Polihronu apreciază „cordialitatea mordantă” a răspunsului meu. I-am răspuns în felul lui, nu văd de ce s-ar simţi „mordat”. Aici continui dialogul pentru beneficiul celor care mai citesc.
Poli: „constructul din v. 26 e însă indisputabil” (se referă la sintaxa expresiei ebraice din Dan. 8:26, care a fost tradusă: „vedenia cu serile și diminețile”)
FL: Constructul cu care Poli încearcă să mă „mordeze” se referă la expresia וּמַרְאֵה הָעֶרֶב וְהַבּקֶר umar’ê ha‘éreb wəhabbóqer, de la începutul v. 26, şi care, tradus verbatim, şcolăreşte, ar suna: „şi vedenia serii şi dimineţii
[despre care s-a vorbit]”. Mar’ê are mai multe sensuri (arătare, vedere, înfăţişare, chip, vedenie) dar aici şi în alte 2-3 locuri, inclusiv Dan. 10:1 denumeşte o revelaţie profetică verbală. Revelaţia aceasta se referă la rostirea Sfântului din v. 14, singurul loc din toată literatura ebraică unde sintagma ‘éreb bóqer („seară – dimineaţă”), care este foarte rară (cf. Ps 55:18), apare fără conjuncţie. În v. 26 s-a adăugat articolul definit ה ha-, fiindcă se face o referire secundară la un subiect deja anunţat, așa cum este regula. De asemenea, s-a adăugat waw conjunctiv, deoarece s-a intenţionat ca substantivul construct mar’ê să fie legat de amândouă substantivele ‘éreb bóqer care se succed. Poli ar trebui să observe că sintagma ‘éreb bóqer se foloseşte și aici la singular, nu doar în v. 14, unde numeralul pe care îl precede obligă, ci şi în v. 26, unde nu apare un numeral explicit. Dacă îngerul ar fi intenţionat să se refere în v. 14 la un număr de slujbe (vecernii şi utrenii), atunci în v. 26, sintagma ar fi fost la plural (umar’ê ha‘ărabim wəhabbəqarim), sau încă şi mai natural, rămânând la singular, ar fi fost precedată de plurale ca minhot (ofrande) sau ‘olot (holocauste): umar’ê minhot ha‘éreb wəhabbóqer. Repet, ‘éreb şi bóqer nu denumesc niciodată cele două slujbe zilnice, numite de Daniel hattamid, ci numai timpul când se aducea jertfa. Cele mai vechi traduceri făcute de evrei la acest text (OG, Theodotion, Vulgata) arată că sintagma ‘éreb bóqer din v. 14 trebuie înţeleasă ca o exprimare poetică a unităţii de timp „zi” (LXX: „până la seară şi dimineaţă zile 2300”). Această exprimare îşi are originea în modelul literar din Geneza 1:
Geneza 1: „a fost seară, a fost dimineaţă, ziua N”
Daniel 8: „până la seară, dimineaţă, 2300”
Pentru uzul articolului în sintagma din Dan. 8:26 („searA şi dimineaţA”), consultaţi, de exemplu, Nu 3:46, unde „cei 273” sunt numiţi „cei 3 şi cei 70 şi cei 200” (הַשְּׁלשָׁה וְהַשִּׁבְעִים וְהַמָּאתָיִם), atunci când se referă la numeralul care fusese menţionat mai întâi în v. 43 fără articol definit: שְׁלשָׁה וְשִׁבְעִים וּמָאתָיִם. Echivalarea lui ‘éreb bóqer cu hattamid este o viclenie drăguţă; nu are nici o susţinere lingvistică sau gramaticală. Şi nu este doar părerea mea, sau o preferinţă confesională, ci este înţelegerea majoritară a celor mai buni ebraişti din trecut şi din contemporaneitate. Dacă Poli este satisfăcut cu propria sa ştiinţă şi autoritate, să-şi consume sănătos satisfacţia, dar să nu ne bruieze cu soluţii care se pretind superioare, şi care nu sunt decât isteţe (şi de împrumut).
Poli.: „….viziunea este despre tamid, despre suprimarea şi înlocuirea lui, despre siluirea templului şi oprimarea deservenţilor lui. Durata indicată în viziune trebuie să răspundă cumva subiectului ei, nu?”
FL: Şi chiar răspunde, dar nu priveşte durata de la înlăturarea tamidului şi intronizarea fărădelegii / abominaţiei, ci priveşte timpul care avea să se scurgă până când să se facă dreptate sanctuarului şi oastei lui.
