a referit aici la sabat, este faptul că Pavel este atestat ca un consecvent păzitor al sabatului. El nu era un apologet timid și reticent al creștinismului. Dacă Pavel ar fi avut ceva de zis împotriva Sabatului, ar fi spus-o clar, direct, explicit, ca atunci când s-a referit la dezlegare de circumcizie sau de ritualul templului. O dezlegare a Sabatului, ca principiu lăsat de Dumnezeu de la facerea lumii, nu putea fi făcută doar prin subtilităţi retorice şi vorbire în doi peri. S-ar fi făcut la fel de clar ca pe Sinai, şi cu siguranţă ar fi trezit acuzaţiile evreilor, ale iudaizanţilor și ale simpatizanților iudaismului, producând cele mai mari tensiuni în Biserică. Ar fi fost ca și cum s-ar fi desființat legea căsătoriei sau interdicția idolatriei. Și cu siguranță ar fi cerut convocarea unui sinod apostolic special, întrucât cel din Faptele Apostolilor 15 nu menționează deloc o dispută referitoare la sabat.
Prin urmare, nu putem crede că Pavel ar fi fost un asemenea ipocrit, care să submineze tacit autoritatea sabatului, formulând afirmaţii tangenţiale sau generale, ca şi cum sabatul ar fi fost o simplă tinichea mozaică, gata de aruncat la fier vechi. Şi aceasta, după ce, sâmbătă de sâmbătă, „după obiceiul său” (FA 17:2; cf. Lc 4:16), mergea la sinagogă asemenea lui Iisus, nu numai cu evreii (FA 13:14, 27; 17:1-3, 10-11), ci și cu neevreii (FA 13:42-49; 17:4, 12, 17; 18:4), și nu doar pentru că sinagoga era singurul loc de închinare, ci și în locurile nu existau evrei și sinagogă, de exemplu, în Philippi, unde s-a înființat prima biserică balcanică (FA 16:12-40).
Creștinii din Roma erau atât evrei, cât și neevrei. O majoritate iudaică se putea găsi în multe biserici răsăritene. Nu sunt sigur că în Roma era aceeași situație. La timpul scrierii epistolei, evreii creștinați din Roma par să fi fost elementul „slab”, de aceea Pavel le ia apărarea. De aceea simte nevoia să le scrie creștinilor romani că iudeii au o anumită prioritate (Rom 1:16; 2:9-10; 3:1-2) și că Dumnezeu Se va îndura și de evreii necreștinați, ca să-i trezească din împietrire (Rom 9:1-5; 11:5-36). Că această comunitate creștină mixtă ar fi fost divizată pe subiectul zilei de odihnă, așa cum susține fratele Colțea, nu avem absolut nicio dovadă. Așa cum vom vedea, încă nu existau pe atunci nici primele rădăcini firave ale sărbătorii duminicale.
Romani 14 și regimul koșer
Afirmația că acești iudeo-creștini romani erau divizați și în ce privește regimul koșer are nevoie de unele explicații. Şi aici comentatori diverşi pot fi consultaţi. A se vedea, de exemplu, The Pulpit Commentary. Înainte de toate, legile kașrut ale iudeilor de astăzi nu coincid în totul cu legile mozaice, biblice. Conceptul actual de koșer se întemeiază nu numai pe legile mozaice, ci și pe cele rabinice, așa cum sunt prezentate în Talmud și reinterpretate de rabinii medievali și moderni. Legile rabinice intră în diverse detalii controversate și în general sunt mai prohibitive decât cele mozaice. Iisus a fost în conflict permanent cu exagerările halakhice ale iudeilor contemporani, care considerau că absența ritualului rabinic al spălării mâinilor însemna spurcarea bucatelor. De asemenea, nu numai cărnurile jertfite idolilor, ci și cărnurile a căror proveniență nu era sigură, erau considerate spurcate, după interpretările rabinice.
