Am vizionat astăzi o cuvântare relativ recentă, săvârșită de un predicator pocăit (nu am identificat confesiunea, dar nu are importanță!). Era vorba de un subiect foarte arzător pentru frăția sa, probabil și pentru jumătatea masculină, așezată distinct, demonstrativ și segregaționist în partea dreaptă a sălii. „Predica” se numește „Invelitoarea la Femei e o LIMITA pusa de DUMNEZEU”. Vorbitorul are însă multe scuze. Nu am ce să-i reproșez, fiindcă aceea este doctrina bisericii lui. Doar mă întreb, cu multă mirare, cum se face că o instrucțiune culturală instituită de un singur apostol este atât de importantă și de actuală, în timp ce una din Cele Zece Porunci este considerată depășită?

O astfel de gândire se poate întâlni însă și prin comunitățile noastre, unde unii își închipuie că modul în care ei citesc Biblia este singurul mod legitim și că adunarea, ba chiar întreaga Biserică ar trebui să adopte opiniile și obiceiurile lor. Ba încă unii au făcut din astfel de subiecte, adevărate semnale de „reformă” în Biserică. Nu de mult, am vizionat o altă predică, a unui om cu o educație teologică de așa natură, încât citește Biblia precum Coranul (vezi de la minutul 52:04-54:00 și de la 57:10 mai departe) crezând că toate imperativele din Biblie (porunci, instrucțiuni, reguli, etc.) ar fi universale și veșnice și, în special, absolute. Iar dacă nu ești de acord cu vorbitorul și nu execuți așa cum gândește el, atunci ai făcut păcatul împotriva Duhului Sfânt!

Adevărul este că nu toate instrucțiunile impuse în Biblie sau deduse din ea sunt obligatorii în orice timp și în orice loc. Să luăm câteva exemple:

1. Să nu fierbi iedul în laptele mamei lui (Ex 34:26b; Dt 14:21d) – Căruia dintre noi i-ar fi venit în minte așa ceva, dacă n-ar fi citit în Biblie?

2. Când îți faci nevoile, trebuie să ieși afară și să le îngropi cu lopata (Dt 23:12-14) – Astăzi de ce îți faci nevoile la toaletă în casă?

3. Dacă fratele tău moare fără să aibă copii, atunci ai obligația morală s-o iei de nevastă pe văduva lui, pentru a da astfel un moștenitor fratelui tău (Dt 25:5-10) – Așa facem?

4. Există o poruncă a lui Dumnezeu de a nu amesteca „soiurile” de animale și plante, sau firele textile, de a nu înjuga la arat boul cu măgarul (Lev 19:19; Dt 22:9-11) – O mai respecți?

5. Să-ți faci ciucuri la cele patru colțuri ale mantalei cu care te îmbraci (ziua și te învelești noaptea), ca să nu uiți poruncile Domnului (Num 15:38-40; Dt 22:12) – Ne mai facem ciucuri? Nu unul singur, ci patru! Sau nu mai avem nevoie, dacă poruncile nu le păzim.

6. Credincioșii din Biblie se rugau cu mâinile ridicate (spre cer sau spre templu), cu ochii deschiși și uneori cu fața la pământ (Gen 17:3; Ex 9:33; Ne 8:6; Ps 63:4; 134:2; 141:2; Mt 14:19; In 11:41; 17:1; 1Cor 14:25; 1Tim 2:8)  – De ce toți creștinii de astăzi ne rugăm altfel, cu ochii închiși și cu mâinile împreunate?

7. Dumnezeu a menținut sistemul sclavagist în Israel (Ex 22:3; Lev 22:11; 25:46; Ioel 2:29) și în lumea Noului Testament (Ef 6:5-8; Col 3:22-25; 1Tim 6:1-5; Tit 2:9-10) – De ce creștinii au desființat prin lege sclavia în secolul al 19-lea?

8. Femeile să tacă în adunări, nici măcar nu au dreptul să pună întrebări, ci numai bărbații să vorbească (1Cor 13:34-35) – Ei, aici da, mai toți predicatorii evanghelici cred că aceasta este o poruncă veșnică și universală, uitând că regula nu fusese inventată de Pavel, nici nu era o descoperire unică dată lui. Învățând așa, apostolul face referire la obiceiurile iudaice („cum zice și Legea”, 1Cor 13:34) și la ceea ce pe vremea aceea se considera o în Corint o „rușine” (1Cor 14:35).

Rușinea ține de conștiință, dar și de educație, iar educația ține foarte mult de cultură. Nimic nu este înnăscut sau dat de sus în ce privește sentimentul de rușine sau ideea de decență. Ceea ce este rușine într-o anumită cultură, nu este rușine în alta. Cu mult înainte de a se adresa Pavel corintenilor, la greci – atât în Corint, cât și în alte locuri – exista obiceiul indisputabil ca femeile să nu ia parte la adunările cetății, iar acolo unde li se permitea să fie prezente, nu aveau nici cuvânt, nici vot. Era rușine ca femeia să aibp vreun rol public. Făceau excepție preotesele sau profetesele (sibilele), ca în Oracolul de la Delfi.