Perioada specială, în care această înlocuire a Jertfei cu Idolatria avea să fie dominantă, este menţionată în Daniel 12:11-12 ca fiind de 1290-1335 zile. Cele 2300 (sau 1150 zile, că aşa vrea Poli) nu pot fi echivalente cu 1290-1335 zile. Este evident că Sfântul din cap. 8 sau „Omul îmbrăcat în odăjdii de in” din cap. 12 are destulă autoritate să vorbească despre timp. Dacă ar fi intenţionat să se refere la numărul literal de zile, aceste zile n-ar fi putut fi decât numere exacte. Este imposibil de citit: „eh, vor fi în jur de vreo 2300 de liturghii de seară şi de dimineaţă, adică 1290 zile, sau mai degrabă 1335 zile..” Chiar ca simplu fenomen literar, dacă produci un asemenea personaj ceresc mai puţin credibil decât o pirandă ghicitoare, devii demn de aruncat la coşul istoriei literaturii.
Întrebarea din Dan. 8:13 este până când vor dura toate acele situaţii nefericite descrise (inclusiv înlocuirea tamidului); iar răspunsul din v. 14 este: „până la seară-dimineaţă (zile) 2300, după care se va face dreptate (judecată dreaptă) sanctuarului.”
Chiar dacă uneori traducerile caută să devieze sensul corect înspre teoria macabeeană, Poli nu ar avea scuze la capitolul ebraică. Spre deosebire de răspunsul din Dan. 12:11, care accentuează începutul („de la vremea când…” – referindu-se la timpul măsurat în care cornul avea să-şi facă de cap), răspunsul din Dan. 8:14 se referă la sfârşitul celor descrise în v. 9-13. Începutul nu este precizat acolo, iar dacă cineva este certat cu exegeza noastră, ar fi mai natural să vadă în răspunul din v. 14 o numărare a zilelor de aşteptare, începând de la momentul vorbirii (aproximativ anul 550 AC, cf. Dan. 8:1), ceea ce l-ar conduce la anul 1750/1751 (care n-a fost aşteptat de nimeni ca termen profetic), sau, dacă interpretează perioada ca zile literale, l-ar conduce la anii 547 sau 544 AC, fără nici un sens.
În mod normal, aşa înţelegem logica unui dialog de tipul „până când?”-„până la!”, socotind timpul, în mod implicit, de la momentul vorbirii, dacă în context nu avem o altă precizare cronologică. În Dan. 12:6-7 avem o situaţie asemănătoare, unde logica obişnuită este eludată printr-o precizare (crono) logică profetică. O fiinţă nelumească repetă întrebarea: „Până când [întârzie] sfârşitul acestor întâmplări uluitoare?” Iar răspunsul Pontifului Ceresc („Cel în odăjdii de in”), este un jurământ solemn că aşteptarea va dura „până la [timp exact/mo‘ed] de o vreme, [două] vremi şi jumătate; apoi, când mâna poporului sfânt va fi zdrobită de tot, se vor sfârşi toate acestea”.
De observat, că şi în acest caz, răspunsul crono-profetic (cele 3 ½ vremi) nu este ancorat în prezentul vorbirii, aşa cum ar fi fost de aşteptat, ci suntem trimişi la profeţia din capitolul 7, cu cei trei ani şi jumătate apocaliptici (7:25), care reprezintă dominaţia cornului roman şi timpul special de război cu sfinţii Celui de Sus, timp care trebuia neapărat să treacă înainte de a veni vremea judecăţii de apoi.
Pontiful Ceresc continuă în 12:7, arătând că sfârşitul celor trei vremi şi jumătate nu este sfârşitul propriu-zis al tuturor „minunilor” care tocmai fuseseră prezise (cap. 11), ci sfârşitul va veni în momentul în care poporul lui Dumnezeu va părea absolut lipsit de orice ajutor, gata de a fi şters de pe pământ (aluzie la Da 11:41a, 45a). În Dan. 8:14, începutul implicit, care altminteri ar fi fost prezentul vorbirii, este sugerat în continuarea explicaţiei îngerului, în Da 9:24, ca fiind sincron cu începutul celor 70 de săptămâni, întrucât „o felie de 70 de săptămâni a fost tăiată”, subînţeles, din cele 2300 zile.
