Reacție la un comentariu de pe Facebook

Dragă Adi, orice empatie are limite, pentru că suntem ființe axiologice, nu doar sentimentale. Nu este drept să avem empatie pentru cei care sfidează legile, călcând în picioare drepturile altora, de exemplu traficanții de carne vie și de stupefiante, de asasini, ca și de cei care au ales să sfideze voia lui Dumnezeu, în fața dovezilor supranaturale. La ce ar folosi empatia în asemenea cazuri? Creatura nu pot fi recuperată în orice fază a declinului, ci numai în limitele respectului față de autoritatea superioară și puterea Creatorului. Când această limită se depășește ireversibil, nu există altă soluție decât distrugerea. Într-o lume în care se moare (iar în concepția „unora”, care nu cred în înviere, moartea este ultima certitudine, fără nicio speranță!), de ce ar trebui să am mai multă empatie pentru un hitlerist spânzurat la Nurenberg, decât față de cineva care a murit asfixiat de Covid? De ce ar fi mai mare durerea pentru un copil care a murit gazat, decât pentru unul care a murit de cancer cerebral, sau într-un cutremur, sau din neglijența altora?

Trăim într-o lume, care nu ar avea niciun sens, dacă nu ar exista Dumnezeul Bibliei, singurul care S-a descoperit lumii prin Profeți. Fă tu unul mai bun, dacă poți; dar în final, când cei doi se vor confrunta, va câștiga pe toate planurile, cel mai puternic – Cel Nefăcut.  

Este patologică, sociopată abordarea mea? Nu eu îi demonizez pe canaaniți, ci ei înșiși s-au demonizat prin atitudinea lor. De aceea, Singura Ființă care răspundea de existența lor a decis să-i elimine, pentru că deși aceștia știau tot ce făcuse Dumnezeu cu Israel – minuni favorabile, precum și pedepse drastice asupra rebelilor incorigibili –, cei mai mulți canaaniți nu s-au pocăit, nu s-au predat, ci s-au pregătit de luptă, contând probabil pe zeii lor.

Creatorul avea tot dreptul să le ceară socoteală. Inițial, le hotărâse pedeapsa alungării din țară, prin mijloace neobișnuite (Ex 23:28-31; 33:2; 34:11, 24; 18:24; 20:23; Nu 32:39; 33:52, 55; Dt 7:1). Evreii se considerau neputincioși să-i alunge, cu atât mai puțin să-i distrugă. Dar ceea ce este demn de reținut, că în toate aceste texte, Dumnezeu este cel care insistă să fie alungați canaaniții, iar în final a decis distrugerea lor (Dt 7:16-26; 9:3-5; 11:23; 12:29; 18:12, 14; 19:1; 33:27).

Dumnezeu urmărește de obicei mai multe scopuri prin acțiunile Lui. În acest caz, prin comunicarea deciziei Lui, Dumnezeu a urmărit:

1. Să dea canaaniților o ultimă ocazie de pocăință și supunere, la apropierea lui Israel (așa cum făcuse Rahav și familia ei, cf. Ios 2:8-23; Ev 11:31; Iac 2:25), sau cel puțin, cum  făcuseră gabaoniții (Iosua 9-11), care deși au apelat la un vicleșug, s-au salvat, preferând un soi de aservire.
2. Să avertizeze exemplar alte popoare de aproape sau de departe;
3. Să dea o educație specială lui Israel, ca să înțeleagă seriozitatea poruncilor divine în privește religia și morala, și să afle astfel cum aveau s-o sfârșească și ei în cazul în care preferă să pactizeze cu canaaniții și să meargă pe calea acelora.

