„Cuvintele lui Qohílt ben Dawíd
[971-931 î. Ch.], regele Ierusalimului”[1]
2 Toate sunt abur, vânt, zădărnicie [2]
– spune Qohílt[3] –, sunt toate o suflare.
3 Cu ce se-alege omul, pân’ la urmă,
din toată truda vieții lui sub soare[4]?
4 Un neam apune, un alt neam se naşte,
rămâne doar pământul cum a fost.
5 Iar soarele răsare, asfințește,
şi-aleargă iar spre locul său din ost.[5]
6 Şi vântul acum bate spre austru,
și-acum se-ntoarce către miazănoapte.
Mereu se răsucește-n calea-i vântul:
cu fiecare an, aceleași roate.
7 Se varsă toate apele în mare,
dar nu se umplu mările nicicând;
spre locul unde apele se varsă,
vin râurile lumii alergând.
8 Muncite sunt stihiile cu toate,
cât nu-i în stare nimenea să spună;
nu se mai satur’ ochii să privească,
urechile s-asculte tot ce sună.
9 Ce-a fost cândva, aceea va veni;
cum s-a făcut, așa se va mai face;
nimic nu-i nou sub soare.
10 Când se va spune: „Iată noutatea!”,
ehei, ea a mai fost odinioare.
11 Astăzi uităm ce-a fost mai înainte;
iar cele care mâine vor urma,
nu vor rămâne-aducerii aminte:
şi ele vor pieri, se vor uita.
12 Eu, Qōhílt (Povaţa), fost-am rege peste Israel, la Ierusalim. 13 Mi-am pus mintea să cercetez şi cu înțelepciune să iscodesc tot ce se întâmplă sub cer – o amărâtă îndeletnicire cu care-i muncește Dumnezeu pe copiii lui Adam.
14 Am văzut toate faptele lumii sub soare,
că totu-i strădanie[6]-n vânt şi suflare.
15 Ce-i strâmb nu se poate-ndrepta,
ce lipsește nu poți număra.
16 Mi-am zis: „Iată, am ajuns vestit, adunând înțelepciune mai mult decât toți cei ce au domnit înaintea mea la Ierusalim.[7] Multă înțelepciune şi știință mi-a văzut inima!” 17 Mi-am pus mintea să aflu înțelepciunea şi deosebirea dintre[8] nebunie şi prostie. Acum știu că şi aceasta-i ambiție-n vânt.
Căci unde-i multă înțelepciune
este şi multă amărăciune.
Cu cât mai mare e știința,
cu-atât mai mare-i suferința.
2
1 Am zis inimii mele: „Fie!
Am să te-încerc cu veselie,
şi cu plăceri să te-îndulcești!”
Dar pân’ la urmă și-asta-i abureală.
2 Deci chefului i-am zis: „Nebun mai eşti!”
Iar veseliei: „Mare pricopseală!”
3 M-am gândit să-mi pun trupul să tragă la vin, iar inima să-l mâne cu înțelepciune,[9] și să mă țin de nebunie, până voi vedea ce este bine pentru copiii lui Adam, în scurta lor viață de sub cer.
4 Am făptuit atâtea lucruri mari:
zidind palate și plantând podgorii,
5 grădini și paradise[10] mi-am sădit,
multe livezi, cu arbori roditori.
6 Şi iazuri mi-am făcut, pline de apă,
să-mi ud dumbrava rămuroasă.[11]
7 Mi-am cumpărat atâția sclavi și sclave,
și am avut din ei copii de casă;
am dobândit multe cirezi și turme,
ce n-a văzut din veci Ierusalimul.
8 Mi-am strâns argint şi aur mult,
comori de împărați şi de provincii,
mulţi cântăreţi şi cântăreţe – eei,
şi desfătarea ce-şi doresc bărbaţii:
mulţime de femei.[12]
9 Am fost mai strălucit şi mai bogat
decât toţi cei care-au fost mari şi tari
’naintea mea-n Ierusalim.[13]
Şi chiar înțelepciunea mi-am păstrat.
10 Tot ce-mi pofteau ochii le-am dat,
şi nu le-am interzis nimic.
Iar inima nu mi-am oprit
de la distracții, oricare-ar fi fost,
ci am lăsat-o să se-înfrupte
din toată-agoniseala mea
– din toată truda, asta[14] mi-a fost partea.
11 Când însă am privit napoi la lucrul
în care-am pus atâta osteneală,
un abur era totul, strădanie în vânt:
sub soare nu-i nicio scofală.
12 M-am îndreptat apoi spre-nțelepciune,
spre nebunie şi prostie.
Ce fel de rege va urma?
Ce au făcut din el deja!
13 Şi-am priceput atunci, că înțelepciunea, faţă de prostie, are avantajul luminii, faţă de întuneric:
14 Deșteptul are ochii-n cap,
pe când neghiobul rătăceşte-n beznă.
Dar ştiu eu însumi bine,
că amândoi aceeaşi soartă-mpart.
15 Atunci am zis în mine: „Dacă eu
am soarta orișicărui nătărău,
care-i folosul că am fost mai luminat?”
Şi-am zis atunci, că mândra mea deșteptăciune
e tot d e ş e r t ă c i u n e;
16 pentru că nici deșteptul, nici netotul,
n-au veșnic pomenire – uităm totul
în vremurile următoare.
Cel înțelept ca şi nebunul moare.
17 Atunci mi-am urât viața
şi m-am scârbit până-n mormânt
de faptele ce se petrec sub soare :
toate sunt moft şi goană după vânt.
18 Am urât toată agoniseala mea de sub soare, pe care o las moștenitorului meu. 19 Cine știe dacă acesta va fi chibzuit sau nesocotit? Oricum va fi, el va ajunge stăpân pe tot ce am trudit şi-am chibzuit sub soare. Tot o deșertăciune ! 20 M-a apucat disperarea pentru toată munca mea de sub soare. 21 Muncește omul – cu chibzuință, pricepere[15] şi măiestrie – şi lasă moștenire unuia care n-a muncit deloc. E lucru fără noimă şi-un mare nenoroc. 22 Cu ce s-alege omul din toată strofocarea şi din toate ambițiile lui sub soare? 23 Toate zilele lui sunt suferință, toată afacerea lui – întristare: nici noaptea gândul nu se culcă. Deci şi agoniseala-i amăgire. 24 Mai bine este să mănânci, să bei şi să-ți îndulcești sufletul din lucrul tău. Dar am văzut că şi acest bine vine din mâna lui Dumnezeu.
25 Fără El, cine-ar avea ce mânca?
Şi cine, pentru ce s-ar bucura?
26 El dă înțelepciune, sfat şi bucurie omului plăcut Lui; dar păcătosului îi dă grija de a strânge şi-a strânge, ca să dea celui plăcut lui Dumnezeu! Şi-aceasta este tot zădărnicie şi goană după vânt.
3
1 Toate la vremea lor:
orice lucru sub cer are timp potrivit:
2 timp de născut – timp de murit;
timp de sădit şi timp de smuls;
3 timp de ucis şi timp de vindecat;
timp de spart ziduri, timp de rezidit;
4 un timp de plâns şi-un timp de râs;
timp de jelanii – timp de dănțuit;
5 timp de zvârlit şi timp de adunat;
de-îmbrățișat – sau de lăsat;
6 de căutări – sau de pierdut;
de lepădat – sau de ținut;
7 un timp de rupt şi altul de cusut;
timp de vorbit – timp de tăcut;
8 timp de iubit şi timp de nu-ţi mai place;
timp de război şi timp de pace.
9 Ce câștig are din truda lui, truditorul? 10 Am văzut grija pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor, să se chinuie cu ea. 11 El a făcut ca orice lucru să fie frumos la timpul cuvenit; a pus în mintea lor chiar neînțelesul,[16] pentru ca omul să nu poată cuprinde,[17] de la un capăt până la celălalt, lucrarea lui Dumnezeu. 12 Şi am înțeles că tot ce-i mai bun în viață, este să te bucuri de ea, adică s-o duci bine[18]. 13 Dar şi faptul că un om mănâncă şi bea, gustând mulțumirea din munca lui, este un dar de la Dumnezeu. 14 Știu acum că tot ce face Dumnezeu, aceea rămâne în veci. La lucrarea Lui nu mai ai de adăugat sau de scăzut. Dumnezeu face așa încât oamenii să-L cinstească.[19]
15 Ce a fost, iarăși este
şi ce va fi, a fost deja;
Dumnezeu aduce înapoi ce-a trecut.
16 Am mai văzut sub soare,
că-n curtea judecăţii e vânzare,
şi scaunul dreptăţii s-a corupt.
17 Şi-am zis în mine însumi: „Dumnezeu
va judeca şi pe cel bun şi pe cel rău.
Se va fixa un timp de judecată
oricărei pricini, pentru orice faptă.”
18 Şi am mai zis în sinea mea: „Cât despre oameni, așa i-a făcut Dumnezeu, ca să se vadă că şi ei sunt niște dobitoace. 19 Într-adevăr, soarta firească a omului şi soarta dobitocului sunt aceeași: cum moare unul, așa moare şi celălalt – același duh au toate. Nu-i rămâne omului ceva în plus,[20] faţă de vită. Totul e abur şi suflare.
20 Toate-n acelaşi loc se duc;
toate-s făcute din ţărână,
toate se-ntorc smerite în pământ.
21 Cine ştie dacă duhul omului se înalţă mai sus,
şi numai al dobitocului se pogoară în mormânt?
22 Şi am înţeles că nu este alt bine pentru om decât să se bucure de lucrul său: aceasta este partea lui. Cine-i va arăta[21] ce va fi după el?
4
1 M-am uitat apoi la toate asupririle care se fac sub soare,
la lacrimile celor apăsaţi,
striviţi de muncă şi nemângâiaţi,
fără puteri să scape din strânsoare:
nu-i nimeni să le dea o alinare.
2 Şi-i fericesc pe morți, că nu mai sunt,
nu pe cei vii, care demult s-au frânt,
şi încă sunt în viață.
3 Dar mai ferice decât mort sau viu,
e cel nezămislit şi nefăcut,
că n-a văzut ce rele şi belele
sub soare, peste tot s-au abătut.
4 Şi am văzut că chinul, ca şi izbânda, vin
când te apucă ciuda pe bunul tău vecin.
E tot un fâs şi goană după vânt.
5 (Dar nici să fii nebun, să urăști truda,
şi să-ţi mănânci cu nesimțire ruda!).[22]
6 Mai bine o mână plină,
cu pace şi cu tihnă,
decât doi pumni strângând
o goană după vânt.
7 Şi-am mai văzut sub soare o prostie:
8 e câte-un nene singur singurel,
n-are nici fiu, nici frate,
dar munca lui n-are sfârşit defel,
cu ochii nesătui de bogăţie,
nu se gândeşte: „Pentru ce trudesc
şi mă lipsesc de bucurii mereu?”
Şi-aceasta este grijă fără noimă,
un mare rău.
9 Mai bine doi decât un singur ins,
căci împreună au răsplată bună.
10 Iar dacă unul ar cădea cumva,
cellalt e gata să-i întindă-o mână.
Dar vai, dacă e singur şi-o să pice,
fără să fie altul să-l ridice!
11 Dacă se culcă doi se încălzesc;
dar unul, stând în frig, nu are spor.
12 Când unul e deodată atacat,
doi inşi vor înfrunta un agresor;
iar frânghia-mpletită-n trei
nu se va rupe prea uşor.
13 Mai bine un băiat deştept sărac,
decât un crai bătrân şi prostănac,
ce nu se lasă sfătuit de altul;
14 băiatul va domni, de-a fost ocnaş,
şi chit că s-a născut mai nevoiaş,
pe când domnea acesta, împăratul.
15 Şi am văzut apoi pe toţi cei vii,
care hălăduiesc sub soare,
mergând după-acel june înţelept,
crai nou la tron în ziua următoare.
16 Fără sfârşit era poporul,
în fruntea căruia păşea.
Şi totuşi, cei ce vor veni apoi,
de dânsul nu se vor mai bucura.
Şi-aceasta este tot deşertăciune –
şi tot o cacealma.
5
1 Când mergi la templu, să te închini,
păzeşte bine pasul tău,
şi du-te, mai degrabă, să asculţi,
decât s-aduci ca proştii jertfe[23] –
ei nici nu înţeleg că fac un rău.
2 Nu te pripi să faci făgăduieli,
şi inima nu-ţi fie prea grăbită
de-a hotărî naintea Domnului.
Căci Dumnezeu e-n ceruri,
iar tu eşti pe pământ,
deci fie-ţi vorba socotită.
3 Căci visul[24] vine din atâtea griji,
iar prostul vine cu prea multă vorbă.
4 Când faci lui Dumnezeu o juruinţă,
nu zăbovi s-o împlineşti, s-o recunoşti,
căci Lui nu-I plac cei iuţi şi proşti;
de aceea împlineşte-o cu credinţă.
5 Mai bine-i să nu faci făgăduială,
decât să nu–mplinești ce ai jurat.
6 Să nu te bage gura[25] în păcat,
şi-apoi naintea preotului-înger,[26]
să zici c-a fost doar o greşeală.
De ce să-L întărâţi pe Dumnezeu,
ca Dânsul, mâniat pe glasul tău,
să Se atingă de agoniseală?
7 Că-n vise multe-i tot deșertăciune
şi multă vorbă goală.
Deci, teme-te de Dumnezeu.
8 Dacă într-o provincie vezi pe sărac asuprit, iar legea şi dreptatea siluite, nu te mira de această treabă. Fiindcă sus-puşi peste sus-puşi veghează, şi peste ei sunt alţi sus-puşi. 9 Iar peste toţi, tiran este profitul; el este regele ogoarelor.
10 Cine iubeşte-arginţii,
nu se va sătura de-argint.
Şi orice-ndrăgostit de bogăţie
nu va avea adevărat venit,
căci şi aceasta-i o zădărnicie.
11 Când bunurile se înmulţesc,
se înmulţesc şi cei care le papă:
şi ce gheşeft are stăpânul,
decât că le priveşte cum îi scapă?
12 Ce dulce-i somnul celui ce-a muncit,
că a mâncat mai mult sau mai smerit;
pe când bogatul, îmbuibatul,
se răsuceşte prin tot patul.
13 Am mai văzut sub soare
o tristă întâmplare:
un om adună pentru ceasul rău.
14 Averea-i va pieri într-o năprasnă,
şi ce va moşteni feciorul său?
15 El însuşi va pleca din lume,
la fel de gol cum a venit în ea,
fără să ia nimic, măcar în mână,
din toată munculiţa sa.
16 Este un mare rău,
că tot precum venise, coboară în mormânt.
Care-i câştigul său,
că s-a trudit în vânt?