În Dan. 8:26, acele „seri-dimineţi” sunt clar interpretate ca fiind „yamim rabbim”, adică „multe zile”, şi nu multe slujbe. Iar expresia „multe zile” este idiomatică, însemnând „timp îndelungat”, ceea ce nu se poate spune despre trei ani sau şase ani. Mai mult, interpretul ceresc îi divulgă profetului că punctul terminus al acestei profeţii este „timpul sfârşitului” (Da 8:17) sau „timpul exact al sfârşitului” (v.19). Nu văd cum cineva care ştie să citească româneşte, ca să nu mai vorbim de limbile biblice, ar putea ignora aceste referiri clare la timpul sfârşitului. Iar în cartea lui Daniel, timpul sfârşitului este timpul mesianic al împărăţiei şi al învierii morţilor (cap. 12).
Poli: „Ce legătură are ‘necurmata’ cu vreun sanctuar ceresc?”
FL: Foarte simplu, dacă există sanctuar ceresc, atunci „necurmata” este simbolul corespondentului ceresc (şi neotestamentar) al jertfei zilnice de la templu. Este o trimitere codificată la Evanghelie, la jertfa lui Iisus, singura cale mântuitoare pentru oamenii din toate erele. Dacă despre locaşul ceresc se vorbeşte în Daniel 8 în limbajul sanctuarului, atunci din nevoia unui limbaj acoperit, obişnuit în apocaliptică, s-a folosit „necurmata”, care era deja un tip al Jertfei Mesianice (cf. Is 53; Da 9:26).
Tot ce se face pe pământ pentru sau împotriva lucrării lui Dumnezeu are reverberaţii cereşti. De exemplu, despre tragedia spirituală a celor care dezertează la inamic în condiţii „luciferice” (adică de deplină iluminare cerească, ceea ce sper că nu este cazul nimănui deocamdată), Epistola către Evrei arată că aceştia „răstignesc din nou pe Fiul lui Dumnezeu”, şii „calcă în picioare sângele legământului cu care au fost sfinţiţi” (Ev 6:6; 10:29). Numai în mod figurat ar putea avea sens asemenea exprimare, deoarece Christos este în cer, şi nu-L mai poate pupa nici un iskaraotski, nu-l mai poate scuipa nici un caif. La fel se spune în Ap 11:1-2,19 că adevăraţii închinători se închină prin intermediul altarului templului ceresc (din curtea pe care aveau s-o calce în picioare păgânii, timp de 1260 zile). Şi ce altceva se intenţionează prin imaginea altarului, dacă nu „necurmata” care ardea permanent pe el?
Poli: „Ce fel de jertfe se aduceau în cer la 457 î.e.n.?”
FL: Dar ce jertfe s-au adus vreodată în cer?
Poli: „Teologia adventistă susţine că ‘sanctuarul ceresc’ a fost inaugurat abia după înălţarea lui Isus la cer. Cum putea fi suprimată, între 457 î.e.n. şi – să zicem – 31 e.n., o jertfă care nu se aducea într-un sanctuar care încă nu exista?”
FL: Biblia nu ne vorbeşte despre un sanctuar ceremonial în cer. Acolo nu se fac ceremonii asemănătoare sanctuarului pământesc; nu s-au făcut nici până la Christos, nici după aceea. Dar abia după ce Acela, care este şi sanctuar şi jertfă şi preot, Şi-a început slujba neofederală în cer (în trup omenesc), sanctuarul ceresc a devenit „funcţional”, inaugurat prin întruparea, ungerea, jertfirea, învierea şi înălţarea lui Mesía. Ritualul veterofederal al sanctuarului israelit nu avea nici o eficienţă salvatoare în sine, ci transfera cazul asupra Celui care locuia simultan în sanctuarul pământesc şi în cel ceresc, şi care avea să rezolve cazul prin jertfa Lui şi prin mijlocirea preoţească din timpul judecăţii finale, acte care ţin de sanctuarul de sus. La fel este şi cu atacurile împotriva sanctuarului sau împotriva poporului sanctuarului în vechime. Ele au atins numele lui Dumnezeu care domneşte în cer şi pe pământ, şi Dumnezeu se va ocupa de toate acestea la judecată.
Poli: „Şi cine s-a ocupat de suprimare pînă la anul 70 e.n.?”
FL: Până la anul 70, s-au ocupat de suprimarea „necurmatei” în mod special regii iudei apostaţi, babilonienii şi Antioh IV. Chiar e un mare secret?
