Introducere
Întâlnesc tot mai frecvent credincioși speriați în legătură cu ecumenismul. Puțini sunt alarmați de faptul că diversitatea confesională, oricât de legitimă, este totuși un scandal al creștinismului în ochii altor religii și în ochii lumii seculare. Ce este și ce nu este adevărat în toată povestea aceasta? Câteva lămuriri asupra subiectului sunt necesare.
Termenul „ecumenism” vine de la cuvântul grecesc oikouméne (lume), de unde și termenul „ecumenic”, adică „mondial”. Mișcarea ecumenică reprezintă dorința creștinilor de diferite confesiuni, de a dialoga și eventual a reface unitatea pe care a descris-o și pentru care S-a rugat Iisus (Ioan 19:16; 17:11:21, 22, 23). Nu întâmplător, cei mai ostili ecumenismului sunt grupurile care formează aripa ultraconservatoare în cadrul celor mai diverse confesiuni – adică tocmai aceia cărora nu le pasă de unitate, nici măcar în cadrul propriei comunități de credință. Idealul și virtutea lor supremă este a fi cât mai diferit, cât mai izolat și cât mai repulsiv față de cei care au o altă credință. Orice uz al termenului ecumenism și orice miroase a ecumenism este anatema, anatema, anatema.
Prin urmare, sectarismul, mentalitatea bisericuței de catacombă pare să fie opusul ecumenismului. Există însă și o altă față a lucrurilor. Adevărata unitate creștină, care nu poate fi decât unitate de credință (adevăr) și dragoste, se construiește nu prin negocieri politice, ci prin recunoașterea autorității supreme a Scripturii și prin dialog teologic, care implică cercetare aprofundată și dispoziția de acomodare practică a propriei credințe cu adevărul Scripturii. Acest aspect este atât de profund creștin, și în mod special protestant, încât vine în conflict cu spiritul de compromis al ecumenismului propriu-zis.
Vom prezenta trei tipuri de ecumenism. Dar mai întâi, o schiță a protestantismului, ca să știm despre ce vorbim.
Reforma, diversificarea şi divizarea
Protestantismul s-a născut divers și divizat, ceea ce este natural și, până la un punct, este benefic. Luther a întemeiat Biserica Luterană în Germania și în țările nordice. Zwingli a întemeiat o versiune mai radicală de protestantism în Elveția, dând naștere reformaților. Hubmaier, asociat al lui Zwingli, a întemeiat în Germania și Olanda o mișcare protestantă radicală și liberă, mișcarea anabaptistă. Calvin a întemeiat Biserica Reformată în Elveția, asimilând în final și bisericile lui Zwingli și pe cele valdeze, după care, calviniștii s-au răspândit în Franța (numiți hughenoți), în Anglia (puritani) în Scoția (prezbiterieni), în Ungaria (reformați). Cranmer a reformat Biserica Catolică din Anglia, dând naștere Bisericii Anglicane, din care s-au născut bisericile episcopale din țările de limbă engleză, precum și derivatele lor. Frații Sozzini au întemeiat mișcarea unitariană în Transilvania și Polonia, un creștinism arian și umanist-raționalist, care a contribuit la unele clarificări doctrinale printre protestanți, dar este și precursorul teologiei liberale protestante. Glait, discipol al lui Hubmaier, a întemeiat mișcarea sabatariană printre anabaptiști, în Moravia și în alte locuri, influențând indirect pe anumiți unitarieni transilvăneni și pe unii baptiștii englezi.[1]
Unele dintre aceste biserici protestante au fost de la început politice, adică biserici de stat, sau aliate cu puterea (bisericile luterane, reformate, calviniste, anglicane). Ele au constituit o reformă moderată, numită Reforma Magisterială. Celelalte mișcări au fost confesiuni libere, independente de puterea politică (anabaptiștii, baptiștii, unitarienii, sabatarienii). Ele sunt cunoscute sub numele de Reforma Radicală. Reforma Magisterială a fost numită astfel, deoarece susținea (ca și Biserica Romană), că trebuie să se sprijine pe „magistrați” (forurile civile, politice), pentru a descuraja prin forță disidențele și abaterile. Reforma Radicală a fost numită astfel în contrast cu poziția moderată a Reformei Magisteriale. Protestanții radicali au luat mai în serios principiul Sola Scriptura („numai Biblia”) și deviza semper reformanda („continuând să se reformeze”).
Din punct de vedere al învățăturii, toate aceste biserici protestante au acceptat doctrina despre har și îndreptățire, au respins indulgențele papale și orice forme de iertare prin mijlocitori omenești, orice fel de comerț și trafic cu harul lui Dumnezeu. Toate aceste biserici au respins sacramentarismul catolic, păstrând doar botezul și euharistia (modificând, mai mult sau mai puțin, dogma „transsubstanțierii”). Toate au respins preoția sacerdotală. Toate au respins cultul morților, al sfinților, al imaginilor, al obiectelor sacre, al moaștelor. Au desființat monahismul, celibatul impus, precum și sacramentul preoției omenești.
Reforma magisterială şi reforma radicală
Între cele două ramuri ale Reformei au apărut însă de la început diferențe importante de ordin doctrinal și / sau practic. Înainte de toate, moderații („magisterialii”) au păstrat pedobaptismul (botezul pruncilor), în timp ce radicalii au adoptat credobaptismul (botezul credinței), adică botezul liber, cerut de candidat, și nu unul impus și inconștient (cf. Mr 16:16; 1Pt 3:21). Această diferență este strâns legată de doctrina radicalilor cu privire la libertatea de conștiință și separarea între religie și stat. Credobaptismul lasă deschisă posibilitatea ca unii, la vârsta alegerii libere, să nu accepte creștinismul părinților, ci să prefere o altă confesiune, sau o altă religie, sau chiar forme de ateism. Pedobaptismul, pe de altă parte, este o măsură colectivistă şi ineficientă de a predestina la creştinism pe toţi cei născuți, și a venit la pachet cu noțiunea de biserică națională (de stat). În ciuda intențiilor bune, această caricatură de botez, adevărat ritual de magie albă, îl privează pe creștin de experiența conștientă a botezului, încurajează ipocrizia și duce treptat la secularizarea spirituală a Bisericii. Credobaptismul însă pretinde creștinului individual o responsabilitate specială, o renaștere, o schimbare a vieții, care tinde la păstrarea sfinţeniei comunității de credință.
