-
Post count: 57Post count: 57
(…continuare)(2/
„Persistenţa în exegeză şi spiritualitate” versus „Universalizarea comodă a condiţionalităţii”Şi fiindcă în urma dialogului nostru am senzaţia că spiritualitatea ta trenează, de aceea, acum, renunţând la evidenţele lingvistice, şi lăsând la o parte orice nuanţă de sinonimie a lui γενεὰ (de tip: neam, naţiune, genealogie, popor, norod, soi, familie etc.), aş dori să te aduc pe terenul spiritualităţii.
Şi oricât aş fi de inteligibil, având în vedere sincopele tale precedente am căpătat deja mari dubii cu privire la capacitatea ta, nu de a înţelege, ci de a crede adevărurile ce vor fi prezentate. Căci vorba aceea: „…dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti (şi lingvistice – n.a.) şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?” (Ioan 3:12).
Totuşi să încerc… Şi să-ţi amintesc că Iisus era un „om de duh”. Ba încă era chiar Duhul întrupat (2 Cor. 3:17).
El făcea nu numai parabole, ci tot soiul de jocuri de cuvinte şi figuri de stil. Prin comparaţii subtile, metafore, metonimii, sinecdoce, elipse, inversiuni etc., Iisus făcea treceri spirituale între idei, persoane, epoci; iar adesea Îşi punea mesajele în exprimări spirituale atât de incomprehensibile şi de bulversante pentru omul firesc şi ne-duhovnicesc, încât unul dintre cărturari avea nedumeriri similare cu ale tale: „Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?” (Ioan 3:4).Scopul învăluirii tainelor biblice în limbaj figurativ este unul foarte practic. Căci dacă Iisus şi Duhul n-ar fi făcut aşa, atunci orice unealtă batjocoritoare a Satanei (ateu, păgân sau pseudocreştin) ar înţelege mesajele profetice ale Scripturii PRIN LINGVISTICĂ, NU PRIN DUHUL SFNT. Iar Satana, aşa cum i-a împiedicat pe Pavel, Silvan şi Timotei să ajungă la Tesalonic (1 Tes. 2:18), şi neavând decât dispreţ faţă de profeţiile Scripturii, ar lua măsuri criminale pentru a le bruia împlinirea. Dar Domnul însă e suficient de inteligent încât să poarte războiul cu tabăra celui rău… „in plain sight”. Ce ironic! (Pilde 3:34).
Iar în acest sens, una din măsurile Lui este tocmai aceasta: de a da revelaţia tainelor biblice în mod direct, prin Duhul Său, nu prin lingvistică pură. Prin lingvistică vor fi înţelese elementele de bază scripturale (nu neg asta), dar tainele, nu. Başca dacă lingvistica este supraevaluată, atunci ea începe să se opună Bunului Simţ, ajungându-se, iată, la o cerbicie adversativă chiar şi faţă de lucruri elementare, precum „Adevărat vă spun…”
Tainele Bibliei nu pot fi înţelese de omul care încă mai comite păcate (ba uneori, din motive practice, nici sfinţilor nu li se descoperă totul; dar ei cel puţin nu se îngâmfă că Biblia le-ar fi clară, ci ceea ce ştiu din ea ei argumentează solid). Limbajul adesea spiritual (ba uneori chiar fantasmagoric) al Bibliei certifică faptul că ea nu a fost scrisă pentru a fi înţeleasă de cei necredincioşi şi/sau suficienţi, indiferent de IQ-ul lor impresionant.
Pentru aceştia, Biblia va sta într-o zi ca mărturie că Dumnezeu a ştiut totul de la bun început. Dar Biblia nu e scrisă pentru a fi înţeleasă de ei – cei ce se consideră dogmatic bogaţi. Şi care au impresia că totul le este clar, şi că toate profeţiile neînţelese de ei nu pot fi înţelese de nimeni, fiindcă ele n-ar avea nimic de înţeles în ele de vreme ce ar putea fi simple versiuni ipotetice ale unor realităţi condiţionale. Adesea, astfel de oameni stau cu profeţia împlinită lângă ei (Ioan Botezătorul), şi cred că Maleahi 4:6 fie încă nu s-a împlinit (gândire specifică vechilor iudei), fie e condiţională (specific pentru „noii iudei”).
[Am dat un exemplu cu Mal. 4:6, dar în acelaşi spirit eronat abordează toate profeţiile, erodându-le relativizant semnificaţia.]De aceea, eu unul mă bucur că mesajele mai grele ale Bibliei nu au conţinut nici măcar ceva similar ghilimelelor noastre de azi. Căci astfel credinciosul real, pornind de la o lingvistică de bun simţ, reuşeşte să emeargă din planul lingvistic firesc, înţelegând Adevărul şi tainele scripturii prin Duhul. Adică prin empatie în sfinţenie cu autorul, nu prin cărturărie seacă şi lipsită de vigoare duhovnicească.
Sunt multe lucruri tainice pe care creştinul genuin le înţelege nu prin strecurări lingvistice, ci fiindcă dincolo de ele recunoaşte intenţiile Duhului în scrierile autorilor pe care El i-a inspirat. Cum anume le recunoaşte? – Din experienţele de viaţă pe care le are cu Domnul, prin faptul că Îl cunoaşte practic şi că are o relaţie personală cu El.De exemplu, el nu citeşte despre acoperământul de pe capul femeii de la 1 Cor. 11 ca să-l adopte în mod primitiv şi gregar, ci încearcă să înţeleagă prin Bunul Simţ – Duhul Sfânt pe care deja îl are – care este SPIRITUL, INTENŢIA, MESAJUL lui Pavel (…extrem de bine subliniat şi de tine în articolul „Gura şi broboada!”)
În paranteză fie spus, e ironic faptul că, biblic vorbind, acoperirea este semnul supunerii femeii faţă de soţul ei, totuşi actualmente Duhul ne indică despre acea acoperire că s-a transformat azi, în mod antitetic, într-un semn al nesupunerii femeilor faţă de bărbaţii lor. Căci multe „pocăite” actuale îşi pun basmaua tocmai provocându-le mânie bărbaţilor lor necredincioşi. Ba încă având impresia că prin acest gest ele aduc o jertfă lui Dumnezeu.După cum ţi-am mai spus, dragă Florin, mântuirea este prin credinţa aceea care, DEŞI NU RENEAGĂ LINGVISTICA, e totuşi dincolo de strecurările acesteia. Şi acel articol al tău despre broboadă demonstrează că şi tu poţi face distincţia. Tocmai prin „bine”, omul se spurcă atunci când face răul (v. Iac. 4:17). Căci nefiind „rece” (Apoc. 3:15), el nu e ca unul care n-ar şti binele. Şi de aceea nu mai are circumstanţe atenuante în ochii Domnului.
____Oricum, maniera ta limitată de a pune problema cu privire la Mat. 24:34 este similară cu una care te-ar îmboldi să mă apostrofezi că nu respect semantica exactă, dacă aş reuşi cumva să înţeleg că omul care-mi spune: „Deţin o mie de capete de vită” ar deţine vitele cu totul, nu numai capetele lor.
Cu privire la suficienţa cu care delabrezi verbul „parerchomai” («…se foloseşte expresia „nu va pieri” sau ceva asemănător, dar nu „nu va trece”, care este specific timpului.»), pe lângă faptul că ignori de-a binelea aspectele lingvistic-semantice ale exegezei, astigmatismul tău hermeneutic ratează focalizarea clară asupra contextului şi particularităţilor cuvintelor Domnului din Mat. 24. Făcând corelaţiile potrivite ai fi remarcat că:
– un verset mai încolo (la Mat. 24:35), El aplică în context acelaşi verb „a trece” (parerchomai) nu la trecerea timpului, ci la elemente precum atmosfera şi litosfera; elemente care nu trec precum timpul, adică de la sine, ci trec (pier) în urma unor evenimente singulare,
– în tot capitolul El se adresează unor evrei care aşteptau mântuirea exclusivă a poporului lor (Petru abia la viziunea de la Fapte 10.15 a început să realizeze adevărul globalizării harului) şi de aceea este prezumtiv că expresia din verset – „neamul acesta” – sugera în primul rând neamul acela (evreiesc),
– ba mai mult, folosind inteligent acel γενεὰ, Iisus face o aplicaţie emergentă spaţială de la neamul evreu la întreg neamul omenesc postdiluvian (aşa cum ţi-am scris în comment-ul precedent),
– încă şi mai mult, El face prin acel cuvânt de asemenea o aplicaţie emergentă, dar una temporală de data asta, trecând de la adresanţii evrei prezenţi la adresanţii de peste veacuri,
– folosind un limbaj spiritual, El face trecerea metonimică de la necazul distrugerii Ierusalimului în 70 AD (cf. Luca 21:20) la necazul cel mare şi spiritual pe care-l va avea întreaga omenire atunci când vor spune „Linişte şi pace”.
_____A cocheta cu tendinţe extremiste lingvistoide este un lucru mai mult decât reprobabil, din punctul meu de vedere.
Scrii într-unul din comment-urile anterioare:
«Duhul poate descoperi multe lucruri care nu sunt scrise în vreun text, dar când îţi explică textul nu îl manipulează ca să însemne altceva decât sensul normal al cuvintelor în limba respectivă.»Aluzia ta la mine este complet gratuită.
*) Căci, cu referire strictă la semantică, nimeni dintre noi doi n-a manipulat şi nu a „inventat” sensuri noi ale cuvintelor faţă de cele specificate în lexicoanele curente. (Dacă faci referire la manipulare, mai degrabă ea se poate vedea la tine, în direcţia excluderii fără temei a unor sensuri semantice care-ţi tulbură preconcepţiile şi subiectivismul.)
