1. Tentativa ta de a găsi o cale de mijloc este interesantă, dar dacă deja ai recunoscut tu însuți că este „trasă de păr”, nu cred că te aștepți ca eu s-o consider mai naturală.

2. Nu despre limita dintre organic și anorganic este vorba aici, ci despre suferință. Doar viețuitoarele suferă (de la caz la caz), pentru că au sistem nervos și receptori care „simt” durerea. De asemenea, dacă este vorba despre moarte, în limbajul biblic nu se referă la ierburi sau microorganisme, ci de obicei se referă la oameni și la diverse mamifere, care au fie conștiința morții, fie simt cel puțin agonia morții în lupta pentru a-și păstra existența. Nu putem răspunde acum la toate întrebările pe care ni le punem în legătură cu aceasta, dar dacă suferința și moartea sunt lăsate ca o lege a creației, de la origini, un asemenea creator n-ar trebui să se aștepte la atașamentul și recunoștința muritorilor, iar moralitatea ar fi un simplu exercițiu filozofic.

3. Expresiile din Iov 38:39, 40; Psalm 104:21, care arată că „Dumnezeu hrăneşte animalele carnivore” se referă la starea actuală a lumii, care deși imperfectă, este sub controlul lui Dumnezeu. Dar situația aceasta este tranzitorie, așa cum arată Profeții (Is 11:7; 65:25) și Apostolii (Rom 8:18-22).

4. „Părerea mea este că este posibil ca la un moment dat pe scara evoluției Dumnezeu să fi vorbit unei perechi de oameni astfel: «Tu ești Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.» (Ps 2:7).” Întrebarea mea este însă, ce fel de dumnezeu este acesta? Nu a putut face o treabă bună de la început? De ce avea nevoie de o evoluție a universului și apoi a speciilor vii, de la moluște până la primate? Este ca și cum adevăratul dumnezeu ar fi natura însăși, cu legile ei reale sau presupuse, în timp ce acela pe care-l numești tu dumnezeu, ar fi un demiurg supus marelui brahma-pantheos. Ps 2:7 se referă la tronul davidic, ca tipologie mesianică, nu se referă la apariția omului.    

5. Fosilele de „hominizi” descoperite sunt de regulă incomplete și interpretabile. Nu se poate avea încredere în savanții evoluționiști la capitolul acesta. Sunt în stare să creeze noi specii din două oase, pot confunda uneori speciile  sau pot desena scenarii pe hârtie, dându-le drept ilustrații ale realității.

1. Gen 3:16 nu presupune că Eva suferise și mai înainte. Expresia ebraică paronomastică folosită acolo (harbá arbé – la infinitiv + indicativ) înseamnă în mod simplu, „îți voi da multă, multă suferință”. Forma verbală de acolo este folosită și în Lev 11:42 (marbé – la participiu), unde se vorbește despre gândaci „cu multe picioare”, nu „care-și înmulțesc picioarele”. În Gen 17:20 Dumnezeu promite să-l „înmulțească” pe adolescentul Ismael, care nu avea deloc urmași. Promisiunea însemna simplu, că îi va da mulți urmași, nu presupune în mod necesar că deja avea, mai mulți sau mai puțini, dar urma să aibă și mai mulți…

Nu accept ideea că au existat mai multe „specii” umanoide. Au existat foarte probabil specii de maimuțe mari, precum și rase umane, care au dispărut prin combinație cu alte rase umane. Omul de Neanderthal nu era inferior lui Sapiens. Nu se poate deduce superioritatea sau inferioritatea unei rase numai după măsurători fizice.

6. De unde știm că măgarul, calul și zebra au strămoș comun? În afară de probabilitatea încrucișării, nu avem niciun alt criteriu.

7. „Propun ca istoria biblică până la Roboam să o interpretăm literar şi alegoric.”

De ce numai până la Roboam? Dacă pe David și Solomon îi consideri eroi legendari, de ce Roboam ar fi fost real, istoric? Biblia conține și documente istorice care nu sunt deocamdată confirmate de arheologie sau de istoria profană. Resping orice tentativă de a mitologiza Scriptura.

9. „…istoria patriarhilor până la potop are aproape toate vârstele dvizibile cu 5. Ciudat, nu? Matei scrie şi el genealogia lui Isus în formă literară, Luca o are mai lungă, nu prescurtată ca Matei. Saul, David şi Solomon domnesc şi ei câte 40 de ani. Oare să nu fie acesta un procedeu literar pentru a povesti nişte istorii legendare?”

Nu, nu este un procedeu literar pentru a descrie istorii legendare. Este un procedeu literar mnemotehnic, pentru accentuarea temei teologice, dar care nu neagă realitatea istorică. De exemplu, cele trei serii de 14 generații din genealogia lui Iisus în Matei 1 sunt, într-adevăr, o exprimare numerologică (număr divizibil cu 7 și suma ghematriei numelui ebraic DWD = David: 4+6+4, numărul regal). Dar autorul pornește de la un model istoric. Între Avraam și David sunt, într-adevăr, 14 generații menționate în genealogii (deși, în realitate este posibil să fi fost ceva mai multe, poate vreo 20). De la David la Exil au fost în realitate 17 generații (Ahazia, Ioas și Amația nu au fost incluși), iar de la Exil până la Iisus au fost vreo 23 de generații (după Luca 3:23-27).

Schematizarea aceasta nu înseamnă altceva, decât că unele nume au fost omise (pe temeiul că, în limbile semitice, orice descendent este numit „fiu” și orice ascendent este numit „tată”). Așadar, în loc de 42 de generații consemnate de Matei (pentru circa 2000 de ani), au fost în realitate vreo 60 de generații istorice (în medie, de 33 ani), de la Avraam până la Iisus. Dacă însă aceste 14 + 14 + 14 generații ar fi niște simple simboluri pentru 40 milioane de ani, le-am putem da la coș pe toate. Majoritatea genealogiilor nu sunt schematice, chiar dacă sunt uneori incomplete, sau ocazional cu anumite probleme de transmitere. Genealogia din Luca 3, de la Iisus, pe linie ascendentă, până la „Adam fiul lui Dumnezeu” are 77 de generații – probabil un număr căutat, semnificativ, dar nu foarte departe de realitate.

În Geneza avem trei genealogii:

1. o genealogie a urmașilor lui Cain (cap. 4:17-18), de 7 generații (sau 8, dacă-l includem pe Adam);
2. o genealogie a urmașilor lui Adam prin Set până la Noe (cap. 5:3-32), de 10 generații;
3. o genealogie a fiilor lui Noe, de la Sem până la Avraam (cap. 11:10-27), de 10 generații;

Genealogia urmașilor lui Cain este o listă de nume, dintre care ultimele sunt mai importante și se dau detalii în ce privește rolul lor în civilizația rebelă a ultimei generații dinainte de potop. Dar nu se dau cifre de niciun fel. A doua genealogie, a urmașilor credincioși („fiii lui Dumnezeu”), de la Adam până la Noe, însumează 10 generații – Enoh fiind a șaptea, iar Noe a zecea. Teoretic, este foarte posibil ca schema să fi fost ajustată, din motive mnemotehnice. A treia genealogie, în care se repetă numărul de 10 generații, este evident schematică, după modelul genealogiei anterioare. Astfel, timpul scurs de la Noe până la Avraam ar putea fi mai lung, cu sute de ani, sau hai să zicem cu milenii, ca să fim mai generoși, deși este improbabil. Oricum, nu pariez pe o preistorie extrem de lungă, cu pitecantopi și cu alte scenarii SF similare.