Pavel a fost inspirat de Dumnezeu să impună în Biserică respectarea acestor reguli ale societății (sclavia, tăcerea femeilor etc.), pentru a nu mări prejudecățile păgânilor împotriva creștinilor, și a nu împiedica astfel Evanghelia. Regula aceasta poate fi păstrată în țări în care mai sunt obligatorii asemenea obiceiuri înapoiate. Dar trebuie oare s-o aplicăm și la București, sau chiar la Vicov? Cei care astăzi s-ar poticni de o femeie, care vorbește în public, se poticnesc nu pentru că așa este regula în societatea creștină din secolul 21, ci pentru că sunt bărbați crescuți cu mentalitatea de a dicta în Biserică, așa cum dictează și acasă, confundând ordinea societății și a Bisericii cu ordinea familiei. Dar mai important, ei se poticnesc pentru că nu au învățat să citească Biblia cu mintea și cu judecata; ei o citesc doar cu ochii și cu prejudecata.

9. Femeile căsătorite să poarte văl (1Cor 11:5-7, 10, 13) – Și atunci, de ce prin toate adunările de pocăiți vedem astăzi domnișoare de orice vârstă purtând ceva pe cap, ca și femeile căsătorite? Într-adevăr, nimeni nu-și pune văl, așa cum se în-văl-eau grecoaicele căsătorite (foarte probabil și femeile din alte culturi) din timpul apostolilor, ci doar un „semn” (o eșarfă etc.), sau în cazurile cele mai grave, un batic, care pe la 70 de ani devine broboadă sau șal. Apostolul nu se referă aici la un semn simbolic, cum ar fi o panglică sau un fir, ci la „semnul autorității” soțului, un văl care acoperea tot părul. Nu chiar ca burka, dar în niciun caz eșarfă sau baticuț!

Această instrucțiune apostolică are aceeași motivație și același sens cultural, ca și celelate de mai sus, referitoare la menținerea sclaviei, la menținerea subordonării absolute a femeii și a necuvântării ei în adunările publice. Pavel își întărește sfatul și cu unele argumente teologice legate de Creație și Cădere (1Cor 11:7-9; 1Tim 2:13-15), pe care nu ezită să le atenueze (1Cor 7:34, 40; 11:11-12, 15b; Gal 3:28). Dar motivația lui principală este aceea de a nu stârni prejudecățile lumii împotriva creștinilor. A se vedea cum pregătește apostolul introducerea în acest subiect: 1Cor 10:29, 31-33; 11:1.

Există, însă, fără îndoială și principii de comportament creștin și standarde la care nu ar trebui să renunțăm, deoarece tendințele de înzorzonare, împupăzare și cosmetizare inutilă, ale femeilor din societatea antică păgână, au rămas în esență în lumea creștină (Is 3:16-26; Ier 4:30; Est 2:15; 1Pt 3:3-4; Ap 17:4). Din nefericire, cultura sexy și tendința dezgolirii suficiente a părților „strategice” (de la genunchi în sus și de la piept și umeri în jos) scad mult valoarea feminității creștine de astăzi. Numai Dumnezeu știe cât rău se produce pe calea aceasta.

Poți vedea uneori la o televiziune creștină, doamne și domnițe care nu au curajul să fie distincte (și distinse) față de cele din lumea seculară. Alteori le poți întâlni chiar în adunare, cu o sărăcie de fustă care le-a rămas mică, sau „a intrat la apă” (scurtă și strânsă pe forme!). În schimb, la filmări făcute în natură, la munte sau pe țărmul oceanului, poți vedea fete cu fuste care aproape mătură iarba!

Biblia nu spune nimic exact despre aceste lucruri, așa cum nu spune despre marijuana, sau cum să te comporți pe autostradă. În schimb, unii au observat că Dumnezeu a interzis femeilor să poarte îmbrăcăminte bărbătească. Din acest motiv, unii pocăiți demonizează panatalonii de damă. Realitatea este că nici bărbații nu foloseau pantaloni în cultura iudaică sau în Orientul Apropiat Antic. Foloseau pantaloni doar triburile nomade foarte depărtate, apoi și popoarele iraniene (sciți, perși etc.), categorii sociale din China și Japonia, precum și unii barbari din Europa (dintre celți).

Populațiile din zonele reci, sau care își duceau viața mai mult călare, bărbați sau femei, foloseau pantaloni. Treptat, pantalonii au fost adoptați de către cavaleri, au intrat și în Europa medievală, folosiți mai ales de bărbați, în timp ce femeile îi adaptaseră ca lenjerie intimă. Portul pantalonilor de către femei în societatea occidentală a început relativ recent. In anul 1919 Luisa Capetillo din Puerto Rico a fost arestată pentru că purtase pantaloni în public, ceea ce se considera un delict. A fost eliberată imediat, fără pedeapsă. In 1969 Charlotte Reid era prima femeie cu pantaloni in congresul american, iar in 1989 i-a urmat senatoarea Rebecca Morgan.

Astăzi, portul pantalonilor de damă a devenit un fapt obișnuit de multă vreme. În sezonul rece, pantalonii sunt o adevărată binecuvântare. Dacă este decent sau indecent (după care criterii?), rămâne de discutat. Însă „problema” aceasta nu are astăzi nicio legătură cu interdicția deuteronomică (Dt 22:5-6), care se referea la obiceiul travestirii sexuale, motiv pentru care obiceiul era numit „urâciune”. Vorba Cronicarului (1Cr 4:22b): Aceste lucruri sunt vechi.

Subiectul este doar atins – numai cât să puteți gândi și altfel decât vă predică „reformatorii” fundamentaliști și fixiști.