17 Ba încă toată viaţa, zi de zi,
doar pe-întuneric a mâncat,
şi-a mai avut multe belele,
şi boale şi oftat.
18 Iată ce am văzut eu de bine: este frumos ca omul să mănânce, să bea şi să se bucure de bunătăţi din munca lui sub soare, în toate zilele vieții date de Dumnezeu, fiindcă aceasta este partea lui. 19 În același timp, dacă Dumnezeu a dat unui om avere şi harul de a mânca din ea, luându-şi partea şi bucurându-se de munca lui, este un dar de la Dumnezeu; 20 pentru că rareori îşi va aduce aminte de zilele vieții,[27] de vreme ce Dumnezeu îi ține inima ocupată cu voie bună.
6
1Este o nenorocire pe care am văzut-o sub soare, un mare rău care se abate asupra oamenilor. 2 Dumnezeu i-a dat unui om avere, bunăstare şi bogăție, încât nu-i lipsește nimic din ce şi-ar putea dori; dar Dumnezeu face ca nu acesta să se bucure de bogățiile lui, ci altul le papă. Aceasta este o amăgire şi o boală grea.
3 Să zicem că ar face prunci o sută,
şi ar trăi ani mulți de tot,
dar dacă nu se satură de bunăstare,
şi n-are parte nici de îngropare,
eu zic: mai norocos e un făt mort,
4 care degeaba a venit pe lume,
şi-apoi se duce-n beznă, 5 fără nume,
n-a văzut soare şi habar nu are
ce-înseamnă supărare[28]
– are mai mult noroc.
6 Şi de-ar trăi chiar două mii de ani,
fără să guste fericirea, oare
nu merg cu toţii în acelaşi loc?
7 Munceşte omul pentru gura lui,
şi pofta totuşi nu i se-mplineşte.
8 Ce are înţeleptul mai mult decât un tont?
Şi ce câştig are săracul, ce supravieţuieşte?[29]
9 Ce vezi cu ochii mult mai bun e,
decât dorință şi frământ;
dar şi aceasta-i tot deșertăciune,
şi goană după vânt.
10 Ce s-a făcut are demult un nume:
ştim că a fost numit adam anume.
Nu poate să se judece defel,
cu Cel care-i mai tare decât el.[30]
11 Căci multe vorbe-s numai zdrăngănele,
doar înmulțesc, sporesc zădărnicia;
şi ce va câștiga omul cu ele?
12 Căci cine ştie ce este bine pentru om în viaţă, în zilele puţine şi deşarte, trăite-n umbra necunoscutului? Şi cine poate spune omului ce va fi după el, sub soare?
7
1 Mai scump e bunul nume decât parfumul[31] scump,
mai bună-i ziua morţii decât a naşterii.
2 Mai bine-i să vă duceţi în casa-ndoliată
decât acolo unde e veselie lată.
Privind sfârşitul care pe toţi cei vii ne paşte,
se reculege omul şi chiar se recunoaşte.
3 Mai bine supărare, decât destrăbălare;[32]
Când faţa se-ntristează, lăuntrul se-mbunează.
4 Inima înţeleaptă e-n casa-îndoliată,
iar inima zurlie, la loc de veselie.
5 Mai bine-asculți mustrarea rostită de-înțelepți
decât cântarea celor obraznici şi inepți.
6 Căci râsul prostului, la un chiolhan,
cântă ca spinii-n flăcări sub cazan.
Dar iată încă o deșertăciune:
7 Câștigul stors smintește pe-înțelept,
şi mita strâmbă mintea celui drept.
8 Mai bun sfârșitul decât începutul;
şi răbdătorul[33] decât încrezutul.
9 Nu te aprinde iute, când e rău,
căci supărarea-i duh de nătărău.[34]
10 Nu zice: „Cum se face, că-înainte
erau mai bune timpuri decât azi?”
Căci nu întrebi așa din multă minte.
11 A minţii prețuire e ca o moștenire,
ba mai folositoare celor ce văd, sub soare.
12 Înțelepciunea este ca umbra[35] de arginți;
dar ce are știința mai mult decât argintul,
este că ţine-n viață pe cei ce-o au în minți.
13 Privește la lucrarea divină, înțelept:
cine-ar putea să dreagă ce a strâmbat Cel Drept?
14 În zi de fericire, primeşte îndulcire;
în ziua cu năpasta, primeşte-o şi pe asta.
Căci amândouă-s date de bunul Dumnezeu,
ca să nu afle omul de viitorul său.
15 În viaţa-mi trecătoare am observat de toate.
E câte-un drept ce piere în propria dreptate,
şi câte un rău ce-o duce tihnit în răutate.
16 Deci nu fi tu prea drept,
nu face tu pe marele deștept:
de ce vrei să te pierzi?
17 Dar nu fi nici prea vinovat,
nesocotit şi-încumetat:
de ce să mori cu zile?
18 Apucă-această-învăţătură dată,
fără s-o scapi din mână pe cealaltă:
cine pe Dumnezeu cinsteşte,
pe amândouă le păzeşte.
19 Înţelepciunea-i sprijin mai tare decât toate,
decât zece ispravnici puternici din cetate.
20 Cum pe pământ nu-i nici un singur drept,
să facă bine fără greș,
21 nu asculta ce-a mers din gură-n gură,
dacă eşti tu mai înțelept,
ca să n-auzi că robul tău te-înjură.
22 În sinea ta, poate că n-ai uitat,
că deseori pe alţii şi tu i-ai defăimat.
23 Cu-înţelepciune le-am cercat pe toate.
Am zis: „Voi căpăta înţelepciune!”
Dar iată, ea s-a dus tot mai departe,
24 ascunsă-n înălțimi şi în genune,
și cât de-adâncă, cine-o va găsi?
25 Am iscodit în jurul meu să aflu,
să caut lămuriri[36] şi socoteală,
să știu că-i rea încrederea în sine,
de-a dreptul e prostie şi sminteală.
26 Şi am găsit ce-i mai amar ca moartea:
femeia rea, cu gândul numai laț,
o japiţă cu lanţ în loc de braţ.
Cel drag lui Dumnezeu fuge şi lasă,
dar păcătosul este prins în plasă.
27 Şi iată ce-am aflat – spune Qohílt –
caz după caz, făcând totalul,
28 ce am dorit de mult, şi n-am găsit:
dac-am găsit un om între o mie,
cu mia de femei m-am păcălit.[37]
29 Şi am aflat că Domnul i-a făcut,
la început, pe oameni fără vicii,
dar ei umblă cu multe artificii.
8
1 Cine-i înţelept aici?
Cine ştie tâlcul vorbei?
Înţelepciunea luminează viaţa,
Şi bunătatea schimbă faţa.
2 Privirea împăratului cinsteşte-o;
şi, fiindcă ai jurat pe Dumnezeu,
3 nu te grăbi să pleci din faţa lui,
dar nici să mai rămâi, când e de rău.
Căci împăratul face tot ce vrea;
4 unde-i cuvântul lui, este putere.
Cine-i va spune: „De ce faci aşa?”
5 Dacă păzești porunca, nu-ţi trebuie fereală,
dar înțeleptul știe şi timp şi rânduială:[38]
6 orice pricínă are un timp de judecată,
şi peste om e multă urgie adunată.
7 Căci omul nu cunoaște deloc ce va păți;
şi cine îi va spune când, cum şi ce va fi?
8 Nu-i nici un om la moarte stăpân pe-acea suflare,
să-şi țină bine duhul în sine, să nu zboare.
Şi în războiul vieții, scutiri[39] nu poți să iei.
Deci răutatea nu-i va scăpa pe domnii ei.
9 Toate-acestea le-am văzut,
mi-am pus gând de priceput
orice faptă şi lucrare
care s-au făcut sub soare
– om pe om când înrobeşte
şi spre rău îl stăpâneşte.
10 Am mai văzut mişei venind la slujbă,[40]
călcând semeți prin curte, spre altar,[41]
şi-apoi cum îşi slăveau în târg isprava.[42]
E tot minciună şi zadar!
11 Dacă nu vine judecata pe loc asupra faptei rele,
inima oamenilor plină-i de gânduri şi porniri mişele.
12 Dar chiar de-ar face păcătosul fărădelege însutită,
şi ar trăi o viaţă lungă şi poate chiar nepedepsită,
eu ştiu că binele i-aşteaptă pe oamenii evlavioşi,
care de Dumnezeu au teamă, dându-I cinstire bucuroşi.
13 Dar celui rău nu-i va fi bine: ca umbra, multe zile n-are,
căci îi lipseşte sfânta frică de Dumnezeu, cu închinare.
14 Un lucru fără noimă văd pe lume:
că unor drepţi le merge de parcă-s vinovaţi,
iar răii au adesea ce merită ceilalţi.
Am zis: şi-aceasta-i o deşertăciune.
15 Am lăudat deci bucuria vieții, pentru că nu-i alt bine pentru om sub soare, decât să mănânce, să bea şi să se veselească. Aceasta să-l însoțească în munca lui, în toate zilele pe care i le-a dat Dumnezeu sub soare. 16 Mi-am pus mintea să aflu rostul vieții, şi să văd grija care domnește pe pământ, cum omul nu dă somn ochilor, zi şi noapte. 17 Am văzut toată lucrarea lui Dumnezeu: omul nu poate pricepe până la capăt lucrarea ce se face sub soare; oricât s-ar trudi să cerceteze, nu va putea afla. Şi chiar dacă înțeleptul ar zice că știe, nu poate înțelege cu adevărat.
9
1 Mi-am pus la inimă acestea, ca să le lămuresc pe toate,
cum iată drepții şi-înțelepții, cu ale lor lucrări şi fapte,
în mâna Domnului stau toate – şi dragoste, şi dușmănie –
mult nu știu oamenii, ci totul e-n fața lor: zădărnicie!
2 Căci toți întâmpinăm totuna, împărtășim aceeași soartă:
drept, păcătos, om bun sau mârșav, curat de tot sau necurat,
că-aduce s-au n-aduce jertfă, că a jurat sau n-a jurat.
3 Este într-adevăr o nefericire în tot ce se întâmplă sub soare: şi anume că aceeași soartă au toți. Ba încă mintea oamenilor e plină de rău şi nebunia e-n inima lor toată viața. Apoi vine moartea.
4 Mai ai nădejdi, cât timp eşti cu cei vii:
(„Decât leu mort, mai bine câine viu.”)
5 Cei vii un lucru ştiu, că vor muri,
dar morţii chiar nimic nu ştiu;
nu au acolo vreo răsplată,
chiar pomenirea lor este uitată.
6 Şi dragostea, şi ura lor,
şi ciuda lor, totul dispare:
şi parte nu mai au în veac
de tot ce s-a făcut sub soare.
7 Mănâncă-ţi pâinea, azi, cu bucurie,
bea mulţumit nectarul tău de vie;
ştiind că Domnului demult
a’ tale fapte I-au plăcut.
8 Să-ţi fie haina albă-n orice vreme,
uleiul de pe cap să nu-ţi lipsească.
9 Şi îndulceşte-ţi viaţa cu femeia
iubită, ce-a ales să te-însoţească
în toată viaţa-aceasta trecătoare,
ce a lăsat-o Dumnezeu sub soare.
Aceasta-i partea ta în truda vieţii,
sub soare, până-n anii bătrâneţii.
10 Tot ce găseşte mâna de făcut,
fă hotărât acum, cât poţi alege,
căci în Şeol,[43] unde curând vei merge,
nu mai sunt fapte vii, nici raţiune,
nici cunoştinţă, nici înţelepciune.
11 Şi iarăşi am văzut sub soare
că nu cei iuţi câştigă-n alergare;
războiul nu-i al celor mai puternici,
iar pâinea nu-i a celor vrednici;
nu cei mai harnici dobândesc averi,
nici cei deştepţi favoare:
toate depind de timp şi-împrejurări.
12 Căci omul nu-şi cunoaşte ceasul,
ca peştii prinşi în mreaja nemiloasă,
ca păsările prinse-n plasă;
aşa sunt prinşi copiii lui Adam,
când vine ceasul rău – fără program.
13 Am mai văzut sub soare o pildă de mare înţelepciune: 14 Era o cetate mică şi puţini oameni erau în ea. A venit împotriva ei un rege mare, a asediat-o şi a ridicat metereze înalte împotriva ei. 15 S-a găsit atunci în ea un om sărac şi înţelept, care a scăpat cetatea prin înţelepciunea lui. Dar astăzi nimeni nu-l mai pomeneşte pe săracul acela.
16 Şi-am zis atunci: înţelepciunea
mai tare-i decât vitejia!
– Dar a săracului nu-i preţuită,
iar vorba lui nu este auzită.
17 Mai tare sună vorba celor sfătoşi şi blânzi
decât strigarea unui mai-mare-ntre bolânzi.
18 Căci mintea e mai bună decât oricare armă;
9
dar când un om greșește, atâta bine sfarmă.
1 O muscă moartă-împute uleiul aromat;
la fel, puţină smintă mai greu va atârna
decât înţelepciunea şi bogăţia ta.
2 Un înţelept îşi ţine mintea la loc de cinste-n dreapta lui,
dar cel nebun o ţine-n stânga – căci dreapta e-a stăpânului.[44]
3 La fel, când pleacă şi se duce nebunul pe cutare drum,
minte-ai lipseşte, dar el zice oricărui alt drumeţ „nebun”.[45]
4 Dacă-împotrivă-ți izbucnește,
mânia celui ce domnește,
stai locului cuminte, nu fugi.
Căci duhul paşnic mari păcate ocoleşte.
5 Am tot văzut sub soare, un rău copleşitor,
greşeală care vine de la stăpânitor:
6 prostia este pusă pe multe culmi şi creste,
iar boierimea ţării în locuri mai modeste.
7 Da, am văzut cum robii mergeau pe cai, frumos,
iar domnii, precum servii, călătoreau pe jos.
8 Când unul sapă groapă poate cădea în ea.
Pe cine sparge garduri, un şarpe-l va muşca.
9 Cine ciopleşte pietre, la răni să se aştepte;
şi cine sparge lemne, pe piele-și face semne.
10 Când fierul se toceşte, neascuţit, se cere
mai multă străduinţă şi putere.
Întâietatea unui meşter, iată,
e mintea lui preocupată.[46]
11 Când şarpele te muşcă, fiindcă n-a fost vrăjit,[47]
îmblânzitorul pierde şi faimă şi profit.
12 Frumoasă-i vorba celui înţelept,
dar gura proastă-îşi va-înghiţi stăpânul.
13 Începe prostul, spune o prostie,
și-ncheie cu o mare nebunie.
14 Îşi înmulţeşte prostul cuvântul, dar nu este
pe lume nimeni care să fi primit de veste,
să spună viitorul – căci cine să-i arate?