Dispute cu privire la legile koșer din Leviticul 11 nu apăruseră în primul secol. În sinodul apostolic nimeni nu a pus în discuție faptul că s-ar putea dezlega cărnurile declarate necurate în Pentateuh, cu atât mai mult, cu cât aceste obiceiuri privitoare la carne fuseseră date de Dumnezeu cu mult înainte de Moise. În Geneza 1-3 Dumnezeu nu dăduse omului nici un fel de carne. Pe vremea lui Noe apare pentru prima dată discuţia despre alimentaţia carnată, şi cu această ocazie se face de la început distincţia între animale curate şi necurate (Gen 7:2, 8; 8:20). Mai mult, nici cele curate nu puteau fi consumate oricum, ci trebuiau sacrificate astfel încât să se scurgă sângele. Consumul de animale care au murit înainte de a fi sacrificate, și consumul de sânge, erau interzise cu mult timp înainte de Moise (Gen 9:3-4).
Sinodul de la Ierusalim nu a fost convocat pentru a scrie un talmud alternativ, nici un catechism pe lângă Biblia Primului Testament, singura disponibilă pe atunci. S-a dorit doar rezolvarea unor provocări imediate din câmpul misionar. Păgânii creștinați erau în primejdie de a recidiva, sau de a trăi o viață dublă, ca samaritenii: cu Scriptura, dar și cu obiceiurile păgâne: participarea la mesele rituale de la temple sau particulare, unde se serveau bucate și băuturi închinate idolilor, iar sărbătorile păgâne erau asociate și cu desfrâul (Ap 2:14, 20; cf, Num. 25:1-3; 1Cor 10:7-8). De asemenea, păgânii obișnuiau să mănânce sânge sau carne din care nu s-a scurs sângele (ebr. trefa, „vită sfâșiată”, „dobitoace sugrumate” etc.). Acestea erau problemele speciale cu care se confrunta atunci Biserica. Nu se menționează că ar fi fost vreo dispută legată de lista de animale curate-necurate din Pentateuh. Cu siguranță că, dacă era interzisă chiar carnea curată, dacă nu era sacrificată corect și fără sânge, cu atât mai puțin s-ar fi permis să mănânce porci, iepuri, cai, fructe de mare, pești fără solzi sau alte asemenea spurcăciuni. Aceasta însă nu era o chestiune dominantă în Biserica primului secol. Doar Petru sugerează că pericolul poftirii bucatelor necurate era prezent (1 Petru 1:14-18):
„Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele, pe cari le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă; ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră (gr. ἀναστροφῇ „way of life”). Căci este scris: «Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt». (….) aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi dela părinţii voştri…”,
Această exortație apostolică nu poate avea decât un sens, și anume: referirea directă la interdicțiile alimentare ale Legii Mozaice.
„Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru; voi să vă sfinţiţi, şi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt! Să nu vă faceţi necuraţi prin toate aceste târâtoare ale pământului. Eu sunt Domnul, care v-am scos din Egipt, ca să fiu Dumnezeul vostru; Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt! Aceasta este legea privitoare la patrupede, la zburătoare, la toate ființele vii cari se mişcă în ape, şi toate vietăţile care se târăsc pe pământ, ca să faceţi deosebire între ce este necurat şi ce este curat, între animalele care se mănâncă şi animalele care nu se mănâncă.” (Leviticul 11:44-47)
„Să faceţi deosebire între patrupedele curate şi cele necurate, între zburătoarele curate şi cele necurate, ca să nu vă spurcaţi prin animalele, păsările și toate târâtoarele de pe pământ, pe care v-am învăţat să le deosebiţi ca necurate. Voi să-Mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul; Eu v-am pus deoparte dintre popoare, ca să fiţi ai Mei.” (Leviticul 20:25-26)
Sabatul evreilor
Nu doar fratele Colţea, ci mulţi creştini afirmă că Sabatul ar fi fost dat ca memorial al eliberării din Egipt. Este adevărat că în urma eliberării din Egipt, i-a fost adăugată sabatului şi această semnificaţie salvifică (Dt 5:15). De altfel, porunca Sabatului, așa cum este formulată în Deuteronom 5, ne trimite înapoi la proclamația de pe Sinai (compară Dt 5:12 cu Exod 20:8). În Exodul 20:8-11, această proclamației a Sabatului este făcută, într-adevăr, în cadrul unui legământ al Dumnezeului eliberator (Exod 20:2 „Eu sunt Domnul….care te-am scos din … casa robiei”). Dar Sabatul este menționat ca memorial al Creației, eveniment premozaic, unic, cu valoarea universală și veșnică (Exodul 20:11). În Exodul 23:12 se subliniază motivația socială și ecologică a sabatului: o zi în care servitori și stăpâni sunt domni liberi, fii ai lui Dumnezeu, chiar și vita de la plug se împărtășește de o odihnă fizică.