Poli: „Să înţeleg că nu mai atentează nimeni la templul ceresc de la 1844 încoace? Păi, eu ce fac aici? 🙂
FL: Profeţia nu prevedea că sfârşitul celor 2300 ani va fi sfârşitul istoriei, ci că la încheierea acestei perioade, Dumnezeu va interveni printr-o judecată, care va avea două efecte: „îndreptăţirea” sanctuarului (8:14) şi frângerea cornului nelegiuit „fără ajutorul mâinii omeneşti” (8:25). În 1844 s-a început procesul care face dreptate tronului lui Dumnezeu şi oastei slujitorilor Lui, întorcând tot răul asupra cornului.
În această perioadă numită timpul sfârşitului, în care istoria şi escatologia se suprapun, profeţia spune că atacurile vor continua totuşi, aşa cum reiese din Da 7:11, unde după începerea judecăţii premileniale, cornul roman continuă să-şi afirme pretenţiile, până ajunge în foc, unde nu ştim exact ce va mai face.
Poli: „Poţi demonstra că ‘vremea sfîrşitului’ (discutabil concept, de vreme ce be’acharith hayyamim este frecvent folosit cu sensul de ‘în viitor’, ca în Numeri 24:14 de exemplu) era în concepţia autorului altceva decît viitorul mai mult sau mai puţin imediat al lui Israel?”
FL: Expresia bə’aḥrîṯ hayyåmîm se referă la viitorul nu chiar imediat, ci la scenarii „escatologice” ale profeţiei clasice (Gn 49:1; Nu 24:14; Dt 4:30; 31:29; Is 2:2; Ir. 23:20; 30:24; 48:47; 49:39; Ez 38:16; Os 3:5; Mi 4:1). Daniel nu foloseşte această expresie decât în Da 10:14, unde profeţia rostită de înger avea să se realizeze începând cu războaiele lui Xerxes contra grecilor, după 55 de ani, şi să se încheie cu ridicarea finală a lui Michael în favoarea poporului Lui şi învierea morţilor (12:1-3). Cealaltă expresie, עת קץ ‘ēt qēts „timpul/vremea sfârşitului” este folosită numai de Daniel. Vremea sfârşitului (Da 8:17) este „vremea de apoi a mâniei (za‘am înseamnă şi osândă/blestem)” (cf. 8:19), este încheierea timpului de probă, sfârşitului tuturor încercărilor poporului sfânt (11:35), timpul ultimului conflict dintre Nord şi Sud (11:40-45), timpul care culminează cu ridicarea lui Mihail, învierea morţilor (Da 12:1), şi care este inaugurat/identificat prin desigilarea profeţiei lui Daniel şi cercetarea ei aprofundată (Da 12:4, 9). În afară de ‘ēt qēts „timpul/vremea sfârşitului”, Daniel mai foloseşte expresia similară ‘mô‘ēd qēts „vremea hotărâtă a sfârşitului” (Da 8:19), care deasemenea nu se găseşte în afara profeţiei lui Daniel. Chiar termenul qēts cu sensul de „sfârşit al (istoriei) lumii” nu se găseşte în VT decât în cartea lui Daniel. Să nu-mi spună nimeni poveşti polirafinate, că sfârşitul prevăzut de Daniel ar fi fost un viitor profetic miop.
Poli: „Autorii Noului Testament erau în mod clar eschatologici, dar nici ei nu-şi închipuiau secolul XXI cînd vorbeau despre ‘vremurile din urmă’”.
FL: Nu contează foarte mult ce-şi închipuiau ei. Nu puteau şti mai mult decât li se descoperise, şi nu li s-a descoperit mai mult decât ceea ce era perfect compatibil cu profeţia condiţionată şi ideală a revenirii lui Iisus în generaţia lor. Cât despre semnificaţia reală a timpului apocaliptic, codificat, în Daniel se repetă că aceasta avea să rămână o taină până la vremea sfârşitului (Da 8:26; 12:4, 8-10). Apostolii nu ar fi avut nici un folos din cunoaşterea viitorului real. Poate mai degrabă i-ar fi descurajat.
Poli: „Că Dan.12 vorbeşte despre o înviere e cu totul irelevant.”
FL: Aici Poli se zgârie, aşa încât eu nu am decât să întorc capul, să nu mă vadă dacă plâng sau râd.
Poli: „Cum citeşti, apropo de ‘eth qetz, Dan. 11:40 ş.u. în termeni istoricişti?”