15 Cum, dar, nu oboseşte de-atâta trudă prostul,[48]
când el nu nimerește nici drumul spre cetate?
16 E vai de tine, ţară, cu rege sclav pe viaţă,[49]
și-ai cărei domni benchetuiesc de dimineaţă!
17 Halal de tine ţară condusă de-un boier,
şi-ai cărei domni mănâncă la prânz şi la chindie,[50]
să-şi întărească trupul, și nu pentru beţie!
18 Când lenea e prea groasă, şi grinzile se lasă;
când mâinile atârnă, iată că plouă-n casă.
19 Se face un banchet, doar pentru zaiafet,
iar vinul veseleşte viaţa.
Pe toate, dar, fireşte,
argintul le plăteşte.
20 Nu-l înjura pe rege, în aşternutul[51] tău,
nu blestema bogatul, nici chiar în dormitor;
căci pasărea cerească îţi poate duce vorba,
şi ciripitul tău, un zburător.
11
1 Trimite-ţi azi recolta pe ape, în corăbii,[52]
şi peste-o vreme ai s-o afli iară.
2 Împarte-o-n şapte şi în opt încarc-o–
căci nu ştii ce mai vine peste ţară.
3 Când norii grei se umplu de ploaie, în curând
o varsă pe pământ.
Dacă spre sud copacul a căzut,
sau înspre nord – ce mai contează?
– unde-a căzut, acolo încetează .
4 Cine păzeşte vântul nu poate semăna,
cine pândeşte norii nu va mai secera.
5 Cum nu ştii care-i calea vântului,
nici rodul tainic al femeii-însărcinate,
la fel nu ştii lucrarea Domnului,
care lucrează totul şi în toate.
6 De dimineaţă ieşi la semănat,
şi până seara încă nu-i de stat,
căci nu ştii ce sămânţă va fi mai productivă,
– aceea de pe vale, sau asta dinspre sat –
sau dacă amândouă-s deopotrivă.
7 Ce dulce e lumina
şi ce plăcere-i să priveşti sub soare !
8 Dacă trăieşte cineva mulţi ani,
trăiască-i bucuros, şi să nu uite
că zilele cernite vor fi multe,
că tot ce vine e-o suflare.
9 Distrează-te, flăcău, la tinereţe,
şi îndulceşte-ţi viaţa cât eşti tânăr,
mergi după tot ce inima-ţi pofteşte,
şi după ce-ţi văd ochii!
Dar află, că răspuns la toate, odată,
vei da lui Dumnezeu la judecată.
10 Goneşte toate gândurile-amare,
alungă orice rău din trup,
căci tinereţea-i o suflare.
12
1 Dar nu uita de Creatorul tău,
în dimineaţa vieţii tale, azi,
cât nu vin cele zile de necaz,
şi anii tot mai grei,
când vei șopti: „N-am niciun chef de ei”;
2 cât timp mai este soare şi lumină,
cât stelele sunt vii şi luna plină,
şi nu se-întoarnă norii după ploaie,
3 cât timp nu tremur’ cei cu paza casei,
şi vajnicii războinici nu se-îndoaie;
cât morărițele nu se opresc,
împuţinându-se şi ele;
şi nu se-întunecă-n ferestre privitorii;
4 cât nu se-închide ușa de la stradă,
şi nu se stinge uruitul morii;
când un cirip de vrabie te scoală,
şi cântecele parcă se sugrum’;
5 când te sfiești de orice înălțime,
şi spaime îți răsar în drum;
când alb migdalul înflorește,
când tot mai grea, lăcusta se târăște,
şi cáperul[53] se scutură de roadă,
când omul pleacă-n locul lui de veci,
şi bocitorii dau ocol pe stradă;
6 cât nu se rupe lanțul de argint,
şi vasul de-aur încă se anină;
cât nu s-a spart ulciorul la izvor,
şi nu se strică roata la fântână;
7 cât nu se-întoarce pulberea în glie,
şi duhul[54] la Divinul Dătător.
Totul e abur, totu-i trecător,
spune Qohílt. Total: zădărnicie !
9 Qohílt n-a fost doar înţelept,
el a-nvăţat poporul să ştie tot ce-i drept.
A cântărit[55] și cercetat ca să înjghebe
atâtea pilde, tâlcuri şi proverbe.[56]
10 A căutat cuvinte nestemate,
scriind pe şleau[57] rostiri adevărate.
11 Cuvintele-înţelepților sunt bolduri pentru boi,[58]
sunt cuie bine-înfipte[59] colecțiile de pilde,
şi date de un singur prieten pentru noi.[60]
12 Iar dincolo de toate, copile, te previn:
de vrei să scrii prea multe, e-un nesfârşit de chin.
Mult studiu oboseşte, și trupul pătimeşte.
13 Aici este-ncheierea. S-a auzit tot rostul:
Pe Dumnezeu cinsteşte, poruncile-I păzeşte!
Pentru un om, acesta e tot câştigul său.[61]
14 Căci Dumnezeu la judecată
va face cunoscută orice faptă:
tot ce e tainic – fie bine, fie rău.
Bibliografie selectivă
Principalele instrumente de lucru folosite pentru această traducere au fost:
- Biblia Hebraica Stuttgartensia (ediţia a IV-a); Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1990.
- Biblia Hebraica Quinta, Megilloth (fascicolul 18), Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 2004.
- BibleWorks 7, Software for Biblical Exegesis & Research – conţinând Textul Masoretic, cu mai multe auxiliare (lexicoane, manuale, etc.), versiuni antice ale Bibliei (LXX, VUL, TAR) şi zeci de traduceri biblice în diverse limbi); ©2006, cu licenţă.
- DEX online (dexonline.ro), dicţionare ale limbii române.
* Abrevierile traducerilor şi versiunilor biblice folosite în note sunt în forma standard din programul BibleWorks.
[1] Acesta este titlul original al Eclesiastului, care, după ce s-a făcut divizarea textului în versete, a devenit primul verset al cărţii.
[2] În ebraică este expresia hăḇēl hăḇālîm, formă de superlativ (ca şi „Cântarea cântărilor”, „Regele regilor” etc.), care are la bază substantivul héḇel sau háḇel, cu sensul inițial de „abur”, „suflare” (Is. 57:13). Este folosit frecvent în mod figurat, cu sensul de: zadar, zădărnicie; nimic, nimicnicie, deșertăciune; iluzie, autoamăgire; non-sens, paradox, absurditate, prostie, moft, cacealma. În mod obișnuit, literatura biblică numește astfel condiția umană, care este muritoare (Iov 7:16; Ps. 39:5/6) şi, în mod peiorativ, zeii imaginați şi modelați de mâna omului (Dt. 32:21; 1Împ. 16:13 etc.). Adesea substantivul héḇel se folosește adverbial (degeaba, în van, fără noimă, etc).
[3] Qohilt* este reconstituirea lingvistică a pronunției substantivului ebraic Qōhéleṯ. Am preferat această formă, din două motive: 1. Qōhéleṯ este pronunția clasică, bazată pe vocalizarea masoretică târzie din primele secole creștine; 2. pentru a sublinia că acesta este un pseudonim literar al faimosului rege Solomon, care a domnit în mod real la Ierusalim, așa cum susține Biblia, în ciuda opiniei criticilor care s-au specializat în negații; 3. pentru că traducerile acestui termen (Eclesiastul, Predicatorul etc.) sunt toate la nivelul speculației. Nu știm exact ce înseamnă acest pseudonim, dar după formă, se înrudește cu substantivul qāhāl (adunare, congregație), folosit frecvent pentru Ekklesía lui Israel, şi cu verbul qāhal (a aduna/chema mulțimea, a strânge poporul). De aceea, cuvântul a şi fost tradus în greacă drept Ekklēsiastēs („membru al Adunării”), o formă pasivă nesatisfăcătoare. Mai corect ar fi fost, Ekklēsiazôn („unul care adună poporul”). Forma sa gramaticală ebraică, este a unui participiu activ feminin singular: lit., adunătoare [de popor]. Forma de feminin sugerează fie o personificare a înţelepciunii, care invită lumea să-i asculte sfatul (cf. Pr. 1:20-23; 8:1-7; 9:1-6), fie o denumire profesională, devenită titlu sau nume propriu, asemenea numelor: Sōphéreṯ (funcţia de hartular sau secretar al curții, Ne. 7:57) şi Pōḵéreṯ-… (slujba de „prinzător” de gazéle: Ne. 7:59). Unii presupun că s-ar referi la persoana care adună (culege) proverbe şi cuvinte înțelepte. Totuşi, verbul qāhal se foloseşte exclusiv pentru a aduna sau convoca poporul. Unii traducători folosesc ca echivalent Predicatorul (ASV, DBY etc. ), Învăţătorul (NET, CSB etc.), sau Înţeleptul (BFC, SBP etc.). Targumul nu traduce termenul, ci identifică pseudonimul („Qohélet, adică Solomon”). De asemenea unele traduceri moderne, se mulțumesc să-l translitereze Qohéleth sau Kohelet (TOB, CJB, JPS, NJB, IEP, BCI, CAB, BTP). Traducerea unui pseudonim, ca şi a unui nume nu este necesară şi nu se obișnuiește. Dar pentru că autorul probabil a intenționat să transmită o idee, prin alegerea acestui pseudonim, propunem o formă feminină care să exprime ideea sa: Fruntea Adunării – indicând astfel poziţia persoanei care stă în fruntea poporului, în sfatul ţării (ca regele israelit în adunarea reprezentanţilor: 2Cr. 5:2) – sau, mai degrabă, Povaţa (funcţia de conducător, persoana care îndrumă sau sfătuieşte; îndrumarea, sfatul).
[4] Ebr. táḥaṯ haš-šémeš / šámeš (la origine, taḥt haš-šamš, cf. arabă: taḥta-l šams) lit. „sub soare”, expresie poetică specifică autorului (folosită exclusiv în această carte, de 29 ori), cu acelaşi sens ca „sub cer”, „pe tărâmul acesta”, „aici, în lumea celor vii”.
[5] Vechi cuvânt românesc pentru „răsărit”, împrumutat de la sași.
[6] Ebr. rǝ‘ūṯ 1. strădanie, dorință, voință, ambiție, plăcere; 2. alergare, goană; 3. prietenă, tovarășă. În afară de sensul #3, sunt toate acceptabile aici.
[7] Aluzie la regii care au domnit în Ierusalim înainte de Solomon. Mai întâi regii canaaniţi: Malki-ẓédeq (Gen. 14:18) şi ʾAdoni-ẓédeq (Ios. 10:1). Apoi regele (arwana) învins al iebusiţilor (Aravna/Ornan, 2Sam. 5:6; 24; 1Cr. 21:15) şi în sfârşit, David, regele lui Israel (1 Împ. 2:11).
[8] Lit. „cunoaşterea (daᶜat) nebuniei şi prostiei”; sintaxa acestei expresii trebuie înţeleasă, probabil, după modelul celei din Gen. 2:9, 17; 3:5, 22 (lit. „cunoaşterea binelui şi răului”), care se justifică în sensul de „deosebire între bine şi rău” (autonomie morală) în Dt. 1:39. HALOT #2138 indică pentru daᶜat şi sensul „discernment” (– 4.).
[9] Textul ebraic este dificil aici. Am încercat să fiu cât mai literal, fără să înţeleg bine ce vrea să spună. Dintre cele mai bune traduceri biblice, avem următoarele soluţii: “I thought deeply about the effects of indulging myself with wine (all the while my mind was guiding me with wisdom) and the effects of behaving foolishly…” (NET); „J’ai délibéré en mon coeur de traîner ma chair dans le vin et tout en conduisant mon coeur avec sagesse, de tenir à la sottise…” (TOB); “I decided to hand my body over to drinking wine, my mind still guiding me in wisdom; I resolved to embrace folly…” (NJB).
[10] Ebr. pardēs (grădină împărătească), termen împrumut de la vecinii arameeni. Solomon a patronat un mic imperiu care includea şi unele aşezări arameene (siriene), cf. 2Sam. 8:3; 2Cr. 8:3. Filologii moderni cred că acest termen dovedeşte că scrierea este târzie, deoarece termenul pardēs ar proveni din persană (pairi-daeza = „loc împrejmuit”, „domeniu regal”). Dar aceasta nu dovedeşte că arameii l-au împrumutat de la iranieni în epoca persană şi nu mai înainte. Cu câteva veacuri înainte de Solomon a existat în nordul Siriei regatul hurrit Mitanni, fondat de conducători indo-arieni, adică strămoşi ai neamurilor iraniene. Termenul aparţine vocabularului de curte, astfel încât este un împrumut rapid, nu este nevoie să presupunem că a intrat în ebraică în timpul dominației persane. De aici provine cuvântul grecesc parádeisos, precum şi termenul arab firdaws, cu același sens: „grădină minunată”, „grădina Edenului”, „paradis”.
[11] Ebr. lit. „pădure care odrăslește (crește) copaci”. În ebraică, pleonasmele nu sunt evitate; dimpotrivă, sunt figuri de stil.
[12] Lit. šiddā wǝ-šiddôṯ. Subst. šiddā este unic şi controversat. LXX, VUL şi unele traduceri tradiţionale îl redau ca „paharnici (turnători de vin)”, iar în Syriacă a fost redat cu sensul de „canal”, „irigaţie”. KJV şi versiunile ei traduc: „instrumente muzicale”. După NAB ar fi „tot felul de desfătări”, iar după GNV ar fi „prizonieră”, „captivă de război”. Cel mai probabil, šiddā este o variantă a subst. šadd („sân femeiesc”), folosită aici în sens poetic, figurat, aşa cum înţeleg ebraiştii moderni, cum sugerează lexicoanele şi cele mai bune traduceri (TOB, NET, CJB, CSB, ESV, GWN etc.), inclusiv textul CNS (Cornilescu).
[13] Vezi nota f.
[14] Preferinţa pentru un stil colocvial, amestecat cu elemente literare (arhaisme şi neologisme) este caracteristică autorului originar (Solomon). O marcă a stilului colocvial este în ebraică prezenţa relativului šé- („care”, „că”), care se întâlneşte din cele mai vechi timpuri şi care a supravieţuit până astăzi variantei standard ’ăšer. Autorul le foloseşte pe amândouă cu măiestrie. Se înţelege că nu putem „reconstitui” stilul său căutând echivalenţa stilistică exactă a fiecărui termen. Dar la modul general, pentru a da textului o culoare asemănătoare, artistică, nu academică, am introdus adesea forme colocviale, cum ar fi „asta”, în loc de „aceasta”.
[15] Autorul folosește aici termenul da‘at, care în cele mai multe cazuri înseamnă „cunoaștere”, „pricepere”,dar în SBH înseamnă şi „supunere”, „umilință”, „sudoare” şi încă alte sensuri.