*) Iar cu referire la spiritualitatea promovată de mine, ceea ce probabil tu încă nu ai înţeles este că: NU SENSUL SEMANTIC, ci IDEEA NORMALĂ CONTEXTUALĂ care se desprinde din anumite versete poate fi depăşită completamente de IDEI EMERGENTE care decurg din slovă la modul pur spiritual, prin linkuri mentale de-a dreptul cathartice, linkuri a căror logică se poate accepta doar printr-un upgrade de credinţă.Iată, ca să nu crezi că am ajuns şi eu pe urmele tale în a îmbrăca eroarea în polei verbal, îţi ofer exemplele următoare:
– Când la Osea 11:1 citeşti: „Când era tânăr Israel, îl iubeam, şi am chemat pe fiul Meu din Egipt”, ideea normală din context vizează poporul Israel. Poţi să te dai de 7 ori peste cap şi să lărgeşti contextul cât de mult vei dori că tot nu vei vedea în context vreo idee alternativă. Cu toate astea, ideea emergentă – relevată abia după sute de ani de Matei 2:15 („Am chemat pe fiul Meu din Egipt.”) – pare desprinsă de orice logică firească. Şi aşa şi este: o logică duhovnicească.
Te întreb (retoric desigur): dacă familia lui Iisus n-ar fi venit din Egipt, cine, în vecii vecilor, s-ar fi gândit să-I impută lui Iisus că n-ar fi Mesia din pricina neîmplinirii profeţiei din Osea 11:1 (care, de fapt, nici măcar n-ar putea fi numită „profeţie” de lingvişti, deoarece verbul evreiesc קָרָאתִי (qārā’tî) = „a chema” este un qal perfect, vizând trecutul, nu viitorul)??– Când la Psalmul 8:4-6 citeşti încă de la început: „Ce este omul, ca să Te gândeşti la el?”, ideea normală contextuală constă în insignifianţa naturii omeneşti în raport cu Dumnezeirea. Ba chiar şi citirea integrală a Vechiului Testament confirmă asta – vezi şi Ps. 144:3, Iov 7:17). Contextul de la Ps. 8 nu-ţi lasă o altă alternativă. Cu toate astea, ideea emergentă (pur spirituală) a lui Pavel cu privire la Ps. 8:4 este cu totul alta: vezi Evrei 2:6-9.
– Când ţi-am dat exemplul cu profeţia despre venirea lui Ilie de la Maleahi 4:5, oare nu vezi că ea nu se poate înţelege decât pur spiritual? Cu atât mai mult cu cât însuşi Ioan Botezătorul recunoaşte deschis că nu el este Ilie (Ioan 1:21).
Tu înclini să înlocuieşti spiritualitatea cu o condiţionalitate coruptă. De aceea ţi-am îndreptat atenţia în trecut, în comment-urile de la „Nuntă cu bucluc”, către acest contraexemplu.
E vreo condiţionalitate în profeţia de la Maleahi? Fireşte că nu (şi chiar sper să nu susţii acuma că Dumnezeu se gândea să-l trimită înaintea Domnului chiar pe Ilie cel răpit la cer, dar acesta nu a mai împlinit condiţiile, şi de forţă majoră Dumnezeu a ales pe altcineva).
Iisus însă a zis, în mod SPIRITUAL (…asta nu prea înţelege lingvistul din tine):
«Dar vă spun că Ilie a şi venit, şi ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el ce au vrut.”» (Matei 17:11,12).
Prin antiteză cu orice cărturar lingvstoid al epocii, ucenicii – care, cf. Mat. 16:17, aveau Duhul într-o oarecare măsură (deşi plinătatea au primit-o abia la Cincizecime) – au putut să înţeleagă că Ioan Botezătorul împlinea profeţia din Maleahi (vezi Mat. 17:13). DAR ÎN MOD SPIRITUAL (cum spusese îngerul la Luca 1:17), ŞI NICIDECUM LINGVISTIC SAU LITERAL.Mă opresc aici cu exemplele. Îţi dau răgaz să respiri. Poate apare şi… inspiraţia.
_____La fel procedezi cu multe din aşa-numitele tale profeţii… „condiţionate” (sic!).
De exemplu la Zaharia 14 preferi acelaşi panaceu al unei condiţionalităţi iluzorii în loc să remarci trecerea metonimică a lui Zaharia de la „cetatea literală care va fi luată” în 70 AD (v. 2) la „CETATEA SPIRITUALĂ” a cărei asediere conduce la orbire şi gângăvire spirituale (v. 12) – „CETATEA CEA SLOBODĂ CARE ESTE MAMA NOASTRĂ” (Gal. 4:26), şi ai cărei locuitori suntem după ce am fost primiţi în ea… prin credinţă deocamdată (v. Efes. 1:3, 2:6).
Chiar dacă nu remarci trecerile metonimice, aveai totuşi indicii spre o hermeneutică înţeleaptă, dacă ai fi remarcat măcar că Zaharia este caracterizat şi de treceri eliptice de la o idee la alta, precum în Zah. 13, unde se trece de la „păstorul lovit” din vers. 7 la consecinţa directă din vers. 8 a acestui lucru – transmutarea din propria ţară şi ducerea în robie confer Mat. 27:25: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”.Dar ca să nu te simţi prea vinovat, stai liniştit… că eşti în trend cu acest literalism cărturăresc. Poţi face şi ad populum (nu numai ad verecundiam şi straw man) cu şanse mari de a fi bine privit de cei fireşti. Căci e plină lumea azi de firoscoşi şi studioşi, care fără a avea vreo descoperire duhovnicească, sunt incapabili a realiza spiritualitatea abundentă a Vechiului Testament şi că, în spatele limbajului specific destinatarilor evrei, Gândul (Duhul) lui Dumnezeu S-a referit la lucruri aflate dincolo de perspicacitatea lor cărturăresc-firească.
Vorba Bibliei: „…învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată la deplina cunoştinţă a Adevărului” (2 Tim. 3:7).De ce m-aş mira, deci, că oricât ţi-aş explica de limpede, tu nu poţi înţelege la ce fel de „Israel” s-a referit Ieremia la cap. 31!? Pentru a-ţi susţine, cu orice preţ (?!?), universalitatea condiţională coruptă, tu scrii:
Quote:«În Ieremia 31, Dumnezeu ia ca martori cerul cu astre şi legile cosmosului, că nu va „lepăda” niciodată pe Israel, ci că iudeii (care erau deja în exil) se vor întoarce, vor rezidi vechiul Ierusalim şi acest Ierusalim rezidit după exil nu va fi distrus NICIODATĂ. S-a împlinit această profeţie SIGURĂ?»Da, dragul meu domn, s-a împlinit această profeţie SIGURĂ.
Cu toate că minimalizările tale legate de interpretarea spirituală au ajuns să-mi dea deja impresia unei repulsive eisegeze, totuşi fac efortul de a-ţi arăta împlinirea profeţiei certificată în Evrei 8:8-12.
Căci Israelul acela era cel spiritual, nu cel trupesc. Era Măslinul lui Dumnezeu din Romani 11.
Prin întoarcerea Israelului trupesc – lucru pe care probabil Ieremia îl avea cu exclusivitate în mintea lui umană limitată –, Duhul exprimă metonimic o idee cu totul emergentă (şi fără vreo legătură cu Israelul trupesc), şi anume exprimă aspecte ale unui alt Israel: cel spiritual.
Duhul se foloseşte de realităţi pământeşti (precum Israel, Templu, robia babiloniană etc.) ca să transmită în mod metonimic realităţi spirituale, cereşti, cu totul emergente din plan pământesc.
Iar un om duhovnicesc înţelege aceste lucruri care emerg din planul înţelegerii curente (precum Ştefan care a înţeles înaintea vremii lui că Dumnezeu nu locuia în Templul făcut de mâini omeneşti – Fapte 7:48).Faptul că tu, un pastor de renume în adventism (…şi nu numai), vrei să te reîntorci la condiţia cărturărească retrogradă prin care se acordă valoare supremă semnificaţiilor semantice, fără a înţelege ideile pur spirituale emergente ale anumitor pasaje, e ilustrativ şi simbolic în acelaşi timp pentru mine că adventismul actual a ajuns o pepinieră a unor „noi iudei”, o reiterare în duh a vechiului iudaism.
Şi nu mă mir! Doar Solomon a spus clar: «Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare.» (Eclesiastul 1:9) Din păcate, aşa cum vechii iudei au ucis pe Domnul slavei, tot aşa şi actualii iudei vor deveni ucigaşi. Dar să mă opresc aici cu asta, deoarece, în lipsa descoperirilor de sus, ai putea fi ispitit să-mi aduci contraargumente… foarte lingvistice.Revenind la ideea anterioară despre Ieremia 31, dacă ai fi reuşit să faci corelaţia cu Evrei 8 (care reia aproape la literă pasajul conclusiv despre Israel din Ieremia 31), ţi-ai fi dat şi tu seama. Mai ales că Pavel, la Evrei 8:13, dă mură-n gură că este vorba de „Israelul” perioadei creştine a „noului legământ”. Profeţia lui Ieremia 31 este, aşadar, SIGURĂ, INEXORABILĂ, nu condiţională. Cu atât mai mult cu cât împlinirea ei – deocamdată spiritual-parţială – vizează şi realtoirea literală în Măslin a unei părţi însemnate din Israelul etnic, cf. lui Rom. 11:25 şi lui Ellen White.
