Replică la „Înlăturarea vălului ideologic” (Sorin Petrof)

[Anonim]

#2790

Lucian wrote:

Trag urmatoarea concluzie preliminara: Dumnezeu, de foarte multe ori cauta sa socheze netinand cont tocmai de sensibilitatile culturale.

Dragă Lucian,

Concluzia ta mi se pare corectă şi biblică.
Pentru o demonstraţie exhaustivă, să intru puţin în detaliu cu privire la anumite idei, înlănţuite între ele.
_______

Ideea nr.1 – Dumnezeu are o relaţie prin Duhul cu orice om care se naşte pe pământ pentru că-i doreşte mântuirea

«Toate lucrurile au fost făcute prin El, şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.
În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor…
Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.» (Ioan 1.3,4,9)

Dumnezeu citeşte inima oricărui om, mai dinainte ca omul să implementeze în lumea înconjurătoare binele sau răul pe care-l nutreşte în inimă.
Toţi avem în El «viaţa, mişcarea şi fiinţa» (v.F.Ap.17.28)

Iar Dumnezeu doreşte mântuirea oricărui om. Nu poate să impună cu forţa ca omul să facă binele, dacă omul nutreşte lăuntric răul.
(Mai precis spus, poate, dar nu vrea decât în cazuri excepţionale – de obicei pentru protecţia nevinovaţilor credincioşi).

Domnul are o relaţie prin Duh cu conştiinţa oricăruia (chiar şi a celor ce n-au auzit de El). Impulsurile bune şi sincere, venite în conştiinţă de la Duhul, au rolul de a-l determina pe om să acţioneze în aşa fel încât să se simtă bine în pielea lui. Problema este că firea pământească este racordată la o altă forţă opusă lui Dumnezeu.
În acest sens, Scriptura spune despre orice om:

«Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu.
În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gânduri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat.» (Rom.1.19-21)

Pasajul de mai sus îi vizează în primul rând pe cei dintre Neamuri.

Iar Iudeii sunt demascaţi ca fiind mai răi, deoarece ei adaugă şi ipocrizia la toate relele pe care le fac Neamurile:

«Tu, care te numeşti Iudeu, care te reazemi pe o Lege, care te lauzi cu Dumnezeul tău, care cunoşti voia Lui, care ştii să faci deosebire între lucruri, pentru că eşti învăţat de Lege;
tu, care te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce sunt în întuneric, povăţuitorul celor fără minte, învăţătorul celor neştiutori, pentru că în Lege ai dreptarul cunoştinţei depline şi al adevărului;
tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi? Tu, care propovăduieşti: „Să nu furi”, furi?
Tu care zici: „Să nu preacurveşti”, preacurveşti? Tu, căruia ţi-e scârbă de idoli, le jefuieşti templele?
Tu, care te făleşti cu Legea, necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea acestei Legi?
Căci, „din pricina voastră este hulit Numele lui Dumnezeu între Neamuri”, după cum este scris.» (Rom.2.17-24)
_______

Ideea nr.2 – Dumnezeu ştie mai dinainte care sunt ai Săi, şi care nu; care sunt ascultători, şi care neascultători

Baza acestei idei o constituie liberul arbitru uman şi tocmai faptul că Dumnezeu citeşte şi cântăreşte gradul de împietrire în păcat sau gradul de dedicare sfântă a inimii umane. Când zic „inimă”, mă refer la aspectele psihice conştiente şi inconştiente ale omului care formează caracterul: porniri, înclinaţii, aspiraţii, motivaţii, năzuinţe, credinţe etc.

Ca primă consecinţă, Dumnezeu poate aprecia în mod înţelept acţiunile viitoare ale respectivului, şi poate să proorocească cu acurateţe maximă dacă acesta a trecut sau nu pragul de la care nu mai există nicio şansă de pocăinţă.

Menţiune: există anumite excepţii umane unde liberul arbitru n-are niciun cuvânt de spus înaintea planurilor lui Dumnezeu.
«Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic, după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.”» (Rom.9.11-13)
Iar în altă parte, Scriptura spune limpede:
«Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor; mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor.» (Psalm.58.3)

Ştim că toţi oamenii au fost scrişi în Cartea Vieţii; ştim că unii au fost şterşi din Cartea Vieţii potrivit alegerilor lor libere.
Dar există o altă categorie – „câinii bipezi” – care nu a fost scrisă în Cartea Vieţii:
«Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni.» (Apoc.17.