Tu te gândești doar la suflețelul canaaniților, care aveau și ei dreptul la „cultura” lor proprie, la viața lor liniștită, netulburată de vreun zeu „sociopat”. Dar Dumnezeul Scripturii arată că El nu se bucură nici de viața, nici de moartea unor asemenea creaturi, ci cu toată neplăcerea, întreprinde acțiunea care I se pare cea mai înțeleaptă. Cât despre empatie, Dumnezeu a dovedit-o în Christos. El putea să-i facă praf pe cei care Îl arestaseră, dar a ales mai degrabă ca pedeapsa cumplită a păcatului să cadă asupra Lui, decât ca rebeliunea să fie lăsată în continuare să înflorească. Mântuirea celor care se pocăiesc și pedepsirea celor care nu se pocăiesc, ci continuă să sfideze autoritatea Cerului, au fost puse în cumpăna Crucii în aceeași inimă.

Holocaust?

Nu se poate compara anihilarea canaaniților cu holocaustul, afară de cazul că privești totul din perspectivă ateist-umanistă. Iar Hitler nu a fost un iubitor al Bibliei. Nu-l impresiona Iisus, cu atât mai puțin Moise. Îi doresc o tortură lentă la a doua înviere. Dar sunt sigur că mulți oameni când sunt la mare necaz, se întorc la Dumnezeu. Holocaustul a dat pe față răutatea falșilor creștini și a păgânismului național-socialist, dar pe de altă parte, a fost ocazia lui Dumnezeu de a salva multe suflete de evrei etc. care s-au pocăit, ceea ce nu s-ar fi întâmplat, dacă n-ar fi fost nenorocirea aceea.

Când m-am referit la Lev 27:29 și am spus că a fost tradus oribil, am vrut să spun că ideea de a distruge pe cineva pentru că a fost închinat Domnului sugerează că oricine ar fi închinat Domnului trebuie distrus, ceea ce este în dezacord cu Legea lui Moise. Este oribil ca traducere în primul rând. Da, și pedeapsa capitală este oribilă, dar este adesea meritată. Viața în continuă sfidare față de autoritatea lui Dumnezeu și în călcarea drepturilor altora este mult mai oribilă decât moartea. Istoria este oribilă, vânătoarea și războiul sunt ocupații oribile, dar sunt și situații în care oribilul trebuie să se întâmple, nu există soluție mai bună. O operație pentru extirparea unei tumori poate fi oribilă pentru un spectator, dar este salvatoare.

Nimănui nu-i poate păsa mai mult de oameni decât de Dumnezeu, nu s-a născut omul acela mai milos decât Dumnezeu, sau care să poată îndrepta ce a făcut El strâmb (Ec 7:13). Dumnezeul meu nu seamănă cu Satana, așa cum spui, fiindcă Satana ucide de plăcere și fără rost, sau doar ca un argument în „pariurile” lui cu Dumnezeu (cf. Iov 1-2), în timp ce Dumnezeu dă la moarte (direct sau indirect) cu neplăcere,  pe cei care au devenit irecuperabili (Os 11:8). Israel nu a fost un ISIS al antichității. Israeliții nu au avut o inițiativă proprie de a extermina. Dumnezeu a insistat în sensul acesta. Dar acea exterminare nu s-a realizat, a fost doar începută, iar Israel a locuit printre canaaniți, încuscrindu-se și pactizând cu ei, astfel că din generație în generație au fost episoade de trădare și rebeliune, în special prin idolatrie și prin alte practici păgâne, până când și regatele israelite au fost distruse, prin hotărârea lui Dumnezeu.   

Jertfirea lui Isaac

Adi: «… Avram nu a crezut nici o secunda ca isi va sacrifica fiul, si de asta ii raspunde lui Isaac ca “Dumnezeu insusi va purta grija de mielul pentru arderea de tot”.»