Iată, îţi ofer recurent două din citatele ei care atestă în mod peremptoriu faptul că naţiunea evreiască se va creştina în număr mare:
Quote:„Mulţi dintre evrei se vor converti, iar aceştia vor ajuta la pregătirea căii Domnului, netezind calea Dumnezeului nostru în pustie. Evreii convertiţi trebuie să aibă un rol important în marea pregătire viitoare pentru a-L întâmpina pe Hristos, Prinţul nostru. O naţiune se va naşte într-o singură zi. Cum? Prin oamenii pe care Dumnezeu i-a rânduit să fie convertiţi la adevăr. Se va vedea, ‘mai întâi un fir verde, apoi un spic, apoi bobul deplin în spic’. Prevederile profeţiei se vor împlini.” – Manuscript 75, 1905. {Evanghelizare 579.1}Unde referirea ei la „naţiune” şi la „o singură zi” arată că ei vor fi realtoiţi în Măslin în mod masiv şi inopinat. Mă reţin în a-ţi detalia relativ la evrei alte taine cu care, la nivelul tău de dezvoltare spirituală de azi, nu ai putea rezona.
Quote:„Evreii intră în rândurile urmaşilor aleşi ai lui Dumnezeu şi vor fi alături de Israelul lui Dumnezeu în zilele sfârşitului. În felul acesta, evreii vor fi încă o dată reintegraţi în poporul lui Dumnezeu, iar binecuvântarea Domnului va veni asupra lor cu îmbelşugare” – Manuscript 95, 1906. {Evanghelizare 577.4}Unde prin acel „încă o dată”, EGW nu ne indică o acceptare a Evangheliei de către evrei în mod izolat, unul câte unul. Ci una atât remarcabilă şi de notabilă din punct de vedere istoric (precum a fost şi cea de după robia babiloniană sau egipteană), încât ea s-a simţit obligată prin Duhul să folosească expresia „încă o dată”.
_____Dragă Florin, tainele biblice sunt dincolo de percepţia omului firesc. După cum îţi spuneam şi altă dată, există pasaje care sunt pur literale, pur spirituale, dar adesea un melanj între cele două. Melanj în care, totuşi, vorbirea spirituală are un rol definitoriu. Sunt convins că şi la Ezechiel 40-48 este la fel: „Templul”, „preoţii”, „seminţiile lui Israel” pot avea semnificaţii spirituale (în privinţa „seminţiilor” poţi vedea Iacov 1:1 în coroborare cu Apoc. 7). Dar nu pot trata în detaliu ceva pentru care încă lumina mea nu este definitivată. Îmi mărturisesc propriile limite, dar nu le voi transgresa din mândrie sau frustrare produsă de neînţelegere, pentru ca să adopt calea comodă a unei condiţionalităţi corupte, ci mă voi ruga Domnului să-mi definitiveze descoperirea.
Până atunci îi las pe cei ce cred că s-au îmbogăţit şi că nu duc lipsă de nimic să aibă totul „clar” din punct de vedere biblic (sic!)(se continuă…)
Post count: 57
(…continuare)(3/
„Persistenţa în exegeză şi spiritualitate” versus „Universalizarea comodă a condiţionalităţii”Acum, fiindcă tot m-am referit anterior la profeţia de la Zaharia 14 să intru puţin mai în detaliu.
Tu ai scris anterior, prin comment-urile de la „Nuntă cu bucluc”, astfel:
„Profeţia din Zaharia 14 are aspecte dificile… Faptul că Domnul ar fi venit în apărarea poporului nu este neapărat o descriere a celei de-a doua veniri aşa cum o ştim noi.”
Parţial e corect, dar per global e incomplet şi inexact!
Nu scrie nicăieri acolo de cel de-al 2-lea Advent.
Chiar dacă acolo este o sugestie metonimică cu privire la el, totuşi, la modul literal, nu este vorba de asta. Sau, ca să fiu şi mai limpede: nu e vorba de o Parousie într-o „o altă descriere” (o descriere… altfel decât o ştim noi), ci e vorba de o altă venire a lui Iisus, neparousiacă.Expresia indicatoare – „cum S-a luptat în ziua bătăliei” (v. Zah. 14:3) – caracterizează o altfel de venire, de arătare, a Domnului Iisus: ca una din trecut, nu ca cea viitoare în slavă. În ce priveşte Parousia, caracteristicile ei sunt unice sunt unice. La nicio altă „zi a bătăliei” din trecut nu s-a întâmplat vreodată ca Iisus să fi strigat împotriva tuturor locuitorilor pământului (Ier. 25:30) sau ca peştii, păsările, animalele şi oamenii să dispară complet de pe pământ (Ţef. 1:2,3).
Dar asta nu înseamnă că Hristos n-a mai avut şi alte „zile de bătălie” până la Zaharia.
De exemplu, tot o venire a lui Iisus la bătălie a fost şi înaintea lui Iosua (Ios. 5:14).
Idem înaintea lui David, în vârfurile duzilor (2 Sam. 5:24).
Ca să nu mai zic de arătarea înaintea lui Elisei (2 Împ. 6:16,17).Ca menţiune suplimentară, Domnul, fie pentru bătălie, fie pentru pace, a venit şi S-a arătat de mai multe ori în decursul istoriei. Nu numai înainte de primul advent, dar şi după el (vezi Fapte 26:14). Ba mai mult, conform propriei Lui promisiuni, nu este o chestiune singulară:
Ioan 14:21 – „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi, şi Mă voi arăta lui.”
Drumul lui Iisus de la dreapta Tatălui şi până la orice om îndumnezeit nu depinde de coordonate temporale sau spaţiale, decât dacă El alege aşa. Căci nu cred că i-a luat prea mult timp sau spaţiu să se arate ucenicilor în seara zilei de înviere, după ce mai înainte Se suise la Tatăl Său (conform cu ceea ce îi spusese Mariei la Ioan 20:17; reţinerea Lui de către Maria nu era binevenită în acea clipă, dar în aceeaşi seară nu mai avea nicio problemă în a fi reţinut de cineva).Încheind menţiunea din paragraful anterior, se poate vedea că limbajul lui Zaharia nu are nimic condiţional decât pentru cei care, ca şi tine, au făcut din condiţionalitate o supapă de defulare a frustrării de a nu putea înţelege Biblia prin lingvistică. De aceea, sincopele serioase de interpretare duhovnicească te pot determina să nu întrevezi altceva acolo decât un Munte al Măslinilor şi o revenire în slavă literală. De asta, ceva-ceva nu ţi se potriveşte.
Acolo, însă, la Zaharia, dragul meu Florin, este tot o vorbire spirituală, la fel ca şi la Mat. 24 sau Luca 21. Se porneşte de la realităţi evreieşti, de la distrugerea Ierusalimului în anul 70 AD şi se continuă metonimic înspre realităţi globale şi spirituale.
E adevărat că şi Ellen White a menţionat despre deformarea Muntelui Măslinilor, dar ea s-a referit la cea de-a doua aplicaţie – cea globală care se va întâmpla literalmente abia după mia de ani, când nicio cetate nu va fi „luată”, şi nicio casă nu va fi „jefuită” (Zah. 14:2)… tocmai pentru că Ierusalimul ceresc nu poate fi cucerit de duşmanii spirituali.
În schimb, Zaharia ne incumbă înţelegerea unei figuri de stil, a unei legături metonimice între două idei: una împlinită în era creştină de după anul 34 AD (atingând plenar anul 70 AD) şi alta din viitorul foarte îndepărtat care se va împlini postmilenial.
Legătura din Zaharia cu ce spune EGW constă într-o trecere ideatică de la planul omenesc al cetăţii cucerite (cucerire istoric atestată în anul 70 AD) la planul spiritual-ceresc din viitorul îndepărtat (de după mia de ani) al Cetăţii care nu poate fi cucerită.Ba mai mult, analiza profeţiei de la Zaharia ne oferă multiple semnificaţii:
– pe de-o parte acel Munte al Măslinilor ne face să înţelegem că între vers. 2 şi versetele 3, 4 este o trecere eliptic-metonimică de la anul 70 AD la vremurile de după mia de ani,
– al doilea sens al Muntelui Măslinilor pe care picioarele ale lui Iisus au stat în anul 70 are un sens pur spiritual, simbolizând Biserica = „muntele celor altoiţi în Măslin” (cf. Rom. 11) din care curg „izvoare vii” (cf. Ioan 7:38 şi Mat. 28:19) spre marea de la răsăritul „Soarelui” (cei tăiaţi împrejur) şi spre apusul Lui (cei netăiaţi împrejur) – pentru vindecarea „mărilor” (= noroadelor cf. Apoc. 13:1, 17:15), adică civilizarea lumii în era creştină. De altminteri, în nicio altă eră n-ar fi nimic de vindecat în cultura estică sau vestică – nici în mileniul depopulat (v. Ţef. 1:2,3, 2 Pet. 3:10) şi lipsit de ocean planetar (Apoc. 21:1b), şi nici în era postmilenială unde nimic nu se mai vindecă şi ceea ce rămâne pe vecie este vindecat deja.
_____Multiplele sensuri sunt cele care-ţi provoacă o senzaţie de dificultate aşa de mare încât ai abandonat extrema misticismului mărturisită de tine şi ai trecut în extrema opusă a simplismului şi suficienţei: „A, legat de Zaharia 14 totul e simplu: e o profeţie… condiţionată! Şi atunci, mai rămâne ceva de comentat? ☺ Nu, desigur. Totul e clar. Şi nu am chef să mă opun acestei clarităţi (!)”
Totuşi, tu nu ţii cont că nimic din context nu-ţi dă voie să vorbeşti de „condiţionalitate”.
Aaa, că tu nu doreşti să accepţi multiplele sensuri ale diverselor pasaje biblice, asta e cu totul altceva!
