Ce părere aveți de versurile Ondinei ?

[Florin Lăiu]

#282 |

Ondine este nick-name-ul pe care l-am găsit eu la repezeală pentru o domniță sfioasă, despre care cred că are talent poetic, deoarece scrie foarte liber și are o imaginație bogată. Dar nu are destulă îndrăzneală să aducă ceva creații în acest cenaclu. Se teme de noi ăștia vechi și grei…

Din acest motiv, am să fac eu, în calitate de gazdă, primul pas, să expun aici niște mostre de versuri, oarecare improvizații la minut pe care tocmai mi le-a trimis. Sper că reacția celorlalți e-frați o va ajuta să vadă că este atât apreciată, cât și ajutată. Benone, Otniela etc., sper că sunteți pe aproape!

Scriam aplecata si râul
curgea
peste mine
la mii de rascruci spalandu-mi cuvintele
nu valul ma doare doar
piatra din mine
din nou vrea cuvinte din nou
le voi pierde – in crucea de ape nimic
nu ramane
doar piatra in mine si eu
pe sub ape.

Apele trec prin clepsidre moarte
prin timp cuibarit pe sub pietre
sapa santuri prin mine
cu mal si tacere.
Vreau sa vorbesc – dar am buze de apa
ridicate in vazduh pana la ingerul
care ma aude si ma cauta
pe sub pietre.

Desculta traversez acest poem de primavara
cu gandul trimis inainte
sa ajunga viu acolo unde trebuie sa ajunga
dintr-un capat al lumilor in altul.
Daca vreti sa cititi urmele pasilor mei
intrebati
de ingerul care le-a risipt pe cer.

[Anonim]

#565

Foarte frumos, Ondine. Continua sa scrii! Ai talent!

[Anonim]

#575

Încă mai sunt pe foarte aproape de voi, cei dragi.
Pentru o domniţă „sfioasă”, vorbe frumoase, pentru că prea a fost vremea celor „sclifosite”. Ai dreptate, Anduraru, pentru că nu ţi-a venit pe nemotivate sa-i zici „sfioasă”. Ea scrie „aplecată” şi nu cu „semeţie”, şi lasă râul să curgă peste ea, pe sub ea, prin inima ei, pe oriunde vrea el, fiindcă el este al îngerului care ştie despre împărăţia „poemului” primăverii pe care o traversează în cuminţenia domniţei sfioase. De unde vine poemul şi unde să ajungă, n-are importanţă, totul e să „traverseze”, nici eu nu ştiu ce anume, dar sigur ŞI inima mea atunci când îl citesc. A traversat-o. Acum îşi bate palmele de bucurie pe celălalt ţărm al meu şi ţărmul s-a proţăpit pe cer sub privirile blânde ale îngerului care vrea să-l risipească niţel înainte de a se arăta din el marea de cristal şi poemul zvântându-se pe sub pomul cel de viaţă.
Şi de-abia am început despre acest poem al Ondinei sfioase pe care eu pe neştiute o tot numesc de vreo zece ani „cuminţenie academică”. Tare ne-a lipsit. Bine ne-ai venit Ondine! Bucură-ne!

BB

[Ondine]

#589

Stimate B.B.,

Ondine cea ”sfioasa” va saluta si va asigura ca are o mare consideratie pentru dvs., din motive lesne de inteles. Cuvintele dvs. frumos mestesugite au ajuns la mine si s-au asezat acolo unde trebuie, asa ca am scos capul din apa.
Voi fi sincera si directa: nu sunt de acord cu apelativul ”sfioasa” , poate fi tradus cel mult prin precautie, calcul,selectie, etc. Si nu mi-e tema sa intalnesc oameni daca sunt de valoare, din contra. Ce e drept, in fata prostiei devin foarte tematoare si defensiva. Parerea mea: in general pe forumuri e ”cearta” si nu discutie, dialog. Cuvintele nu sunt constructive, servesc din plin ego-ul si uneori capata forme de bolovani.(astept replica). Dar dat fiind ca de data asta am parteneri de dialog pe Anduraru si pe dvs. (sper sa cunosc si alte persoane deosebite) ma bag si voi incerca sa fac fata.