În Exodul 31:13-18, porunca Domnului pentru Israel se repetă:
„Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le: «Să nu cumva să nu ţineţi sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine şi voi, şi urmaşii voştri, un semn, după care se va cunoaşte că Eu sunt Domnul, care vă sfinţesc. Să ţineţi Sabatul, căci el va fi pentru voi sfânt. Cine îl va călca, va fi pedepsit cu moartea; cine va face vreo lucrare în ziua aceasta, va fi nimicit din mijlocul poporului său. Să lucrezi şase zile; dar a şaptea este Sabatul, zi de odihnă închinată Domnului. Cine va face vreo lucrare în ziua Sabatului, va fi pedepsit cu moartea. Copiii lui Israel să păzească Sabatul, sărbătorindu-l, ei şi urmaşii lor, ca legământ veșnic. Aceasta va fi între Mine şi copiii lui Israel un semn veșnic; căci în şase zile a făcut Domnul cerul şi pământul, iar în ziua a şaptea S-a odihnit şi a răsuflat.” Când a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu. (Exod. 31:13-18)
Această repetare a poruncii sabatului este, desigur, pentru Israel; nimeni nu neagă acest fapt. Dar există aici câteva elemente, care arată că sabatul este mult anterior lui Israel, deoarece sabatul a fost dat lui Israel ca un semn indicator (memorial) că Dumnezeu a făcut lumea aceasta așa cum a dorit și Și-a pus în ea amprenta Lui minunată de Creator, încă din început, atât în viața laică a omului (munca celor șase zile) cât și în viața religioasă (a șaptea zi închinată lui Dumnezeu). Această motivație nu este evreiască în niciun sens, afară de cazul că Biblia și Christosul ei ar fi numai pentru evrei. În același timp, porunca nu este numai pentru Israelul căreia Dumnezeu îi vorbea, ci se repetă că era și pentru urmașii lor. Cine sunt urmașii lui Israel? Fără îndoială, că iudeii din era creștină sunt urmași ai lui Israel, cel puțin etnic și în bună măsură, cultural, religios.
Dar Israelul lui Dumnezeu cuprinde și pe păgânii care aveau să se unească cu poporul lui Avraam, prin credință (Is 44:5; Ps 87:4-6; In 11:52; Rom 2:28-29; 15:10; Gal 3:27-29; 6:15-16; Ap 2:9; 3:9). Numai pedeapsa se întinde până la a patra generație a celor ce urăsc pe Dumnezeu, dar harul se întinde până în a mia generație (Ex 20:6; 7:9). Motivul Creației este dragostea care se întinde „până la a mia generație” (Ier 32:17-18). Nu se putea încheia la Golgota, ca și cum ar fi început la Sinai. Sfințenia Sabatului este legată de semnificația caracterului Lui neschimbător, ca Dumnezeu Creator și Mântuitor. Numai Dumnezeul Creator poate fi Mântuitor. La motivul Creației se pot adăuga celelalte motive, nu doar eliberarea din Egipt, nu doar eliberarea bolnavilor, care au fost vindecați de Iisus în Sabat, ci și eliberarea din păcat, pe care ne-a adus-o Domnul Iisus Christos prin întruparea, viața, moartea, învierea, înălțarea, mijlocirea cerească și a doua Lui venire!