FL: Da 11:40-45 foloseşte încă limbajul conflictului Nord-Sud (Babilon-Egipt), descriind o ultimă confruntare, în care Babilonul reuşeşte să anexeze Egiptul, precum şi regatele vecine africane (Libia, Etiopia), iar în trecere, avea să cucerească „ţara minunată”. Într-un cuvânt, „Babilonul” lui Antioh avea să cucerească lumea într-un singur asalt, ca reacţie la provocarea finală a „Egiptului”. Însă în momentul în care îşi va întinde pavilionul regal pe „muntele cel slăvit şi sfânt”, asemenea lui Sanherib, Îngerul Domnului va interveni (12:1). Şi atunci va avea loc, ceea ce Poli găseşte „cu totul irelevant”: învierea morţilor. (Dacă a găsit el altă metodă de supravieţuire după moarte, ar trebui să ne anunţe pe toţi, ca să nu murim în obscurantism). Într-un cuvânt, ca să răspund exact la întrebare în termeni istoricişti, „timpul sfârşitului” din Da 11:40-45 (care se încheie în versetele următoare: 12:1-2), este timpul ultimei încleştări între puterile lumii, şi a ultimului asalt împotriva poporului lui Dumnezeu, descris în termenii şi prefigurat de istoria persecuţiilor lui Antioh IV. Acest timp, repet, culminează cu Da 12:1-3, unde chiar dacă ateologia liberală nu vrea, se subliniază învierea morţilor şi răsplata veşnică.
Poli: „’Datele exacte’ ale persecuţiei antiohiene? Mă faci să rîd. Tu însuţi îmi spuneai, atunci cînd ţi-am amintit că nu ştim care a fost anul crucificării lui Isus, că ‘datele exacte’ nu contează. 2300 de liturghii sigur. E singura interpretare care nu violentează textul.”
FL: Am cerut datele exacte ale persecuţiei antiohiene pentru simplul fapt că ele există. Sursele sunt extrem de exacte, la zi, lună, an (cf. 1Mac 1:54; 1Mac 4:52, 59; 2Mac 1:18; 10:5). Shiqqutsiada lui Antioh Nebunul are un început şi un sfârşit precis, totalizând maximum 1105 zile:
- ziua 15 (25?), luna IX (Kislew), anul 145 (era seleucidă) = „urâciunea pustiirii” este pusă pe altarul templului, şi altare păgâne sunt ridicate în toată Iudeea.
- ziua 25, luna IX (Kislew), anul 148 (era seleucidă) = curăţirea şi rededicarea altarului şi a templului (Hanukka)
Această perioadă de maximum 1105 zile nu poate fi egală cu cele 1150 zile imaginare (2300/2), nici cu cele 1260-1290-1335 zile, cu atât mai puţin cu cele 2300 zile. Dacă profeţia lui Daniel este citită în cheie preteristă, în zile, atunci ar trebui să aibă sens când este calculată ca atare în zile antioheene/macabeene.
Când ne referim la datele profeţiei din Daniel 9, sau la alte profeţii asemănătoare, interpretate după principiul zi-an, contează corespondenţa corectă, practică, în ani – nu în luni şi zile etc. Adică trebuie să ne raportăm corect la unitatea de timp în care pretindem că este intenţionată profeţia. Mai mult, în ce priveşte Daniel 9, am afirmat că avem datele istorice aproximative şi nu chiar exacte ale evenimentelor ultimei „săptămâni”. Acesta însă nu este un eşec al hermeneuticii profetice, ci o neputinţă a istoriei, a surselor limitate şi a informaţiilor insuficiente. Profeţia presupune o împlinire corectă pentru toate scopurile practice. Este dificil de susţinut că s-a urmărit împlinirea exactă, la zi. Dar nici nu există dovezi istorice, concludente, că nu s-a împlinit exact. Profeţia cere împlinirea ultimei săptămâni în anii 27, 31, 34 AD, iar istoria ne dă ca aproximaţii anii 27-29, 30-33, 33-36, date care pot fi mai precizate prin studiu aprofundat, dar oricum compatibile cu cerinţa profetică. Prin urmare, nu se compară situaţia. În cazul lui Antioh Nebunul, zilele lui de persecuţie şi zilele pe care vor unii să le citească în cheie literalist-preteristă în cartea lui Daniel se contrazic. Ambele sunt precise, dar divergente.