Biblia accentuează cât se poate de clar, fără putinţă de răstălmăcire:
«Domnul a făcut toate pentru o ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii.» (Prov.16.4)

«Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?» (Rom.9.21)
_______

Ideea nr.3 – Dumnezeu crează filtre pentru mântuirea doar a celor care sunt ai Săi

«Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi» (Ioan 17.9)
Baza ideii este exact ceea ce spuneam în postarea anterioară.
Şocul anumitor mesaje divine este tocmai filtrul cel mai uzual folosit de Dumnezeu pentru triere. Iar acest şoc este, la rândul lui, invers proporţional cu „dinamica culturală” învestită în forma de expunere a mesajului divin.
Cu cât mai multă dinamică culturală, cu atât mai puţin şoc.
_______

Aplicaţii practice

Să luăm cazul lui faraon. „Dinamica culturală” (eu i-aş zice mai pe scurt „zeitgeist” – adică „spiritul vremii”) atestă ca o mare eroare să te duci la palatul lui faraon şi să-l ameninţi să elibereze nişte sclavi. În mod normal, te poţi considera norocos dacă scapi cu viaţă, încălcând un asemenea zeitgeist.
Şocul nerespectării spiritului vremii din Egipt de către Moise era extrem de mare.

Împietrirea inimii omului care stătea în scaunul lui „Faraon” fusese însă „citită” deja de Dumnezeu. De aceea, Domnul îi trimite mesajul de a elibera sclavii într-un mod şocant anti-zeitgeist.

Tupeul lui Moise n-a fost contracarat printr-o reacţie violentă de către Faraon.
Nu ştiu exact ce citise Domnul în inima lui Faraon, dar El este un fin psiholog (altul mai fin ca El nu există).
E foarte probabil ca, din punct de vedere psihologic, Faraon să fi fost atât de sigur pe puterea lui şi a zeilor lui încât să fi dorit să trateze solicitarea lui Moise ca pe o provocare de genul: „Zeul meu e mai tare ca al tău.” Şi să-şi pună ambiţia să câştige cu orice preţ întrecerea.
Mai ales dacă ţinem cont că tonul competiţional a fost dat de Iane şi Iambre cu toiegele lor şerpişori.
Pe acest fond psihologic, este explicabil de ce Faraon n-a încercat să ia măsuri criminale împotriva lui Moise şi a lui Aaron.
Ulterior s-a adăugat teama de Yahweh, dar iniţial a luat-o ca pe o competiţie a zeilor.

Nu imoralitatea sclaviei a fost aceea care i-a dat lui Faraon coşmare, căci atunci ar fi avut o şansă să se căiască.
Ci riscul de a pierde un joc competiţional l-a mâniat.
Încăpăţânarea şi ambiţia puerilă a lui Faraon constituiau tentativa lui de a reface pierderea rundelor. Ceva de genul „Dublu sau nimic!”

Dumnezeu putea să facă oricând ca poporul său să fie eliberat la fel ca pe vremea lui Cir şi Artarxerxes. Dar Dumnezeu a ales ca, odată cu eliberarea evreilor, să şi pedepsească pe faraonul împietrit.
Chiar pedeapsa în sine ar fi putut îmbrăca o altă formă, după cum confirmase Domnul lui Faraon:
«Dacă Mi-aş fi întins mâna, şi te-aş fi lovit cu ciumă, pe tine şi pe poporul tău, ai fi pierit de pe pământ.» (Exod.9.15)

Dar Dumnezeu i-a trimis mesajul pentru eliberare exact în maniera în care lui Faraon să-i fi fost creat acest climat psihologic – de a lua totul în spirit ludic.
De aceea, Domnul spune lui Moise încă mai dinainte:
«Eu îi voi împietri inima, şi nu va lăsa pe popor să plece.» (Exod.4.21)

Iar «Scriptura zice lui Faraon: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.”» (Rom.9.17)

Dumnezeu este întotdeauna, DAR ÎNTODEAUNA, la cârmă.
De aceea, El Însuşi Îşi asumă responsabilitatea chiar pentru ceea ce alţii consideră pe temeiuri actualiste ca fiind şocant.
Mulţi necredincioşi actuali se rătăcesc citind Scriptura. Şi resping pe Dumnezeu fiindcă şocul anumitor gesturi istorice (corecte din punctul de vedere al lui Dumnezeu) le provoacă senzaţia grotescului.

Astfel de filtre literare – ontologic vorbind: demult apuse – îşi fac încă şi azi rolul de filtrare spre mântuire doar a celor ce au credinţă.
Repet precizarea lui Iisus: «Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi» (Ioan 17.9)
_______

În afara filtrelor incluse în Scriptură, mai există filtre antizeitgeist pe care Domnul le premeditează şi în timpurile mai moderne.

Cel mai la îndemână care-mi vine acum în minte este Mesajul din 1888.
Forma sub care a venit Solia Îngerului al Treilea (confirmat ca al treilea de însăşi Ellen White) a fost de natură să zgândăre prejudecăţile provocate de zeigeistul BAZŞ.