[16] Ebr. ‘lm, un termen controversat, care poate avea următoarele lecturi: 1. ‘ôlām (timp îndelungat şi nedefinit în trecut sau în viitor; veac, veșnicie, eternitate; lume); 2. ‘élem (întuneric, ignoranță, uitare; ascuns, necunoscut, necuprins, taină, sentimentul misterului; 3. cunoaştere (cf. arabă); 4. S-a propus, de asemenea, citirea ‘āmāl (muncă, trudă, chin), folosit frecvent în carte. Traducătorii au înţeles diferit: LXX τὸν αἰῶνα „veacul”; VUL mundum (lumea); NET ignorance; TOB le sens de la durée; NJB awareness of the passage of time; NRS a sense of past and future; NIV eternity; LSG la pensée de l’éternité; IEP una certa visione d’insieme; YLT knowledge etc.
[17] Sau: ca să nu găsească (cf. LXX, ὅπως μὴ εὕρῃ; NET; so that people cannot discover; TOB: fără ca omul să poată descoperi), sau: cu toate că ? cu excepția că nu …?
[18] Contextul cere acest sens. Dar în mod obișnuit, expresia înseamnă a face bine.
[19] Lit. „să se teamă de El”. Verbele care denotă teamă, frică etc. sunt folosite în ebraică şi pentru sentimentul sau atitudinea de respect, consideraţie (Lv. 19:30; 26:2, lit. „temeţi-vă de sanctuarul Meu”), de unde semantica termenului a evoluat, până la ideea de venerație, adorare, religiozitate, cinstire a divinităţii, religie (vezi şi textul ebraic la Gn. 31:53; Ps. 130:4). A se vedea şi echivalentul grecesc (cf. Ef. 5:33).
[20] Ebr. môṯār, „ceva pe deasupra”, „ceva care rămâne”, „care este peste măsură”; „preeminenţă”, „prioritate”. De la verbul yāṯar (Dt. 28:54 etc.).
[21] Lit. „îl va duce să vadă”. Deoarece verbul rā’ā („a vedea”) se foloseşte (în cartea aceasta şi în alte locuri) şi cu sensul de „a experimenta” (a gusta); se poate traduce şi „îl va face să guste”.
[22] Textul ebraic este dificil în context. Ebr. bāśār = „carne”, „trup”; „rudenie”, „rude”; „vietate” (animal sau om), „omenire”. Este mai probabil că leneșul devine o povară pentru familie sau rude, decât că la nevoie ar ajunge „să-şi mănânce propria carne”, să se autoconsume, având în vedere că leneșii, în general, nu se prea consumă, ci sunt profitori. Această soluţie însă nu este definitivă, deoarece paralela cu „încrucişarea mâinilor” din textul original, evocând inactivitatea, ar putea trimite foarte bine la sensul fizic: „carne”. În acest caz, ar putea fi o aluzie la faptul că omul care nu lucrează, va trebui să consume din rezervele strict necesare. Întregul verset este însă ciudat prin faptul că întrerupe ideea contextului despre chinul şi zădărnicia muncii „sub soare”. De aceea l-am şi pus în paranteză şi l-am redat ca o idee contrastantă, ca să aibă sens. Aşa cum este în textul ebraic, pare un proverb luat de undeva şi plasat într-un loc unde nu se potriveşte. Cazul necesită un studiu mai aprofundat.
[23] Probabil, un ecou la 1Sam. 15:22.
[24] Relaţia dintre prezenţa la templu, visul unui închinător şi un vot făcut Divinităţii par să fie practici religioase dezavuate de înţelept, din principiul că trăirea cu Dumnezeu nu depinde de vise, nici de imboldul temerar de a făgădui lui Dumnezeu ceva (vezi Jud. 11:30-39). Ascultarea şi bunătatea sunt mai preţioase pentru Dumnezeu decât jertfele (1Sam. 15:22; Mi. 6:6-8). Este demn de ştiut că la temple, în antichitate, pelerinii rămâneau adesea să doarmă în incinta sacră, cu credinţa că zeii le vor descoperi ce doreau ei să afle. Visele inspirate de Dumnezeu sunt însă o densă raritate. Înţeleptul dispreţuieşte aici obiceiul popular de a se orienta după vise.
[25] Lit. „Nu lăsa ca gura ta să-ţi ducă în rătăcire trupul”.
[26] Lit: „sol”, „ambasador”; „reprezentant divin / ceresc” („înger” etc.). Aici figurat, cu referire la preot (cf. Mal. 2:7).
[27] Că sunt rele, sau că sunt trecătoare.
[28] După o emendare a textului ebraic recomandată de BHS.
[29] Cf. NET, TOB, TNK etc.
[30] Creatorul, indirect destinul (condiţiile pământeşti hărăzite cuiva) sau moartea.
[31] „Uleiuri aromate”. În ebraică apare un joc de cuvinte între expresiile ṭôḇ šēm („mai bun un nume bun”) şi šémen ṭôḇ („untdelemn/unguent preţios”).
[32] Ebr. śǝḥôq = „râs”, „joc”, „bătaie de joc”; „petrecere”.
[33] Ebr. ’éreḵ rûaḥ, lit. „lungime de spirit” (= „răbdare”), înțelepciunea care știe de la început că trebuie efort şi timp pentru un sfârșit bun.
[34] Lit. „căci supărarea (sau: mânia/iritarea/provocarea) se odihnește (stă) în sânul proștilor”.
[35] Umbra este aici o metaforă a protecției, folosită în textul ebraic.
[36] Lit. „să caut (cer) înţelepciune” = o expresie, în care termenul ḥoḵmā („înţelepciune”) are sensul de „explicaţie” (vezi şi Pr. 14:6; Dan. 1:20; 8:15).
[37] O femeie ideală nu putea fi găsită într-un harem de 1000 de femei, unde competiţia pentru dragostea lui Solomon trebuie să fi cauzat probleme (1Împ. 11:3). Şi aceasta fără să mai socotim că multe erau păgâne (1Împ. 11:4-8).
[38] Cf. Ier. 8:7; ebr. mišpāṭ are o mulţime de sensuri, potrivit contextului: „caz judiciar”, „speţă”, „judecată”; „justiţie”, „drept”; „obicei”, „regulă”, „lege”, „rânduială”; „măsură”, „plan de construcţie”.
[39] Ebr. mišláḥaṯ („trimitere”, „misiune”, „solie”; „detașament”: cf. Ps. 78:49). După Jastrow, aici s-ar traduce „substituire”, „înlocuire”, „suplinire”. Sugerez aici că ar putea fi vorba de regula aceea a trimiterii acasă a unor categorii, înainte de a pleca la luptă (Dt. 20:5-8; Jud. 4:2-3).
[40] Traducerea această urmează recomandările aparatului critic din BHQ, după exemplul NET. Potrivit aparatului critic BHQ, trebuie să citim aici qǝrēḇîm („apropiindu-se”, „intrând”), în loc de qǝḇūrîm (îngropaţi).
[41] După BHQ, citim aici yāḇō’û û-ḇam-miqdāš yǝhallēḵû („veneau şi mergeau prin sanctuar”), în loc de wā-ḇā’û ûmimmǝqôm qādôš yǝhallēḵû („au venit şi plecau de la locul sfânt”).
[42] După BHQ, citim aici wǝ-yištabbǝḥû („şi se lăudau”) în loc de wǝ-yištakkǝḥû („şi deveneau uitați”). Semnele kaf şi bet (כ≠ב) erau uneori confundate de scribi (cf. 1Împ. 22:20 şi 2Cr. 18-19; vezi şi Ios. 4:18; 1Sam. 30:30; Ier. 23:9). TOB încearcă să dea sens textului masoretic așa cum este („Astfel, am văzut niște oameni răi înmormântați; lumea se ducea şi venea de la locul sfânt şi în cetate erau uitate faptele lor”). Totuși, citirea critică în acest caz este coerentă şi semnificativă. Ea presupune câteva modificări ale textului, explicabile mai întâi prin confuzia scribală dintre qrbym („oameni care se apropie / vin la slujbă”) şi qbrym („morminte”, sau „îngropați”). Metateza este una din erorile scribale înregistrate. Această eroare a antrenat probabil nevoia modificării textului, silind mai târziu pe alți scribi să „îndrepte” lucrurile. Ca urmare, textul a devenit şi mai obscur.
[43] Ebr. Šǝᵓôl, termen de origine necunoscută, folosit ca denumire mitologică a Tărâmului Morţilor, echivalent cu grecescul Hades („nevăzutul”) şi latinul Infernum („subpământul”). Lexicoanele ebraic-engleze îl traduc cu wasteland, void, underworld, grave, pit. Autorii biblici îl folosesc predominant în poezie, ca o metaforă a mormântului. Şăolul ebraic nu este „iad” (loc de munci), ci loc de „odihnă” totală, înţeleasă ca o zacere şi dezintegrare în dezordine şi întuneric absolut (Iov 10:20-22; 17:13-16; 21:13; 24:19-20; 26:6; 28:3). Acolo merg toţi oamenii, sfinţi sau păcătoşi (Gn. 37:35; Nu. 16:30). Uneori, poeţii biblici folosesc în stil ironic şi pitoresc imaginea mitologică a Şăolului, pentru a descrie exact opusul existenţei reale (Is. 14:11-20; Ez. 31-32 etc.).
[44] Lit. „inima înţeleptului la dreapta lui, iar inima nebunului la stânga lui”. Ebraica folosea termenul pentru inimă (lēḇ), atât cu sensul de „cord”, cât şi ca „gând”, „minte”, „conştiinţă” etc. În acest caz, nu este vorba de muşchiul inimii, nici de sensul figurat al „inimii” din limba română, care denotă afectivitate, ci se referă la cea mai mare autoritate psihică a omului, care îi condiţionează înţelepciunea: raţiunea, cugetul, judecata, conştiinţa morală etc. (cf. 2Sam. 24:10; 1Împ. 3:9, 12; Pr. 18:15). Expresiile „la loc de cinste” şi „căci dreapta e-a stăpânului” au fost adăugate aici, pentru a ajuta pe cititor să înţeleagă semnificaţia poziţiilor de dreapta şi stânga.
[45] Textul ebraic este oarecum ambiguu. Majoritatea traducătorilor înţelege aici că „nebunul… anunţă pe toţi (prin atitudinea lui) că el este nebun”. Am preferat soluţia din YLT, LSG („…et il dit de chacun: Voilà un fou !”) care pare mai convingătoare.
[46] Sau: „La rezultate bune ajungi prin raţiune”; „Deci la eficienţă ajungi prin competenţă” Este acelaşi elogiu al înţelepciunii practice care este mai importantă decât zelul şi puterea.
[47] Ebr. joc de cuvinte: nāḥāš („şarpe”) şi laḥaš („descântec”, „şoapte şuierătoare folosite pentru îmblânzirea şerpilor”).
[48] O altă emendare a textului, după aparatul critic din BHQ.
[49] Atât în ebraică (ná‘ar), cât şi în greacă (pais) sau latină (puer), aceşti termeni, care în mod obişnuit numesc un „copil” („băiat”), se folosesc şi cu sensul de „sclav”, „băiat de casă”, „servitor”, „ordonanţă” (Gen. 22:3; Jud. 7:10; Ne. 6:5;Lc 7:7; FA 4:25). „Feciori” erau numiţi şi argaţii sau isprăvniceii (vătafii, slujbaşii) de pe moşiile boiereşti.
[50] Lit. „la timp”. Am introdus precizarea, nu atât de dragul rimei, cât pentru a preciza ce însemna pentru evrei a mânca normal, la vremea cuvenită. Evreii, ca de altfel mai toate popoarele antice aveau două mese pe zi, una pe la prânz, când se odihneau puţin la umbră, alta pe la asfinţit, când încheiau ziua de lucru şi mâncau în voie, ceva mai mult, dacă îşi puteau permite (vezi şi Ex. 16:8, 12). Se făceau şi banchete festive uneori, dar acestea aveau loc doar seara. A benchetui „de dimineaţă” era socotită purtare iresponsabilă (Is. 5:11; FA 2:15), iar îmbuibarea şi beţia erau considerate păcate capitale (Dt. 21:20-21; 1Cor. 5:11).
[51] Cf. HALOT şi BHS, prop. maḍḍa‘ („aşternut”, „culcuş”) în loc de madda‘ („cuget”, „minte”).
[52] Textul ebraic nu se referă la „aruncarea” (šǝlôḵ) pâinii, ci la „trimiterea” (šǝlāḥ) ei; léḥem (pâine) înseamnă şi hrană în general (Ps. 147:9), adesea şi grâne (Is. 28:28; 36:17), sau orice produse alimentare. Expresia „în corăbii” este adăugată ca o necesitate pentru precizarea sensului.
[53] Ebr. ’eḇyônā = Capparis spinosa, un arbust mediteranean spinos, cu frunze mereu verzi, cu flori mari albe sau roşietice (folosite drept condiment) şi cu fructe comestibile, care erau apreciate în vechime ca având proprietăţi afrodisiace. Este un simbol al apetitului sexual. Numele ebraic al plantei, este din aceeaşi rădăcină cu verbul ’āḇā (a dori, a avea nevoie) şi cu substantivul ’eḇyôn (nevoiaş).
[54] Sau: „suflu”, „suflare”, ca semn al vieţii.
[55] Sau: a colecţionat din auzite (?). Verbul ebraic este unic aici.
[56] În textul ebraic este un singur cuvânt (mǝšālîm), care are sensul de proverbe, zicători, parabole, pilde, comparaţii, ilustraţii, tâlcuri.
[57] Ebr. yóšer (cinste, dreptate, pe neocolite).
[58] Versul este adăugat explicativ.
[59] Ebr. mšmrwt (citit maśmērôt „cuie”), de obicei este scris masmērôt. Este posibil de citit şi mišmǝrôt (străji; obiecte date în custodie; obligaţii, îndatoriri, servicii; măsuri de prevenire).
[60] Ebraica foloseşte titlul de „păstor” ca în tot Orientul Apropiat Antic, denumind pe diverşi cârmuitori civili pământeşti şi de asemenea pe Dumnezeu. Expresia este totuşi neobişnuită. Termenul rᶜh (rōᶜê = „păstor”; termen poetic pentru „lider”, „rege”) şi se mai întâlneşte în aceeaşi expresie în Ez. 34:23, unde are conotaţii mesianice. Poate fi citit şi rēᶜê („prieten”, „consilier regal special”), ca în 2 Sam. 15:37; 16:16; 1 Împ. 4:5.
[61] Lit. „căci acesta este totul omului”, sau „aceasta …. orice om”. Traducătorii înţeleg adesea că este vorba de datoria oricărui om, sau, în orice caz, „ceva pentru orice om”. Dar alţii înţeleg: „tot ce poate avea un om”, „tot ce înseamnă a fi om”, sau „suma omului”.