Dar, permite-mi să te întreb: conform propriului tău studiu JuST, tu de ce accepţi o dublă aplicaţie a cornului cel mic din Daniel 8 – prima la Antioh Epifanus, iar a doua la puterea romană (caracterizată de „urâciunea pustiirii” aflată în viitorul vorbirii de la Mat. 24:15)? Şi de ce nu înţelegi că, deşi este o legătură stilistică între cele două aplicaţii, totuşi nu trebuie necesarmente ca cele două să fie caracterizate cu precizie de aceleaşi detalii. De exemplu, numărul de 2300 nu trebuie musai să coincidă pentru ambele aplicaţii, ci doar pentru una. Căci în cazul lui Antioh Epifanus, conform 1 Macabei 1:57; 4;52, nu se poate vorbi decât despre maxim maximorum de 1135 zile = 2270 miei de jertfă necurmată nesacrificaţi (dacă ţinem cont de anii embolismici). Totuşi apropierea celor 2 numere indică legătura metonimică dintre o aplicaţie şi alta. Aşadar, acolo, în acel pasaj, cum de-ai făcut de ai înţeles legătura metonimică dintre ideea parţială (Antioh) şi ideea globală (puterea romană), iar în alte pasaje biblice nu reuşeşti să înţelegi o a doua aplicaţie? (Ori oare, în dorinţa ta de a elimina ideea de „sens multiplu” – spiritual sau nu –, ai fi aruncat la gunoi chiar şi cea de-a doua aplicaţie a cornului, dar n-ai îndrăznit să-ţi complici situaţia personală în adventism?)
Revenind la unul din exemplele anterioare, chiar nu vezi că în privinţa lui Osea 11:1 însăşi Noul Testament face la Mat. 2:15 o a doua aplicaţie pentru el? De ce nu iei exemplu de la Scriptură însăşi pentru a-ţi upgrada exegeza?
_____Tu generalizezi condiţionalitatea de la Iona (care era una implicită, nu explicită), şi dai în extrema opusă, considerând că orice profeţie neclară firoscoşilor actuali ar intra automat în categoria profeţiilor cu condiţionalităţi implicite.
Dar, spre deosebire de Iona, mulţimea detaliilor lui Zaharia este încă un motiv sistemic care pune marota condiţionalităţii tale în lumina corectă, şi anume că e superficială.
Fiindcă Duhul n-ar fi avut de ce să-Şi întrebuinţeze „imaginaţia” pentru a structura la „milimetru”, cu sute de detalii şi amănunte, o variantă de realitate presupusă de către tine a fi fost virtuală (condiţională). În ipoteza condiţionalităţii, sumedeniile detaliilor profetice ale lui Zaharia n-ar fi avut niciun rost. Superfluitatea lor e un argument în plus împotriva condiţionalităţii tale corupte.– Căci dacă Dumnezeu ştia că nu se vor împlini condiţiile necesare împlinirii profeţiei, la ce să se ocupe pagini întregi scripturale cu detalii atât de vivifiante ale unei variante moarte a realităţii!?
– Iar dacă nu ştia, cu atât mai mult era inutilă descrierea plastică a acelor profeţii.
Tocmai de aceea în cazul lui Iona se explică de ce Duhul S-a rezumat să-i dea lui Iona o avertizare simplă, minimalistă, fără avântarea într-o multitudine de detalii.(se continuă…)
Post count: 57
(…continuare)(4/
„Persistenţa în exegeză şi spiritualitate” versus „Universalizarea comodă a condiţionalităţii”În altă ordine de idei, neînţelegând exegeza ispitirii în pustie a Domnului, tu mi-a scris într-un comment anterior:
„Cu privire la întărirea credinţei lui Iisus prin declaraţia Tatălui la Botez, eu înţeleg că nu se poate întări memoria conştiinţei de sine, nu are sens. De ce ar fi nevoie să-mi întărească cineva convingerea că eu sunt FL.”N-ai înţeles că Iisus era întărit în privinţa dragostei Tatălui (una din trăsăturile acestei identităţi), nu în privinţa identităţii Sale intrinseci ca Fiu al Său. Căci identitatea El Şi-o cunoştea încă de la 12 ani de când le-a spus Mariei şi lui Iosif:
„De ce M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2:49)
De aceea EGW scrie foarte precis în „Hristos Lumina Lumii”, pag. 119:Quote:„Întărit de amintirea glasului din cer, S-a sprijinit pe iubirea Tatălui Său.”Glasul din cer a fost ca să-I reamintească la botez nu identitatea Sa intrinsecă, ci trăsătura de bază a acelei identităţi, şi anume dragostea nestrămutată pe care Tatăl o avea faţă de El. Tatăl n-a spus: „Tu eşti Fiul Meu”, ci a spus:
„Tu eşti Fiul Meu prea iubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!” (Luca 3:22)Aşa că, te rog să mă scuzi, că ţi-o spun, dar perspicacitatea ta de a analiza din punct de vedere psihologic aceste lucruri dovedeşte un handicap serios… şi probabil cronic.
Căci reamintirea anumitor lucruri ÎNTĂREŞTE psihicul, dragă domnule!
Exodul 13:3 – «Moise a zis poporului: „Aduceţi-vă aminte de ziua aceasta, când aţi ieşit din Egipt, din casa robiei, căci cu mână puternică v-a scos Domnul de acolo.”»
Şi chiar dacă Moise nu vorbeşte despre o identitate intrinsecă de tip „buletin”, totuşi sensul celor spuse de el se referă la „numele” (=identitatea) evreilor, în sensul „renumelui” lor. Este „numele”, „identitatea”, pe care Însuşi Dumnezeu, prin nimicirea egiptenilor, li-l făcuse între neamuri (v. Ios. 2.10).Tu, când spui: „De ce ar fi nevoie să-mi întărească cineva convingerea că eu sunt FL”, ori te faci că nu înţelegi, ori chiar nu înţelegi. Te limitezi să prezinţi lucrurile ca şi cum la botezul lui Iisus, Tatăl ar fi vrut să Se refere la o identitate de tip „buletin (card de identitate)”.
Aş dori totuşi să te încredinţez că există nuanţe prin care chiar şi amintirea conştiinţei de sine întăreşte psihicul. Dar o conştiinţă de sine nu în sensul expus de tine, ca şi cum eu aş vorbi despre fortificarea psihică prin amintirea numelui din buletin. Ci a acelei conştiinţe de sine care include toată experienţa de viaţă, toate acumulările calitative (mentale şi caracteriale), toate îmbunătăţirile comportamentale şi tot favorul divin (ba chiar şi uman) subsecvent şlefuirii de caracter.Cu alte cuvinte o conştiinţă nu numai a numelui literal, ci a tuturor trăsăturilor propriei identităţi.
E vorba nu de o reamintire procustiană a identităţii (cum te-ai limitat tu la a o percepe), ci a tot ceea ce decurge din identitatea respectivă.
Acesta a fost spiritul în care Tatăl L-a întărit pe Hristos la botezul Său, declarându-Şi plăcerea faţă de El.Ca să-ţi dau un exemplu pe înţelesul tău, ceea ce a spus Tatăl la botezul Domnului nu este ca şi cum eu ţi-aş spune ţie: „Tu eşti Florin Lăiu”, ci ca şi cum ţi-aş spune: „Tu eşti Florin Lăiu: în tine am încredere că vei pricepe ce scriu eu acum!”
Cu alte cuvinte, nu identitatea aş vrea să ţi-o amintesc printr-o asemenea formulare, ci „haina” acestei identităţi, constând în calităţile care te caracterizează: că eşti un om care ai demonstrat în atâtea rânduri că poţi avea putere de pătrundere în lucruri de care alţii se împiedică ghiolbăneşte.Şi fiindcă tu crezi greşit că memoria nu întăreşte, eu îţi spun mai mult, şi anume că, uneori, nu numai calităţile avem nevoie să ni se amintească pentru a fi întăriţi, dar şi „fostele pete de pe această haină” (ca să nu ne murdărim din nou):
Efeseni 2:12 – „aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume.”
1 Corinteni 6:11 – „Şi aşa eraţi unii din voi!”Restrângând această reamintire doar la calităţi – în forma concisă a identităţii (cu accent însă nu pe ea însăşi, ci pe trăsăturile pe care le subsumează în sine) –, ea poate fi într-adevăr un factor psihologic extrem de puternic. Căci adesea, pentru a fi încurajat şi motivat într-un moment critic al vieţii, trebuie să ţi se spună doar atât: „Adu-ţi aminte cine eşti!”
(se continuă…)
Post count: 57
(…continuare)(5/
„Persistenţa în exegeză şi spiritualitate” versus „Universalizarea comodă a condiţionalităţii”Legat de Evanghelia care a fost propovăduită la toate neamurile încă din generaţia apostolicească, îţi scrisesem următorul citat ilustrativ din Ellen White:
Quote:„Prin conlucrare cu Duhul Sfânt, apostolii au făcut o lucrare ce a zguduit lumea. Într-o singură generaţie, Evanghelia a fost dusă la fiecare neam.” (AA, 593)Mie îmi sună destul de clar. Evanghelia ajunsese la toate neamurile încă din prima generaţie. Ba ţi-am dat şi un verset din Rom. 10 care poate susţine logica acestui lucru.
Dar tu nu vrei să accepţi asta, şi scrii aşa:
„Când EGW spune că „într-o singură generaţie, Evanghelia a fost dusă la fiecare neam”, ea reflectă probabil o credinţă creştină veche, sau foloseşte o hiperbolă, pentru a sublinia lucrarea Duhului Sfânt, aşa cum face şi Pavel. Dar în sensul propriu nu s-a întâmplat aşa ceva, chiar dacă 1000 de profeţi ar spune acest lucru. Africa, Orientul îndepărtat, Americile şi Australia erau populate deja înainte de apostoli. Sunt destule date în această privinţă, nu putem umbla cu copilării… America nu a fost evanghelizată în primul veac, decât în literatura de ficţiune religioasă a mormonilor.”Dragul meu domn, nu cunosc literatura mormonă, dar cunosc Biblia. De aceea, sunt convins că ceea ce spui tu, şi anume că EGW ar fi avut, „în mod probabilistic”, o credinţă arhaică, este cel puţin improbabil, dacă nu chiar imposibil.
