Problema pe care o propui pentru discuție (gradele de inspiraţie, cu privire la Biblie şi SP) este cât se poate de serioasă. Merită toată atenţia, deși nu este deloc simplă. Mai este și sensibilă – dar la mine nu este cazul, eu am depășit sensibilitățile, așa cum știi. Nu mă dau în lături să spun un adevăr, dacă trebuie.

Înainte de toate, cred că nu avem o teologie încheiată cu privire la inspirația profetică. Dar merită să citești articolele ”Revelation and Inspiration” și ”Inspiration, Degrees of” din Ellen White Encyclopedia (2013).

În anii 1883-1888 s-a consumat o tentativă teologică destul de liberală cu privire la inspirație, la inițiativa lui Uriah Smith (secretar GC și principalul teolog) și Geo Butler (preşedinte GC și teolog). Smith a început să facă distincție între inspirația superioară a viziunilor EGW și inspirația inferioară sau non-inspirația mărturiilor ei personale. Butler a extins ideea asupra Sfintelor Scripturi, publicând în Review and Herald o serie de 10 articole, care susțineau că Biblia nu este în mod egal inspirată, că există vreo trei grade de inspirație în ea și că unele cărți nu conțin nicio inspirație.

Poți găsi articolele lui Butler în arhivele online ale RH, 1844, January 8 (pag. 24), 15, 22, 29, February 5, Aprilie 15, 22; May 6, 27; June 3. După ce le citești pe toate, găsești o replică indirectă a Ellenei White în Ms24/1886, una mai directă în  1888, apoi una personală adresată lui Sanderson: Let 121/1901. Ca urmare, teologia adventistă a renunțat la teoria gradelor de inspirație (cu oare care excepții prin occident), dar nu și-a însușit niciodată profunzimea afirmațiilor EGW din 1886, care au început să fie cu adevărat publice abia după 1950, odată cu publicarea volumelor SDA BC și Selected Messages.

Prima Conferință Biblică (Wikipedia), făcută la câțiva ani după moartea EGW (1919, vezi disertația lui Michael Campbell, 2008), făcută exact pe tema inspirației EGW și a Bibliei, a fost un eșec, din cauza influenței dominante a curentului inerantist (ca urmare a mișcării fundamentaliste, pe atunci în progres printre evanghelicii americani), promovat printre AZS de Stephen Haskell (unul dintre cei mai devotați pionieri), de B. Wilkinson și de cercul lui de pastori tineri, care-i fuseseră discipoli. Vezi şi teologia lui Fr. Louis Gaussen. Stenogramele conferinței au fost dactilografiate, dar documentele nu s-au publicat, ci s-au depozitat în arhivă. Abia în anii ’70 au fost redescoperite și publicate. O descriere a Conferinței 1919 din partea lui Herb Douglass poți găsi aici. Rapoartele conferinței 1919 le poți găsi aici la arhive, pe zile, între 1 iulie – 1 august 1919.

Cei apropiați Ellenei White (W C White, Daniells, Prescott etc.) au înțeles mai corect fenomenul. Mă aștept totuşi să nu înțelegem perfect subiectul, de această parte a Styxului!. Este nevoie să-l înţelegem totuşi, pentru toate scopurile practice. Pe acest subiect a scris  Alden Thompson. Cu mai mare preocupare teologică a scris Fernando Canale. Merită studiată cartea lui. Eu mi-am format concepția din observațiile practice ale cercetării biblice și parțial sub influența afirmațiilor EGW din 1SM și sub influența sugestiilor lui Thompson – cu care am rămas prieten, chiar dacă am unele temeri referitoare la poziția lui.

Deocamdată este suficient. Despre implicațiile adoptării unei teologii a gradelor de inspirație putem discuta mai târziu. Personal, am toate motivele să cred că orice discuție despre grade de inspirație lasă totul la aprecieri subiective, pentru că nu ai nici un criteriu obiectiv care să dirijeze aceste grade. Deși pare interesant la prima vedere, conceptul gradelor este în stare să submineze practic toată autoritatea Bibliei și a SP. Nu chiar dintr-o dată… Și nu mi se pare credibil să catehizezi pe cineva cu un asemenea principiu de evaluare a autorității Bibliei.

Desigur, nu putem avea pretenția că totul este inspirat, la literă, pentru că am ajunge la concluzii penibile în unele detalii. Dar pentru a face distincții, este nevoie de un criteriu simplu, la îndemâna nespecialiștilor: distincția dintre contribuția umană și contribuția divină. Multe pot fi puse pe seama contribuției umane (care este întotdeauna imperfectă), de exemplu: genul scrierii, informațiile secundare, sursele umane, limba şi limbajul, stilul, retorica şi logica razei şi a argumentaţiei, datele istorice, cifrele şi altele asemănătoare. Toate sunt foarte bune și serioase, la modul general, dar nu există perfecțiune divină în aceste privințe. Însă dacă și mesajul textului este pus pe seama autorului uman, a culturii, a subdezvoltării teologice, criteriul acesta devine perdant. Oricine poate decreta orice despre mesajul biblic care nu-i face plăcere.

Despre celelalte, mai târziu.