«…de fiecare dată când vă întreabă cineva de-a dreptul ceva – care e criteriul după care citim ceva literal sau, dimpotrivă, metaforic sau simbolic… sau în genere care sunt criteriile după care discriminați între ce e istorie și ce nu e – ori evitați o explicație clară, ori răspundeți pieziș sau evaziv.»

Nu am răspuns întotdeauna direct și clar, pentru că există și aspecte pe care nu le stăpânesc complet, sau cel puțin, nu am formulat încă niște criterii definitive. Dar aceasta nu înseamnă că sunt confuz sau evaziv, sau că nu fac distincția între limbajul literal și limbajul figurat. Limbajul literal este predominant în Biblie și nu este nevoie de studii speciale pentru a observa că acolo unde autorul fie narează istoric, fie descrie prezentul sau anunță viitorul, folosește limbajul literal. Dar nu există limbaj pur literar sau pur figurat. Limbajul literal este presărat cu expresii idiomatice care origine metaforică, sau sunt „ticuri” sintactice specifice limbii (ebraică, greacă, etc.).

Poezia biblică, de altfel mult mai prezentă în Biblie decât se crede, folosește unele metafore și alte figuri de stil, ocazional preia și motive mitologice, pe care le folosește metaforic; dar chiar și aceste figuri de stil sunt țesute în pânza unor mesaje care sunt intenționate să fie luate în sens propriu. De exemplu, Psalmul 114 evocă istoria lui Israel de la Exod până la intrarea în Canaan. Chiar dacă este poezie, motiv este istoric, factual (adică așa este cunoscut de autor), iar prezența metaforelor (fuga Mării Roșii și a Iordanului, țopăiala munților și a dealurilor) nu schimbă cu nimic intenția autorului de a transmite un fapt; dimpotrivă, poezia amplifică, celebrează realitatea.

Este relativ simplu de identificat figurile de stil sau simbolurile. Când (în proză sau poezie) expresia este nerealistă, trebuie înțeleasă ca figură de stil:

• în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână. (Gen 3:14) – metaforă a înfrângerii și umilinței (Ps 72:9;102:10; Is 49:23)
• cetățile [Canaanului] sunt mari și întărite până la cer (Dt 1:28; 9:1; ) – hiperbolă (Ps 73:9; posibil și în Gen 11:4), simbol profetic (Gen 28:12; Dan 4:8)

În schimb, când citim că Iisus a pășit pe valuri, sau a înviat din morți, acestea nu pot fi luate ca vorbire figurată, deoarece se subliniază în context că au trezit mirare, teamă, neîncredere sau credință. Geneza 1-11, în ciuda faptelor neobișnuite descrise, este o istorisire intenționată ca factuală, dincolo de orice discuție despre caracterul ei istoric. Chiar dacă autorul are unele accente polemice sau expresii figurate sau nerealiste, este evident că el crede în ceea ce spune ca fiind fapt real, iar în cultura biblică așa a fost perceput de-a lungul mileniilor.

«…sau care e criteriul după care deosebim profețiile condiționate de celelalte»

Am afirmat destul de clar, că profețiile condiționate sunt planuri ideale sau ocazionale ale lui Dumnezeu, a căror împlinire este condiționată de atitudinea destinatarilor, în mod explicit sau implicit, așa cum învață Ieremia (cap. 18). Pe de altă parte, profețiile necondiționate sunt mărturii ale previziunii și preștiinței lui Dumnezeu, motiv pentru care sunt expuse într-un limbaj acoperit, codificat, simbolic, și constituie doar o schiță limitată a viitorului, cu scopuri practice, deoarece nu ne face bine să știm tot ce se va întâmpla în viitor.

«Ca să nu mai zic de obișnuința – specifică printre practicienii apologeticii – de a face un anume tip de eisegeză (precum în cazul cu Ibn Crispin, care nu vorbește nicăieri în lucrarea citată, despre vreo ispășire substitutivă „va fi pedepsit pentru păcatele și nelegiuirile noastre”), care nu e doar lipsită de onestitate intelectuală, ci și smintitoare pentru „laici”, pe care astfel de practici și neseriozități îi alungă din biserici în brațele ateismului, nihilismului sau deznădejdii.»

Dacă citiți cu atenție articolul meu, greutatea argumentului nu cade pe Ibn Krispin. Eu l-am citat pe acest după o carte clasică în domeniu, pe care acum o găsesc pe BooksGoogle (A. Neubauer, S. R. Driver: The Fifty-third chapter of Isaiah according to the Jewish interpreters, James Parker & Co, Oxford and London, 1877: 99-128). Deocamdată am scos de pe Academia.Edu studiul cu pricina și trebuie să vă mulțumesc că mi-ați atras atenția asupra referinței. Va trebui să verific: orice studiu este perfectibil. Pentru mine însă aceste comentarii rabinice nu reprezintă motivul pentru care poemul din Isaia 53 trebuie interpretat ca profeție despre Mesia/Iisus. Și nu este nicio problemă de neonestitate. Citatul se găsește în cartea indicată la pagina lxvii. Nu am simțit nevoia să verific pe Driver, Pusey sau Neubauer, care au fost somități la vremea lor și destul de deschiși. Cum ar putea fi chestiunea asta smintitoare pentru laici nu știu (de altfel, și eu sunt laic). Am însă dovezi că destui laici s-au smintit căscând gura la comentariile „biblice” ale ateologilor.     