Într-o biserică adventistă proaspăt oficializată (1863) care lupta din greu cu harul ieftin dominant în epocă, iată vin doi oameni care propagă (şi încă pe un ton abrupt!) un mesaj periculos de asemănător CA FORMĂ chiar cu ideologia adversă.
Domnul a făcut aşa, deoarece a citit inima multor adventişti ai vremii şi a depistat mândrie în ea.
Filtrul şi-a îndeplinit funcţiunea… Şi şi-o îndeplineşte şi astăzi când vedem uşurinţa cu care este tratată Solia Îngerului al Treilea (cel mai adesea făcându-se confuzia între NEPRIHĂNIREA EFECTIVĂ – scopul real al Soliei şi rod final al lucrării lui Hristos din perioada din Sfânta Sfintelor – şi NEPRIHĂNIREA ATRIBUITĂ – rod continuu al lucrării lui Hristos în Sfânta de până în 1844).
Ba încă faptul că cei doi „ambasadori cu acreditare divină” de la Minneapolis au demonstrat ulterior lacune serioase cu privire la alte aspecte ale vieţii creştine e un lucru de natură să eficientizeze la maximum puterea de filtrare.

Interesant e că funcţiunea filtrului poate avea şi conotaţie pozitivă, căci puţinii care s-au pocăit de eroarea lor de la Minneapolis (de exemplu, Morrison), au avut de învăţat o lecţie dintre cele mai preţioase: lecţia unei umilinţe absolut necesare pentru contracararea mândriei cuibărite ante-1888 în inima multor adventişti.

Mulţi nu pricep că Hristos, mai înainte de a fi un Mântuitor material al trupurilor (prin înviere), este un Mântuitor psihic al caracterelor.
Şi că cei ce-L resping ca Mântuitor psihic nu vor beneficia de El ca Mântuitor material.

[Lucian]

#2793

Suferința celor nevinovați și câteva aspecte din cotidian care nu ne trec prin minte
„Dar copilașii, cum rămâne atunci cu ei?” (Ivan Karamazov)

Zilele trecute citeam știrea că bebelușii simt dureri mari în timpul avortului. Și mă gândeam la maternitățile despre care credeam că sunt locurile unde se nasc copiii. Realitatea descoperită de mine recent m-a cutremurat. Cred că definiția maternității ar trebuie corectată, aceasta este locul unde mai mult „se dă afară”. Zilnic sunt mai multe avorturi decât nașteri.

Unii vorbesc despre genocid, nedreptate, liber arbitru, vinovăția Dumnezeului biblic… Eu știu un lucru: că Dumnezeu este atotputernic, iubitor în condițiile în care, deocamdată, răul există.

Cine a auzit de „familia umană”? Concept rar luat în discuții, dar întâlnit în Scriptură, astăzi este caracteristic majorității orientale, dar este prea puțin înțeles de o lume occidentală în care filozofia greacă și drepturile și libertățile individuale au fost accentuate. Faptul că toți oamenii facem parte dintr-o familie este cât se poate de natural de înțeles.

Realitatea se prezintă în felul următor: în condițiile în care răul încă există pentru un scurt timp, suferințele unui membru al familiei sunt resimțite în toți ceilalți, iar abuzurile unui membru afectează pe toți, născut sau nenăscut. Vinovatul și nevinovatul suferă pentru că suntem o familie, de la Adam încoace.

Dimensiunea cunoașterii războiului cosmic în care ne aflăm pentru puțin timp, ne ajută să înțelegem mai bine rolul suferinței, dar și că de la firul ierbii, nu putem avea o imagine de ansamblu decât prin Revelație și „în parte”. Suntem prea mici ca să pătrundem singuri tainele lui Dumnezeu de aceea ne trebuie o Revelație – progresivă, dar și consecventă cu ea însăși. Una din aceste taine reprezintă un bine mai mare pe care Dumnezeu îl are în vedere atunci când acționează. Nimeni nu trebuie să se grăbească în a eticheta drept `utilitarian` acest bine mai mare, și nici acele judecăți preliminarii care pot fi (și chiar sunt!) retributive (dacă suntem cinstiți, de la Cădere, familia umană este practic moartă, viața în aceste condiții fiind o minune de la Dumnezeu). De asemenea, ar fi o lipsă de cunoaștere etichetarea judecății executorii ca fiind doar retributivă. Satana, suferința, păcatul, moartea trebuie stârpite pentru că haosul nu își are locul în Univers. Maparea dihotomiei utilitarian – retributiv pe intervențiile lui Dumnezeu în istorie este ca drujba pe post de bisturiu.

„Dar copilașii, cum rămâne atunci cu ei?” Crucea îmi dă încredere că Dumnezeu va mai avea încă o desfășurare maiestoasă a dreptății împletite cu iubirea Sa și va face uitată toată durerea de o clipă în infinitul vieții veșnice.