Radicalii au fost restauraționiști, având în intenție idealul întoarcerii la simplitatea bisericii primare. Au tins mai mult spre ideea de egalitate socială, pacifism, fapte bune. Nicio comunitate radical protestantă nu a fost perfectă, cum nici moderații n-au fost perfecți. Exagerări au apărut în ambele tabere. Dar în timp ce dintre radicali doar o ramură a anabaptiștilor s-a politizat și chiar s-a militarizat, provocând Războiul Țărănesc German și regatul apocaliptic de la Münster, moderații au persecutat împreună cu catolicii, pe orice fel de radicali, pentru simplul fapt că erau diferiți. Iar persecuția a mers până la temniță, moarte și măcel.
Principiul libertății de conștiință și al separării între religie și stat a învins, în cele din urmă, influențând atât pe moderați, cât și secularismul de după Revoluția Franceză, și prin intermediul statului secular, bisericile tradiționaliste sacramentare (Catolică, Ortodoxă etc.) au fost silite și aproape convinse la adoptarea acestor principii.
Mişcări şi denominaţii protestante ulterioare
Diversitatea protestantismului nu a rămas la cele câteva confesiuni protestante din secolul al XVI-lea. La începutul secolului XVII a apărut arminianismul – o mişcare în sânul calvinismului, dar care a influenţat multe alte denominaţii, afirmând importanţa liberului arbitru şi negând doctrina predestinaţiei. Ca reacţie faţă de controlul excesiv al ierarhiei, au apărut în Anglia secolului XVII „independenţii”, numiți apoi „congregaționaliști”, deoarece considerau că autoritatea Bisericii rezidă în congregație (adunarea locală a credincioșilor). Independenții considerau că unele sau toate grupurile creștine sunt biserici legitime ale aceleiași religii, în ciuda denumirilor, doctrinelor și practicilor lor diferite. Astfel ei le-au numit pe toate „denominații”, respingând opoziția clasică între „biserici” și „secte”.
Ca reacție față de credalism și față de doctrinele bisericești impuse prin lege, au apărut „căutătorii” și „prietenii”. „Căutătorii” nu aveau un crez fix sau o biserică, ci erau apărători ai libertății religioase; iar „prietenii” (numiți popular „quakers”) au pus accentul pe egalitarism şi pe iluminarea personală, mai presus de doctrine, biserici și chiar mai presus de Biblie. De asemenea ca o reacție față de credalismul sec, a apărut mișcarea pietistă (în luteranism), iar în anglicanism a apărut metodismul, o formă de pietism. Pietiștii nu au intenționat schimbări doctrinale revoluționare, ci au promovat religiozitatea la nivel personal și de grup, prin studiul Bibliei, rugăciune, cântare și proiecte sociale. Metodiștii au pus accent pe sfințire, pe desăvârșirea caracterului creștin, predicare, cântare și proiecte sociale. Au împrumutat botezul credinței de la baptiști.
Restauraționismul, milenarismul, cultismul și dispensaționalismul
În secolul al XIX-lea au apărut apoi grupuri protestante restauraționiste, care nu se intitulează protestanți, ci „creștini”, respingând denumirile obișnuite, ca reacție față de sectarismul existent. Ei au exprimat principiul că nu există alt crez decât Biblia, iar doctrina Bisericii este doar o perfectibilă mărturisire de credință. Mottoul lor a fost: „În cele esențiale, unitate; în cele neesențiale, libertate; și în toate acestea, dragoste.” Denominațiile de felul acesta se numesc „Biserica lui Christos”, „creștini”, „frați”, „Ucenicii lui Christos”, „Creștini după Evanghelie, etc.” O mișcare restauraționistă specială, nostalgic-fantastic-patriarhală, harismatică și ierarhică este mormonismul, care a produs „Biserica Sfinților Zilelor din Urmă”, cu ramurile ei. Această denominație a creat statul american Utah, întinzându-se apoi în toate statele și chiar dincoace de ocean.
În secolul al XIX-lea a apărut în protestantism o puternică mișcare milenaristă,[2] produsă în mod special de studiul cărților Daniel și Apocalipsa, care au atras atenția spre Al Doilea Advent (Parusia) și spre semnele care preced sfârșitul „veacului acestuia”. Mișcarea a fost interconfesională: a alertat pastori şi laici din toate confesiunile protestante, în special în ţările anglofone. Milenarismul a produs noi confesiuni, cum ar fi: adventiştii (de ziua întâi, și de ziua a șaptea), irvingienii (sau catolicii-apostolici), neoapostolicii, cristadelfienii, studenții Bibliei (martorii lui Iehova) etc.
Tot în secolul al XIX-lea au apărut în protestantismul american forme tot mai îndepărtate de creștinism și mai oculte, cum ar fi: universaliștii, spiritiștii, Gândirea Nouă, Știința Creștină etc.
Din sânul denominațiilor protestante s-au născut alte și alte curente și confesiuni separate. În Metodism a apărut mișcarea „sfințirii” (holiness), care a produs pe la anii 1900 penticostalismul, un curent harismatic, care a atras mulți alți protestanți și a influențat catolicismul modern. Tot din metodism provine Armata Salvării, o denominație dedicată slujirii celor în nevoie.
În secolul al XX-lea a apărut, din protestantismul dispensaţionalist (sionist), mesianismul, care aduce pe evrei la Evanghelie, fără să le distrugă tradițiile specifice.
