De pe blogul lui Pro(-)scris, am cules o afirmaţie din cadrul disputei despre Născătoarea de Dumnezeu, dispută care a fost provocată de articolele mele pe aceeaşi temă, publicate pe blogul meu şi pe acest sait:
Crist_ina: „Mantuitorul a respectat porunca a 5-a data tot de El…. (Luca 2:48-51)”
Este adevărat, a ascultat de porunca a cincea, aşa cum a ascultat şi de prima şi a doua. În ce priveşte exemplul dat, el arată că Iisus a fost un copil ascultător de părinţi. Dar nu deducem de aici că asta ar însemna că maica Domnului este şi mama noastră, şi că avem obligaţia de a o cinsti într-un fel special, mai mult decât pe Iosif. părintele legal (de care Iisus a ascultat), sau mai mult decât pe bunicile lui Iisus, pe care cu siguranţă EL le-a cinstit.
Crist_ina: „…In Apocalips 12 nu scrie nimic de 1260 de Crist_ina: ani. Asta ”scrie” doar in mintea azs si asa ”citesc” ei indiferent ca textul e negru pe alb altul… Daca timpul cat Fecioara a fost refugiata in Egipt a fost 1260 de zile…?”
Apocalipsa este o carte codificată, dar codurile sunt în Scriptură, nu în afara ei. În capitolul care ne prezintă pe Născătoarea lui Christos (Ap 12) este scris că perioada refugiului Femeii în pustie este de „1 vreme +
Perioada aceasta în Daniel este pusă în legătură cu persecutarea sfinţilor Celui de Sus de către Cornul nelegiuit, într-o fază avansată a activităţii Fiarei a patra, care de când există creştinismul, a fost identificată cu Roma. Cele trei vremi şi jumătate (1260 zile) nu se referă la un timp de după apariţia cornului anticrist şi înainte de judecata escatologică. În Daniel 12, când se pune întrebare: Cât va mai trece până la sfârşit? Se dă răspunsul: Trebuie, mai întâi să treacă cele trei vremi şi jumătate.
Chiar în Apocalipsa 12, cele 1260 zile sunt mult timp după fuga în Egipt, fiindcă Femeia se regugiază acolo DUPĂ ÎNĂLŢAREA COPILULUI. În fine, s-ar putea aduce multe alte dovezi, dar mă limitez la atât.
Vreau doar să adaug că citirea perioadelor apocaliptice potrivit codului hermenuticii istoriciste (1 zi reprezintă un an), are origine biblică. Num 14:34 atestă aceasta, în contextul disciplinei pustiei, când Dumnezeu a purtat poporul Lui „pe aripi de vultur” Ex 19:4. În Ez 4:6 acest cod este folosit în cazul unei profeţii dramatizate, iar în Daniel 9:25, interpreţii din totdeauna au înţeles că acele „săptămâni” reprezintă de fapt, perioade de 7 ani. Astfel regula „1 zi pentru un an” a devenit o tradiţie exegetică aproape universală, care a fost dominantă în creştinătate până în secolul 19. Pentru exegeţii protestanţi această interpretare a fost standard. Dar chiar înainte de protestantism, atât evreii, cât şi o serie de creştini necatolici persecutaţi de moarte (valdenzii, lollarzii etc.) au aplicat-o. Parţial a fost aplicată şi de teologii catolici, cel puţin la Daniel 9. Iar aplicarea celor 1260 de zile ca ani în creştinătate a fost introdusă de stareţul Gioacchino da Fiore (secolul 13).
Fapt deosebit de interesant, în Memoriile sale, Gheorghios Sphrantzes, cel mai înalt demnitar bizantin, un fel de secretar de stat al bazileului Konstantinos Dragases (1453), face referire la o profeţie biblică din Isaia (21:16), despre „un an”, pe care unii învăţaţi bizantini o aplicau la otomani şi calculau că domnia otomană avea să dureze vreo 360 de ani. Deci metoda aceasta de interpretare era cunoscută cândva şi în ortodoxie. Când te gândeşti că profeţia celor „trei vremi şi jumătate” apare pentru prima dată ca o perioadă de persecuţie a poporului lui Dumnezeu după apariţia celor zece „coarne” ale Imperiului roman, şi în special după apariţia cornului anticrist, fiind specifică activităţii lui anticrist, este straniu să luăm această perioadă în sens literal, ca şi cum în toată era creştină, marea problemă ar fi fost un fleac de persecuţie de trei ani şi jumătate, când de fapt persecuţiile s-au ţinut lanţ de-a lungul secolelor, fiind chiar amplificate de Biserică, aproape 13 secole, de la promulgarea Codului lui Justinian, până la apariţia codului Napoleonian.
Comentarii recente în articole