[Florin Lăiu]

#2794

De acord, Lucian!
Messenger-ii aceştia au fost un grup schismatic, turbulent şi maliţios, din care s-au născut ramurile de „Church of God – Seventh-day” de astăzi. Dar ce te faci cu mesagerii actuali ai umanismului, care predică de la amvoane? Nu cred că sfatul EGW s-ar mai potrivi în acest caz. Citeşte, te rog, dacă ai timp, evoluţia dialogului de la pagina https://seriadevineri.wordpress.com/2013/04/20/25-inlaturarea-valului-ideologic/comment-page-1/#comment-230 A trebuit să intervin din nou. Numai Dumnezeu ştie cum pot fi recuperaţi asemenea oameni, dar am scris replica, totuşi, pentru că ştiu sigur că citesc şi unii care, pe calea aceasta, au ocazia să aleagă ceva mai bun şi să înveţe prudenţa.

[Anonim]

#2799

Lucian wrote:

De asemenea, ar fi o lipsă de cunoaștere etichetarea judecății executorii ca fiind doar retributivă. Satana, suferința, păcatul, moartea trebuie stârpite pentru că haosul nu își are locul în Univers. Maparea dihotomiei utilitarian – retributiv pe intervențiile lui Dumnezeu în istorie este ca drujba pe post de bisturiu.

Dragă Lucian,

Nu înţelesesem la adevărata lui valoare demersul ideatic al postării tale 721.
De abia astăzi am recitit pe blogul cu pricina evoluţia dialogului şi ultimele lui actualizări, la îndemnul lui Florin din postarea precedentă a dânsului. Şi am înţeles.

Apoi am întocmit şi o expunere succintă a problematicii aşa cum o văd eu, şi am postat-o astăzi, mai înainte, pe celălalt topic: „Sta scris” vs. „Dumnezeu nu pedepseste”.

Revenind acum la acest topic, şi recitind postarea ta, am bucuria să constat că ideea pe care eu am expus-o acolo, tu deja ai punctat-o aici. Quote-ul de mai sus este ilustrativ. Personal, sunt întru totul de acord.
Fie în pedeapsa răului, fie în permisivitatea lui, utilitarismul coexistă simbiotic cu o altă componentă specifică intrinsecă: retributivitate, respectiv, impuls spre pocăinţă.

A încerca să separi cele două componente este totuna cu a-I nega lui Dumnezeu intenţiile de a aduce armonia şi iubirea în univers. Narcisiştii intelectuali (ca să preiau o expresie ilustrativă de-a ta) aruncă astfel, cu o anume inconştienţă, o umbră asupra caracterului lui Dumnezeu: ca şi cum El ar purta o ranchiună pură celor ce I-au greşit, ca şi cum experienţele Sale punitive ar fi cu ambii ochi îndreptate către cei răi, ca şi cum pedeapsa celor răi n-ar fi cu nimic utilă celor mântuiţi.

Mihai Bâlă (alias Crassus) şi ceilalţi suferinzi de libertinaj spiritual uită că prin pedeapsa celor răi, Dumnezeu are şi o intenţie utilitaristă vizavi de cei mântuiţi, împlinind cuvintele lui David:
«Depărtaţi-vă de la mine, toţi cei ce faceţi răul! Căci Domnul a auzit glasul plângerii mele!
Domnul îmi ascultă cererile şi Domnul îmi primeşte rugăciunea!
Toţi vrăjmaşii mei vor fi acoperiţi de ruşine, şi cuprinşi de spaimă, într-o clipă vor da înapoi, acoperiţi de ruşine.» (Ps.6.8-10)
Crassus nu vede că aurul nu străluceşte decât atunci când este scos din mizerii – şi că asta este ceva pur utilitarist.
Iar în acest sens, tot un psalm spune:
«Depărtaţi-vă de mine, răilor, ca să păzesc poruncile Dumnezeului meu!» (Ps.119.115)
Şi mai clar:
«O, Dumnezeule, de ai ucide pe cel rău! Depărtaţi-vă de la mine, oameni setoşi de sânge!» (Ps.139.19)
____________

Anduraru wrote:

Dar ce te faci cu mesagerii actuali ai umanismului, care predică de la amvoane? Nu cred că sfatul EGW s-ar mai potrivi în acest caz.

Dragă Florin,

Cred totuşi că se potriveşte sfatul lui E.G.White. Biserica VA MERGE ÎNAINTE, ca şi cum aceşti OAMENI n-ar fi pe lume.
Expresia „ca şi cum aceşti oameni n-ar fi pe lume” are o profunzime care depăşeşte simpla ignorare a acestor oameni.
Sfatul mi se pare a se referi la evitarea relaţionării cu astfel de oameni în problemele lumeşti-seculare. Adică a-i ignora ca OAMENI, dar nu şi ca factori de propagare a rătăcirii demonice.
Din acest punct de vedere, ei nu mai sunt simpli oameni, ci unelte ale duhurilor necurate. De aceea, trebuie să fim combativi, nu pasivi.
«Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.» (Efes.6.12)
Nu în carne şi oase te lupţi cu Crassus sau cu …Pompei, sau cu orice alt slujitor al „Romei” cameleonice. Ci pe forumuri şi bloguri, prin cuvânt, la nivel de duh, de idee.
«Prea iubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna.
Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru, şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn Isus Hristos.» (Iuda 1.3,4)

Nu neg: este destul de dureros să vedem oameni super-înzestraţi (eventual foşti prieteni) îngropându-şi talanţii, ba încă mai punând deasupra gropii şi un stindard de un alb ipocrit, de pace umanistă în păcat.
Exact aşa cum ai precizat în ultimul tău răspuns de pe acel site, Domnul va lua aminte şi va „răs-plăti” pe fiecare pentru orice cuvinţel nefolositor etalat pe taraba bâlciului deşertăciunilor umanist-evoluţioniste.