Ecumenismul este de asemenea o mişcare protestantă, care de la începutul secolului XX militează pentru refacerea unităţii creştine. În cele mai multe cazuri, divizările din interiorul protestantismului nu se justifică. Motive ca: folosirea instrumentelor muzicale în cult, forma precisă de organizare, ce carte de rugăciuni folosim, modul exact în care înțelegem o doctrină sau alta, dacă fiecare trebuie să experimentăm relația cu Dumnezeu la nivel supranatural și multele asemenea, care este relația precisă dintre îndreptățire și sfințire, nu sunt motive serioase de separare. Din fiecare denominaţie au apărut apoi multe ramuri secundare. Dar cu timpul, confesiunile protestante s-au influenţat reciproc, devenind mai asemănătoare, pe măsură ce s-au secularizat, sau pe măsură ce au experimentat curente teologice ori mistice similare.
Ca reacție față de fenomenul divizării a apărut spiritul ecumenic, mișcările unioniste, care au promovat refacerea unității. De exemplu: bisericile baptiste, metodiste și prezbiteriene americane, care se scindaseră în anii 1844, și 1857/1861 pe tema sclaviei, formând tabere separate (de nord și de sud), s-au reîmpăcat mai târziu, când chestiunea sclaviei nu mai era disputată – metodiștii în 1939, iar prezbiterienii în 1906, 1958, 1983. Baptiștii, a căror organizare este congregațională și formează curente teologice destul de diverse, au constituit în 1905 Alianţa Mondială Baptistă, cu 42 milioane de membri, cuprinzând o mare parte din bisericile baptiste. În 1846 în Anglia s-au pus bazele Alianței Mondiale Evanghelice, o organizație globală, în care au intrat tot mai multe biserici protestante de tradiție baptistă, reformată etc., cuprinzând astăzi 600 milioane de membri în 129 alianțe naționale. Este corect că s-au aliat, sau este greșit?
Zinzendorf și Unitatea Fraţilor
Prima tentativă de „ecumenism” – o adevărată alianță evanghelică – a fost inițiată de contele Nicolaus von Zinzendorf[3] în 1722, când a început să acorde azil politic refugiaților de diferite confesiuni, pe moșia sa din Berthelsdorf (în Saxonia, la graniţă cu Cehia şi Polonia(. A apărut astfel satul Herrnhut („Straja Domnului”), în care s-au adăpostit luterani, separatiști, reformați, schwenckfeldieni,[4] anabaptiști și în special frați moravi, veniți sub conducerea lui Christian David.[5] Pastorul acestei comunități diverse era un luteran (Johann Rothe), iar contele – supraveghetorul spiritual şi protectorul lor – era pietist, om de o rară nobleţe, un creştin dedicat. Zinzendorf era un idealist, un mare vizionar al misiunii Evangheliei și a încercat totul pentru unitatea frățească.
Cum era de așteptat, la scurt timp după constituirea așezării Herrnhut, în timp ce contele era plecat departe, au izbucnit mari tensiuni între refugiați. Se susțineau cu tărie crezuri opuse, se vorbeau diferite limbi și erau tot atâtea prejudecăți cât și obiceiuri diferite. Între Heitz, administratorul moșiei, și pastorul Rothe, au apărut tensiuni, amplificate apoi de predicile apocaliptice ale lui Johann S. Krüger. Fanatismul l-a luat în posesie până și pe fondatorul Christian David, care a început să spună că Zinzendorf este fiara din Apocalipsă, iar pastorul Rothe, prorocul mincinos (!).
Contele a înțeles că oamenii aceștia aveau nevoie de păstorire și a vizitat el însuși pe fiecare, îndemnându-i la mărturisire și împăcare. I-a îndemnat la priveghiuri de rugăciune și i-a adunat pe toți pentru studiul Bibliei, după modelul pietist. Subiectul cu care au început studiul era „Cum descrie Biblia relațiile sociale.” La 12 mai 1727, contele i-a pus pe toți să semneze voluntar regulamentul pe care ei înșiși îl descoperiseră în Biblie. Astfel un cod special de comportament a fost stabilit înainte de a se stabili un crez comun. Reconcilierea a fost întărită prin adunări de rugăciune și studiu pe grupe, ceea ce a dus la memorabila trezire și binecuvântare spirituală de la 13 august 1727, supranumită Rusaliile Morave.
În 1732, comunitatea din Herrnhut a început să trimită misionari în Groenlanda și în coloniile daneze din America de Nord. Misiunea s-a întins în Danemarca, Germania, Rusia, Anglia, dar protestantismul oficial a început să se agite împotriva lui Zinzendorf. În 1736 a fost acuzat de erezie și pentru un timp a avut soarta unui fugar, iar misionarii săi au fost închiși.
În 1737, Zinzendorf a fost consacrat episcopul acestei comunități frățești de tradiție moravă. În 1739, și-a făcut testamentul, și-a rostit ultima predică și a părăsit Europa ca să lucreze el însuși ca misionar în Insulele Virgine din Marea Caraibelor. Misiunea a fost de mare succes și ca urmare, unii dintre misionarii lui au fost eliberați. În 1741, contele Zinzendorf a vizitat America (Pennsylvania), s-a întâlnit cu Benjamin Franklin, dar în special s-a întâlnit cu șefii indienilor irochezi și a promis să trimită misionari în zonă. Zinzendorf a stabilit colonii misionare pentru pieile roșii din America, în Groenlanda și Labrador, în Livonia și nordul Scandinaviei, printre sclavii din South Carolina, în Surinam, printre sclavii negri din America Latină, în insulele din Oceanul Indian, în Africa de Sud și printre copții din Egipt. Fără îndoială, a fost cea mai mare extindere misionară protestantă până la data aceea.
Spiritul ecumenic al lui Zinzendorf se poate citi în relațiile lui interconfesionale foarte largi. Avea strânse legături cu cardinalul de Noailles, cu arhiepiscopul de Canterbury, John Potter. Contele i-a convins pe amândoi să se asocieze cu el în constituirea unui grup numit Ordinul Seminței de Muștar, angajându-se ca lideri să-și folosească influența și autoritatea pentru a sluji pe Christos. A reușit să includă în acest ordin și pe Christian VI (regele Danemarcei), pe Generalul Oglethorpe (guvernatorul Georgiei), pe Tomochichi (șeful indienilor Creek) și pe alții. A trimis un apel la alianță și Patriarhului Ortodox Ecumenic.