Poli: „Nu mă deranjează să fiu făcut ’rău’”. Nu dau doi bani pe morala Dumnezeului Bibliei. Sau a oricui altcuiva – for that matter.”
FL: Nu este traducerea mea. Am afirmat că Biblia îi numeşte rəša‘īm pe cei care nu vor să dea atenţie profeţiei desigilate în timpul sfârşitului (cf. Da 12:9-10). Eu traduc acest termen, de regulă, cu mişei, ticăloşi, vinovaţi. Şi dialogul acesta mă face să presupun că verbul BYN folosit în 12:10 nu are aici sensul de „a înţelege/pricepe” (cf. Theodotion şi majoritatea celorlalţi), ci de „a lua în seamă”, „a ţine cont”, aşa cum a fost tradus în Vechea Versiune Greacă. Cu alte cuvinte, nu se blamează aici impotenţa raţională a cuiva, ci indispoziţia spirituală sau ostilitatea faţă de avertizările divine. Ultima afirmaţie a lui Poli, motiv pentru care nici nu mai dialoghez cu el, până nu-şi modifică drastic propoziţia, dă pe faţă care sunt adevăratele sentimente şi raţiuni ale teologizării raţionalist-umaniste: nu atât râvna faţă de om, cât hainirea faţă de Dumnezeu.
Anonim: „Oameni buni, Poli si profesore, n-ar fi mai bine sa va asezati la masa, sa discutati vreo cateva nopti si apoi sa ziceti amandoi concluzia?”
FL: Acestea nu sunt lucruri de studiat noaptea, nici de discutat la o masă oarecare. Ele nu se rezolvă nici în câteva zile, seri şi dimineţi, este nevoie şi de timp, dar mai ales de bunăvoinţă. Dacă e vorba de stat la masă, trebuie început cu masa Domnului şi cu convingerea reciprocă a intenţiilor frăţeşti.
Anonim: „…daca profesorul are dreptate, ce rost are sa fie ingrijorat cu privire la biserica AZS? De ce ‘adventismul este împărţit în curente şi facţiuni diverse în ţările cu influenţă’ daca totul este corect in teologia sanctuarului?”
FL: Lucrurile sunt mai complexe pe teren. Teologia sanctuarului nu este nici singurul motiv, nici cel mai important în ce priveşte oarecare tensiuni şi facţiuni existente. Majoritatea Bisericii, curentul mainstream nu se preocupă în mod special de această chestiune, decât ocazional, cu oarecare accente istorice. Tendinţa dominantă este conservarea şi ignorarea chestiunii.
Anonim: „Eu nu stiu nici ebraica, nici engleza … de ce n-a fost scris in dulcea noastre limba romaneasca, chiar asa incomplet? Si de ce nu se adreseaza publicului azs?”
FL: Anonime dragă, studiul a fost scris pentru cine eram dator să-l scriu, mai întâi. Adică eram dator să mă adresez celor care au şi răspunderea şi capacitatea să mă înţeleagă. Este o prostie să vin cu noutăţi importante direct în faţa publicului larg, ca şi cum aş fi singurul care răspunde de cercetare.
Poli: „Imaginea lui Dumnezeu este o fictiune pe care o cultiva indivizi sau religii. Textul e singura realitate despre care putem discuta. Cind mi-am spus parerea despre noul tau studiu, nu am facut-o asteptind vreo reactie din partea ta. Iti cunosc prea bine si argumentele, si dinamica interioara. Scriu si eu, ca tine, pentru beneficiul altora.”
FL: Biblia spune că omul a fost făcut după imaginea lui Dumnezeu. A spune că imaginea lui Dumnezeu este o ficţiune, înseamnă că fiinţa umană este o ficţiune. Iată o concluzie a dinamicii interioare a umanismului rascolnic – a cărui memorie va fi blamată în vecii vecilor.
Poli: „Si apropo, profesore: in mod sigur nu dau doi bani pe morala celor care au certitudini cu privire la Dumnezeu (cum ar fi aceea ca este istoricist).”
FL: Nu mă deranjează preţul sub 30 arginţi pe care mi-l ataşează Poli. Un profesor care cloceşte asemenea pui, chiar nu merită doi bani. Cât priveşte certitudinile mele teologice, îmi sunt mult mai dragi şi mai importante decât incertitudinile. Dacă Poli se simte deranjat de certitudinile mele cu privire la Dumnezeu, de exemplu că ar putea fi istoricist, ar fi bine să-mi explice cum ar putea El fi şi altfel, de exemplu preterist, fără să se contrazică.