Înclinaţiile neo-marcioniste actuale par a exercita o atracţie irezistibilă pentru toţi cei ce vor să mânjească Cuvântul scris cu un relativism necurat, provenit din „narcisisim intelectual” (vorba lui Lucian).

Ceea ce constat, însă, e că acest fenomen are loc sub camuflajul unei pseudo-iubiri faţă de omenire. O omenire care, sinceri să fim, cel mai adesea e deranjată de Dumnezeu, şi care vede în Legea Lui nu Fericirea Eternă, ci o piedică în calea libertăţii (sic!) de a face răul.

„Vai! De ce-o fi îngăduit Dumnezeu să piară îngeraşii umani şi nevinovaţi!? Precis din motive ulitilitariste!”

Împotriva unui asemenea slogan, tu, Florin, ai răspuns absolut biblic, ţi-ai prezentat onest limitele umane în a înţelege toate motivaţiile lui Dumnezeu, ai subliniat condescendenţa Domnului în a ne oferi Biblia ca risipire a celor mai multor dintre nedumeririle noastre… Şi, în general, în faţa întrebărilor nebune, ai procedat corect, în spiritul lui Pavel:

«Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum!…
Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa?”
Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?
Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei făcute pentru pieire» (Romani, cap.9)

Am apreciat acelaşi spirit umil şi credincios şi la Lucian:
«„Dar copilașii, cum rămâne atunci cu ei?” Crucea îmi dă încredere că Dumnezeu va mai avea încă o desfășurare maiestoasă a dreptății împletite cu iubirea Sa și va face uitată toată durerea de o clipă în infinitul vieții veșnice.» (citat din postarea anterioară a dânsului).

Acum, fără a dori să trec dincolo de registrul acestei umilinţe şi credincioşii, totuşi aş dori să fim cu toţii încredinţaţi că există şi o altă explicaţie epistemiologică despre nenorocirile şi pedepsele aşa-zişilor „nevinovaţi” (copii sau victime colaterale) – postulate eronat de Crassus ca fiind exclusiv utilitariste.

Oare blestemul lui Elisei în urma căruia au pierit 42 de copii nu era şi retributiv? Prin cuvântul lui Elisei au pierit nişte copii nevinovaţi, doar cu titlu utilitarist?

Ce repede se uită de porunca a doua din Decalog, că anumite păcate ale părinţilor sunt pedepsite în copii până la al treilea şi al patrulea neam! Dar câtă confuzie planetară provoacă această poruncă inducând ideea că pedeapsa este a copiilor pentru păcatele părinţilor, când de fapt Domnul – Cel care nu se schimbă – a spus clar:
«Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el.» (Ezech.18.20)
Nici măcar evreii n-au priceput iniţial specificaţiile poruncii a doua, ci se ghidau după aceeaşi confuzie:
«Voi însă ziceţi: „Pentru ce nu poartă fiul pedeapsa pentru nelegiuirea tatălui său?» (Ezech.18.19)

Mesajul real al poruncii a doua fusese cu totul altul:
PEDEAPSA DIN PORUNCĂ ESTE PENTRU PĂRINŢI – şi constă chiar din naşterea unor copii de o proastă factură timp de 3…4 generaţii -, NU A COPIILOR PENTRU PĂCATELE PĂRINŢILOR.
Copiii respectivi sunt pedeapsa părinţilor pentru păcate de genul idolatriei şi preocupării pentru ocult.
Ea (pedeapsa) este retributivă părinţilor. Este suferinţa lor în primul rând.
Dacă vom medita puţin la asta, vom ajunge la concluzii surprinzătoare.
De exemplu, s-ar ridica întrebarea: „Totuşi, suferinţa resimţită de copii cui este retributivă?”