În anul 1742, Zinzendorf a început să susțină că sabatul zilei a șaptea (sâmbăta) ar trebui respectat. El a primit acest uitat obicei vechi creștin de la așa numita Comunitate Ephrata, dintre anabaptiștii germani din Philadelphia. Astfel contele ţinea sabatul, dar ţinea şi duminica drept zi de predicare.
Din nefericire, preocupat de călătorii misionare, contele nu s-a mai putut ocupa de afacerile personale, astfel încât a falimentat. Comunitatea din Herrnhut (Unitas Fratrum) a trecut și ea prin greutăți, iar Zinzendorf a murit în 1760, la scurt timp după fiul său și după soția sa. Au rămas de la el multe predici și imnuri, dar și un vis de unitate, pe care alții s-au străduit să-l ducă mai departe.
Ecumenismul protestant
Ecumenismul propriu-zis a început în secolul al XX-lea. Există trei rădăcini diferite ale acestei mișcări: protestantă, ortodoxă și catolică. Cea mai importantă rădăcină este protestantismul și prima conferință ecumenică a fost Conferința Misionară Mondială de la Edinburgh (1910). Aceasta a fost o întâlnire ecumenică strict protestantă. Nu au fost invitate bisericile ortodoxe și catolice. S-a pus accentul pe nevoia evanghelizării lumii necreștine, pregătirea de misionari, cooperare și promovare a unității. Mottoul conferinței a fost „Evanghelizarea lumii în această generație!”. Acest eveniment a fost considerat ca „o nouă reformă”.
În 1921, protestanții au fondat Conciliul Misionar Internațional. Sufletul ecumenismului din această perioadă a fost Nathan Söderblom, arhiepiscop luteran de Uppsala (Suedia). În 1925, la Conferința de la Stockholm, pe lângă faptul că s-au adăugat mișcării mai mulți protestanți, s-au urcat și câțiva reprezentanți ortodocși în arca ecumenismului. Cu timpul, tot mai multe biserici ortodoxe s-au raliat mișcării, însă numai la nivel înalt ierarhic. Catolicii nu au aderat la mișcarea ecumenică, deoarece ei au o viziune ecumenistă total diferită, dar au urmărit mereu mișcarea ecumenică, trimițând observatori și reprezentanți pentru dialog.
În anul 1948 a avut locul prima întâlnire a Conciliul Mondial al Bisericilor (WCC /CMB) la Amsterdam, pe tema „Dezordinea omului și planul lui Dumnezeu”. Mișcarea s-a orientat spre ideea de cooperare în scopuri caritabile și misionare. Cât privește însă ideea de unitate, ea este diferit văzută de protestanți pe de o parte și de catolici și ortodocși pe de altă parte. Adesea există diferențe de părere cu privire la ecumenism și în interiorul comunităților protestante, ca și printre catolici și ortodocși. Protestanții tind mai mult spre unitate spirituală, cu sublinierea că Cristos este singurul factor important care ne unește, în timp ce ortodocșii și catolicii accentuează sacramentele (în special euharistia) și episcopatul, fără de care nu doresc unire. Există mai multe definiri ale Bisericii, de aceea nu se poate ajunge ușor la unificarea bisericilor.
În 2010 s-a comemorat conferința de la Edinburgh, în Tokyo, Cape Town și Boston, dar numai cu reprezentanți evanghelici.
Ecumenismul catolic
Catolicii au crezut din antichitate că ei sunt adevăratul staul și pilonul central al oricărei unități creștine. Ei sunt „Biserica Mamă”; cum să coboare ei la rangul de biserică-soră? De aceea, ei nu sunt membri ai Conciliului Mondial al Bisericilor, lansat de protestanți, chiar dacă participă la diverse conferințe, ca observatori și parteneri de dialog. Unii teologi catolici sunt membri în anumite comisii ecumenice, dar nu ca reprezentanți oficiali ai BRC.
Biserica Romano-Catolică a încercat de mai multe ori refacerea unității stricate prin schisma din 1054 sau prin alte schisme. La Conciliul din Lyon (1274) și la Conciliul din Florența (1438-1442), unde au participat și ierarhi ortodocși răsăriteni, romano-catolicii au căutat refacerea unității cu răsăriteni, ceea ce nu s-a realizat.[6]
În ciuda atitudinii tradiţionale exclusiviste a Bisericii Romano-Catolice, curentul modernist care s-a impus la Conciliul Vatican II (1962-1965) a schimbat faţa BRC, apropiind-o în oarecare măsură de protestantism şi dându-i o nouă orientare ecumenică. Papii şi alţi reprezentanţi modernişti ai Bisericii manifestă, de atunci încoace, o atitudine mult mai deschisă față de protestanți, care nu mai sunt „secte eretice” ci „frații noștri despărțiți”. În diverse ocazii, papii au exprimat regrete și au cerut iertare pentru persecuțiile sângeroase lansate în trecut de Biserică împotriva unor mișcări separatiste. Modernismul catolic susține astăzi principiul separării dintre biserică și stat, precum și libertatea de conștiință, ca drept fundamental al omului.
(Totuși, schimbările spectaculoase produse în BRC, deși au multe aspecte demne de apreciere, nu au apropiat Biserica mai mult de Dumnezeul adevărat. Conservând pe de o parte dogme și practici mistice, care sunt scandaloase pentru un credincios al Bibliei, BRC a adoptat în același timp concepții seculariste, cum ar fi evoluționismul teist. În acord cu teologia critică umanistă a protestantismului modern, teologia catolică actuală subminează autoritatea Bibliei într-un mod mult mai profund decât o făceau integriștii medievali. Biblia este pusă astăzi în mâna poporului, dar BRC o explică într-o manieră adaptată lumii seculare).