Dacă Avraam nu avea de gând să-l sacrifice, de ce s-a dus exact în locul indicat de Dumnezeu, după o călătorie destul de lungă? Trebuia să meargă pe Muntele Moria, ca să decidă să nu împlinească porunca divină? Biblia ne spune că Avraam credea că Isaac va fi înviat din cenușă (Evrei 11:19), nu că n-ar fi ajuns să fie sacrificat. Pentru Avraam a fost o strălucită surpriză intervenția Domnului, iar pentru Dumnezeu a fost astfel ocazia de a demonstra în modul cel mai sensibil, că urăște sacrificiile umane, pe care le aduceau canaaniții zeilor lor. Dumnezeu l-a putut încerca pe Avraam, pentru că și el provenea dintr-un mediu păgân unde se aduceau jertfe umane (2Rg 17:31) și Dumnezeu încă nu-i descoperise toate lucrurile. Abia mai târziu, prin Moise, avea să vină porunca explicită împotriva jertfelor umane (Dt 18:10). Dar obiceiul canaanit nu a dispărut, iar în generația dinaintea exilului devenise foarte răspândit (Ier 7:31).  

Mai bun pomul decât omul!?

«Cum justifici ca in Det. 20:19 “pomul de pe camp” este mai voloros decat oamenii?»

Pomul este nevinovat, iar dacă este roditor, este păcat să-l tai. Dar locuitorii țării erau văzuți de Dumnezeu ca fiind nu doar ca un vrej uscat, inutil, ci și vinovați, stricați, irecuperabili. În afara prețului pe care Dumnezeu l-a pus pe om, acesta nu are  o valoare mai mare decât corpul său neînsuflețit. Omul este o creatură a lui Dumnezeu, nu un competitor cu drepturi divine. Omul nu este măsura tuturor lucrurilor. Voința Creatorului este acea măsură, iar dacă asta nu se poate accepta, atunci trebuie să se accepte, de nevoie, că moartea și neantul este măsura tuturor lucrurilor.

Proiectul imperialist al lui Dumnezeu

În ce privește legea războiului, după Deuteronom 20, se face clar o distincție. Pe primul loc al milei lui Dumnezeu sunt pomii roditori; pe locul al doilea sunt triburile de dincolo de Canaan, iar pe locul al treilea sunt triburile din Canaan, pentru care Dumnezeu hotărâse exterminare completă. Dar așa cum am afirmat mai sus și cum reiese din diverse pasaje biblice, chiar și cea mai grozavă amenințare divină împotriva unor indivizi sau popoare este condiționată (Ier 18:8; Iona 3:4). Când triburi întregi nu acceptau să se supună Dumnezeului Suprem, nici măcar de frică, văzând cât este de puternic față de oștile și zeii lor, ce se mai putea face? Ce soluție mai bună și practică, pe termen lung, ai fi găsit tu?

Ostilitatea lui Dumnezeu și a liderilor evrei față de canaaniți nu avea nicio altă motivație politică. Dacă motivația ar fi fost ura și răzbunarea, ar fi trebuit să se întoarcă să-i bată pe egipteni și să le ocupe țara, preluând întregul control asupra Imperiului Egiptean. Existase deja precedentul domniei hixoșilor, apoi guvernarea lui Iosif ca mare vizir. Dacă luăm în calcul subjugarea și oprimarea evreilor în Egipt, ar fi fost cazul ca acum evreii să le întoarcă egiptenilor același tratament.

Despre alte popoare însă, Dumnezeu poruncise clar evreilor să nu se atace alte popoare. Dar Dumnezeu i-a pus pe egipteni pe aceeași treaptă cu frații evreilor (edomiții), cu care nu aveau voie să întrețină ostilități (Dt 23:7). De asemenea, alte rude ale evreilor (urmașii lui Lot: Moab și Amon) trebuia să fie tratați cca niște străini păgâni, cu care evreii nu aveau permisiunea de pactiza și de a se încuscri (Dt 23:3-6), dar nu li se poruncise evreilor să-i distrugă. În Deuteronom 20, războaiele menționate nu sunt în mod direct și necondiționat o poruncă eternă, ci principiul călăuzitor după care să se procedeze cu popoarele din afara Canaanului, care ar fi ajuns cândva în raza de acțiune a „Imperiului” Israelit. Acestor cetăți li se propunea pacea sau războiul. Pacea însemna o vasalitate politică, întrucât cetatea aceea avea să plătească bir Ierusalimului (sau cum s-ar fi numit capitala lui Israel).