2 Toate sunt abur, vânt, zădărnicie [2]
– spune Qohílt[3] –, sunt toate o suflare.
3 Cu ce se-alege omul, pân’ la urmă,
din toată truda vieții lui sub soare[4]?
4 Un neam apune, un alt neam se naşte,
rămâne doar pământul cum a fost.
5 Iar soarele răsare, asfințește,
şi-aleargă iar spre locul său din ost.[5]
6 Şi vântul acum bate spre austru,
și-acum se-ntoarce către miazănoapte.
Mereu se răsucește-n calea-i vântul:
cu fiecare an, aceleași roate.
7 Se varsă toate apele în mare,
dar nu se umplu mările nicicând;
spre locul unde apele se varsă,
vin râurile lumii alergând.
8 Muncite sunt stihiile cu toate,
cât nu-i în stare nimenea să spună;
nu se mai satur’ ochii să privească,
urechile s-asculte tot ce sună.
9 Ce-a fost cândva, aceea va veni;
cum s-a făcut, așa se va mai face;
nimic nu-i nou sub soare.
10 Când se va spune: „Iată noutatea!”,
ehei, ea a mai fost odinioare.
11 Astăzi uităm ce-a fost mai înainte;
iar cele care mâine vor urma,
nu vor rămâne-aducerii aminte:
şi ele vor pieri, se vor uita.
12 Eu, Qōhílt (Povaţa), fost-am rege peste Israel, la Ierusalim. 13 Mi-am pus mintea să cercetez şi cu înțelepciune să iscodesc tot ce se întâmplă sub cer – o amărâtă îndeletnicire cu care-i muncește Dumnezeu pe copiii lui Adam.
14 Am văzut toate faptele lumii sub soare,
că totu-i strădanie[6]-n vânt şi suflare.
15 Ce-i strâmb nu se poate-ndrepta,
ce lipsește nu poți număra.
16 Mi-am zis: „Iată, am ajuns vestit, adunând înțelepciune mai mult decât toți cei ce au domnit înaintea mea la Ierusalim.[7] Multă înțelepciune şi știință mi-a văzut inima!” 17 Mi-am pus mintea să aflu înțelepciunea şi deosebirea dintre[8] nebunie şi prostie. Acum știu că şi aceasta-i ambiție-n vânt.
Căci unde-i multă înțelepciune
este şi multă amărăciune.
Cu cât mai mare e știința,
cu-atât mai mare-i suferința.
2
1 Am zis inimii mele: „Fie!
Am să te-încerc cu veselie,
şi cu plăceri să te-îndulcești!”
Dar pân’ la urmă și-asta-i abureală.
2 Deci chefului i-am zis: „Nebun mai eşti!”
Iar veseliei: „Mare pricopseală!”
3 M-am gândit să-mi pun trupul să tragă la vin, iar inima să-l mâne cu înțelepciune,[9] și să mă țin de nebunie, până voi vedea ce este bine pentru copiii lui Adam, în scurta lor viață de sub cer.
4 Am făptuit atâtea lucruri mari:
zidind palate și plantând podgorii,
5 grădini și paradise[10] mi-am sădit,
multe livezi, cu arbori roditori.
6 Şi iazuri mi-am făcut, pline de apă,
să-mi ud dumbrava rămuroasă.[11]
7 Mi-am cumpărat atâția sclavi și sclave,
și am avut din ei copii de casă;
am dobândit multe cirezi și turme,
ce n-a văzut din veci Ierusalimul.
8 Mi-am strâns argint şi aur mult,
comori de împărați şi de provincii,
mulţi cântăreţi şi cântăreţe – eei,
şi desfătarea ce-şi doresc bărbaţii:
mulţime de femei.[12]
9 Am fost mai strălucit şi mai bogat
decât toţi cei care-au fost mari şi tari
’naintea mea-n Ierusalim.[13]
Şi chiar înțelepciunea mi-am păstrat.
10 Tot ce-mi pofteau ochii le-am dat,
şi nu le-am interzis nimic.
Iar inima nu mi-am oprit
de la distracții, oricare-ar fi fost,
ci am lăsat-o să se-înfrupte
din toată-agoniseala mea
– din toată truda, asta[14] mi-a fost partea.
11 Când însă am privit napoi la lucrul
în care-am pus atâta osteneală,
un abur era totul, strădanie în vânt:
sub soare nu-i nicio scofală.
12 M-am îndreptat apoi spre-nțelepciune,
spre nebunie şi prostie.
Ce fel de rege va urma?
Ce au făcut din el deja!
13 Şi-am priceput atunci, că înțelepciunea, faţă de prostie, are avantajul luminii, faţă de întuneric:
14 Deșteptul are ochii-n cap,
pe când neghiobul rătăceşte-n beznă.
Dar ştiu eu însumi bine,
că amândoi aceeaşi soartă-mpart.
15 Atunci am zis în mine: „Dacă eu
am soarta orișicărui nătărău,
care-i folosul că am fost mai luminat?”
Şi-am zis atunci, că mândra mea deșteptăciune
e tot d e ş e r t ă c i u n e;
16 pentru că nici deșteptul, nici netotul,
n-au veșnic pomenire – uităm totul
în vremurile următoare.
Cel înțelept ca şi nebunul moare.
17 Atunci mi-am urât viața
şi m-am scârbit până-n mormânt
de faptele ce se petrec sub soare :
toate sunt moft şi goană după vânt.
18 Am urât toată agoniseala mea de sub soare, pe care o las moștenitorului meu. 19 Cine știe dacă acesta va fi chibzuit sau nesocotit? Oricum va fi, el va ajunge stăpân pe tot ce am trudit şi-am chibzuit sub soare. Tot o deșertăciune ! 20 M-a apucat disperarea pentru toată munca mea de sub soare. 21 Muncește omul – cu chibzuință, pricepere[15] şi măiestrie – şi lasă moștenire unuia care n-a muncit deloc. E lucru fără noimă şi-un mare nenoroc. 22 Cu ce s-alege omul din toată strofocarea şi din toate ambițiile lui sub soare? 23 Toate zilele lui sunt suferință, toată afacerea lui – întristare: nici noaptea gândul nu se culcă. Deci şi agoniseala-i amăgire. 24 Mai bine este să mănânci, să bei şi să-ți îndulcești sufletul din lucrul tău. Dar am văzut că şi acest bine vine din mâna lui Dumnezeu.
25 Fără El, cine-ar avea ce mânca?
Şi cine, pentru ce s-ar bucura?
26 El dă înțelepciune, sfat şi bucurie omului plăcut Lui; dar păcătosului îi dă grija de a strânge şi-a strânge, ca să dea celui plăcut lui Dumnezeu! Şi-aceasta este tot zădărnicie şi goană după vânt.
3
1 Toate la vremea lor:
orice lucru sub cer are timp potrivit:
2 timp de născut – timp de murit;
timp de sădit şi timp de smuls;
3 timp de ucis şi timp de vindecat;
timp de spart ziduri, timp de rezidit;
4 un timp de plâns şi-un timp de râs;
timp de jelanii – timp de dănțuit;
5 timp de zvârlit şi timp de adunat;
de-îmbrățișat – sau de lăsat;
6 de căutări – sau de pierdut;
de lepădat – sau de ținut;
7 un timp de rupt şi altul de cusut;
timp de vorbit – timp de tăcut;
8 timp de iubit şi timp de nu-ţi mai place;
timp de război şi timp de pace.
9 Ce câștig are din truda lui, truditorul? 10 Am văzut grija pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor, să se chinuie cu ea. 11 El a făcut ca orice lucru să fie frumos la timpul cuvenit; a pus în mintea lor chiar neînțelesul,[16] pentru ca omul să nu poată cuprinde,[17] de la un capăt până la celălalt, lucrarea lui Dumnezeu. 12 Şi am înțeles că tot ce-i mai bun în viață, este să te bucuri de ea, adică s-o duci bine[18]. 13 Dar şi faptul că un om mănâncă şi bea, gustând mulțumirea din munca lui, este un dar de la Dumnezeu. 14 Știu acum că tot ce face Dumnezeu, aceea rămâne în veci. La lucrarea Lui nu mai ai de adăugat sau de scăzut. Dumnezeu face așa încât oamenii să-L cinstească.[19]
15 Ce a fost, iarăși este
şi ce va fi, a fost deja;
Dumnezeu aduce înapoi ce-a trecut.
16 Am mai văzut sub soare,
că-n curtea judecăţii e vânzare,
şi scaunul dreptăţii s-a corupt.
17 Şi-am zis în mine însumi: „Dumnezeu
va judeca şi pe cel bun şi pe cel rău.
Se va fixa un timp de judecată
oricărei pricini, pentru orice faptă.”
18 Şi am mai zis în sinea mea: „Cât despre oameni, așa i-a făcut Dumnezeu, ca să se vadă că şi ei sunt niște dobitoace. 19 Într-adevăr, soarta firească a omului şi soarta dobitocului sunt aceeași: cum moare unul, așa moare şi celălalt – același duh au toate. Nu-i rămâne omului ceva în plus,[20] faţă de vită. Totul e abur şi suflare.
20 Toate-n acelaşi loc se duc;
toate-s făcute din ţărână,
toate se-ntorc smerite în pământ.
21 Cine ştie dacă duhul omului se înalţă mai sus,
şi numai al dobitocului se pogoară în mormânt?
22 Şi am înţeles că nu este alt bine pentru om decât să se bucure de lucrul său: aceasta este partea lui. Cine-i va arăta[21] ce va fi după el?
4
1 M-am uitat apoi la toate asupririle care se fac sub soare,
la lacrimile celor apăsaţi,
striviţi de muncă şi nemângâiaţi,
fără puteri să scape din strânsoare:
nu-i nimeni să le dea o alinare.
2 Şi-i fericesc pe morți, că nu mai sunt,
nu pe cei vii, care demult s-au frânt,
şi încă sunt în viață.
3 Dar mai ferice decât mort sau viu,
e cel nezămislit şi nefăcut,
că n-a văzut ce rele şi belele
sub soare, peste tot s-au abătut.
4 Şi am văzut că chinul, ca şi izbânda, vin
când te apucă ciuda pe bunul tău vecin.
E tot un fâs şi goană după vânt.
5 (Dar nici să fii nebun, să urăști truda,
şi să-ţi mănânci cu nesimțire ruda!).[22]
6 Mai bine o mână plină,
cu pace şi cu tihnă,
decât doi pumni strângând
o goană după vânt.
7 Şi-am mai văzut sub soare o prostie:
8 e câte-un nene singur singurel,
n-are nici fiu, nici frate,
dar munca lui n-are sfârşit defel,
cu ochii nesătui de bogăţie,
nu se gândeşte: „Pentru ce trudesc
şi mă lipsesc de bucurii mereu?”
Şi-aceasta este grijă fără noimă,
un mare rău.
9 Mai bine doi decât un singur ins,
căci împreună au răsplată bună.
10 Iar dacă unul ar cădea cumva,
cellalt e gata să-i întindă-o mână.
Dar vai, dacă e singur şi-o să pice,
fără să fie altul să-l ridice!
11 Dacă se culcă doi se încălzesc;
dar unul, stând în frig, nu are spor.
12 Când unul e deodată atacat,
doi inşi vor înfrunta un agresor;
iar frânghia-mpletită-n trei
nu se va rupe prea uşor.
13 Mai bine un băiat deştept sărac,
decât un crai bătrân şi prostănac,
ce nu se lasă sfătuit de altul;
14 băiatul va domni, de-a fost ocnaş,
şi chit că s-a născut mai nevoiaş,
pe când domnea acesta, împăratul.
15 Şi am văzut apoi pe toţi cei vii,
care hălăduiesc sub soare,
mergând după-acel june înţelept,
crai nou la tron în ziua următoare.
16 Fără sfârşit era poporul,
în fruntea căruia păşea.
Şi totuşi, cei ce vor veni apoi,
de dânsul nu se vor mai bucura.
Şi-aceasta este tot deşertăciune –
şi tot o cacealma.
5
1 Când mergi la templu, să te închini,
păzeşte bine pasul tău,
şi du-te, mai degrabă, să asculţi,
decât s-aduci ca proştii jertfe[23] –
ei nici nu înţeleg că fac un rău.
2 Nu te pripi să faci făgăduieli,
şi inima nu-ţi fie prea grăbită
de-a hotărî naintea Domnului.
Căci Dumnezeu e-n ceruri,
iar tu eşti pe pământ,
deci fie-ţi vorba socotită.
3 Căci visul[24] vine din atâtea griji,
iar prostul vine cu prea multă vorbă.
4 Când faci lui Dumnezeu o juruinţă,
nu zăbovi s-o împlineşti, s-o recunoşti,
căci Lui nu-I plac cei iuţi şi proşti;
de aceea împlineşte-o cu credinţă.
5 Mai bine-i să nu faci făgăduială,
decât să nu–mplinești ce ai jurat.
6 Să nu te bage gura[25] în păcat,
şi-apoi naintea preotului-înger,[26]
să zici c-a fost doar o greşeală.
De ce să-L întărâţi pe Dumnezeu,
ca Dânsul, mâniat pe glasul tău,
să Se atingă de agoniseală?
7 Că-n vise multe-i tot deșertăciune
şi multă vorbă goală.
Deci, teme-te de Dumnezeu.
8 Dacă într-o provincie vezi pe sărac asuprit, iar legea şi dreptatea siluite, nu te mira de această treabă. Fiindcă sus-puşi peste sus-puşi veghează, şi peste ei sunt alţi sus-puşi. 9 Iar peste toţi, tiran este profitul; el este regele ogoarelor.
10 Cine iubeşte-arginţii,
nu se va sătura de-argint.
Şi orice-ndrăgostit de bogăţie
nu va avea adevărat venit,
căci şi aceasta-i o zădărnicie.
11 Când bunurile se înmulţesc,
se înmulţesc şi cei care le papă:
şi ce gheşeft are stăpânul,
decât că le priveşte cum îi scapă?
12 Ce dulce-i somnul celui ce-a muncit,
că a mâncat mai mult sau mai smerit;
pe când bogatul, îmbuibatul,
se răsuceşte prin tot patul.
13 Am mai văzut sub soare
o tristă întâmplare:
un om adună pentru ceasul rău.
14 Averea-i va pieri într-o năprasnă,
şi ce va moşteni feciorul său?
15 El însuşi va pleca din lume,
la fel de gol cum a venit în ea,
fără să ia nimic, măcar în mână,
din toată munculiţa sa.
16 Este un mare rău,
că tot precum venise, coboară în mormânt.
Care-i câştigul său,
că s-a trudit în vânt?
17 Ba încă toată viaţa, zi de zi,
doar pe-întuneric a mâncat,
şi-a mai avut multe belele,
şi boale şi oftat.