Ecumenismul catolic, spre deosebire de cel protestant, afirmă că soluția unității creștine nu este în alianța tuturor bisericilor ca biserici surori, ci întoarcerea și reintegrarea fiicelor risipitoare în Biserica Mamă a Romei Vechi. BRC este dispusă la negocieri, permite largi libertăți locale altor tradiții, în schimbul unirii cu Roma. BRC s-a înțeles deja cu anglicanii în ce privește botezul, preoția și euharistia. A căzut de acord și cu luteranii asupra teologiei îndreptățirii (1999). Dialogul ecumenic dintre catolici și anglicani, a început după Conciliul Vatican II, când papa Ioan al XXIII-lea a întemeiat Secretariatul pentru Promovarea Unității Creștine.
Sunt multe subiecte în care catolicii și protestanții actuali se pun de acord. Dar sunt și puncte fierbinți în care cele două tabere nu se pot împăca, așa cum ar fi: hirotonirea de femei, sau relațiile homosexuale. Protestanții, în special anglicanii, sunt mai liberali în aceste privințe, iar catolicii sunt încă foarte conservatori. Preoția este magie patriarhală din vremuri străvechi, iar familia tradițională este în mod natural mai bine apărată de un sistem patriarhal, decât de unul egalitarist, care tinde la nivelarea sexelor. În 2003, când anglicanii au hirotonit prima episcopesă, papa s-a supărat foc și cele două părți au rămas iarăși dezbinate. Unele biserici anglicane s-au unit cu Roma totuși, și li s-a permis o oarecare autonomie rituală (ca și greco-catolicilor), inclusiv acceptarea preoților căsătoriți (dar nu și acceptarea episcopilor căsătoriți).
În ce priveşte eforturile de reconciliere cu bisericile ortodoxe, BRC a făcut de asemenea progrese din 1993. Diferenţele dintre cele două biserici (cea de răsărit şi cea de apus) sunt mult mai mici decât între roman-catolici și protestanți. Cu toate acestea, reconcilierea cu ortodocșii merge mult mai greu, din cauza facțiunilor ortodoxe fanatice formate din laici, unii preoți și unii călugări/episcopi. Între timp, bisericile răsăritene deja unite cu Roma în Ucraina, România, Cehia și Slovacia
BRC părea să se reconcilieze mai ușor cu unele biserici orientale, cum ar fi Biserica Asiriană (1994-2004). Dar în 2008, sinodul Asirian l-a suspendat pe liderul care condusese dialogul cu Roma, și circa 1000 de credincioși asirieni au părăsit biserica lor și au intrat în comuniune cu Biserica Catolică Caldeeană. Dar după alegerea unui nou patriarh în 2015 se speră în reluarea dialogului ecumenic cu Roma.
BRC este în dialog ecumenic și cu Biserica Catolică Veche – o schismă care a început în Olanda (1703) și s-a continuat în alte țări europene după 1870. Dar un impediment puternic este faptul că vechii catolici sunt mai moderniști și au început să hirotonească femei clerici încă din anii ’70. Vechii catolici sunt însă în deplină comuniune cu anglicanii. Ca reacție față de practica preoțirii femeilor, Biserica Catolică Națională din Polonia a rupt comuniunea, atât cu vechii catolici, cât și cu anglicanii.
Adventiștii și ecumenismul
Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, produsul mișcării interconfesionale adventiste din anii 1840-1844, este radical protestantă, milenaristă, evanghelică, restauraționistă, integral biblică, plurimisionară, unitară și universală. În ciuda defectelor omenești proprii oricărei mișcări idealiste, și în ciuda criticilor interni extremiști sau liberali), adventismul de astăzi numără circa 20.000.000 de credincioși organizați în aproape toate țările de pe glob.
Poziția adventiștilor față de ecumenism seamănă cu cea catolică, la prima vedere, în sensul că nu acceptă nici afiliere la, nici alianță cu alte biserici, întrucât ea se consideră o mișcare ecumenică în sine și diferită de celelalte. „Ecumenismul” AZS se deosebește de celelalte prin faptul că Biserica AZS nu crede într-un Christos mistico-politic drept centru al unității creștine; nu crede în negocierea criteriilor unității; nu crede în eficiența spirituală a exercițiilor politico-religioase. Un articol adventist din 1968 numește ecumenismele actuale pe adevăratul nume: ecumanie.
O deosebire esențială a ecumenismului adventist față de celelalte ecumenisme este că adventismul este în mod esenţial o mişcare misionară şi militantă în favoarea libertăţii religioase, a libertăţii cuvântului, în timp ce ecumaniacii afirmă că prozelitismul (atragerea altor creştini în scopul convertirii la o anumită confesiune) este cel mai mare duşman al ecumenismului.
Spre deosebire de ecumenismul catolic, care urmăreşte recuperarea sau înglobarea unor biserici întregi rătăcite de păstorul suprem (pontiful), misionarismul adventist recunoaşte numai pe Christos ca Păstor şi Pontif Suprem. Misiunea adventistă are rolul de a-i invita pe toţi oamenii, de toate etniile, stările, religiile şi confesiunile să se întoarcă la adevăratul Păstor, recunoscând chemarea Lui în Scriptură, şi în mod special, în ultima avertizare: tri-evanghelia din Apocalipsa 14:6-12. Biserica AZS se consideră a fi „rămăşiţa” adevăratei Biserici istorice (Apocalipsa 12:1, 17), nucleul dinamic și cumulativ al ultimului exod din „Babilon”, care se va încheia în viitorul apropiat, pregătind un popor care să întâmpine cu bucurie Parusia lui Christos.
Biserica Adventistă este deja „catolică” (universală) prin natura misiunii ei, prin comuniunea spirituală cu adevărații credincioși din toate timpurile și locurile, prin statornicia ei pe temelia apostolilor și profeților. Dar ea nu este romano-catolică, ci „celesto-ierusalimitano-catolică” (Gal 4:26-30), un indicator și o treaptă spre Ierusalimul ceresc, care este „mama noastră”, „Biserica celor întâi-născuți, care sunt scriși în cer” (Evrei 12:22-24).