Lucian a pus răspunsul la această întrebare pe seama faptului că omenirea este o mare familie, o mare reţea în care păcatele unuia îi afectează pe toţi.
În principiu, răspunsul e valid în lumea ne-creştină (chiar Lucian a remarcat că prevalează mai ales în lumea orientală).
Dar, în lumea creştină, unde conştientizăm că Dumnezeu ştie chiar şi numărul firelor de păr ale individului, răspunsul are o anumită slăbiciune atacabilă.
În Israelul (spiritual!) nu se poate pune problema în acest fel.
Ci mai degrabă, în loc de propagarea efectelor păcatului în reţea, dimpotrivă ele sunt individualizate:
«Pentru ce spuneţi voi zicătoarea aceasta în ţara lui Israel: „Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii?”
Pe viaţa Mea, zice Domnul, Dumnezeu, că nu veţi mai avea prilej să spuneţi zicătoarea aceasta în Israel.» (Ezech.18.2,3)
În Israelul Domnului, adică între cei credincioşi problema se pune TOTDEAUNA în sens retributiv:
«Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său!» (Ezech.18.20)

La întrebarea „Totuşi, suferinţa resimţită de copii cui este retributivă?”, răspunsul meu (cam îndrăzneţ, ce-i drept) ar fi: „Copiilor înşile!”
Pe firul logic, următoarea întrebare din serie ar fi: „Dar când anume au păcătuit acei copii pentru ca viaţa lor de pe Terra să fie caracterizată de o suferinţă retributivă?”
Evit să dau un răspuns la această întrebare, ca să nu fie perceput ca „exotic” şi transformat într-o pricină de poticnire. Totuşi, e bine de ştiut că există un răspuns care completează în mod fericit MAREA MAJORITATE a aparentelor inconsecvenţe biblice care pot fi întâlnite azi în lume peste tot (de la lumea savant-teologică până la cea secular-internautică).
Când va veni momentul, Domnul îi va pregăti pe toţi ai Săi ca să primească ceea ce El mi-a dăruit mie. Iar acel moment va veni cu siguranţă peste omenire.

Mă rezum, însă, la a răspunde printr-o întrebare pe care orice credincios o poate accepta fără a-i fi o pricină de poticnire: cine ştie câţi mici hitleri sau irozi au fost eradicaţi încă din stadiul de bebeluşi de pe Terra de Dumnezeu? Chiar dacă au fost păstraţi câţiva şi ridicaţi în rang (coroborează cu Romani 9.17), permisivitatea Domnului faţă de rău are, după cum am stabilit, şi o componentă utilitaristă. O componentă al cărei rol îl putem descoperi adesea chiar şi noi, oamenii, fără să avem vreo revelaţie divină supranaturală, ci doar dacă vom aprofunda puţin lucrurile.

Oh! Ce repede se uită că fiii lui Belial se nasc aşa din pântecele maicii lor! Şi sunt aşa – stricaţi – chiar şi când au chip de îngeraş pe la 3…4 ani.
«Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor; mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor.» (Ps.58.3)
Ce repede se uită că:
«Domnul a făcut toate pentru o ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii.» (Prov.16.4)

În acest sens, eu am şi alte convingeri care justifică dreptatea lui Dumnezeu. Este mult mai mult decât a reduce discuţia la acel: „You – the pot – have no right to comment in front of The Potter!” al lui Pavel de la Romani 9.20.
Nu am căutat cu tot dinadinsul alte răspunsuri cu privire la aspectele predestinării. Dar dacă au venit, am mulţumit Domnului şi m-am bucurat nespus pentru comoara ataşată lor. Mărturisesc că răspunsul lui Pavel a fost întotdeauna satisfăcător pentru mine. Este un test de umilinţă, credincioşie, reverenţă, evlavie şi ascultare în faţa Cuvântului lui Dumnezeu.
Dar aş dori să cunoaşteţi că odată trecut testul, Dumnezeu are răspunsuri care dovedesc dragostea Lui mai mult decât Romani 9.20.

Aceste răspunsuri nu trec peste principiile biblice, numai că maniera în care pot fi dovedite cu „Stă scris!” este una la sfârşitul căreia nu se poate să nu declarăm:
„O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui!» (Rom.11.33)

De aceea, nu-mi permit să le expun aşa cum le-am primit, deoarece depăşesc cadrul înţelegerii biblice actuale. Deşi eu le consider o extrapolare corectă a principiilor dreptăţii, dragostei şi sfinţeniei Domnului, totuşi sunt conştient că ele nu pot fi acceptate decât prin credinţă, altfel putând fi confundate lejer ca fiind speculaţii. Iar argumentul pe care l-aş aduce ulterior: că ele mi-au fost descoperite pe căi mai puţin „naturale”, nu va fi un argument de luat în considerare pe un forum, ci doar dacă cineva mă cunoaşte, îmi vede caracterul, mă vede în trup. Oricum, eu sunt foarte liniştit, împăcat şi ştiu că există un răspuns epistemiologic pentru acei „narcisişti intelectuali” care pun nimicirile biblice ale celor vinovaţi, asumate explicit de către Dumnezeu, în o cu totul altă responsabilitate:
– fie a lui Satan,
– fie a unui utilitarism care, la urma urmei, face din Dumnezeu un asasin cu gândire machiavelică: „Scopul scuză mijloacele.” (S-ar părea, Florin, că alături de expresia ta cât se poate de precisă: „Atei de ziua a 7-a”, ar fi foarte nimerită şi expresia: „Iezuiţi de ziua a 7-a”.)