18 Iată ce am văzut eu de bine: este frumos ca omul să mănânce, să bea şi să se bucure de bunătăţi din munca lui sub soare, în toate zilele vieții date de Dumnezeu, fiindcă aceasta este partea lui. 19 În același timp, dacă Dumnezeu a dat unui om avere şi harul de a mânca din ea, luându-şi partea şi bucurându-se de munca lui, este un dar de la Dumnezeu; 20 pentru că rareori îşi va aduce aminte de zilele vieții,[27] de vreme ce Dumnezeu îi ține inima ocupată cu voie bună.
6
1Este o nenorocire pe care am văzut-o sub soare, un mare rău care se abate asupra oamenilor. 2 Dumnezeu i-a dat unui om avere, bunăstare şi bogăție, încât nu-i lipsește nimic din ce şi-ar putea dori; dar Dumnezeu face ca nu acesta să se bucure de bogățiile lui, ci altul le papă. Aceasta este o amăgire şi o boală grea.
3 Să zicem că ar face prunci o sută,
şi ar trăi ani mulți de tot,
dar dacă nu se satură de bunăstare,
şi n-are parte nici de îngropare,
eu zic: mai norocos e un făt mort,
4 care degeaba a venit pe lume,
şi-apoi se duce-n beznă, 5 fără nume,
n-a văzut soare şi habar nu are
ce-înseamnă supărare[28]
– are mai mult noroc.
6 Şi de-ar trăi chiar două mii de ani,
fără să guste fericirea, oare
nu merg cu toţii în acelaşi loc?
7 Munceşte omul pentru gura lui,
şi pofta totuşi nu i se-mplineşte.
8 Ce are înţeleptul mai mult decât un tont?
Şi ce câştig are săracul, ce supravieţuieşte?[29]
9 Ce vezi cu ochii mult mai bun e,
decât dorință şi frământ;
dar şi aceasta-i tot deșertăciune,
şi goană după vânt.
10 Ce s-a făcut are demult un nume:
ştim că a fost numit adam anume.
Nu poate să se judece defel,
cu Cel care-i mai tare decât el.[30]
11 Căci multe vorbe-s numai zdrăngănele,
doar înmulțesc, sporesc zădărnicia;
şi ce va câștiga omul cu ele?
12 Căci cine ştie ce este bine pentru om în viaţă, în zilele puţine şi deşarte, trăite-n umbra necunoscutului? Şi cine poate spune omului ce va fi după el, sub soare?
7
1 Mai scump e bunul nume decât parfumul[31] scump,
mai bună-i ziua morţii decât a naşterii.
2 Mai bine-i să vă duceţi în casa-ndoliată
decât acolo unde e veselie lată.
Privind sfârşitul care pe toţi cei vii ne paşte,
se reculege omul şi chiar se recunoaşte.
3 Mai bine supărare, decât destrăbălare;[32]
Când faţa se-ntristează, lăuntrul se-mbunează.
4 Inima înţeleaptă e-n casa-îndoliată,
iar inima zurlie, la loc de veselie.
5 Mai bine-asculți mustrarea rostită de-înțelepți
decât cântarea celor obraznici şi inepți.
6 Căci râsul prostului, la un chiolhan,
cântă ca spinii-n flăcări sub cazan.
Dar iată încă o deșertăciune:
7 Câștigul stors smintește pe-înțelept,
şi mita strâmbă mintea celui drept.
8 Mai bun sfârșitul decât începutul;
şi răbdătorul[33] decât încrezutul.
9 Nu te aprinde iute, când e rău,
căci supărarea-i duh de nătărău.[34]
10 Nu zice: „Cum se face, că-înainte
erau mai bune timpuri decât azi?”
Căci nu întrebi așa din multă minte.
11 A minţii prețuire e ca o moștenire,
ba mai folositoare celor ce văd, sub soare.
12 Înțelepciunea este ca umbra[35] de arginți;
dar ce are știința mai mult decât argintul,
este că ţine-n viață pe cei ce-o au în minți.
13 Privește la lucrarea divină, înțelept:
cine-ar putea să dreagă ce a strâmbat Cel Drept?
14 În zi de fericire, primeşte îndulcire;
în ziua cu năpasta, primeşte-o şi pe asta.
Căci amândouă-s date de bunul Dumnezeu,
ca să nu afle omul de viitorul său.
15 În viaţa-mi trecătoare am observat de toate.
E câte-un drept ce piere în propria dreptate,
şi câte un rău ce-o duce tihnit în răutate.
16 Deci nu fi tu prea drept,
nu face tu pe marele deștept:
de ce vrei să te pierzi?
17 Dar nu fi nici prea vinovat,
nesocotit şi-încumetat:
de ce să mori cu zile?
18 Apucă-această-învăţătură dată,
fără s-o scapi din mână pe cealaltă:
cine pe Dumnezeu cinsteşte,
pe amândouă le păzeşte.
19 Înţelepciunea-i sprijin mai tare decât toate,
decât zece ispravnici puternici din cetate.
20 Cum pe pământ nu-i nici un singur drept,
să facă bine fără greș,
21 nu asculta ce-a mers din gură-n gură,
dacă eşti tu mai înțelept,
ca să n-auzi că robul tău te-înjură.
22 În sinea ta, poate că n-ai uitat,
că deseori pe alţii şi tu i-ai defăimat.
23 Cu-înţelepciune le-am cercat pe toate.
Am zis: „Voi căpăta înţelepciune!”
Dar iată, ea s-a dus tot mai departe,
24 ascunsă-n înălțimi şi în genune,
și cât de-adâncă, cine-o va găsi?
25 Am iscodit în jurul meu să aflu,
să caut lămuriri[36] şi socoteală,
să știu că-i rea încrederea în sine,
de-a dreptul e prostie şi sminteală.
26 Şi am găsit ce-i mai amar ca moartea:
femeia rea, cu gândul numai laț,
o japiţă cu lanţ în loc de braţ.
Cel drag lui Dumnezeu fuge şi lasă,
dar păcătosul este prins în plasă.
27 Şi iată ce-am aflat – spune Qohílt –
caz după caz, făcând totalul,
28 ce am dorit de mult, şi n-am găsit:
dac-am găsit un om între o mie,
cu mia de femei m-am păcălit.[37]
29 Şi am aflat că Domnul i-a făcut,
la început, pe oameni fără vicii,
dar ei umblă cu multe artificii.
8
1 Cine-i înţelept aici?
Cine ştie tâlcul vorbei?
Înţelepciunea luminează viaţa,
Şi bunătatea schimbă faţa.
2 Privirea împăratului cinsteşte-o;
şi, fiindcă ai jurat pe Dumnezeu,
3 nu te grăbi să pleci din faţa lui,
dar nici să mai rămâi, când e de rău.
Căci împăratul face tot ce vrea;
4 unde-i cuvântul lui, este putere.
Cine-i va spune: „De ce faci aşa?”
5 Dacă păzești porunca, nu-ţi trebuie fereală,
dar înțeleptul știe şi timp şi rânduială:[38]
6 orice pricínă are un timp de judecată,
şi peste om e multă urgie adunată.
7 Căci omul nu cunoaște deloc ce va păți;
şi cine îi va spune când, cum şi ce va fi?
8 Nu-i nici un om la moarte stăpân pe-acea suflare,
să-şi țină bine duhul în sine, să nu zboare.
Şi în războiul vieții, scutiri[39] nu poți să iei.
Deci răutatea nu-i va scăpa pe domnii ei.
9 Toate-acestea le-am văzut,
mi-am pus gând de priceput
orice faptă şi lucrare
care s-au făcut sub soare
– om pe om când înrobeşte
şi spre rău îl stăpâneşte.
10 Am mai văzut mişei venind la slujbă,[40]
călcând semeți prin curte, spre altar,[41]
şi-apoi cum îşi slăveau în târg isprava.[42]
E tot minciună şi zadar!
11 Dacă nu vine judecata pe loc asupra faptei rele,
inima oamenilor plină-i de gânduri şi porniri mişele.
12 Dar chiar de-ar face păcătosul fărădelege însutită,
şi ar trăi o viaţă lungă şi poate chiar nepedepsită,
eu ştiu că binele i-aşteaptă pe oamenii evlavioşi,
care de Dumnezeu au teamă, dându-I cinstire bucuroşi.
13 Dar celui rău nu-i va fi bine: ca umbra, multe zile n-are,
căci îi lipseşte sfânta frică de Dumnezeu, cu închinare.
14 Un lucru fără noimă văd pe lume:
că unor drepţi le merge de parcă-s vinovaţi,
iar răii au adesea ce merită ceilalţi.
Am zis: şi-aceasta-i o deşertăciune.
15 Am lăudat deci bucuria vieții, pentru că nu-i alt bine pentru om sub soare, decât să mănânce, să bea şi să se veselească. Aceasta să-l însoțească în munca lui, în toate zilele pe care i le-a dat Dumnezeu sub soare. 16 Mi-am pus mintea să aflu rostul vieții, şi să văd grija care domnește pe pământ, cum omul nu dă somn ochilor, zi şi noapte. 17 Am văzut toată lucrarea lui Dumnezeu: omul nu poate pricepe până la capăt lucrarea ce se face sub soare; oricât s-ar trudi să cerceteze, nu va putea afla. Şi chiar dacă înțeleptul ar zice că știe, nu poate înțelege cu adevărat.
9
1 Mi-am pus la inimă acestea, ca să le lămuresc pe toate,
cum iată drepții şi-înțelepții, cu ale lor lucrări şi fapte,
în mâna Domnului stau toate – şi dragoste, şi dușmănie –
mult nu știu oamenii, ci totul e-n fața lor: zădărnicie!
2 Căci toți întâmpinăm totuna, împărtășim aceeași soartă:
drept, păcătos, om bun sau mârșav, curat de tot sau necurat,
că-aduce s-au n-aduce jertfă, că a jurat sau n-a jurat.
3 Este într-adevăr o nefericire în tot ce se întâmplă sub soare: şi anume că aceeași soartă au toți. Ba încă mintea oamenilor e plină de rău şi nebunia e-n inima lor toată viața. Apoi vine moartea.
4 Mai ai nădejdi, cât timp eşti cu cei vii:
(„Decât leu mort, mai bine câine viu.”)
5 Cei vii un lucru ştiu, că vor muri,
dar morţii chiar nimic nu ştiu;
nu au acolo vreo răsplată,
chiar pomenirea lor este uitată.
6 Şi dragostea, şi ura lor,
şi ciuda lor, totul dispare:
şi parte nu mai au în veac
de tot ce s-a făcut sub soare.
7 Mănâncă-ţi pâinea, azi, cu bucurie,
bea mulţumit nectarul tău de vie;
ştiind că Domnului demult
a’ tale fapte I-au plăcut.
8 Să-ţi fie haina albă-n orice vreme,
uleiul de pe cap să nu-ţi lipsească.
9 Şi îndulceşte-ţi viaţa cu femeia
iubită, ce-a ales să te-însoţească
în toată viaţa-aceasta trecătoare,
ce a lăsat-o Dumnezeu sub soare.
Aceasta-i partea ta în truda vieţii,
sub soare, până-n anii bătrâneţii.
10 Tot ce găseşte mâna de făcut,
fă hotărât acum, cât poţi alege,
căci în Şeol,[43] unde curând vei merge,
nu mai sunt fapte vii, nici raţiune,
nici cunoştinţă, nici înţelepciune.
11 Şi iarăşi am văzut sub soare
că nu cei iuţi câştigă-n alergare;
războiul nu-i al celor mai puternici,
iar pâinea nu-i a celor vrednici;
nu cei mai harnici dobândesc averi,
nici cei deştepţi favoare:
toate depind de timp şi-împrejurări.
12 Căci omul nu-şi cunoaşte ceasul,
ca peştii prinşi în mreaja nemiloasă,
ca păsările prinse-n plasă;
aşa sunt prinşi copiii lui Adam,
când vine ceasul rău – fără program.
13 Am mai văzut sub soare o pildă de mare înţelepciune: 14 Era o cetate mică şi puţini oameni erau în ea. A venit împotriva ei un rege mare, a asediat-o şi a ridicat metereze înalte împotriva ei. 15 S-a găsit atunci în ea un om sărac şi înţelept, care a scăpat cetatea prin înţelepciunea lui. Dar astăzi nimeni nu-l mai pomeneşte pe săracul acela.
16 Şi-am zis atunci: înţelepciunea
mai tare-i decât vitejia!
– Dar a săracului nu-i preţuită,
iar vorba lui nu este auzită.
17 Mai tare sună vorba celor sfătoşi şi blânzi
decât strigarea unui mai-mare-ntre bolânzi.
18 Căci mintea e mai bună decât oricare armă;
9
dar când un om greșește, atâta bine sfarmă.
1 O muscă moartă-împute uleiul aromat;
la fel, puţină smintă mai greu va atârna
decât înţelepciunea şi bogăţia ta.
2 Un înţelept îşi ţine mintea la loc de cinste-n dreapta lui,
dar cel nebun o ţine-n stânga – căci dreapta e-a stăpânului.[44]
3 La fel, când pleacă şi se duce nebunul pe cutare drum,
minte-ai lipseşte, dar el zice oricărui alt drumeţ „nebun”.[45]
4 Dacă-împotrivă-ți izbucnește,
mânia celui ce domnește,
stai locului cuminte, nu fugi.
Căci duhul paşnic mari păcate ocoleşte.
5 Am tot văzut sub soare, un rău copleşitor,
greşeală care vine de la stăpânitor:
6 prostia este pusă pe multe culmi şi creste,
iar boierimea ţării în locuri mai modeste.
7 Da, am văzut cum robii mergeau pe cai, frumos,
iar domnii, precum servii, călătoreau pe jos.
8 Când unul sapă groapă poate cădea în ea.
Pe cine sparge garduri, un şarpe-l va muşca.
9 Cine ciopleşte pietre, la răni să se aştepte;
şi cine sparge lemne, pe piele-și face semne.
10 Când fierul se toceşte, neascuţit, se cere
mai multă străduinţă şi putere.
Întâietatea unui meşter, iată,
e mintea lui preocupată.[46]
11 Când şarpele te muşcă, fiindcă n-a fost vrăjit,[47]
îmblânzitorul pierde şi faimă şi profit.
12 Frumoasă-i vorba celui înţelept,
dar gura proastă-îşi va-înghiţi stăpânul.
13 Începe prostul, spune o prostie,
și-ncheie cu o mare nebunie.
14 Îşi înmulţeşte prostul cuvântul, dar nu este
pe lume nimeni care să fi primit de veste,
să spună viitorul – căci cine să-i arate?
15 Cum, dar, nu oboseşte de-atâta trudă prostul,[48]
când el nu nimerește nici drumul spre cetate?