Această atitudine faţă de ecumenismul protestant sau catolic nu este o simplă reacţie de apărare, nici sectarism, exclusivism sau izolaţionism – idealuri ale ecufobilor –, ci este singura formă de existență și supraviețuire a misiunii adventiste, o misiune afirmativă, „ofensivă”. De aceea, credem în necesitatea și eficiența dialogului interconfesional, în promovarea relațiilor bune cu alte confesiuni sau religii, și în lupta pentru respectarea libertății religioase.
Adventiștii și relațiile interconfesionale
Ecumeniștii folosesc adesea adjectivul „ecumenic” într-un sens foarte larg, cu referire la diverse relații sau instituții interconfesionale, care nu sunt propriu-zis ecumenice. Spiritul ecumenic include, într-adevăr și dialogul interconfesional și interreligios; include relațiile bune și posibilitatea asocierii pentru unele obiective comune. Dar ecumenismul propriu-zis are ca scop unirea bisericilor în doctrină și comuniune deplină, desființând prozelitismul.
Avantajul dialogului este o mai bună cunoaștere reciprocă și o probă de deschidere și sănătate spirituală. Acestea sunt aspectele excelente ale ecumenismului. Adventiștii participă la dialogul interreligios sau interconfesional, precum și la unele acțiuni comune; dar, din nefericire, într-o măsură insuficientă. Există o mare lipsă de informare în domeniu, pe de o parte, precum și temeri mai mult sau mai puțin neîntemeiate; și pe de altă parte, o zeloasă activitate de dezinformare conspiranoică din partea unor grupuri rebele, para-adventiste.
Dacă inițial adventismul a fost o mișcare interconfesională, evenimentele complexe din anul 1844 au fragmentat mișcarea, care s-a transformat în câteva grupuri mari și mici, frustrate, derutate și dezorganizate. Bisericile protestante, care mai întâi favorizaseră predicarea adventistă, apoi au condamnat-o, au fost declarate de adventiști „Babilon” – așa cum obișnuiau protestanții să numească Biserica Catolică. Ca urmare, adventiștii sabatiști au adoptat repede teologia „ușii închise”, cu implicita reticență misionară. Soții White și ceilalți pionieri au trăit aproape zece ani cu convingerea „ușii închise” (shut door, vezi Matei 25:10). De aceea adventiștii sabatiști din acea vreme se identificau drept „Sabbath and Shut Door Adventists”, dificil de tradus clar (adventiști de sâmbătă cu ușa închisă!).
Până pe la anul 1850, adventiștii sabatiști erau în comuniune cu ceilalți adventiști („de ziua întâi”), care erau majoritari și s-au numit oficial Asociația Milenială Americană, sau Adventiștii Evanghelici.[7] Ușa era încă deschisă pentru aceștia. Dar evenimentele din anul 1845 (Conferința millerită de la Albany, care a condamnat sabatismul ca iudaizare),[8] din anul 1848 (apariția spiritismului, folosită de adventiștii de ziua întâi ca evidență a ortodoxiei doctrinei nemuririi sufletului) și din 1849 (moartea lui William Miller, care avusese mult timp un rol moderator) au radicalizat ambele părți.
Babilofobia devenise atât de puternică, încât chiar și organizarea confesiunilor adventiste distincte, inclusiv organizarea separată a sabatiștilor într-o organizație oficială (de dragul ordinii biblice, al eficienței și al reprezentării) a fost o acțiune extrem de dificilă pentru liderii Bisericii adventist-sabatiste. Este o adevărată minune că s-a realizat (1860-1863) și astfel Biserica s-a numit oficial Adventiști de Ziua a Șaptea. „Ușa închisă” fusese eliminată din numele neoficial al Bisericii, iar în loc de Sabat (care pentru anglofoni este un cuvânt ambiguu, care se referă de obicei la duminică – „sabatul creștin”), s-a introdus expresia „Seventh-day” (ziua a șaptea), după modelul numelui Baptiștilor de Ziua a Șaptea, de la care adventiștii preluaseră ideea sabatului.
Adventiștii deschiseseră deja ușa, astfel încât atitudinea izolaționistă, sectară, a făcut loc unei atitudini de dialog, misiune și relații interconfesionale sănătoase. Joshua Himes, președintele adventiștilor evanghelici, puternic adversar al sabatului și al doctrinei sanctuarului, a abandonat în cele din urmă dogma nemuririi sufletului și a iadului veșnic și a trecut în tabăra unei alte grupări adventiste de ziua întâi, numită Advent Christian Church (din care vor proveni Studenții Bibliei / Martorii lui Iehova). Himes a devenit foarte prietenos cu adventiștii de ziua a șaptea, și nu a criticat niciodată pe Ellen White, deși a respins în mod consecvent sabatul. De partea lor, AZS i-au permis să predice în adunarea AZS din Battle Creek (cf. Review and Herald, January 17, 1865), iar James White a recomandat public (Review and Herald, January 11, 1870) revista oficială advent-creștină a lui Himes.[9]
Exclus pe nedrept din comunitatea advent-creștină, Himes s-a refugiat în Biserica Episcopală, unde a slujit ca diacon, apoi ca „preot”, activ până la bătrânețe ca reformator, introducând reguli de temperanță, organizând dioceza, construind biserici cu propria mână și pregătind noi slujitori ai Bisericii. Nu se putea uni cu AZS, având importante deosebiri de credință, dar a păstrat relații calde cu adventiștii. La vârsta de 89 de ani, bolnav de cancer și internat în marele sanatoriu adventist din Battle Creek, Himes a fost invitat iarăși de liderii AZS să vorbească în Tabernacol. Într-o seară, Himes a avut ocazia să asculte în biserică citirea unor mărturii ale Ellenei White. A fost atât de impresionat, încât a scris imediat o scrisoare Ellenei White (1894), adăugând și o donație financiară pentru misiunea ei din Australia. Ellen White i-a răspuns cu o scrisoare de mulțumire și de apreciere a lucrării lui.[10] Cazul lui Himes ilustrează generoasa deschidere interconfesională care exista în generația pionierilor noștri. În zilele noastre, același personaj sau altul asemenea, ar fi tratat cu multe suspiciuni de nu puțini dintre noi.