Din punct de vedere practic, aceasta nu ar fi adus nicio suferință străinilor, deoarece ar fi fost tratați ca și cetățenii evrei, dacă recunoașteau supremația Aceluia care este Regele Regilor (Lev 24:22; Num 9:14; 15:30; Ps 18:44-48; Is 25:30). Dacă însă cetatea nu accepta pacea și era decisă să reziste, asemenea celor din Ierihon, trebuiau asediați și, dacă rezistau, aveau să fie cuceriți și urma să le piară numele (toți masculii distruși) dar nu ca în cetățile canaanite, ci femeile și fetele ar fi fost luate prizoniere, iar averile lor prădate (Dt 20:12-15).

Dumnezeu nu proiectase stabilirea lui Israel în Canaan, doar pentru a da un cămin național poporului ales, ci Și-a așezat poporul acolo, la „buricul pământului” (ebr. ṭabbur ha-ˀaretz, Ez. 38:12), ca pe un indicator la intersecție și ca pe o putere mondială, care să influențeze cultural și politic în cele din urmă întreaga lume (Is 2:2-4; 19:21-25; 60:4-22; Mica 4:1-5 etc.) inclusiv țărmurile depărtate ale Mediteranei (Ps 72:10; 97:1; Is 11:11; 51:5; 66:19). Ideea nu era rea deloc, numai că istoria a dovedit mai degrabă reversul.

Retorica și mesajul autorilor biblici

«Refuz sa accept dualitatea si contradictia dintre imaginile lui Dumnezeu prezentate in textele unor autori umani, despre care EGW spunea ca nu reprezinta cuvintele sau modul de a gandi al lui Dumnezeu (chit ca EGW s-a contrazis ea insasi de nenumarate ori).”

Este adevărat că EGW vorbește despre inspirația Bibliei într-un mod care nu este acceptat de mulți, pentru că această revelație nu este cunoscută, nici popularizată (a apărut în 1886, dar a fost publicată în engleză abia în 1957, iar în limba română, în ultimii ani):

 „Biblia nu ne-a fost dată într-un limbaj grandios, supraomenesc. Iisus, pentru a ajunge la om acolo unde se află, a luat natură umană. La fel şi Biblia a trebuit să fie exprimată în limbajul oamenilor, iar tot ce este omenesc este imperfect. Diferite sensuri sunt exprimate prin acelaşi cuvânt; nu există un cuvânt pentru fiecare idee distinctă. Biblia a fost dată pentru scopuri practice.”

„Biblia a fost scrisă de oameni inspiraţi. Totuşi, ea nu reprezintă modul în care gândeşte şi se exprimă Dumnezeu însuşi. Modul de gândire şi exprimare este al agentului omenesc. Dumnezeu, ca scriitor, nu este reprezentat. Adesea oamenii spun: Cutare exprimare din Biblie nu se potriveşte lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu Şi-a pus la încercare puterile în cuvintele, în logica şi în retorica Bibliei. Scriitorii Bibliei au fost secretarii lui Dumnezeu, nu condeiele Lui.” (E. G. White, MS 24/1886; Let 121: 1901, publicate în Selected Messages, Book 1 / Solii alese, vol I, 1958:20-22; S.D.A. Bible Commentary, vol. 7, 1957: 945).  