Sau dacă e să mergem pe tronsonul acesta discursiv, atunci, da, pot să te asigur că Ellen G. White nu numai că a reflectat „probabilistic” o credinţă creştină veche. Ci chiar a avut „cu certitudine” o asemenea credinţă. O poţi citi în Biblie la Rom. 10:18:
«Dar eu întreb: „N-au auzit ei?” Ba da; căci „glasul lor a răsunat prin tot pământul, şi cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii.”»
Sunt de acord că Pavel a făcut o hiperbolă acolo (à propos, văd că ştii să sesizezi figurile de stil implicate adesea în pasajele biblice; şi atunci la Mat. 10:23, 16:28, 24:34 de ce nu le sesizezi? ori doar hiperbolele le poţi sesiza, iar metonimiile, nu?). Ba mai mult, tenta hiperbolică este pliată pe o profeţie. Deoarece în anul 58 AD (cel mai probabil an când el a scris epistola) încă nu se propovăduise Evanghelia la toate neamurile.
Dar asta nu înseamnă că acea profeţie nu putea avea împlinirea în timpul generaţiei apostoliceşti (cum spune Ellen White), până la finalul secolului unu.Încrezându-te în surse eronate, ai mai greşit şi în alte aspecte. Îţi amintesc de sursele baptiste pe care te sprijineai în legătură cu „scaunul de domnie al Satanei” despre care eu îţi spuneam că reprezintă perioada Bisericii în timpul împăratului Constantin, iar tu-mi spuneai că Pergamul era vizat, CU EXCLUSIVITATE, de Ioan în Apocalipsa ca fiind o cetate literală (fără un al doilea sens spiritual), şi că prin „scaunul de domnie al Satanei” se înţelegea că Pergam ar fi fost prima cetate în care a fost inaugurat cultul Cezarului, înaintea Romei. (Se pare că ai renunţat la opinia asta, renunţare despre care nu ştiu cât de sincer a fost motivată de Adevăr, sau de dorinţa a-ţi conserva propria credibilitate).
Dar faptul că tu ai iluzia că Americile şi Australia erau populate pe vremea apostolilor, şi te sprijini iar pe surse dubioase (ba mai rău – darwiniste), asta e. Crezi ce doreşti. Mai rămâne să absolutizezi datările inepte cu carbon, şi să ajungi la concluzia că anterior lui Adam şi Eva, cu multe mii de anii înainte de 4100 BC, existau oameni pe pământ.Ca să-ţi clatin preconcepţiile în privinţa temei aflate în discuţie ar fi o muncă titanică. Ar trebui să o iau de la Geneză, să ajung la potopul de după 1656 de ani de la crearea lui Adam, potop care a depopulat orice continent. Cu atât mai mult cu cât conturul actual al continentelor indică unui credincios probabilitatea ca uscatul să fi fost monobloc până atunci, iar abia apoi, în timpul potopului, să fi avut loc rifturile („s-au rupt toate izvoarele Adâncului celui mare” – Gen. 7:11) în urma cărora el să se fi separat în continente.
Dacă tu te iei cumva după „somităţile” care nici măcar nu mai cred în caracteristica globală a potopului lui Noe, atunci îţi reamintesc 2 Pet. 3:3,4.Apoi ar trebui să te port pe la Turnul Babel (aflat în actualul Irak) de unde oamenii au migrat abia în jurul anul 2300 BC prin lume.
Ar mai trebui să-ţi amintesc că până şi darwiniştii presupun mai nou că oamenii au ajuns în Americi migrând prin strâmtoarea Bering (doar că o dau în bară cu datările lor inepte cu carbon, cu uraniu-plumb etc.).Iar apoi ar trebui să-ţi fac calcule demografice realistice pentru a realiza că în câteva sute de ani, un număr relativ redus de familii umane puteau forma o civilizaţie de sute de milioane de locuitori în lipsa duşmanilor naturali şi a războaielor.
Un exemplu sumar: dacă faci un calcul că prin strâmtoarea Bering au migrat în Americi 500 de oameni, mai precis 250 de perechi, şi dacă presupui un lucru de bun simţ, şi anume că în lipsa duşmanilor naturali şi a mijloacelor moderne de contracepţie, oamenii puteau să facă un copil la aprox. 3 ani, atunci se poate concluziona că cele 250 de perechi, au născut fiecare, între 19 şi 40 de ani, în medie câte 7 copii. Cu totul: 250 x 7 = 1750 de copii. Presupunând repartiţia sexelor aproximativ egală (ca şi în zilele noastre), atunci cei 1750 ar fi format 875 de perechi.
Şi apoi, chiar dacă generaţia veche ar fi murit la 40 de ani, rămân cele 875 de perechi care le-au înlocuit pe cele 250. Deci, de la 500 de oameni se ajunge în prima generaţie la 1750. Aşadar, rata de creştere într-o generaţie de 40 de ani putea fi, fără să exagerăm: 3,5 (= 1750/500). Concluzia matematică ar fi că într-un timp relativ scurt (de 10 generaţii, adică 400 de ani), populaţia ar fi putut ajunge la 500 x (3,5 la puterea 10) = 138 de milioane. Ceea ce poate explica proliferarea umană într-un timp relativ scurt în Americi. Ca şi comparaţie, actualmente, când continentele se consideră chiar a fi suprapopulate, cele două Americi însumează vreo 885 milioane de oameni.Trecând peste calculele demografice, ar mai trebui să-ţi amintesc că toate civilizaţiile americane care au fost mai înfloritoare au atins pragul de sus al civilizaţiei lor la cel puţin câteva sute de ani după Hristos. De exemplu, până şi „savanţii” consideră că mayaşii (cea mai timpurie dintre civilizaţiile precolumbiene realmente înfloritoare) l-au atins între 200…900 AD.
Apoi, ar mai trebui să-ţi aduc în vizor faptul că dacă calendarele precolumbiene încep având o origine temporală mai înainte de Hristos, nu înseamnă automat că atunci au migrat pe continentul american. După cum nici Dionysius Exiguus, atunci când a întemeiat calendarul Anno Domini, nu înseamnă că a trăit în timpul primului Advent. Ci a inventat calendarul abia la 5 secole după naşterea lui Hristos, în 525 AD. Această naştere a Domnului a fost considerată un eveniment memorabil, demn de a fi începutul unui nou calendar.
Iar dacă noi, românii, astăzi, ne folosim de calendarul lui, mergând cu precizările până în trecutul îndepărtat, înspre geneza planetară, nu înseamnă că atunci s-a format poporul român.
Tot aşa, şi cu calendarele precolumbiene – ele pot începe cu anul 3114 BC (cum este cazul calendarului „Long Count”), dar asta nu înseamnă că a existat vreo populaţie băştinaşă care s-a perpetuat de atunci încoace. Mai ales că prin anul 2400 BC potopul global a curmat viaţa tuturor potenţialilor nativi americani, iar omenirea a reînceput din Asia, de pe muntele Ararat, prin Noe şi familia lui.Secolele de dinainte de 1 AD cu care încep anumite calendare precolumbiene nu reflectă că acele popoare chiar existau la momentele respective pe continentul american, ci mai degrabă anumite evenimente memorabile în istoria lor. Suficient de memorabile pentru a fi considerate origine a calendarului lor. De exemplu, calendarul mayaş începe prin secolul 5. Dacă o iau şi eu ca tine, pe cărări probabilistice, mă pot gândi că atunci s-a întâmplat ceva în istoria lor care i-a motivat să migreze spre nordul Asiei şi care i-a adus ulterior, după aprox. 6 secole, dincolo de strâmtoarea Bering. Iar după ce s-au stabilit în Americi, puteau foarte bine ca ei să-şi fi perpetuat calendarul cu începere din acel moment din secolul 5 BC.
În privinţa „peremptoriilor” tale date, despre care spuneai că sunt „destule” încât teoria lui Ellen White (şi a altor „1000 de profeţi”) să pară o copilărie, nu le cunosc şi nu cred că e înţelept să le absolutizezi intrând într-un asociaţionism ideatic delabrat cu trendul darwinist-evoluţionist care, pe baza ineptelor metode de datare radiometrică, ne ţese poveşti fantasmagorice despre zecile de mii de ani şi civilizaţiile lor planetare.
Oricum, din ce am văzut eu (de exemplu pe Wikipedia) văd că se pleacă mereu de la presupuneri şi ipoteze fantastice. Iar premisele complet greşite ale datărilor cronologice pe bază radiometrică sunt de-a dreptul ridicole. Adică dacă tu poţi accepta civilizaţii mai vechi de anul 4100…4200 (moment când a fost creat Adam), eu nu pot.Din laconismul tău ad verecundiam cu privire la subiect, nu mi-am dat seama dacă datele de tip darwinist constituie sprijinul tău în a considera că teoria lui Ellen White este „o copilărie”. Dar dacă da, aş dori să te informez că datările radiometrice n-au nicio legătură cu realitatea decât dacă sunt verificate deondrocronologic (prin inelele copacilor). Dar dendrocronologia nu merge mai jos de anul 3505 BC (deşi există încercări inepte de a o extinde dincolo de acel an, fără dovezi palpabile), pe când datările radiometrice o iau razna înspre zeci de mii, milioane şi miliarde de ani. Sunt atât de halucinant de imprecise încât, de la vreo 300…400 de ani înapoi în timp, au neapărat nevoie de calibrări şi confirmări dendrocronologice, pentru a nu-şi demasca trăsătura haotică şi complet neştiinţifică. Chiar în privinţa intervalelor mari de timp, s-a mai întâmplat să se dateze evenimente ca având loc acum 1,5 miliarde de ani, pentru ca apoi să se găsească indicii clare că acele evenimente s-au petrecut acum 5680 de ani (plus sau minus 2000 de ani). N-are rost să-ţi ofer amănunte suplimentare decât dacă te vei opune evidenţei că datările radiometrice sunt, la urma urmei, nişte superstiţii, nişte credinţe opuse făţiş Bibliei.