Un alt exemplu de interconfesionalism al pionierilor a fost relaţia dintre AZS şi Baptiştii de Ziua a Şaptea. BZS sunt o veche ramură anglo-baptistă (de la 1617), care numără astăzi peste 50.000 de membri în 22 țări. În America, primii adventiști (millerită) care au început să țină sabatul, primiseră această convingere în urma îndemnurilor unei doamne baptiste (Rachel Oakes Preston) în vara anului 1844. În mod natural, între cele două confesiuni, s-au legat relații speciale, în ciuda diferențelor doctrinale.[11]
În anii 1860-1870, liderii AZS și BZS păstrau legături frăţeşti. BZS frecventau sesiunile conferințelor generale AZS și recunoșteau interesul lor comun în promovarea păzirii sabatului. James White chiar a sfătuit pe predicatorii AZS să nu organizeze campanii de evanghelizare în orășelele în care locuiau BZS.[12] Unii dintre pionieri au provenit din rândurile BZS, iar soția doctorului Kellogg era de asemenea BZS – o femeie care a adoptat și crescut o mulțime de copii.
Din 1945, bisericile sabatiste de diverse origini, teologii și tradiții istorice, au inițiat Asociația Sabatului Biblic, pentru a promova împreună adevărata închinare cerută de Dumnezeu în ziua de sâmbătă. Asociația include AZS, BZS, Penticostali de Ziua a Șaptea, Mesianici, Mişcarea Numelui Sacru, Biserica lui Dumnezeu de Ziua a Şaptea etc. Asociația nu este o confesiune aparte, ci este interconfesională și nu are alte scopuri decât promovarea sabatului în lume, prin revista Sabbath Sentinel și prin multe cărți, între care și cele ale lui Samuele Bacchiocchi, care a fost un mare prieten al acestei asociații.
De asemenea, pionierii noștri erau deschiși cu privire la sălile de închinare sau de evanghelizare. A închiria o casă de cult care aparținând altei confesiuni, sau a împrumuta altora una din casele noastre nu era un subiect de discuție sau de reticență.[13] Și, în ciuda temerii de învățături rătăcite, prima generație de adventiști a fost deschisă față de literatura religioasă a altor credincioși. Deși erau predominant antitrinitari, au avut înțelepciunea de a nu face din această opinie un „stâlp al credinței” sau un punct al mărturisirii de credință. Mai mult, primul studiu care le-a deschis ochii în favoarea adevărului Trinității a fost faimosul eseu (“The Bible Doctrine of the Trinity”) al pastorului și teologului prezbiterian, Reverend Doctor Samuel Thayer Spear, publicat în ziarul american New York Independent din 14 noiembrie 1889. Trei ani mai târziu, editura noastră din vestul Americii (Pacific Press) a reeditat eseul, cu permisiunea editorilor lui Spear. [14]
Astfel, după cum primele studii care le atrăseseră atenția adventiștilor asupra sabatului, asupra stării morților și împotriva doctrinei trinitare, veniseră din „afară” (adică din „Babilon”, pentru a folosi limbajul pionierilor!), tot așa și primul studiu, care a atras atenția în favoarea Trinității, a venit tot din „Babilon”; și încă de la un „reverend” și „doctor” în teologie (divinity!), titluri pe care pionierii le respingeau. Acest eseu a fost publicat și în mod sistematic reeditat de AZS sub forma unei broșuri, în timpul vieții Ellenei White, care nu a condamnat niciodată această publicație. Mult timp s-a făcut publicitate acestei broșuri în Signs of the Times (vol. 20, no 29, May 28, 1894:464). Eseul este de o asemenea calitate spirituală și biblic-teologică, încât merită tradus și reprodus integral chiar astăzi.
În ce privește angajați neadventiști în instituțiile noastre, cazul tânărului evreu Marcus Lichtenstein este exemplar. Detalii despre spiritualitatea acestui evreu ortodox și despre conflictul penibil cu colegii lui de serviciu se pot găsi în scrierile Ellenei White.[15] Ea nu obiectează că a fost angajat la editură un tânăr din afara Bisericii, ci deplânge faptul că tânărul evreu, în loc de a fi atras de purtarea creștină și de evlavia tinerilor săi colegi, a fost scandalizat și dezgustat de lipsa de spiritualitate a acestora. L-au dezamăgit în special conversațiile ușuratice, lipsa de principii și neatenția față de sfințenia sabatului. Faptul că Marcus avea un accent străin în engleză și că îndrăznea uneori să-i corecteze pe colegii săi adventiști nereligioși, a stârnit opoziția împotriva lui. Ellen White a afirmat că providența și influența Duhului lui Dumnezeu l-au trimis pe Marcus Lichtenstein la Battle Creek, ca să cunoască pe Iisus și să fie convertit. Dumnezeu avea de gând să-l folosească în lucrarea lui, la Editură, ca să scrie cărți pentru convertirea iudeilor. Marcus știa ebraică, cunoștea bine iudaismul și ar fi avut acces mai ușor la frații săi evrei, la care AZS nu puteau ajunge. Încurcat, întristat și descurajat, Marcus a părăsit centrul Editurii din Battle Creek și nu s-a mai întors niciodată.
Exemple asemenea celor de mai sus se pot multiplica. Nu am făcut un studiu exhaustiv asupra acestui subiect. Doar am trecut în revistă aspecte pe care le-am reținut întâmplător din lecturile mele. Ar fi de dorit ca un profesionist în domeniul istoriei adventiste, în mod special în domeniul relațiilor, să extindă acest studiu.