Nu este vorba de „inerantism” din partea mea. Un inerantist este literalist, adept al inspirației „plenare”, care crede că inspirația stă în aspectul lingvistic, în unitățile de vorbire exacte. Este vorba de școala lui F. S. R. Louis Gaussen (1790 – 1863), teologul elvețian care a scris La Theopneustie. (Dar recunosc că modelul inerantist, chiar dacă este greșit, e mai bun decât a trata mesajul divin ca obiect al disecției raționaliste lipsite de respect).

Mesajul este mai mult decât textul care îl poartă. Cei care mă cunosc, știu că am predicat acest principiu al inspirației, cu exemple biblice, și în general cred că am fost bine înțeles. Dar în acest cuvinte, E G White se referă la limbajul și gândirea autorilor inspirați (limbă, retorică, logică, figuri literare, stil, raționamente etc.). „Modul de gândire” se referă la înțelegerea limitată, omenească a mesajului încredințat de Dumnezeu. Dar mesajul în sine nu este alterat, ci doar afectat în diverse moduri. Mesajul poate fi exprimat imperfect, dar suficient de clar, dacă știm că a fost dat „cu scopuri practice”.

Dar dacă prin acest „mod de gândire” înțelegem o agendă și filozofie personală, contrară principiilor lui Dumnezeu, introducem o presupunere care subminează întreaga autoritate a Cuvântului lui Dumnezeu, prefăcându-l într-o colecție de apocrife, cu care să ne delectăm „sportiv”. Dacă Dumnezeu voia să spună aici: când vă atacă filistenii sau madianiții, întoarceți-le și obrazul celălalt; dacă vă iau grâul, dați-le și orzul – sau alte asemenea prințipuri creștine (pe care niciun creștin nu le practică!) – ar fi putut s-o spună clar. Cu siguranță că Dumnezeu ar fi găsit măcar un om care să-I respecte mesajul, să nu-l sucească la 180 de grade.

Dacă Dumnezeu ar fi intenționat să le comunice evreilor un pacifism radical (non-violență), iar profeții au înțeles imperialism religios și militarist, atunci problema ar fi mai gravă în dreptul Domnului, decât în dreptul autorilor biblici, fiindcă ar arăta că El nu Și-a găsit omul (sau alt mijloc) prin care să comunice clar. Dacă nici Moise nu a respectat agenda lui Dumnezeu, ci și-a promovat agenda proprie, ostilă planului divin, atunci, repet, nu limbajul omenesc ar fi greșit aici, ci metoda lui Dumnezeu. Dar cum Dumnezeu nu poate greși, nici nu poate minți,  este mai cuminte să încercăm să-I înțelegem planurile pe cât putem, în măsura în care El le-a descoperit, ca să beneficiem spiritual, să ne întărim credința și aprecierea.

Moise și Predica de pe Munte

Poate o să scandalizez pe cineva, dar nu Moise trebuie judecat în funcție de Predica de pe Munte, ci invers: Predica de pe Munte trebuie înțeleasă în armonie cu ce învăța toată Scriptura, deoarece Iisus declarase supunere față de Moise și față de profeții anteriori (Mt 5:17; 23:2-3; Mr 7:9-10; 10:3; Lc 10:26; 16:29, 31; 24:44; In 5:46). Dacă este El exemplul nostru și în ce privește „modul de gândire”, atunci să gândim biblic, așa cum gândea El. Predica de pe Munte nu pune în contrast autoritatea lui Iisus, cu autoritatea lui Moise, ci pune în contrast înțelegerea Sa mai largă, mai profundă și mai înaltă despre Lege, cu interpretarea buchisită, stearpă și îngustă, pe care ascultătorii Lui o „auziseră” în sinagogi.

Eu nu mi-am propus aici să dau un răspuns complet la întrebările puse în emisiune. Sunt conștient că subiectul este destul de complex și controversat și că doar a-l scormoni, pornind de la Predica de pe Munte, sau de la „înalta” morală umanistă și corectitudine politică actuală, nu rezolvă nimic. Noi nu avem astăzi de dus un război imperialist armat pentru a întemneia împărăția lui Christos pe pământ. Teocrația specifică Vechiului Legământ s-a dus. Este necesar totuși să înțelegem principiile divine care au stat la baza celui legământ.  