Însă, aceşti Crassuşi şi Pompei moderni, mânaţi de nevoia disonant cognitivă de a se autoconvinge că himerele lor sunt Adevăr, aleargă cu îndârjire pentru a-i atrage şi pe alţii în vârtejul haosului lor spiritual. Numărul celor înrolaţi în armata rătăcirii ar trebui cumva să acopere decompensarea psihică provocată de minciuna pe care o nutresc (şi o trăiesc!) în legătură cu Dumnezeu. Stindardul lor trebuie albit în doctrina umanistă pentru a fi ispititor.
Şi când numărul va fi majoritar, aceşti Crassuşi şi Pompei, ca şi tizii lor originali, vor găsi noi metode, din ce în ce mai perfide, de a-i încolţi şi captura pe toţi Spartacuşii care nu vor dori să moară ca sclavi ai concepţiilor lor înrobitoare.
Căci orice concepţie nebiblică despre Dumnezeu conduce la deşertăciune şi robie a fărădelegii.

Această nouă generaţie de marcionişti, upgradată la ultima versiune de sofism contemporan, şi dotată cu un limbaj elitist eclatant, răspândeşte iluzia fantasmagorică a unui Dumnezeu politicianist, creat după chipul şi asemănarea cu ei înşişi.
Nu-i nimic surprinzător, deci, în avalanşa de agnosticism, necredinţă, relativizare scripturală, batjocură (adesea dând în grobianism) din lumea actuală (internautică sau nu). Toţi se adună pentru Armaghedon, raliindu-se curentului umanist-ecumenic împotriva Cuvântului care ne prezintă un Dumnezeu tronând Atotputernic de pe temeliile dreptăţii şi ale judecăţii.

Şi momiţi de o iluminare superioară, furaţi cu filozofia şi umanismul, văicărind cu ipocrizie nimicirea copiilor aşa-zis „nevinovaţi”, ei nu-şi mai aduc aminte că Dumnezeu nici măcar pe Fiul Său nu L-a cruţat din cauza păcatelor noastre pe care Fiul Şi le-a asumat benevol, în dragostea Sa faţă de noi.
Ei pedalează obsesiv-compulsiv pe pseudo-nevinovăţia copiilor făcând din ea un soi de idee-antihrist, şi uitând că nu copiii, ci Iisus este Singurul ÎNTR-ADEVĂR NEVINOVAT nimicit de Dumnezeu.
El este Singurul Miel nepătat pe care „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă…” (Is.53.10)

[Florin Lăiu]

#2797

Olivian: „Şi …. văicărind cu ipocrizie nimicirea copiilor aşa-zis ‘nevinovaţi’, ei nu-şi mai aduc aminte că Dumnezeu nici măcar pe Fiul Său nu L-a cruţat din cauza păcatelor noastre pe care Fiul Şi le-a asumat benevol, în dragostea Sa faţă de noi.”

Dragă Olivian,
Mulţumesc pentru aprecieri şi, în special, pentru că mă pot bucura că mai sunt credincioşi care rămân la respectul faţă de Scriptură.

Fiindcă nu-mi pot permite să scriu mult (sunt extrem de ocupat), am să mă refer puţin la afirmaţia ta de mai sus. Nu cred că rezolvăm ceva, teologic sau apologetic, dacă vorbim de pedepse retributive aplicate copiilor şi pruncilor. Pruncii sunt nevinovaţi, nu „aşa-zis nevinovaţi”. Iisus nu avea emoţii cu privire la starea spirituală a copiilor, înaintea lui Dumnezeu. Pedepsele lui Dumnezeu sunt uneori la fel de stranii ca şi calamităţile naturale, care nu lovesc după criteriul justiţiar al mărimii vinei, ci după criterii naturale. Cred că este mult mai bine să lăsăm neexplicate anumite acţiuni divine, decât să le explicăm într-un mod care nu-L justifică în mod credibil pe Dumnezeu. Just an idea.

[Anonim]

#2801

Dragă Florin, apreciez bucuria ta legată de existenţa (încă) a respectului faţă de Scriptură.

Abordând frontal subiectul principal, precizez că nu intenţionez să lovesc acum în preconcepţia preconcepţiilor: nevinovăţia copiilor.
Şi chiar de aş face-o, aş şti să justific în mod autentic caracterul perfect echilibrat al lui Dumnezeu: drept şi iubitor.
Totuşi sunt conştient de gradul de ignoranţă existent în lumea creştină cu privire la acest aspect.
Tocmai de aceea am şi scris în postarea anterioară:

Quote:

Pe firul logic, următoarea întrebare din serie ar fi: „Dar când anume au păcătuit acei copii pentru ca viaţa lor de pe Terra să fie caracterizată de o suferinţă retributivă?”
Evit să dau un răspuns la această întrebare, ca să nu fie perceput ca „exotic” şi transformat într-o pricină de poticnire.