Ideea că Biserica AZS nu ar trebui să colaboreze în nici un fel și pentru nici un scop cu alte biserici este atât în afara istoriei noastre confesionale și a scrierilor noastre, cât și în afara rațiunii practice. Cei care visează la un asemenea izolaționism nu știu ce spun. În toată lumea și întotdeauna, AZS au folosit Biblia drept carte de căpătâi a denominației. Ellen White, ca și majoritatea protestanților anglofoni, a folosit Versiunea King James, dar a folosit și a citat de asemenea alte traduceri. După ce a apărut English Revised Version (1885) și American Revised Version (1901), ea a citat preferențial din aceste traduceri fără nicio problemă. A mai citat ocazional și din traducerile Leeser Jewish Bible (1853) și din traducerea lui George Noyes (1869).[16] În timp ce versiunile biblice KJV, ERV și ARV sunt protestante, traducerea Leeser este iudaică, iar Georges Noyes a fost un teolog unitarian, faimos profesor de limbi biblice la Harvard, care a produs o traducere a NT după manuscrisele grecești ale lui Tischendorf și o traducere neterminată a VT.
În timpurile noastre, AZS citează din orice traducere biblică doresc, pe lângă faptul că sunt amestecați ocazional în proiecte interconfesionale de traducere a Bibliei. Există însă unii AZS fundamentaliști, care susțin că doar versiunea King James este inspirată și tradusă după manuscrisele corecte. Traducerile moderne sunt demonizate, puse pe seama lucrăturilor iezuite și masonice, și contrazise cu argumente conspiraționiste. Departamentul de cercetare biblică al Conferinței Generale arată adevărata atitudine față de traduceri și manuscrise și condamnă teoriile diletante și extremiste ale fundamentaliștilor.[17]
Indiferent însă ce versiune biblică ar prefera un adventist, el știe (sper) că traducerile biblice au fost realizate de neadventiști, înainte sau după anul de grație 1844. Așadar, Cartea noastră fundamentală este realizată după manuscrise vechi păstrate de ortodocși și catolici, și apoi achiziționate de protestanți. Este tradusă de ceilalți creștini, etichetați tradițional ca fiind „Babilon”, și folosită de AZS fără obiecții. În România am folosit inițial traducerea ortodoxului Nitzulescu. La început a existat ceva opoziție față de traducerea lui Cornilescu, dar după ce a fost adoptată, a rămas până astăzi standard.
În ultimele 2-3 decenii însă au apărut obiecții ridicole față de participarea unor teologi AZS la proiecte interconfesionale (ecumenice!) de traducere a Bibliei. Aceasta este culmea ipocriziei fundamentaliste. Biblia tradusă de un evanghelic este bună, dar participarea unui adventist la un proiect interconfesional de traducere este suspectă de ecumenism! Implicarea AZS în proiecte de traducere biblică a avut loc în mod special în Rusia, Polonia, Portugalia, România și în foarte multe țări africane.[18] Celor care se tem de acest soi de ecumenism le-aș recomanda să consulte versiunea franceză modernă TOB (Traduction Oecuménique de la Bible), pentru a se convinge cât este de bună, în comparație cu multe traduceri vechi.
(va continua)
NOTE
[1] Acești capi ai Reformei au fost în realitate asociați cu alții, dar am redat aici numele cele mai sonore și mai reprezentative.
[2] Milenarismul își derivă numele de la mileniul din Apocalips 20: domnia de 1000 de ani a lui Christos împreună cu sfinții. Acest curent apăruse încă în creștinismul vechi, datorită Apocalipsei (hiliasmul, montanismul din secolele II-III), revenise uneori și în cursul istoriei medievale și moderne.
[3] Pentru alte detalii, urmăriți https://en.wikipedia.org/wiki/Nicolaus_Zinzendorf .
[4] Adepții lui Schwenckfeld, un teolog deviant de la luteranism.
[5] Fraţii moravi, existenţi şi astăzi sub numele de Unitas Fratrum, erau refugiaţi din Moravia (Cehia) şi proveneau din vechea Unitas Fratrum care fusese alcătuită din rămășițele husiților și ale refugiaților valdenzi. Episcopul acestora fusese faimosul Jan Amos Comenius, părintele pedagogiei moderne. Fraţii Moravi sunt adepţi convinşi ai ecumenismului.
[6] Vezi https://en.wikipedia.org/wiki/Catholic_Church_and_ecumenism .
[7] Acest grup majoritar a dispărut în jurul anului 1900, în mare parte fiind înghițit de celelalte grupuri adventiste.
[8] În „no fellowship with Jewish fables and commandments of man, that turn from the truth.”
[9] Revista se numea The Voice of the West, iar mai târziu, Advent Christian Times (informații după Denis Fortin & Jerry Moon, ed., The Ellen White Encyclopedia, Review and Herald PP, Hagerstown, Maryland, 2013: 411-412).
[10] Cele două scrisori sunt arhivate ca: Himes to EGW, Sept. 12, 1894, EGWE-GC și Lt 31a, 1895.
[11] În general, BZS sunt ca și ceilalți baptiști: cred în nemurirea sufletului, resping orice manifestare a spiritului profeției după încheierea canonului biblic, au scenarii escatologice diferite de al nostru și o formă de organizare congregațională. Dar baptiștii în general accentuează libertatea de opinie și credința poate diferi de la un grup la altul, sau de la o persoană la alta.
[12] După En.Wikipedia, ”Seventh-day Baptists”, In America.
[13] Vezi Review and Herald, November 29, 1906 etc.
[14] Articolul lui S. T. Spear poate fi citit integral în cartea lui M. L. Andreasen, The Book of Hebrews, TEACH Services, Inc. Publishing, 2014:65-70, vezi Books.Google.com și Www.AdventistArchives.Org .
[15] Vezi Testimonies vol. 3, pag. 205-206 și Pamphlet (PH) 123, pag. 25-26.
*[16] Vezi www.whiteestate.org/issues/Versions.html # ”Mrs. White’s Use of the Revised Versions”.
[17] Vezi www.AdventistBiblicalResearch.org : Search: ”Which Version Can We Trust?”, ”Transmission and Preservation of the Biblical Text”, ”Modern Versions and the KJV”, ”The Textus Receptus and Modern Bible Translations”, ”The Authority of The Bible”.
[18] Vezi http://archives.adventistreview.org/2003-1502/story3.html .
Comentarii recente în articole