Paradoxuri sau contradicții

Cu privire la zisa ta despre paradoxuri și contradicții, sunt de acord că trebuie, teoretic, să existe o distincție. Practic însă, mintea neantrenată cu așa-ceva intră într-o criză de disconfort, atunci când întâmpină declarații contrarii (oricât de legitime!), pe care nu le poate armoniza. Este ca în observarea și interpretarea naturii:

„Niels Bohr (savant evreu danez), a afirmat că natura, aşa cum se manifestă ea, nu are o singură formă de prezentare, ci mai multe, fiecare dintre ele spunând câte ceva, fiecare dintre ele fiind complementară cu celelalte aspecte. Aşa cum întregul unui om nu poate fi perceput fără a ţine cont de toate componentele anatomice (cap, mâini, picioare, trunchi etc.), la fel şi tabloul naturii nu poate fi înţeles decât acceptând că toate formele ei particulare de prezentare fac parte – simultan – dintr-un întreg.

Importanţa filosofică a acestui mod de a accepta şi înţelege natura a făcut ca aceste afirmaţii să fie recunoscute în fizică sub numele de «principiul complementarităţii». Celebra formulare succintă a acestui principiu, dată de Bohr, a fost: «CONTRARIA NON CONTRADUCTORIA SED COMPLEMENTA SUNT» [manifestările contrarii nu sunt contradictorii, ci complementare].” (https://www.descopera.ro/istorie/14801719-fizicianul-evreu-premiat-cu-nobel-care-a-contribuit-apoi-masiv-la-dezvoltarea-bombei-atomice-a-intrat-intr-un-conflict-deschis-chiar-cu-einstein)

Eu am numit „paradox” această complementaritate a contrariilor, pentru că nu am găsit un cuvânt mai bun, iar dacă ar exista unul mai precis, ar fi un neologism dificil de popularizat. Dumnezeu nu este violent în firea și caracterul Său, dar manifestarea violentă nu este exclusă din partea unui caracter pașnic, atunci când este cazul. Dumnezeu este pașnic, dar nu bleg sau nepăsător. Dumnezeu apelează la orice forță este necesară, când este nevoie să intervină, pentru a salva cât mai multe suflete (ceea ce nu se vede corect la suprafață): Os 13:4-8.

Moralitatea are trei instanțe. Prima ar fi conștiința individuală. A doua ar fi conștiința morală a comunității culturale din care faci parte. A treia și cea mai înaltă instanță atât pentru conștiința individuală, cât și pentru conștiința colectivă este Rațiunea Supremă / Voința Creatorului. Cine își respectă propria conștiință morală nu face decât să-și exprime armonia interioară. Cine respectă valorile morale ale societății în care a fost educat (să nu furi, să nu înșeli, să nu ucizi, să-ți cinstești părinții, să nu-ți înșeli soțul/soția) își respectă propria rațiune și își protejează relațiile sociale („Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”), deci este în sfera propriilor interese. Dar rațiunea supremă a moralei este supunerea față de Acela care a inventat și rațiunea și morala.

Numai această motivație superioară arată încredere în Dumnezeu, care este temeiul cel mai profund al oricărei valori. Morala personală sau socială poate fi respectată din motive omenești, chiar egoiste. Dar morala credinței nu ar avea niciun sens în afara de voia lui Dumnezeu exprimată. De exemplu, interdicția din Eden (Geneza 2-3) nu privește în primul rând relațiile dintre cei doi, ci relația fiecăruia și a amândurora cu Dumnezeu. Mai suntem copii ai lui Dumnezeu, sau ne-am emancipat? Ascultăm de Dumnezeu pentru că este Dumnezeu, sau numai atunci când coincide cu rațiunea noastră?