Oricum, ca să-ţi aduc argumente solide pentru momentul populării Americii ar fi o muncă titanică şi, în mare, neconvingătoare din pricina multiplilor factori prezumtivi (de care nu se poate scăpa atunci când se analizează lucruri din trecutul atât de îndepărtat). Sper ca măcar să-ţi fi clătinat opiniile atât de „nezdruncinate”… (deşi, după cum declari cu un aer atât de superior că astea-s „copilării”, s-ar putea ca speranţa mea să fie în van).
Aşa că n-o să mai insist prea mult, ci doar menţionez că eu rămân la ce spune EGW.
_____Dacă ţii, totuşi, musai să te încumeţi să-ţi pui încrederea în tot felul de „surse savante” cu privire la popularea în secolul unu a continentelor mai sus amintite, şi dacă eu accept să merg pe varianta aceasta a ta, atunci, cu limitele expuse la Rom. 10:16 („Dar nu toţi au ascultat de Evanghelie”), mă voi rezuma să-ţi amintesc că aşa cum Dumnezeu l-a răpit pe Pavel (cu sau fără trup) în al 3-lea cer (v. 2 Cor. 12:2), aşa cum l-a răpit fizic pe Filip vreo 60 km de pe drumul dintre Ierusalim şi Gaza până la Azot (v. F. Ap. 8:39), tot aşa se poate presupune că Biblia nu conţine toate absolut toate datele despre maniera în care Duhul a considerat să ducă Evanghelia la toate neamurile… Mai ales prin prisma principiului care se poate extrage din Ioan 21:25.
Însă nu ştiu de ce tu, un profesor adventist, n-ai lua în considerare că citatul lui Ellen White (şi… „al altor 1000 de profeţi”) n-ar putea fi împlinit.
Cine îmi poate confirma mie că Ellen White n-a spus adevărul? Cine îmi poate confirma că unii dintre apostoli n-ar fi putut să fie răpiţi de Duhul până pe orice teritoriu planetar imaginabil, aşa încât Evanghelia să fi ajuns pe toate continentele încă din prima generaţie.
Aaa, că Evanghelia n-a fost acceptată, şi că ei au ales să-l aştepte de Quetzalcoatl în loc de Hristos, asta e cu totul altceva. Pavel chiar confirmă acest lucru la 10:16, că „nu toţi au ascultat de Evanghelie”.
Iar decimarea civilizaţiilor precolumbiene prin Pizarro şi ceilalţi conchistadori, după ce Columb a descoperit America, poate fi o consecinţă firească şi o pedeapsă divină a acelei respingeri a Evangheliei care ajunsese la ei încă din generaţia apostolică. După cum şi neamul evreu a trebuit să sufere în anul 70 AD pentru aceeaşi respingere.
______Concluzia acestei secţiuni ideatice este că EGW a confirmat Rom. 10:18 ca fiind un lucru împlinit deja în vremea apostolilor. Ştiu! Ţie nu-ţi convine acest lucru fiindcă tu ţii la condiţionalitatea ta coruptă. „Adică cum? Să se împlinească condiţiile (cel puţin una dintre ele: propovăduirea globală a Evangheliei) pentru ca Hristos să-Şi împlinească făgăduinţa condiţională de la Matei 24:34, şi El tot să nu vină în vremea acelei generaţii?”
Asta ar fi ceva atât de inextricabil pentru tine încât ţi-ar produce tulburări majore de interpretare.Eu, însă, consider că Domnul nu a avut nimic condiţional în Mat. 24:34, şi că neamul acela era neamul evreu, la care El Se referise într-o trecere metonimică spre întreg neamul omenesc.
De aceea, pot să concluzionez că EGW n-a avut motive raţionale ca să greşească în citatul de mai sus din „The Act of the Apostles, pag. 593.
Rămân aşadar la ce a spus ea, arbitrând cu un zâmbet pe buze maniera de-a dreptul sofistă prin care tu apelezi la subterfugii „probabilistice” de genul: „EGW reflectă probabil o credinţă creştină veche”.(…se continuă)
Post count: 57
(continuare)(6/
„Persistenţa în exegeză şi spiritualitate” versus „Universalizarea comodă a condiţionalităţii”Acum, să-ţi mai arăt, dragă Florin, cum te mai contrazici tu de unul singur, încurcându-te în argumente pseudoraţionale.
Căci ai scris prin acele comment-uri de la „Nuntă cu bucluc”:
„Evanghelia Împărăţiei nu este simpla ştire că Christos a înviat. Chiar aşa de ar fi, această ştire nu a ajuns la toată lumea în primele secole… (aspectul propovăduirii către toate neamurile l-am tratat chiar anterior – n.a.)
Evanghelia trebuie să se predice în mod complet (ca în Apocalipsa 14:6-12) şi în aşa fel, încât să confrunte pe toţi cei care trăiesc în ultima generaţie, să zguduie lumea, aşa cum a zguduit Iisus Palestina, şi să polarizeze omenirea în două tabere opuse. Până atunci, nu va veni sfârşitul.”Nu neapărat că aş fi de acord cu tine în privinţa unei Evanghelii completate, dar iată că tu însuţi întrevezi o Evanghelie care trebuia necesarmente definitivată prin includerea în ea a realităţilor Soliei întreite din Apoc.14.
Dar profeţia din Apoc.14 a fost dată Bisericii la finalul generaţiei apostoliceşti (prin anul 95 AD când a fost scrisă Apocalipsa). Acea profeţie se referea, deci, în mod cert la aspecte care urmau să fie după generaţia aceea.Şi atunci, revenind la Mat. 24:34 despre care tu spui că este o revenire condiţionată a lui Iisus chiar în acea generaţie (conform sensului semantic eronat pe care-l dai tu lui γενεὰ în acel context), care ar fi fost condiţiile ca Iisus să vină în acea generaţie?
Păi, chiar tu spui în citatul de mai sus că una din aceste condiţii care erau menite a se împlini MAI ÎNAINTE ca Iisus să vină în glorie era predicarea tuturor neamurilor a acestei Evanghelii („Evanghelia trebuie să se predice…”).Deci cum putea Hristos să făgăduiască o revenire a Sa în timpul unei generaţii care nu avea încă Evanghelia „completă” (sic!)? ŞI, DECI, CE ERA CONDIŢIONAL ÎN MAT. 24:34 DE VREME CE GENERAŢIA APOSTOLILOR NICI N-AR FI PUTUT ÎMPLINI CONDIŢIILE?
Iar dacă Iisus era doar într-o simplă conştiinţă umană, nu una nelimitată divină, ai vrea cumva să insinuezi CĂ IISUS NU AVEA DATE COMPLETE DESPRE EVANGHELIE? ŞI CĂ S-A ÎNCUMETAT SĂ FACĂ LA MAT. 24:34 O FĂGĂDUINŢĂ CONDIŢIONALĂ, PUNND APOSTOLILOR O CONDIŢIE LEGATĂ DE PROPOVĂDUIREA UNEI EVANGHELII DESPRE CARE NICI EL ÎNSUŞI NU AVEA TOATE DATELE?
Dragul meu domn, dacă asta vrei să susţii (că Hristos se joacă cu cuvintele – cum faci tu uneori – şi că S-a încumetat să facă afirmaţii gratuite), atunci înseamnă că nu-L cunoşti pe Hristos cum se cuvine.
Iar după Scriptură: „viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3)
_____Pe de altă parte, confuzia făcută de tine este de-a dreptul ameţitoare.
Căci tu nu crezi că, pentru mântuirea omului, Evanghelia era suficient să fi fost propovăduită aşa cum le-o poruncise Iisus apostolilor (Mar. 16:14).
Dar, te-aş întreba, când citeşti la Marcu 1:14 că Însuşi Domnul propovăduia deja Evanghelia, înţelegi cumva că El era incomplet în mesajul Său?
Iar când citeşti la Marcu 13:10 că Evanghelia curentă, din vremea „aceea”, trebuia propovăduită tuturor neamurilor, de ce înţelegi Evanghelia în alt fel?E adevărat că Evanghelia cuprinde în sine şi ceasul judecăţii. În acest sens, iată Evanghelia propovăduită în mod foarte sintetic de Pavel:
Quote:Faptele Apostolilor 17:30,31 – «Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi.»Aa! Că trebuia să se facă o accentuare şi o detaliere a aceste judecăţi (cf. Apoc.14) sunt cu totul de acord. Dar asta nu înseamnă o completare sau o modificare a Evangheliei. Apoc. 14 este doar o consecinţă a acelei Evanghelii iniţiale (propovăduite de Însuşi Iisus) care ne spune că Împărăţia este înlăuntrul nostru prin Duhul Sfânt.
Apoc. 14 este subsumat aceleiaşi Evanghelii, dar adaptată la vremurile potrivite.