16 E vai de tine, ţară, cu rege sclav pe viaţă,[49]
și-ai cărei domni benchetuiesc de dimineaţă!
17 Halal de tine ţară condusă de-un boier,
şi-ai cărei domni mănâncă la prânz şi la chindie,[50]
să-şi întărească trupul, și nu pentru beţie!
18 Când lenea e prea groasă, şi grinzile se lasă;
când mâinile atârnă, iată că plouă-n casă.
19 Se face un banchet, doar pentru zaiafet,
iar vinul veseleşte viaţa.
Pe toate, dar, fireşte,
argintul le plăteşte.
20 Nu-l înjura pe rege, în aşternutul[51] tău,
nu blestema bogatul, nici chiar în dormitor;
căci pasărea cerească îţi poate duce vorba,
şi ciripitul tău, un zburător.
11
1 Trimite-ţi azi recolta pe ape, în corăbii,[52]
şi peste-o vreme ai s-o afli iară.
2 Împarte-o-n şapte şi în opt încarc-o–
căci nu ştii ce mai vine peste ţară.
3 Când norii grei se umplu de ploaie, în curând
o varsă pe pământ.
Dacă spre sud copacul a căzut,
sau înspre nord – ce mai contează?
– unde-a căzut, acolo încetează .
4 Cine păzeşte vântul nu poate semăna,
cine pândeşte norii nu va mai secera.
5 Cum nu ştii care-i calea vântului,
nici rodul tainic al femeii-însărcinate,
la fel nu ştii lucrarea Domnului,
care lucrează totul şi în toate.
6 De dimineaţă ieşi la semănat,
şi până seara încă nu-i de stat,
căci nu ştii ce sămânţă va fi mai productivă,
– aceea de pe vale, sau asta dinspre sat –
sau dacă amândouă-s deopotrivă.
7 Ce dulce e lumina
şi ce plăcere-i să priveşti sub soare !
8 Dacă trăieşte cineva mulţi ani,
trăiască-i bucuros, şi să nu uite
că zilele cernite vor fi multe,
că tot ce vine e-o suflare.
9 Distrează-te, flăcău, la tinereţe,
şi îndulceşte-ţi viaţa cât eşti tânăr,
mergi după tot ce inima-ţi pofteşte,
şi după ce-ţi văd ochii!
Dar află, că răspuns la toate, odată,
vei da lui Dumnezeu la judecată.
10 Goneşte toate gândurile-amare,
alungă orice rău din trup,
căci tinereţea-i o suflare.
12
1 Dar nu uita de Creatorul tău,
în dimineaţa vieţii tale, azi,
cât nu vin cele zile de necaz,
şi anii tot mai grei,
când vei șopti: „N-am niciun chef de ei”;
2 cât timp mai este soare şi lumină,
cât stelele sunt vii şi luna plină,
şi nu se-întoarnă norii după ploaie,
3 cât timp nu tremur’ cei cu paza casei,
şi vajnicii războinici nu se-îndoaie;
cât morărițele nu se opresc,
împuţinându-se şi ele;
şi nu se-întunecă-n ferestre privitorii;
4 cât nu se-închide ușa de la stradă,
şi nu se stinge uruitul morii;
când un cirip de vrabie te scoală,
şi cântecele parcă se sugrum’;
5 când te sfiești de orice înălțime,
şi spaime îți răsar în drum;
când alb migdalul înflorește,
când tot mai grea, lăcusta se târăște,
şi cáperul[53] se scutură de roadă,
când omul pleacă-n locul lui de veci,
şi bocitorii dau ocol pe stradă;
6 cât nu se rupe lanțul de argint,
şi vasul de-aur încă se anină;
cât nu s-a spart ulciorul la izvor,
şi nu se strică roata la fântână;
7 cât nu se-întoarce pulberea în glie,
şi duhul[54] la Divinul Dătător.
Totul e abur, totu-i trecător,
spune Qohílt. Total: zădărnicie !
9 Qohílt n-a fost doar înţelept,
el a-nvăţat poporul să ştie tot ce-i drept.
A cântărit[55] și cercetat ca să înjghebe
atâtea pilde, tâlcuri şi proverbe.[56]
10 A căutat cuvinte nestemate,
scriind pe şleau[57] rostiri adevărate.
11 Cuvintele-înţelepților sunt bolduri pentru boi,[58]
sunt cuie bine-înfipte[59] colecțiile de pilde,
şi date de un singur prieten pentru noi.[60]
12 Iar dincolo de toate, copile, te previn:
de vrei să scrii prea multe, e-un nesfârşit de chin.
Mult studiu oboseşte, și trupul pătimeşte.
13 Aici este-ncheierea. S-a auzit tot rostul:
Pe Dumnezeu cinsteşte, poruncile-I păzeşte!
Pentru un om, acesta e tot câştigul său.[61]
14 Căci Dumnezeu la judecată
va face cunoscută orice faptă:
tot ce e tainic – fie bine, fie rău.
Bibliografie selectivă
Principalele instrumente de lucru folosite pentru această traducere au fost:
- Biblia Hebraica Stuttgartensia (ediţia a IV-a); Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 1990.
- Biblia Hebraica Quinta, Megilloth (fascicolul 18), Deutsche Bibelgesellschaft, Stuttgart, 2004.
- BibleWorks 7, Software for Biblical Exegesis & Research – conţinând Textul Masoretic, cu mai multe auxiliare (lexicoane, manuale, etc.), versiuni antice ale Bibliei (LXX, VUL, TAR) şi zeci de traduceri biblice în diverse limbi); ©2006, cu licenţă.
- DEX online (dexonline.ro), dicţionare ale limbii române.
* Abrevierile traducerilor şi versiunilor biblice folosite în note sunt în forma standard din programul BibleWorks.
[1] Acesta este titlul original al Eclesiastului, care, după ce s-a făcut divizarea textului în versete, a devenit primul verset al cărţii.
[2] În ebraică este expresia hăḇēl hăḇālîm, formă de superlativ (ca şi „Cântarea cântărilor”, „Regele regilor” etc.), care are la bază substantivul héḇel sau háḇel, cu sensul inițial de „abur”, „suflare” (Is. 57:13). Este folosit frecvent în mod figurat, cu sensul de: zadar, zădărnicie; nimic, nimicnicie, deșertăciune; iluzie, autoamăgire; non-sens, paradox, absurditate, prostie, moft, cacealma. În mod obișnuit, literatura biblică numește astfel condiția umană, care este muritoare (Iov 7:16; Ps. 39:5/6) şi, în mod peiorativ, zeii imaginați şi modelați de mâna omului (Dt. 32:21; 1Împ. 16:13 etc.). Adesea substantivul héḇel se folosește adverbial (degeaba, în van, fără noimă, etc).
[3] Qohilt* este reconstituirea lingvistică a pronunției substantivului ebraic Qōhéleṯ. Am preferat această formă, din două motive: 1. Qōhéleṯ este pronunția clasică, bazată pe vocalizarea masoretică târzie din primele secole creștine; 2. pentru a sublinia că acesta este un pseudonim literar al faimosului rege Solomon, care a domnit în mod real la Ierusalim, așa cum susține Biblia, în ciuda opiniei criticilor care s-au specializat în negații; 3. pentru că traducerile acestui termen (Eclesiastul, Predicatorul etc.) sunt toate la nivelul speculației. Nu știm exact ce înseamnă acest pseudonim, dar după formă, se înrudește cu substantivul qāhāl (adunare, congregație), folosit frecvent pentru Ekklesía lui Israel, şi cu verbul qāhal (a aduna/chema mulțimea, a strânge poporul). De aceea, cuvântul a şi fost tradus în greacă drept Ekklēsiastēs („membru al Adunării”), o formă pasivă nesatisfăcătoare. Mai corect ar fi fost, Ekklēsiazôn („unul care adună poporul”). Forma sa gramaticală ebraică, este a unui participiu activ feminin singular: lit., adunătoare [de popor]. Forma de feminin sugerează fie o personificare a înţelepciunii, care invită lumea să-i asculte sfatul (cf. Pr. 1:20-23; 8:1-7; 9:1-6), fie o denumire profesională, devenită titlu sau nume propriu, asemenea numelor: Sōphéreṯ (funcţia de hartular sau secretar al curții, Ne. 7:57) şi Pōḵéreṯ-… (slujba de „prinzător” de gazéle: Ne. 7:59). Unii presupun că s-ar referi la persoana care adună (culege) proverbe şi cuvinte înțelepte. Totuşi, verbul qāhal se foloseşte exclusiv pentru a aduna sau convoca poporul. Unii traducători folosesc ca echivalent Predicatorul (ASV, DBY etc. ), Învăţătorul (NET, CSB etc.), sau Înţeleptul (BFC, SBP etc.). Targumul nu traduce termenul, ci identifică pseudonimul („Qohélet, adică Solomon”). De asemenea unele traduceri moderne, se mulțumesc să-l translitereze Qohéleth sau Kohelet (TOB, CJB, JPS, NJB, IEP, BCI, CAB, BTP). Traducerea unui pseudonim, ca şi a unui nume nu este necesară şi nu se obișnuiește. Dar pentru că autorul probabil a intenționat să transmită o idee, prin alegerea acestui pseudonim, propunem o formă feminină care să exprime ideea sa: Fruntea Adunării – indicând astfel poziţia persoanei care stă în fruntea poporului, în sfatul ţării (ca regele israelit în adunarea reprezentanţilor: 2Cr. 5:2) – sau, mai degrabă, Povaţa (funcţia de conducător, persoana care îndrumă sau sfătuieşte; îndrumarea, sfatul).
[4] Ebr. táḥaṯ haš-šémeš / šámeš (la origine, taḥt haš-šamš, cf. arabă: taḥta-l šams) lit. „sub soare”, expresie poetică specifică autorului (folosită exclusiv în această carte, de 29 ori), cu acelaşi sens ca „sub cer”, „pe tărâmul acesta”, „aici, în lumea celor vii”.
[5] Vechi cuvânt românesc pentru „răsărit”, împrumutat de la sași.
[6] Ebr. rǝ‘ūṯ 1. strădanie, dorință, voință, ambiție, plăcere; 2. alergare, goană; 3. prietenă, tovarășă. În afară de sensul #3, sunt toate acceptabile aici.
[7] Aluzie la regii care au domnit în Ierusalim înainte de Solomon. Mai întâi regii canaaniţi: Malki-ẓédeq (Gen. 14:18) şi ʾAdoni-ẓédeq (Ios. 10:1). Apoi regele (arwana) învins al iebusiţilor (Aravna/Ornan, 2Sam. 5:6; 24; 1Cr. 21:15) şi în sfârşit, David, regele lui Israel (1 Împ. 2:11).
[8] Lit. „cunoaşterea (daᶜat) nebuniei şi prostiei”; sintaxa acestei expresii trebuie înţeleasă, probabil, după modelul celei din Gen. 2:9, 17; 3:5, 22 (lit. „cunoaşterea binelui şi răului”), care se justifică în sensul de „deosebire între bine şi rău” (autonomie morală) în Dt. 1:39. HALOT #2138 indică pentru daᶜat şi sensul „discernment” (– 4.).
[9] Textul ebraic este dificil aici. Am încercat să fiu cât mai literal, fără să înţeleg bine ce vrea să spună. Dintre cele mai bune traduceri biblice, avem următoarele soluţii: “I thought deeply about the effects of indulging myself with wine (all the while my mind was guiding me with wisdom) and the effects of behaving foolishly…” (NET); „J’ai délibéré en mon coeur de traîner ma chair dans le vin et tout en conduisant mon coeur avec sagesse, de tenir à la sottise…” (TOB); “I decided to hand my body over to drinking wine, my mind still guiding me in wisdom; I resolved to embrace folly…” (NJB).
[10] Ebr. pardēs (grădină împărătească), termen împrumut de la vecinii arameeni. Solomon a patronat un mic imperiu care includea şi unele aşezări arameene (siriene), cf. 2Sam. 8:3; 2Cr. 8:3. Filologii moderni cred că acest termen dovedeşte că scrierea este târzie, deoarece termenul pardēs ar proveni din persană (pairi-daeza = „loc împrejmuit”, „domeniu regal”). Dar aceasta nu dovedeşte că arameii l-au împrumutat de la iranieni în epoca persană şi nu mai înainte. Cu câteva veacuri înainte de Solomon a existat în nordul Siriei regatul hurrit Mitanni, fondat de conducători indo-arieni, adică strămoşi ai neamurilor iraniene. Termenul aparţine vocabularului de curte, astfel încât este un împrumut rapid, nu este nevoie să presupunem că a intrat în ebraică în timpul dominației persane. De aici provine cuvântul grecesc parádeisos, precum şi termenul arab firdaws, cu același sens: „grădină minunată”, „grădina Edenului”, „paradis”.
[11] Ebr. lit. „pădure care odrăslește (crește) copaci”. În ebraică, pleonasmele nu sunt evitate; dimpotrivă, sunt figuri de stil.
[12] Lit. šiddā wǝ-šiddôṯ. Subst. šiddā este unic şi controversat. LXX, VUL şi unele traduceri tradiţionale îl redau ca „paharnici (turnători de vin)”, iar în Syriacă a fost redat cu sensul de „canal”, „irigaţie”. KJV şi versiunile ei traduc: „instrumente muzicale”. După NAB ar fi „tot felul de desfătări”, iar după GNV ar fi „prizonieră”, „captivă de război”. Cel mai probabil, šiddā este o variantă a subst. šadd („sân femeiesc”), folosită aici în sens poetic, figurat, aşa cum înţeleg ebraiştii moderni, cum sugerează lexicoanele şi cele mai bune traduceri (TOB, NET, CJB, CSB, ESV, GWN etc.), inclusiv textul CNS (Cornilescu).
[13] Vezi nota f.
[14] Preferinţa pentru un stil colocvial, amestecat cu elemente literare (arhaisme şi neologisme) este caracteristică autorului originar (Solomon). O marcă a stilului colocvial este în ebraică prezenţa relativului šé- („care”, „că”), care se întâlneşte din cele mai vechi timpuri şi care a supravieţuit până astăzi variantei standard ’ăšer. Autorul le foloseşte pe amândouă cu măiestrie. Se înţelege că nu putem „reconstitui” stilul său căutând echivalenţa stilistică exactă a fiecărui termen. Dar la modul general, pentru a da textului o culoare asemănătoare, artistică, nu academică, am introdus adesea forme colocviale, cum ar fi „asta”, în loc de „aceasta”.
[15] Autorul folosește aici termenul da‘at, care în cele mai multe cazuri înseamnă „cunoaștere”, „pricepere”,dar în SBH înseamnă şi „supunere”, „umilință”, „sudoare” şi încă alte sensuri.