Menționarea tablelor de piatră ale mărturiei (înscrisul legământului) și a chivotului în pasajul citit și în multe alte locuri, arată că Sabatul Creației, singura sărbătoare menționată în decalog, avea să rămână ca un semn veșnic al unor principii religioase și morale universale. Ce este evreiesc în nevoia de odihnă fizică și spirituală (Ex. 34:21)? Ce este evreiesc în faptul că Dumnezeu a ales în mod arbitrar să facă lumea în șase zile și să încoroneze săptămâna Creației cu repausul sabatic, la fel cum a interzis un singur pom dintr-o grădină întreagă? Let God be God!
S-au făcut și se fac multe comentarii centrifuge la acest raport fundamental din Gen 1:1—2:3. Tot mai mulți resping realitatea săptămânii Creației, din motive evoluționiste, sau din alte motive filozofice. Oare ne-a mințit Dumnezeu pe Sinai? Sau Moise ori altcineva ne-a transmis mituri și legende? Dacă Sinai este o legendă, de ce Golgota ar fi mai mult decât o execuție romană? Nu degeaba, Apocalipsa avertizează generația din timpul sfârșitului, printr-un mesaj de pocăință, pe temeiul Evangheliei Veșnice, care atrage atenția asupra venirii ceasului judecății și poruncește adevărata închinare în limbajul poruncii Sabatului (Ap 14:6-7; cf. Ex 20:11; Gen 2:1-3).
Oare degeaba au fost scrise toate cele zece porunci în piatră, și nu pe papirus? Oare degeaba au fost scrise cu degetul lui Dumnezeu? Degeaba puse într-un chivot din cel mai rezistent lemn? Degeaba ferecat în cel mai scump și mai nealterabil metal? Degeaba a fost pus sabatul în mijlocul acestor porunci? Degeaba este porunca cea mai lungă? Degeaba se referă ea atât la relația cu Dumnezeu, cât și la relația cu aproapele? Degeaba ne leagă ea de Dumnezeul Creator și salvator? Sunt acestea valori de aruncat la coșul de gunoi al istoriei, după 1500 de ani de mozaism? O simplă tentativă eșuată a lui Dumnezeu?
Spre deosebire de sabatele calendaristice, în care se putea găti (Ex 12:16; Lev 23:7-8, 21, 25, 35-36 etc), sabatul săptămânii era o oprire completă de la muncile pământești. Nu se putea găti, de aceea nu se permitea nici facerea focului (Ex 16:23-30; 35:2-3).
Profeții arată cât de mult a supărat Israel pe Dumnezeu prin călcarea sabatului în pustie și după aceea (Ez 20:12-24; 22:8, 26; 23:38-39; Ier 17:21-27). Dar în același timp, profeții au arătat că în planul lui Dumnezeu, străinii aveau să se alăture lui Israel în păzirea sabatului, astfel încât „casa de rugăciune pentru toate popoarele”, văzută de ei în viziuni, este un simbol al sabatarianismului, religia universală a Creatorului (Is 56:1-7; 58:12-13).
Creștinul nu poate face excepție, deoarece el știe că Christos este Creatorul prin care Dumnezeu a făcut lumea (Gen 1:26; 3:22a; Ioan 1; Col 1:16; Evrei 1:2, 10-12), și tot prin El a mântuit-o (Iuda 1:25). Și mai știe că „mântuirea (aceasta) vine de la iudei” (Ioan 4:22) – nu doar Persoana mesianică, ci și semnul Creației și al Mântuirii, care este veșnic și esențial adevăratei închinări.
Note de subsol
[1] Ev. p. 638.