Poli: „…si care e evenimentul istoric ce ancoreaza cu precizie anul 1844? Imi ceri mie „date exacte”, dar uiti ca nu exista nicio corelatie istorica verificabila pentru sfirsitul celor 2300 de ani adventisti, iar 22 octombrie este cu totul arbitrar. Lungul nasului, te rog!”
FL: Dacă sfârşitul celor 2300 de ani trebuia marcat de un eveniment pământesc, atunci Poli ar avea dreptate să mă probozească. Dar Da 8:14 promitea că după 1844 (2300 de ani de la decretul lui Artaxerxe din Da 9:24; Ezra 7 etc.) avea să se facă dreptate sanctuarului ceresc, că judecata premilenială, descrisă în Da 7:9-10 trebuia să aibă loc şi în final să inaugureze împărăţia milenială. Aceste evenimente nu sunt descrise în Scriptură ca pământeşti. Există însă şi reflectări pământeşti ale judecăţii, cum ar fi apariţia unei mişcări care să avertizeze întreaga lume cu privire la Evanghelia adevărată, care este Evanghelia Judecăţii şi a „credinţei în Iisus” (Ap 14:6-13) şi să proclame universal cultul Creatorului, cu Legea Lui şi sabatul Lui, în contrast cu prostiile şi savantlâncurile omeneşti.
Nu întâmplător, odată cu mişcarea adventistă au apărut în lume două mari curente culturale universale divergente: pe de o parte materialismul modern care cuprinde diverse grade de necredinţă, de la raţionalism până la ateism pur, pe de altă parte spiritualismul modern, faţa romantică a răului, cuprinzând o mulţime de mişcări (de la spiritism, teosofie, antroposofie, până la new-age, redescoperirea păgânismului antic, etc.). Ambele direcţii îşi au începutul după 1840. De o parte „spiritualizarea” lumii şi a bisericilor începând cu explozia spiritistă (1848), pe de altă parte apariţia marxismului şi a darwinismului, care vor contribui enorm la secularizarea lumii şi în mare parte a teologiei moderne. Adventismul, apărut în 1844, este răspunsul lui Dumnezeu la problemele spirituale ale lumii şi ale bisericilor (inclusiv la problemele Bisericii AZS).
Poli: „Inca o intrebare (retorica, de vreme ce Florin nu are cu cine discuta): cum de nu incep cele 1260 / 1290 /1335 de zile adventiste tot la 457 i.e.n., de vreme ce Dan. 12:11 foloseste exact acelasi limbaj al „necurmatei” si „uriciunii” ca Dan. 8? Pentru cele ‘2300 de zile’ avem nevoie de Dan. 9, dar cele trei vremi si jumatate din Dan. 7 si perioadele echivalente indicate mai sus pot incepe cind vrem noi? Penibil!”
FL: Penibil este să încerci să distrugi ceea ce nu înţelegi, fără să ai pregătită o construcţie mai bună. Am scris deja destul la subiectul acesta mai sus. Cine este interesat va înţelege suficient cât să-şi continue studiul în particular. Cine este hotărât să nu se spurce cu interpretări AZS, oricum nu va accepta nici un argument. Aici nu este în primul rând problemă de logică sau de IQ, ci un test de înţelepciune a bunăvoinţei.
Duratele din Daniel 12 au începutul menţionat în mod explicit. De exemplu, 1260 zile, sau trei vremi şi jumătate, este o referire la cap 7, de unde aflăm că reprezintă timpul dominaţiei cornului roman şi al ostilităţilor faţă de „sfinţii Celui de Sus”. 1290-1335 zile au începutul menţionat în context: „de la înlăturarea „necurmatei” şi aşezarea urâciunii”. Ceea ce nu este cazul cu privire la perioada de 2300 din cap. 8, al cărei început nu este menţionat acolo, decât dacă sucim sensul întrebării şi al răspunsului (Da 8:13-14).