Ati sesizat bine ca urmaresc modestia si simplitatea in incercarile mele lirice. Constat acum cat de greu este sa adopti simplitatea inteligenta. Simplitatea nu este ceva liniar, anost, previzibil cum cred ignorantii, ci o reduta greu de cucerit. Cand eram studenta practicam exercitiul liric si nu numai (frecventam pe atunci un cerc guvernat de Cartarescu) dar eram foarte infumurata si cultivam pretiozitatea, cautam fraze sforaitoare, termeni pomposi cu care sa-i dau gata pe toti – acum cand ma gandesc imi dau seama ca eram o fiinta de circ. Cand am realizat ridicolul din mine am lasat penita jos pentru o perioada lunga de timp, eram pur si simplu ”goala”, nu aveam ce sa spun. Mai am si acum accese de vanitate dar in general m-am cumintit (din nou ati observat corect) in sensul ca nu are rost sa lupt cu forte superioare mie, deci ma aliez cu ele, asa cred eu ca devin cu adevarat puternica. Si nu ma stresez – doar daca am ceva de spus, spun.

Intrebare: Dvs. va considerati ”vechi”? Eu credeam ca doar mobila se invecheste, si nici aceea daca reprezinta ceva.

Acestea fiind zise(am vorbit poate prea mult la persoana I), astept…diaspora, si nu numai.

Iata si o noua stihuiala:

Redivivus

Mi-am pierdut inima pe undeva
(mi-e dor de ea)
sangele curge prin vene straine
ca o pasare ranita de fulger
pe un munte impur
o caut
ca pe un ciob de vitraliu
ard in cautare – nu-mi ramane
decat cu o gura sfintita sa beau
cenusa ramasa in mine
si sa ma rog pios
pentru inca o inima.

P.S. De data asta astept critica adevarata.

Toate bune tuturor!

[Florin Lăiu]

#2545

Domniță Ondine, bun venit în cenaclul nostru virtual.

Poezia pe care ne- ai trimis-o aici este, în opinia mea, de mare valoare estetică. Îmi este foarte confortabil stilul acesta. Apreciez faptul că scrii poezie relativ scurtă, sensibilă, muzicală și atractivă. . Nu o spun de complezență, aș fi fost mândru să scriu eu poezia aceasta. Aș avea însă două obiecții minore – și subiective, desigur.
1.Prima se referă la titlu, care îmi sună prozaic. Probabil și eu am pus titluri neinteresante sau latinești / grecești, dar la poezii care erau doar bune, fără să fie foarte frumoase. Vreau să spun că dacă doamna poezie poartă pălărie, este important să fie în ton cu rochia și cu pantofii cumva.

2. A doua obiecție se referă la genul gramatical al persoanei întâi. Este o chestiune de gust la mine. Îmi place ca poezia scrisă de o femeie să fie complet asumată. Ondine este poetesă, poetă, sau poate găsim un termen mai bun, dar Ondine nu este poet, de aceea cred eu că nu ar trebui să folosească într-o poezie despre sine, adjectivul „pios”, ci „pioasă”. S-ar putea să-mi replici că în expresia „mă rog pios”, ultimul termen joacă rol de adverb. Totuși mie îmi sună ca un adjectiv masculin, și îmi sună ca și cum autoarea vrea să se dea drept autor. Și n-ar avea nici un motiv, pentru că îi stă bine ca autoare.

Benone, Otniela, Exeget, v-aș ruga să vă spuneți și voi părerea, nu doar față de versurile Ondinei, ci și față de obiecțiile mele. Vă mulțumesc.