Un alt exemplu ar fi porunca a patra din Decalog, care trimite la Sabat. Poate avea motivații personale și sociale, unele sunt chiar specificate în poruncă. Dar deasupra acestor motivații există acea rațiune intimă a încrederii în Rațiunea Supremă. Altminteri, de ce ar fi mai logic să ne odihnim odată la șapte zile și nu la cinci zile sau la zece? Iar dacă ne odihnim la șapte zile, de ce trebuie să fie Sâmbăta (a șaptea din ciclul neîntrerupt al Creației) și nu a șaptea, de la ziua pe care am ales-o noi? Evident, moralitatea, din perspectivă religioasă, are și un caracter arbitrar. Dar nu omul este arbitrul în acest caz, nici destinul, ci este Acela care ne-a creat în mod arbitrar, fără să fie silit de ceva sau cineva, fără să aibă nevoie de prezența sau serviciile noastre. Ne-a făcut de plăcere și din dragoste, așa cum a știut El că este cel mai bine pentru noi toți împreună cu El. Recunoașterea existenței lui Dumnezeu implică recunoașterea arbitrajului Lui inclusiv în domeniului moral, care dă semnificații și celelalte domenii.

Jos cu Apocalipsa

Văd că respingi Apocalipsa. Pe Moise nu-l vrei, Profeții nu, Apocalipsa nu. (Școala lui Marcion, sau a lui E. C. ?). Ce a mai rămas? Evangheliile, sau doar fragmente din ele? Dacă Apocalipsa nu este bună, pentru că prevede consumarea în foc și sulf a rebelilor, atunci citește soluția din parabolele lui Iisus, care îl condamnă pe robul trădător să fie tăiat în două (Mt 24:51); pe cei răi, să fie aruncați în cuptor/foc (Mt 3:10; 7:19; 13:42, 50; In 15:6); pe cei ticăloși, să fie pierduți într-un mod „ticălos” (Mt 21:41); pe cei de la stânga, să-i alunge în focul cel veșnic, pregătit diavolului și îngerilor lui (Mt 25:41-46); pe toți cei care nu au prețuit invitația Împăratului, să fie azvârliți în întunericul de afară, „unde este plânsul și scrâșnirea dinților” (Mt 22:13; 25:30; Lc 13:28). Este Christosul evangheliilor mai străin de tema judecății divine decât Mielul Mâniat din Apocalipsă (6:15-17)?

Nu văd o soluție mai înțeleaptă decât supunerea față de autoritatea părintească a lui Dumnezeu. Dacă ajungem mai „maturi” decât Cuvântul lui Dumnezeu, în ce privește soluția finală, la care Dumnezeu este nevoit să apeleze, avem o problemă de personalitate și de relație cu Dumnezeu. Când într-un cuplu dispare definitiv încrederea, nu se mai poate face nimic.

Adi: Apocalipsa nici macar nu a fost acceptata in canonul biblic decat tarziu, in secolul 4 A.D.

Canonul este un termen târziu dat unei realități care exista de când au fost scrise cărțile. Apocalipsa a fost privită cu ostilitate de autorități ale Bisericii din Răsărit, din cauza abuzurilor mistico-politice ale ereticilor hiliaști și montaniști, care atrăgeau furia păgânilor împotriva celorlalți creștini. Dar inițial ea a fost bine primită și populară, în răsărit și în apus. Au existat mari comentatori răsăriteni și există și astăzi (Savvas Aguridis, 1997; Averchie Taușev, 1998 etc.) – un grec și un rus american. Trebuie să fie mai mulți moderni, dar pe alții nu i-am citit.

Mă opresc aici, unde te-ai oprit și tu, cu o întrebare în plus: dacă soluția biblică nu este cea mai bună, ce propui tu (original!) să facă Dumnezeu cu rebelii, în cele din urmă? Și unde a dat rezultate modelul mai bun pe care îl propui?