(Nu este exact pe subiect, dar scriu aici, întrucât nu am găsit pe site un alt loc mai apropiat cu ceea ce vreau să spun…)
Concepția conform căreia „cornul cel mic” din Dan. 8 (care „a crescut dintr-unul din cele patru”) „pare să fie în prim plan și cu oarecare timiditate Antioh Epifanes, iar în plan secund și cu mai mare forță pare să fie Antichristul profetic al viziunii din cap. 7” îmi pare a fi cea mai „funcțională” (umană! – în sensul bun) dintre concepții, pentru că (cel puțin!):
1. dă sens expresiei „dintr-unul din ele”, nelăsând-o „în aer (vezi d. e. ‘cele patru vânturi’)”;
2. amplificată cu explicația pentru cap. 11 (conform căreia apariția expresiei „până la vremea sfârşitului” (abia în vers. 35) ne dă voie să ne gândim la „Antichrist, noul împărat de la miazănoapte”), oferă sens experienței poporului lui Dumnezeu din „evul întunecat inter-Testamentar”, dominat de prezența lui Antioh IV Epifanes-Epimanes;
3. face ca parcurgerea cap. 11 să ne fie coerentă – fără „sărituri explicative” (ce apar a fi arbitrare; prin construcție greu de memorat!);
4. este în acord cu procedeele lui Dumnezeu – care nu lasă în întuneric nici pe contemporanii profetului, nici pe contemporanii împlinirii profeției – , așa cum sunt exemplificate mai jos:
„Hristos vorbise unei mulţimi de oameni; dar, când a rămas singur, Petru, Ioan, Iacov şi Andrei au venit la El, pe când stăteau pe Muntele Măslinilor, şi au zis: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Și care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?”, Isus nu le-a răspuns ucenicilor făcând deosebire între distrugerea Ierusalimului şi ziua cea mare a venirii Sale. El a amestecat descrierea acestor două evenimente. Dacă le-ar fi descoperit ucenicilor evenimentele viitoare, aşa cum le vedea El, ei n-ar fi putut suporta priveliştea. Din milă pentru ei, El a amestecat descrierea celor două mari crize, lăsându-i pe ucenici să cerceteze ei înşişi înţelesul. Făcând aluzie la distrugerea Ierusalimului, cuvintele Lui profetice au trecut de la acest eveniment la lupta finală, care va avea loc în ziua când Domnul Se va ridica din locul Său să pedepsească lumea pentru nelegiuirea ei şi când pământul va lăsa să se vadă sângele lui şi nu-şi va mai acoperi ucişii. Toată această cuvântare a fost ţinută nu numai pentru ucenici, ci şi pentru aceia care vor trăi în timpul ultimelor momente ale istoriei pământului” (HLL 628.1).
Spuneați la un moment dat: „Multă vreme am fost împotriva acestei soluții destul de neobișnuite și care dă aparență de slabiciune”… Și mie-mi dădea aceeași senzație, însă, conform celor de mai sus, acum văd aici „o aparență (și nădăjduiesc să nu fie numai atât) de tărie”!
Mulțumesc, maestre! Dacă soluția mea ajută și pe alții, nu e degeaba. Am să dau cândva explicații mai detaliate.
Dcaă profeţia se aplică la evenimentele de la anul 70, atunci „urâciunea” ar fi steagurile romane înfipte în jurul cetăţii. O anumită zonă în jurul Ierualimului era zonă sacră, şi erau interzise asemenea afronturi. Nici un simbol idolatru nu era permis. Evreii s-au răsculat adesea şi au intrat în conflict armat cu cei care au îndrăznit să pună un simbol roman într-o zonă sacră (cum a făcut şi Caligula). Steagurile romane erau nişte simboluri idolatre (de exemplu, o acvilă de aur în vârf de lance), care se înfigea în pământ şi primea închinare, ca simbol al puterii Romei. Aceste steaguri se numea „signa”. Evreii le-au identificat şi în profeţia din Habacuc 1 („năvodul” cuceritorului babilonian este exlicat într-un comentariu de la Qumran ca fiind aceste ’otot (signa = semne, simboluri) romane.
Această profeţie a lui Iisus este extrem de importantă, pentru că arată că profeţia lui Daniel despre „urâciunea pustiirii” nu se limita la „Shiqqutziada” lui Antioh IV, ci cuprinde şi perioada romană. Ceea ce înseamnă că (inevitabil) cornul luciferic din Daniel 8 este simbolul unei succesiuni distinctive, de la Antioh, trecând prin cezarii şi pontifii romani şi până la ultimul antichrist.
Atât deocamdată.
Aș avea o întrebare, la ce se referă Iisus când zice: [i]De aceea, cînd veți vedea «urîciunea pustiirii», despre care a vorbit proorocul Daniel, «așezată în locul sfînt» – cine citește să înțeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munți[/i](Mt 24:15-15 CNS)?