[2] Review and Herald, January 17, 1865.
[3] Cf. Review and Herald, January 11, 1870. Revista lui Himes se numea The Voice of the West, iar mai târziu, Advent Christian Times (informații după Denis Fortin & Jerry Moon, ed., The Ellen White Encyclopedia, Review and Herald PP, Hagerstown, Maryland, 2013: 411-412).
[4] Cele două scrisori sunt arhivate ca: Himes to EGW, Sept. 12, 1894, EGWE-GC și Lt 31a, 1895.
[5] În general, BZS sunt ca și ceilalți baptiști: cred în nemurirea sufletului, resping orice manifestare a spiritului profeției după încheierea canonului biblic, au o escatologie diferită de a noastră și o formă de organizare diferită (congregațională). Dar baptiștii în general accentuează libertatea de opinie, astfel încât credința poate diferi de la un grup la altul, sau de la o persoană la alta.
[6] După En.Wikipedia, ”Seventh-day Baptists”, In America.
[7] Clark : “Reference is made here to the Jewish institutions, and especially their festivals; such as the passover, pentecost, feast of tabernacles, new moons, jubilee, etc. (….) We add here „alike”, and make the text say what I am sure was never intended, viz. that there is no distinction of days, not even of the Sabbath: and that every Christian is at liberty to consider even this day to be holy or not holy, as he happens to be persuaded in his own mind. That the Sabbath is of lasting obligation may be reasonably concluded from its institution (see the note on Genesis 2:3) and from its typical reference. All allow that the Sabbath is a type of that rest in glory which remains for the people of God. Now, all types are intended to continue in full force till the antitype, or thing signified, take place; consequently, the Sabbath will continue in force till the consummation of all things. The word „alike” should not be added; nor is it acknowledged by any MS. or ancient version.”
Benson : ”Another esteemeth every day alike — Holds that the difference of days appointed by Moses has now ceased. The Jewish holydays only being the subject of controversy, what the apostle hath here written concerning them cannot be extended to the sabbath, instituted at the creation, nor to the Christian sabbath, the Lord’s day.” Benson se referă la sărbători și luni noi, care au fos date prin Moise.
Meyer : «It is not probable that there is any reference either to the Jewish Sabbath or to the Lord’s Day….».
Cambridge Bible…: “4. The question has been much debated whether the observance of the Sabbath was one of the tenets of the “weak brethren,” and so whether it is here ruled by St Paul to be not of permanent moral obligation. (Cp. Colossians 2:16.) If by “the Sabbath” is meant the last day of the week strictly, the answer to both questions must be yes. But as to the observance of a divinely-consecrated Weekly Rest, it is evident (from Genesis 2:3 and Exodus 20:8-11, and cp. such passages of prophetic doctrine as Isaiah 58:13-14) that the institution stands on a very different level from that of the monthly and yearly Mosaic festivals. It is antecedent to all Jewish law, and in the Decalogue of Exodus it is based on strictly universal grounds, and placed among the great elements of moral duty. No doubt it is impossible to trace the whole process of transition from the observance of the Seventh day to that of the First; but the plain fact remains that the sanctity of the primeval weekly worship-rest was of a kind most unlikely to be slightingly put aside by the Apostles; and thus in such places as this and Colossians 2:16 it is far more likely that the wrong opinion in question was that the whole Mosaic code of festivals was still binding in full detail; that therefore the Saturday was the only possible Sabbath; and that it was to be observed by the Rabbinic rules. How to deal with those who might reject the Weekly Rest altogether might be a difficult question. But all we are here called on to enquire is whether it was likely that St Paul, with the O. T. before him, would treat the Sabbath (the Sabbath apart from its Rabbinic aspect) as a thing of the same quality as, for example, the new-moon feast.”
Wesley’s Notes : “One day above another – As new moons, and other Jewish festivals. Let every man be fully persuaded – That a thing is lawful, before he does it.”
Comentarii recente în articole