Iar faptul că după 1844 trebuiau să fie accentuate ideile specifice din Apoc.14 deoarece sosise ziua judecăţii investigative (vezi sublinierea din citatul de mai sus), sunt de acord. Tocmai acesta este motivul că am combătut condiţionalitatea asta subversivă a ta: cum că Iisus, FĂRĂ A ŞTI NIMIC DESPRE ANUL 1844, a condiţionat apostolilor revenirea Sa în glorie aiurea în primul secol.După cum am mai spus în alte discuţii cu tine, faptul că Iisus a lăsat iniţial pe apostoli să considere că Parousia va fi în vremea lor, asta a avut un rol utilitar PENTRU GENERAŢIILE URMĂTOARE, ÎN SPECIAL GENERAŢIA FINALĂ. Căci astfel ele au putut beneficia de sfaturi valoroase apostoliceşti date de apostoli prin credinţa lor subiectivă că Iisus urma să vină în vremea lor. Iată de exemplu unele din aceste sfaturi preţioase scrise de Pavel prin această credinţă: 1 Cor. 7:29-35.
Dar să nu uităm că, la fel ca şi în cazul lui Ellen White, Domnul Iisus nu i-a lăsat pe apostoli în necunoştinţă de cauză, ci le-a dat la momentul potrivit indicii ca ei să înţeleagă că Parousia nu va fi în vremea lor.
De exemplu, la 2 Tesaloniceni, cap. 2, Pavel era conştient de o anumită ordine temporală a desfăşurării evenimentelor. Unul din ele (vers. 5–7) consta în căderea Cezarului (pe care el nu a scris-o în mod explicit, ci doar a vizat-o făcând referire la ce vorbise anterior tête-à-tête cu ei – căci, deh!, Pavel nu era naiv, ci ştia că puteau exista spioni care să intercepteze scrisoarea, iar creştinii să fie acuzaţi ulterior de acţiuni statale subversive). Ori, nu putem considera că, pe măsură ce apostolii înaintau în vârstă iar instituţia cezarică nu dipărea (ba chiar se întărea – ţinând cont că apogeul Imperiul Roman a fost atins pe vremea lui Traian, după generaţia apostolilor), apostolii ar fi fost atât de infantili la minte încât să nu realizeze amânarea Parousiei după moartea lor fizică.
_____În altă ordine de idei, concepţia ta este foarte deformată despre aceste aspecte, căci suspectezi tu că deşi Domnul Iisus ştia că „urâciunea pustiirii” urma să fie în viitor faţă de momentul vorbirii (conf. Dan. 8:13 coroborat cu Mat. 24:15), totuşi conştiinţei Sale i-ar fi scăpat celelalte detalii din cartea lui Daniel: despre omul nelegiuirii care urma să apară în 538 AD, despre cei 1290 de ani din 508 AD de la Dan. 12:11, despre cei 1335 de ani din 508 AD de la Dan. 12:12 etc.
Şi prin urmare, dacă tot El era necunoscător despre aceste lucruri (fiindcă, chipurile, avea conştiinţă umană, limitată – cum zici tu), de-aia le promitea condiţionat apostolilor că va reveni în generaţia veacului unu. Şi bagi la înaintare ideea asta cu condiţionalitatea, interpretând în mod complet subiectiv anumite versete, deşi eu îţi oferisem în trecut o manieră de interpretare (alta decât a ta) care era cât se poate de validă din perspectiva citirii integrale a Bibliei.
Ţi-am dat exemplu de multe profeţii biblice care nu au avut nimic condiţionat în ele, care s-au împlinit la detaliu, şi care nu erau doar din Daniel sau Apocalipsa (cele două cărţi la care ai restrâns tu, nu ştiu exact pe ce criterii, aplicabilitatea necondiţionat-profetică).
Nu fac nimic altceva acum decât să combat din nou ideea asta neinspirată a ta despre revenirea condiţionată a lui Hristos în primul veac.
Ba încă iată că până şi tu însuţi conştientizezi că Apocalipsa 14 demonstrează pe firul logic că El ştia că nu va veni în generaţia aceea. Iar prelungirea aceasta a Parousiei nu era condiţionată de la generaţie la generaţie, ci în mod cert Iisus, în anul 95 (când i-a dat Revelaţia lui Ioan), ca de asemenea şi în anul 30 AD, ştia despre cei 2300 de ani din Daniel 8:14.(se continuă…)
Post count: 57
(…continuare)(7/
„Persistenţa în exegeză şi spiritualitate” versus „Universalizarea comodă a condiţionalităţii”Cu privire la acel „Adevărat vă spun” de la Mat. 24:34, îmi scrii la modul halucinant:
„condiţionat nu înseamnă nesigur”.
Serios? Acum vrei să încalci şi limba română? De când a devenit „condiţionat” egal cu „necondiţionat”?
Ori oare tu, în loc să întrevezi necondiţionalitatea ideii lui Iisus din Mat. 24:34, vrei să suceşti limbajul încât să arate ca o exprimare necondiţională a unei condiţii?? – Ceva de genul: „Adevărat vă spun că dacă nu veniţi cu note mari de la şcoală, vă paşte acasă o mamă de bătaie.”?
Sau „Adevărat vă spun că atâta vreme cât aveţi note mari la şcoală, n-o să luaţi bătaie acasă.”?
Aşa vrei tu s-o interpretezi?Dragul meu domn, dacă aşa priveşti lucrurile, atunci merită să afli că nu este absolut nicio condiţionalitate în sintagma „Adevărat vă spun că…” . Ea nu poate fi echivalată după capul fiecăruia cu „Adevărat vă spun că dacă…” .
După cum nici în Marcu 14:30, Iisus nu a spus:
„Adevărat îţi spun că dacă astăzi, chiar în noaptea aceasta, va cânta cocoşul de două ori, te vei lepăda înainte de Mine de trei ori.”Dacă Iisus ar fi vrut să pună vreo condiţionalitate la Mat. 24:34, află că ştia s-o pună. De exemplu, iat-o subliniată la Mat. 5:18:
„Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.”
_____Mai rămâne să mai spui că şi Ioan 14:2,3 este o promisiune condiţionată de cine ştie ce condiţii (că odată ajunşi în Împărăţie poate că oferirea acelor reşedinţe comportă nişte condiţii suplimentare „pe care Iisus n-avea cum să le ştie fiindcă era în conştiinţă limitată” – sic!), că şi ispăşirea de pe cruce o fi fost condiţionată, că şi Iisus o fi fost un fiu condiţionat de Tatăl, că şi fecioara nu era fecioară atunci când L-a născut pe Hristos (că nu s-or fi împlinit cine ştie ce condiţii!), că şi mersul pe apă o fi fost condiţionat de condiţiile meteo, şi că Dumnezeu nu mai este Atotputernic, ci este limitat şi condiţionat de tot felul de condiţionări care ţi se ridică ţie în minte, în mod subiectiv.
După cum se vede, ai ajuns deja să combaţi existenţa unor profeţii pe care El să le poată împlini independent de orice condiţii umane sau ambientale. Nu e, deci, de mirare că ai ajuns să susţii această condiţionalitate pe post de panaceu exegetic. De aceea spui despre Iisus că era limitat, ca orice om; că promisiunile Lui erau condiţionate ca ale oricărui om; că memoria lui nu funcţiona altfel decât a oricărui om; etc.
Practic, tu faci ce făceau şi grecii antici: cobori divinitatea la nivelul înţelegerii tale omeneşti, şi o asemeni omului comun.Şi arunci în derizoriu nişte lucruri despre care îţi închipui că ne depăşesc pe amândoi, deşi ar fi mai bine să vorbeşti doar în dreptul tău.
*****
Spre finalul paginii 3 de comment-uri (de la „Nuntă cu bucluc”), iar ai deformat completamente o afirmaţia de-a mea, şi ai scris aşa despre mine:
„Tu susţii că El a avut o luptă mai crâncenă deoarece „a fost obiectul predilect al mâniei Dragonului care sta să-L înghită TOCMAI PENTRU CĂ URMA SĂ DEZVOLTE O CONŞTIINŢĂ NELIMITATĂ.” Nu cred că o conştiinţă nelimitată îl speria pe Satan, pentru că nu aceasta era miza marii lupte, ci problema unei vieţi desăvârşite, închinate lui Dumnezeu.”Nu, dragă Florin, nu ai înţeles legătura dintre noţiuni şi nici faptul că eu chiar asta voiam să subliniez: că VIAŢA DESĂVRŞITĂ A LUI IISUS este în strânsă legătură cu CONŞTIINŢA NELIMITATĂ, conştiinţă netulburată de accesările Satanei la nivelul sufletesc al firii Lui pământeşti (v. Ioan 14:30b).
Se pare că nu deţii noţiuni clare de psihologie pe care să le poţi aplica la aspectele hieratice. Tocmai de aceea tu faci o separare între „CONŞTIINŢA LUI NELIMITATĂ” şi „VIAŢA LUI DESĂVRŞITĂ, ÎNCHINATĂ LUI DUMNEZEU”.
De asta, nu poţi aprecia corect magnitudinea mâniei Satanei faţă de El, la primul Advent.De aceea, mai înainte de a aborda nişte aspecte de natură psihologică confirmate experimental şi aplicate la Biblie, să abordez chiar Biblia.
Aşadar, la 1 Ioan 3:9 stă scris clar despre îndumnezeirea (desăvârşirea sfinţirii) omului credincios:
1 Ioan 3:9 – «Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că Sămânţa Lui rămâne în el, şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.»
Despre acea Sămânţă a lui Dumnezeu poţi citi la Galateni 3:19. Este Iisus, prin Duhul.Chiar şi un astfel de om îndumnezeit (care n-are totuşi conştiinţa nelimitată a lui Iisus) face obiectul predilecţiei loviturilor Satanei şi încercărilor lui de a-l determina să păcătuiască, darămite Însuşi Sămânţa atunci când a fost pe pământ!