[16] Ebr. ‘lm, un termen controversat, care poate avea următoarele lecturi: 1. ‘ôlām (timp îndelungat şi nedefinit în trecut sau în viitor; veac, veșnicie, eternitate; lume); 2. ‘élem (întuneric, ignoranță, uitare; ascuns, necunoscut, necuprins, taină, sentimentul misterului; 3. cunoaştere (cf. arabă); 4. S-a propus, de asemenea, citirea ‘āmāl (muncă, trudă, chin), folosit frecvent în carte. Traducătorii au înţeles diferit: LXX τὸν αἰῶνα „veacul”; VUL mundum (lumea); NET ignorance; TOB le sens de la durée; NJB awareness of the passage of time; NRS a sense of past and future; NIV eternity; LSG la pensée de l’éternité; IEP una certa visione d’insieme; YLT knowledge etc.
[17] Sau: ca să nu găsească (cf. LXX, ὅπως μὴ εὕρῃ; NET; so that people cannot discover; TOB: fără ca omul să poată descoperi), sau: cu toate că ? cu excepția că nu …?
[18] Contextul cere acest sens. Dar în mod obișnuit, expresia înseamnă a face bine.
[19] Lit. „să se teamă de El”. Verbele care denotă teamă, frică etc. sunt folosite în ebraică şi pentru sentimentul sau atitudinea de respect, consideraţie (Lv. 19:30; 26:2, lit. „temeţi-vă de sanctuarul Meu”), de unde semantica termenului a evoluat, până la ideea de venerație, adorare, religiozitate, cinstire a divinităţii, religie (vezi şi textul ebraic la Gn. 31:53; Ps. 130:4). A se vedea şi echivalentul grecesc (cf. Ef. 5:33).
[20] Ebr. môṯār, „ceva pe deasupra”, „ceva care rămâne”, „care este peste măsură”; „preeminenţă”, „prioritate”. De la verbul yāṯar (Dt. 28:54 etc.).
[21] Lit. „îl va duce să vadă”. Deoarece verbul rā’ā („a vedea”) se foloseşte (în cartea aceasta şi în alte locuri) şi cu sensul de „a experimenta” (a gusta); se poate traduce şi „îl va face să guste”.
[22] Textul ebraic este dificil în context. Ebr. bāśār = „carne”, „trup”; „rudenie”, „rude”; „vietate” (animal sau om), „omenire”. Este mai probabil că leneșul devine o povară pentru familie sau rude, decât că la nevoie ar ajunge „să-şi mănânce propria carne”, să se autoconsume, având în vedere că leneșii, în general, nu se prea consumă, ci sunt profitori. Această soluţie însă nu este definitivă, deoarece paralela cu „încrucişarea mâinilor” din textul original, evocând inactivitatea, ar putea trimite foarte bine la sensul fizic: „carne”. În acest caz, ar putea fi o aluzie la faptul că omul care nu lucrează, va trebui să consume din rezervele strict necesare. Întregul verset este însă ciudat prin faptul că întrerupe ideea contextului despre chinul şi zădărnicia muncii „sub soare”. De aceea l-am şi pus în paranteză şi l-am redat ca o idee contrastantă, ca să aibă sens. Aşa cum este în textul ebraic, pare un proverb luat de undeva şi plasat într-un loc unde nu se potriveşte. Cazul necesită un studiu mai aprofundat.
[23] Probabil, un ecou la 1Sam. 15:22.
[24] Relaţia dintre prezenţa la templu, visul unui închinător şi un vot făcut Divinităţii par să fie practici religioase dezavuate de înţelept, din principiul că trăirea cu Dumnezeu nu depinde de vise, nici de imboldul temerar de a făgădui lui Dumnezeu ceva (vezi Jud. 11:30-39). Ascultarea şi bunătatea sunt mai preţioase pentru Dumnezeu decât jertfele (1Sam. 15:22; Mi. 6:6-8). Este demn de ştiut că la temple, în antichitate, pelerinii rămâneau adesea să doarmă în incinta sacră, cu credinţa că zeii le vor descoperi ce doreau ei să afle. Visele inspirate de Dumnezeu sunt însă o densă raritate. Înţeleptul dispreţuieşte aici obiceiul popular de a se orienta după vise.
[25] Lit. „Nu lăsa ca gura ta să-ţi ducă în rătăcire trupul”.
[26] Lit: „sol”, „ambasador”; „reprezentant divin / ceresc” („înger” etc.). Aici figurat, cu referire la preot (cf. Mal. 2:7).
[27] Că sunt rele, sau că sunt trecătoare.
[28] După o emendare a textului ebraic recomandată de BHS.
[29] Cf. NET, TOB, TNK etc.
[30] Creatorul, indirect destinul (condiţiile pământeşti hărăzite cuiva) sau moartea.
[31] „Uleiuri aromate”. În ebraică apare un joc de cuvinte între expresiile ṭôḇ šēm („mai bun un nume bun”) şi šémen ṭôḇ („untdelemn/unguent preţios”).
[32] Ebr. śǝḥôq = „râs”, „joc”, „bătaie de joc”; „petrecere”.
[33] Ebr. ’éreḵ rûaḥ, lit. „lungime de spirit” (= „răbdare”), înțelepciunea care știe de la început că trebuie efort şi timp pentru un sfârșit bun.
[34] Lit. „căci supărarea (sau: mânia/iritarea/provocarea) se odihnește (stă) în sânul proștilor”.
[35] Umbra este aici o metaforă a protecției, folosită în textul ebraic.
[36] Lit. „să caut (cer) înţelepciune” = o expresie, în care termenul ḥoḵmā („înţelepciune”) are sensul de „explicaţie” (vezi şi Pr. 14:6; Dan. 1:20; 8:15).
[37] O femeie ideală nu putea fi găsită într-un harem de 1000 de femei, unde competiţia pentru dragostea lui Solomon trebuie să fi cauzat probleme (1Împ. 11:3). Şi aceasta fără să mai socotim că multe erau păgâne (1Împ. 11:4-8).
[38] Cf. Ier. 8:7; ebr. mišpāṭ are o mulţime de sensuri, potrivit contextului: „caz judiciar”, „speţă”, „judecată”; „justiţie”, „drept”; „obicei”, „regulă”, „lege”, „rânduială”; „măsură”, „plan de construcţie”.
[39] Ebr. mišláḥaṯ („trimitere”, „misiune”, „solie”; „detașament”: cf. Ps. 78:49). După Jastrow, aici s-ar traduce „substituire”, „înlocuire”, „suplinire”. Sugerez aici că ar putea fi vorba de regula aceea a trimiterii acasă a unor categorii, înainte de a pleca la luptă (Dt. 20:5-8; Jud. 4:2-3).
[40] Traducerea această urmează recomandările aparatului critic din BHQ, după exemplul NET. Potrivit aparatului critic BHQ, trebuie să citim aici qǝrēḇîm („apropiindu-se”, „intrând”), în loc de qǝḇūrîm (îngropaţi).
[41] După BHQ, citim aici yāḇō’û û-ḇam-miqdāš yǝhallēḵû („veneau şi mergeau prin sanctuar”), în loc de wā-ḇā’û ûmimmǝqôm qādôš yǝhallēḵû („au venit şi plecau de la locul sfânt”).
[42] După BHQ, citim aici wǝ-yištabbǝḥû („şi se lăudau”) în loc de wǝ-yištakkǝḥû („şi deveneau uitați”). Semnele kaf şi bet (כ≠ב) erau uneori confundate de scribi (cf. 1Împ. 22:20 şi 2Cr. 18-19; vezi şi Ios. 4:18; 1Sam. 30:30; Ier. 23:9). TOB încearcă să dea sens textului masoretic așa cum este („Astfel, am văzut niște oameni răi înmormântați; lumea se ducea şi venea de la locul sfânt şi în cetate erau uitate faptele lor”). Totuși, citirea critică în acest caz este coerentă şi semnificativă. Ea presupune câteva modificări ale textului, explicabile mai întâi prin confuzia scribală dintre qrbym („oameni care se apropie / vin la slujbă”) şi qbrym („morminte”, sau „îngropați”). Metateza este una din erorile scribale înregistrate. Această eroare a antrenat probabil nevoia modificării textului, silind mai târziu pe alți scribi să „îndrepte” lucrurile. Ca urmare, textul a devenit şi mai obscur.
[43] Ebr. Šǝᵓôl, termen de origine necunoscută, folosit ca denumire mitologică a Tărâmului Morţilor, echivalent cu grecescul Hades („nevăzutul”) şi latinul Infernum („subpământul”). Lexicoanele ebraic-engleze îl traduc cu wasteland, void, underworld, grave, pit. Autorii biblici îl folosesc predominant în poezie, ca o metaforă a mormântului. Şăolul ebraic nu este „iad” (loc de munci), ci loc de „odihnă” totală, înţeleasă ca o zacere şi dezintegrare în dezordine şi întuneric absolut (Iov 10:20-22; 17:13-16; 21:13; 24:19-20; 26:6; 28:3). Acolo merg toţi oamenii, sfinţi sau păcătoşi (Gn. 37:35; Nu. 16:30). Uneori, poeţii biblici folosesc în stil ironic şi pitoresc imaginea mitologică a Şăolului, pentru a descrie exact opusul existenţei reale (Is. 14:11-20; Ez. 31-32 etc.).
[44] Lit. „inima înţeleptului la dreapta lui, iar inima nebunului la stânga lui”. Ebraica folosea termenul pentru inimă (lēḇ), atât cu sensul de „cord”, cât şi ca „gând”, „minte”, „conştiinţă” etc. În acest caz, nu este vorba de muşchiul inimii, nici de sensul figurat al „inimii” din limba română, care denotă afectivitate, ci se referă la cea mai mare autoritate psihică a omului, care îi condiţionează înţelepciunea: raţiunea, cugetul, judecata, conştiinţa morală etc. (cf. 2Sam. 24:10; 1Împ. 3:9, 12; Pr. 18:15). Expresiile „la loc de cinste” şi „căci dreapta e-a stăpânului” au fost adăugate aici, pentru a ajuta pe cititor să înţeleagă semnificaţia poziţiilor de dreapta şi stânga.
[45] Textul ebraic este oarecum ambiguu. Majoritatea traducătorilor înţelege aici că „nebunul… anunţă pe toţi (prin atitudinea lui) că el este nebun”. Am preferat soluţia din YLT, LSG („…et il dit de chacun: Voilà un fou !”) care pare mai convingătoare.
[46] Sau: „La rezultate bune ajungi prin raţiune”; „Deci la eficienţă ajungi prin competenţă” Este acelaşi elogiu al înţelepciunii practice care este mai importantă decât zelul şi puterea.
[47] Ebr. joc de cuvinte: nāḥāš („şarpe”) şi laḥaš („descântec”, „şoapte şuierătoare folosite pentru îmblânzirea şerpilor”).
[48] O altă emendare a textului, după aparatul critic din BHQ.
[49] Atât în ebraică (ná‘ar), cât şi în greacă (pais) sau latină (puer), aceşti termeni, care în mod obişnuit numesc un „copil” („băiat”), se folosesc şi cu sensul de „sclav”, „băiat de casă”, „servitor”, „ordonanţă” (Gen. 22:3; Jud. 7:10; Ne. 6:5;Lc 7:7; FA 4:25). „Feciori” erau numiţi şi argaţii sau isprăvniceii (vătafii, slujbaşii) de pe moşiile boiereşti.
[50] Lit. „la timp”. Am introdus precizarea, nu atât de dragul rimei, cât pentru a preciza ce însemna pentru evrei a mânca normal, la vremea cuvenită. Evreii, ca de altfel mai toate popoarele antice aveau două mese pe zi, una pe la prânz, când se odihneau puţin la umbră, alta pe la asfinţit, când încheiau ziua de lucru şi mâncau în voie, ceva mai mult, dacă îşi puteau permite (vezi şi Ex. 16:8, 12). Se făceau şi banchete festive uneori, dar acestea aveau loc doar seara. A benchetui „de dimineaţă” era socotită purtare iresponsabilă (Is. 5:11; FA 2:15), iar îmbuibarea şi beţia erau considerate păcate capitale (Dt. 21:20-21; 1Cor. 5:11).
[51] Cf. HALOT şi BHS, prop. maḍḍa‘ („aşternut”, „culcuş”) în loc de madda‘ („cuget”, „minte”).
[52] Textul ebraic nu se referă la „aruncarea” (šǝlôḵ) pâinii, ci la „trimiterea” (šǝlāḥ) ei; léḥem (pâine) înseamnă şi hrană în general (Ps. 147:9), adesea şi grâne (Is. 28:28; 36:17), sau orice produse alimentare. Expresia „în corăbii” este adăugată ca o necesitate pentru precizarea sensului.
[53] Ebr. ’eḇyônā = Capparis spinosa, un arbust mediteranean spinos, cu frunze mereu verzi, cu flori mari albe sau roşietice (folosite drept condiment) şi cu fructe comestibile, care erau apreciate în vechime ca având proprietăţi afrodisiace. Este un simbol al apetitului sexual. Numele ebraic al plantei, este din aceeaşi rădăcină cu verbul ’āḇā (a dori, a avea nevoie) şi cu substantivul ’eḇyôn (nevoiaş).
[54] Sau: „suflu”, „suflare”, ca semn al vieţii.
[55] Sau: a colecţionat din auzite (?). Verbul ebraic este unic aici.
[56] În textul ebraic este un singur cuvânt (mǝšālîm), care are sensul de proverbe, zicători, parabole, pilde, comparaţii, ilustraţii, tâlcuri.
[57] Ebr. yóšer (cinste, dreptate, pe neocolite).
[58] Versul este adăugat explicativ.
[59] Ebr. mšmrwt (citit maśmērôt „cuie”), de obicei este scris masmērôt. Este posibil de citit şi mišmǝrôt (străji; obiecte date în custodie; obligaţii, îndatoriri, servicii; măsuri de prevenire).
[60] Ebraica foloseşte titlul de „păstor” ca în tot Orientul Apropiat Antic, denumind pe diverşi cârmuitori civili pământeşti şi de asemenea pe Dumnezeu. Expresia este totuşi neobişnuită. Termenul rᶜh (rōᶜê = „păstor”; termen poetic pentru „lider”, „rege”) şi se mai întâlneşte în aceeaşi expresie în Ez. 34:23, unde are conotaţii mesianice. Poate fi citit şi rēᶜê („prieten”, „consilier regal special”), ca în 2 Sam. 15:37; 16:16; 1 Împ. 4:5.
[61] Lit. „căci acesta este totul omului”, sau „aceasta …. orice om”. Traducătorii înţeleg adesea că este vorba de datoria oricărui om, sau, în orice caz, „ceva pentru orice om”. Dar alţii înţeleg: „tot ce poate avea un om”, „tot ce înseamnă a fi om”, sau „suma omului”.
Comentarii recente în articole