Am dorit doar să punctez că ideea retributivităţii pedepsei divine poate sta în picioare inclusiv în cazul copiilor. Trebuie să existe şi în cazul lor o retributivitate, nu numai un utilitarism.
Însă nu m-am lansat în nuanţele problematicii, şi nici n-am spus că accidentele prin care trec copiii se constituie într-o pedeapsă retributivă după standardele noastre adulte de retribuţie.
Fie „după criteriul justiţiar al mărimii vinei”, fie „după criterii naturale”, Dumnezeu implică doi factori:
– o retributivitate certă, care numai în cazul lui Iisus Hristos a fost asumată benevol prin transfer de la alţii;
– un cuantum de suferinţă proporţional cu vina.
Să nu uităm că Dumnezeul care a creat sistemul neuronal omenesc are pârghii biologice prin care poate oricând să blocheze orice suferinţă fizică. (Şi asta nu numai la copii, dar şi la adulţi – de ex. martirii creştini din primul secol care cântau în arenele romane în timp ce erau arşi pe rug.)

Acest lucru ne-ar fi suficient ca să conservăm imaginea unui Dumnezeu drept şi iubitor nu numai în orice tragedie umană, dar, generalizând, chiar şi în orice vrabie care cade la pământ cu ştirea şi consimţământul Lui.

Faptul că tu, Florin, crezi în nevinovăţia copiilor este o atitudine dulce şi suavă, corectă „politic”, dar pe care eu nu o pot accepta pe baze solide biblice. Nevinovăţia copiilor la care te referi este una a faptelor supuse analizei şi judecăţii noastre umane, dar nu este acea nevinovăţie privită ca atare prin ochii lui Dumnezeu. De aceea, eu am pus în circulaţie termenul de „aşa-zisă nevinovăţie a copiilor”.
Nevinovăţia bifată de tine în dreptul pruncilor este cea cântărită cu unitatea de măsură a cunoştinţei binelui şi răului. Eu, însă, am mers cu referinţele mai departe, la o nevinovăţie absolută şi obiectivă, acceptată ca nevinovăţie din perspectiva lui Dumnezeu şi a Bibliei, nu a oamenilor. A trebuit să fac acest lucru, deoarece lăuntrul meu nu poate percepe un Dumnezeu nedrept. De aceea, eu, unul, nu subscriu la nevinovăţia absolută a pruncilor şi copiilor din următoarele motive (toate biblice):

– «Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic, după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.”» (Rom.9.11-13)

– «Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor; mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor.» (Ps.58.3)

– «Domnul a făcut toate pentru o ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii.» (Prov.16.4)

– «Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?» (Rom.9.21)

– «Şi pe când mergea pe drum, nişte băieţaşi au ieşit din cetate, şi şi-au bătut joc de el. Ei îi ziceau: „Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!”
El s-a întors să-i privească şi i-a blestemat în Numele Domnului. Atunci au iesit doi urşi din pădure, şi au sfâşiat patruzeci şi doi din aceşti copii.» (2 Regi 2.23,24)

Dacă, după cum se ştie, Duhul lui Dumnezeu era în Elisei într-o măsură îndoită în raport cu Ilie, atunci probabilitatea ca cei doi urşi să fi fost sub influenţa Satanei este egală cu probabilitatea ca Samson să fi fost sub influenţa Satanei atunci când ucidea grămezi de filisteni: adică zero.

Tu, Florin, aduci în discuţie inexistenţa emoţiilor Domnului Iisus în raport cu copiii. Dar omiţi că tocmai Duhul lui Iisus era în Elisei la momentul acelui blestem. A presupune că El n-avea emoţii într-o atare situaţie mi se pare exagerat.

De asemenea, dacă stăm bine să ne gândim, vedem că „emoţiile Lui” cu privire la copii nu numai că existau, dar uneori nu corespundeau hiperbolizărilor idilice uzuale. De exemplu, când femeia canaaneancă a venit să-L roage cu strigăte pentru copila ei, El a tratat-o cu ignor. Un asemenea ignor încât chiar ucenicii Lui au venit la El să-L roage STĂRUITOR să ia măsuri.

Iar dacă ne gândim şi mai bine, ne amintim că El este Acela care a dat poporului Legea pe Sinai, în care stă scris:
«Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc» (Exod.20.5)
(Am explicat amănunţit substratul acestei porunci în postarea mea anterioară.)

Şi ca să închei în plin climax cerebral, să ne amintim că atunci când ucenicii Îl întreabă despre cel născut orb, întrebarea sună foarte exact:
«Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?» (Ioan 9.2)
Se poate deduce din maniera lor interogativă că ucenicii aveau solide cunoştinţe despre păcatul preexistent al unui copil, de vreme ce există posibilitatea de a se naşte orb DIN PRICINA PĂCATULUI LUI.

[Autor]

Mesaje