Prin naşterea lui din Dumnezeu, un om nu mai comite păcate… şi nu mai poate comite păcate. Iar asta pentru că el este pus în afara puterii Satanei de a-l tulbura înăuntru în suflet. Satana îl mai poate ispiti, DAR NUMAI DIN EXTERIOR, NU DIN INTERIOR. Omul îndumnezeit nu mai are înclinaţii spre păcat, aşa cum avusese de la naşterea sa fizică până la naşterea sa din Dumnezeu.
Omul desăvârşit mai poate fi lovit de către Satana în latura sa materială, dar nu şi în duh. Astfel, Satana nu se mai poate folosi de pârghiile firii pământeşti DECT pentru a-l face pe sfânt să sufere fizic (2 Cor. 12:7), dar nu se mai poate folosi de acea latură a fiinţei umane îndumnezeite pentru a-i crea suferinţă psihică, impulsuri şi tendinţe imperioase spre păcat:
1 Ioan 5:18 – „Ştim că oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el”
Tocmai de aceea vorbeşte Ioan despre „tinerii” care au biruit pe cel rău:
„Vă scriu, tinerilor fiindcă aţi biruit pe cel rău.” (1 Ioan 2:13)Însă în privinţa omului firesc, Satana poate avea acces la el pentru a-i provoca dezbinare lăuntrică şi angoasă sufletească. După cum reia Pavel în mod generic din propriul lui trecut (înainte de sfinţirea sa), în pasajul de la Romani 7.7-24.
_____Acum să trec la abordarea aspectelor de natură psihologică cu tentă antropologică.
Mă îndoiesc că în lipsa unor cunoştinţe clare despre conştient, subconştient şi inconştient, tu poţi avea revelaţia celor de mai jos, dar… poate că voi amorsa în tine dorinţa de a-ţi updata cunoştinţele şi la alte aspecte decât cele lingvistice sau teologice.Aşadar, fără a-ţi indica studii ştiinţifice, pot să-ţi spun că duhul unui bebeluş este un mare inconştient la naştere. Pe măsura formării creierului şi prin interacţiunea cu mediul ambiant, prin educaţie şi autoeducaţie, tot mai mult din duhul iniţial se transformă în conştiinţă (conştient) în detrimentul laturii inconştiente.
Cei aleşi şi sfinţiţi nu stagnează în procesul acesta, ci, printr-o credinţă vie în jertfa lui Iisus, devin din ce în ce mai lucizi cu privire la tot ce-i înconjoară, fie material, fie spiritual. Iisus a fost maximul în această privinţă: O CONŞTIINŢĂ NELIMITATĂ. Tocmai de aceea oamenii îndumnezeiţi au o VIAŢĂ DESĂVRŞITĂ, DEDICATĂ COMPLET LUI DUMNEZEU.
Este o legătură între cele două lucruri scrise cu majuscule pe care tu nu o înţelegi, se pare.În mod antitetic, oamenilor fireşti, păcătoşi, le rămâne adesea o mare parte inconştientă neşlefuită şi lejer accesabilă de către Satana. La aceştia din urmă se văd porniri şi înclinaţii pe care nu le pot controla, tocmai pentru că provin din inconştientul lor. Măcar că mintea lor (conştientul) se poate opune prin primirea TUTUROR informaţiilor biblice (de la Geneză la Apocalipsă), ei sunt atinşi de tot felul de înclinaţii spre păcat (genetice sau educaţionale):
Romani 7:23 – «dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.»
(După cum se vede, orice om trece prin etapa asta… chiar şi cei ulterior îndumnezeiţi.)Satana, prin duhurile lui necurate, este acela care găseşte o pârghie în elementele trupeşti, materiale, ale firii lor pământeşti pentru a-i ispiti şi, astfel, pentru a accesa inconştientul spiritului lor uman, provocându-i să facă fapte reprobabile. Fapte reprobabile care le slăbeşte conştientul (conştiinţa) tocmai pentru ca apoi, într-o etapă ulterioară, culminantă, Satana să poată accesa chiar şi acea parte conştientă a spiritului (conştientul), trecând la posedarea demonică a omului, când omul nu mai are nicio stăpânire de sine.
_____Ei bine, revenind la Iisus, tu însuţi ai recunoscut că El este o persoană cu două naturi. Cele două naturi sunt:
– spiritual-divină (Duhul),
– material-omenească (trupul, inclusiv creierul).În trup nu putea fi una cu Tatăl. Ci doar în Duh. Şi ştii că Tatăl nu-I dă Duhul cu măsură, ci fără (Ioan 3:34). Toată plinătatea Duhului locuieşte în El. Iar formarea creierului Lui material nu a constituit vreodată o condiţie pentru acea plinătate a Dumnezeirii în El. El a fost divin în Spirit de când S-a născut ca om în trup, după cum a fost divin şi înainte de asta, în ceruri, ca Înger al Domnului.
Duhul Sfânt era în El încă de bebeluş. Mai precis, El Însuşi era întruparea Duhului. Aşa că INTERPRETAREA CORECTĂ a lucrurilor biblice (inclusiv a celor din Daniel), deşi în stare latentă, inconştientă, TOTUŞI ERA ÎN EL ÎNCĂ DIN STADIUL DE BEBELUŞ.
Deşi ai dreptate că botezul are legătură cu misiunea Lui ulterioară, totuşi sper să fi înţeles din mesajele mele anterioare că nici eu nu am făcut din botez un prag al conştientizării Sale depline. Nu de asta amintisem botezul Lui. Ci doar l-am precizat ca pe un moment maxim al vieţii Lui în care El deja să fi fost conştient cu siguranţă cu privire la toate lucrurile biblice (inclusiv identitatea Sa prepământeană). Acesta a fost sensul în care am dorit să-mi îmbrac mesajul despre botezul Lui. Aşadar, am apelat la botezul Lui ca la o limită maximă, nu că atunci a fost momentul deplinei Lui conştientizări.
Cât despre conştientizarea Sa sunt convins că ea S-a făcut mult mai devreme, pe măsura definitivării creierului Lui material. Deja la 12 ani demonstra indubitabil că ştia Cine este.Dar El nu a fost un simplu om, nu s-a născut în păcat (adică într-o fire cu înclinaţii păcătoase ca toţi ceilalţi oameni). Chiar dacă firea Sa omenească putea să-I constituie o ispită, totuşi ispitele Lui nu constau în înclinaţii către păcat, ci erau la un nivel spiritual foarte ridicat faţă de omul de rând. Căci El Se lupta pentru mântuirea omenirii, nu pentru a Lui Însuşi.
Pe măsură ce creierul omenesc (material) I S-a format, în aceeaşi măsură El a putut să conştientizeze toate lucrurile din trecutul Lui printr-un proces mnemonic special, amorsat prin credinţa în viziunile primite de la Tatăl. (Deşi nu văd de ce ar fi deranjant să fi fost chiar memorie de tip comun, de vreme ce El Însuşi inspirase Biblia.) Ce mare diferenţă poate fi că la un moment dat frânturi de Adevăr biblic emergeau în mintea Lui ca memorie sau ca înţelegere prin credinţă? Căci Duhul Îi lămurea integral acele lucruri. Ba mai mult El Însuşi este în mod practic Duhul (v. 2 Cor. 3:17), de aceea nu văd cum se poate separa memoria Lui comună de memoria lui căpătată prin credinţă.
Ellen White scrie în acest sens:„Cumbered with humanity, Christ could not be in every place personally; therefore it was altogether for their advantage that He should leave them, go to His father, and send the Holy Spirit to be His successor on earth. The Holy Spirit is Himself divested of the personality of humanity and independent thereof. He would represent Himself as present in all places by His Holy Spirit, as the Omnipresent.” {Manuscript Release, vol.14, pag.23}
În traducere directă:
„Împovărat de natura umană, Hristos nu putea să fie în fiecare loc în mod personal; de aceea era în interesul lor ca El să-i părăsească, să meargă la Tatăl Său, şi să trimită Spiritul pentru a fi succesorul Său pe pământ. SPIRITUL SFNT ESTE EL ÎNSUŞI DEZBRĂCAT DE INDIVIDUALITATEA UMANITĂŢII, şi astfel independent. El se putea prezenta pe Sine ca prezent în toate locurile prin Spiritul Său, ca Omniprezent.” (14 MR, pag. 23, 24).De aceea, tot ce stătea scris în Vechiul Testament, fiind prin inspiraţia Duhului, rezida latent în El Însuşi încă de la naşterea Sa şi s-a desluşit complet în conştiinţa Sa la un moment dat în timpul vieţii Lui pământene. Şi asta cu destui ani înainte de botez. După cum am spus, botezul a fost doar momentul limitrof dintre pregătirea Sa şi începerea misiunii Sale.
În momentul botezului, în mod cert Iisus ştia tot despre trecut, iar despre viitor ştia totul cu excepţiile a căror desluşire Tată nu I le dăduse încă pe vremea aceea. Dar tu, dragă Florin, minimalizezi relaţia dintre Iisus şi Duhul, şi Îl retrogradezi doar la nivelul unui prooroc.
Un prooroc, însă, primeşte doar prin credinţă ce-I spune Dumnezeu, şi despre trecut (precum Moise scriind Geneza), şi despre viitor. De aceea, când Iisus spune „Mai înainte de Avraam, EU SUNT”, tu o iei ca şi cum o spune doar prin credinţă. Dar trecutul Îl ştia, nu trebuia să-l ia prin credinţă. Doar El era acela care i-a spus lui Gabriel:
„Gavrile, tâlcuieşte-i vedenia aceasta!”Trecutul nu-l iei prin credinţă, decât dacă nu l-ai experimentat. Ceea ce nu era cazul Lui.
(se continuă…)
- Trebuie să fii autentificat pentru a răspunde la acest subiect.
Comentarii recente în articole