[Anonim]

#595

Ondine,

La întrebarea: „Dumneavoastră vă consideraţi VECHI”, răspunsul general a fost dat deja, „Toate-s vechi şi noi sunt toate”, iar peste podeţ de câţiva paşi, toţi sunt vechi şi noi sunt toţi.” Raspunsul mai aparte este de asemenea: „Ci chiar dacă omul nostru din afară se trece, totuşi omul nostru din lăuntru se înnoişte din zi în zi”. Cât priveşte reflecţia-mi proprie, este că n-am apucat să fiu „nou” pentru a mă putea considera „vechi”.
REDIVIVUS
Analiza poetică este o deşertăciune. Dar se face. Aşa dar, fie. Aţi vrut să spuneţi că este o stihuială NOUĂ pe sensul VECHI şi NOU. Aţi vrut să spuneţi că CEA MAI RECENTĂ. Cred că niciuna, amândouă, dar nu doar atât.
Nu mă dau în vânt după VECHI şi NOU în sensul de CURENTE, LINII, CLASIFICĂRI, ÎNRĂMĂRI. Deşi structurarea pe perioade de timp, modalităţi de expresie nu este rea ca sistem de lucru şi organizare, de la preANTIC la postMODERN, nu cred că este în cele din urmă esenţial determinantă. Prioritatea specialistului nu asupra valorii intrinsece a operei de artă, ci etichetarea ei pentru găsirea sertarului în care să se odihnească nu-mi este de mulţumit. Vezi ce emană.
Loc pentru REDIVIVUS în „naşterea din nou” creştină cu toate simţirile legate de ea, „gura sfinţită”, „rugăciunea pioasă”, contrazis(ă) frumos, chiar mai frumos decât zisă, poetic, de CELE TREI INIMI. Cea PIERDUTĂ – cu atâta dor căutată, cu ÎNCĂ UNA pentru care „rugăciunea” pioasă” e înălţată (ALTA decât cea pierdută) şi în sfârşit, nespusă dar foarte prezentă, de fapt cea sigur reală, INIMA căreia îi e dor de CEA PIERDUTĂ şi se roagă pentru ÎNCĂ UNA. Nu reiese că cea PIERDUTĂ, deşi dorită s-ar vrea cea ÎNCĂ UNA, ci mai degrabă ALTA, deşi dorul de ea este aşa de mare. Se poate UITA cea PIERDUTĂ? Motivul aparent egoist pentru ÎNCĂ UNA este suficient ca dorul de prima se se stingă? Sigur, creştinismul zice O INIMĂ NOUĂ. Înnoită? Sau alta? Stihuiala ne lasă în cumpănă. Este o trădare a primeia în ÎNCĂ UNA? Este ÎNCĂ un fel de ADĂUGARE sau un fel de ÎNLOCUIRE?
Dar de ce să deschidem rănile neînţelegerii prin ANALIZĂ când REDIVIVUS previne rănirea prin INSPIRAŢIA MIRESMEI prin „pierdere”, „dor”, „regăsire sau înlocuire” pentru „prelungire”? O grămadă de poezie care în cu atât mai puţine cuvinte nu doar că face inutilă analiza, ci o arată ca un intrus.
Miresmarea poetică nu are nevoie de explicaţii. Ea este şi se înveşniceşte prin această fiere.
Nu mă consider VECHI. NOU, nici atât. Miresmarea mi-e dragă însă.

BB

[Anonim]

#596

Maestre ,

Sunteti un POET, in adevaratul sens al CUVANTULUI!
Sa ne traiti in sanatate deplina, si sa nu ne uitati: adica sa creati POEZIE, in continuare, iertandu-i pe criticii nesuferiti, care mai strivesc din cand in cand „corola de minuni a lumii”, prin curiozitatea decodarii versului.
Un ARTIST este al tuturor! El nu-si mai apartine SIESI. Iar Dvs, prin TOT ceea ce ati faurit , ” ati sporit a lumii taina ” ( frumusete! ) . Va multumim!

[Autor]

Mesaje