«Iar a-l citi pe acel hyper al lui Pavel ca „pentru” sau ca „în locul”, cu sensul de jertfă de substituire, e deja teologie.»

Indiferent de teologie, prepoziția hyper are în mod inevitabil sensul de pentru: în favoarea sau în locul („pentru cei nelegiuiți a murit”, Rom 5:6). Toate traducerile biblice au redat la fel această prepoziție. Ce propuneți în schimb și care sunt argumentele care pot fi evaluate? Acest hyper este prezent în toate afirmațiile următoare:

• Rom 5:6-8: Caci, pe când eram noi înca fara putere, Hristos, la vremea cuvenita, a murit pentru cei nelegiuiti (ὑπὲρ ἀσεβῶν ἀπέθανεν). Pentru un om nevinovat, cu greu ar muri cineva, dar pentru binefacatorul lui poate ca s-ar gasi cineva sa moara. Dar Dumnezeu Îsi arata dragostea fata de noi prin faptul ca, pe când eram noi înca pacatosi, Hristos a murit pentru noi.
• Rom 8:31b:  Daca Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastra?
• 1Cor 1:13b Pavel a fost rastignit pentru voi?
• Evrei 10:12 El, dimpotriva, dupa ce a adus o singura jertfa pentru pacate, S-a asezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu.
• Aceeași idee de jertfă substitutivă sau adusă în favoarea altora, apare în 1Cor 11:24; 15:3; 2Cor 5:14-15, 21; Gal 2:20; 3:13; Ef 5:2, 25;  1Tes 5:10; 1Tim 2:6; Tit 2:14 (S-a dat pe Sine… ca preț de răscumpărare);  Ev 2:9. Chiar și în Septuaginta se folosește această preopoziție cu referire la jertfe ispășitoare înlocuitoare (Mica 6:7). Mai mult chiar, expresia termenul ebraic ḥaṭṭāᵓṯ (lit. păcat), folosit frecvent cu sensul de „jertfă pentru păcat” este tradus în aceste cazuri cu ὑπὲρ ἁμαρτίας (Ez 40:39; 43:22, 25; 44:29; 45:17, 22, 23; 46:20).

«Bazată pe o anume hermeneutică la Isaia 53:5, că de aici e toată tevatura cu referința poemului: fără asta toată teologia substituirii cade. Deși versetul 4, oricărui evreu din epoca lui Isaia, i-ar fi vorbit despre Iov, despre care probabil știau, nu despre vreun viitor Iisus.»

Problema adevărată nu este ce gândea un evreu din epoca lui Isaia. Dumnezeu a descoperit prin profeți în mod treptat și nu sistematic misiunea lui Mesia. Nu am auzit niciodată de vreo aplicaație a acestei profeții la Iov! Cartea lui Iov nu face nicio aluzie la așa ceva; dimpotrivă, autorul arată clar că Iov a fost lovit de Satan pentru a dovedi lui Dumnezeu că Iov nu I-ar mai fi credincios dacă i s-ar lua averile, copiii și sănătatea. Nici o umbră de ispășire înlocuitoare nu apare în cartea lui Iov.

«Până și metonimia din v. 10 (dacă admitem că acolo e jertfă pentru păcat, și nu pur și simplu păcat, cum pare să înțeleagă Pavel la 2 Cor. 5:21) vorbește despre sufletul robului, nu despre trupul lui.»

Termenul ᵓāšām (vină) este de asemenea folosit cu sensul de jertfă pentru vină Lev 6:10; 7:1; 2Împ 12:17; Ez 46:20 etc. Dar presupunând că în Isaia 53:10 ar avea sensul de bază (vină), cum altfel s-ar înțelege o expresie ca aceasta („dacă sufletul Său Se va pune ca vină”)? Termenul néfeš  (gât, suflare, suflet, ființă, persoană, sine; poftă; cadavru) se folosește frecvent și în loc de pronume personal de întărire („eu însumi”, „sine însuși” etc.), așa cum indică toate dicționarele de ebraică biblică. Și oricum, expresia „Și-a dat sufetul” înseamnă că a murit, a expirat, nu că Și-ar fi sacrificat doar sufletul, și nu trupul! Omul moare ca ființă și ca persoană, nu are loc la moarte nicio separare.    

«Iar teologia substituirii se bazează, la rându-i, pe o anume hermeneutică a două lucruri: Akeda și ritualul de Yom Kippur. Deși prima poate fi citită – dacă ne luăm după interdicțiile ulterioare, stricte și cu blesteme, ale jertfirii de oameni – ca separare de practicile zonei. Iar a doua e referire cât se poate de clară la frați, mai ales la Cain și Abel, dar și Isaac și Ismael, Iacov și Esau etc.»

Faptul că jertfele pentru păcat sau pentru vină se numeau simplu „păcat” și „vină” este o dovadă că victimele (animale) erau privite ca substitut pentru păcătos și păcat. Noțiunea de „ispășire” este frecvent folosită în ritualul jertfelor. Cât privește Yom Kippur, explicația ritualului cu cei doi țapi este dată în text: unul este „pentru YHWH”, iar celălalt „pentru ‘Aza’zel”. Nicio referire la frați dușmani. Cum să reducem acest ritual la o meschinărie magică? Cei doi țapi erau aleși prin sorți, amândoi mureau, doar că sângele celui sacrificat era folosit pentru ispășire, în timp ce țapul pentru Azazel încheia ciclul ritualului ispășirii prin purtarea definitivă a păcatului pe capul lui și alungarea lui în pustie, ca să fie sfâșiat de fiare. Top of Form