«ar fi mult mai util ca schema lui Nefes sa fie mai simplificata.»

Dragă Sebi, cine n-ar fi bucuros de simplificări? Dar dacă vrei adevărul cu privire la semnificația unui termen, ești obligat să te uiți în lexicon, să vezi ce definiție / definiții are termenul, adică ce sensuri îi sunt atribuite în diverse contexte. Pentru că nu există nici un lexicon (dicționar) perfect, cauți în mai multe dicționare. Un profesionist însă poate și adesea trebuie să verifice și definițiile din lexicoane, analizând TOATE ocurențele și contextele în care este folosit termenul respectiv. În cazul termenilor relevanți care sunt speculați în sprijinul mitologiei nemuririi sufletului, am cercetat și personal, dincolo de lexicoane, și concluzia mea este că definițiile din lexicoane sunt corecte. https://www.academia.edu/36270754/ATHANASIOLOGIKON_revizuit_    În unele contexte apar, totuși, sensuri ambigue, unde este dificil de știut dacă autorul a intenționat să folosească termenul néfeš cu sensul de „viață”, sau cu sensul de „suflare” (respirație). Cel mai probabil, termenul de suflare a fost folosit metaforic pentru a reprezenta viața, deoarece respirația este primul și ultimul semn de viață al unui organism obișnuit.

Nu văd cum s-ar putea simplifica chestiunea. Se pot da explicații cum de s-a ajuns de la sensul „gâtlej” la sensurile de „viață”, „persoană”, „poftă”, „mort”. Limba vie creează asociații care uneori se permanentizează, și astfel termenii capătă sensuri noi. În limba română, „suflet” înseamnă inițial „suflare”, dar a căpătat sensuri metaforice, care au înghețat în expresii contextuale specifice: https://dexonline.ro/definitie/suflet .  Prin urmare, limba însăși (oricare limbă) este „varză” și nu ai cum să simplifici lucrurile. Orice tentativă de a folosi termenii biblici ca și cum ar fi termeni tehnici (cu sensuri distincte și consecvente) eșuează.

«Amandoi stim ca termenul de SUFLET in limba romana reprezinta o „varza” rezultata din traducerea a 5 termeni ebraici cu sensuri de intelegere diferita in limba ebraica, si puse la unison prin traducerea singurului termen.»

În acest caz, lucrurile stau diferit. Să le luăm pe rând:

Rûaḫ nu a fost tradus în limba română ca „suflet”, ci ca „suflare”, „duh”, „vânt”, „mânie” etc. Rûaḫ se referă la orice suflu (suflare, vânt), precum și la alte realități invizibile ca vântul, indiferent că sunt trăiri sufletești (suflet, stare de spirit, temperament, trăsătură de caracter, rareori gândire). Se folosește adesea, cu sensul de suflare (respirație), fără vreo precizare legată de naștere.  

Néfeš a fost deja expus, nu mai repet. Se referă adesea la persoana / personalitatea umană, dar nu este singurul sens. Contextul decide. În special, există anumite expresii, în care se are în vedere doar un anumit sens. De exemplu, în expresia rǝḥaḇ néfeš (lit. larg la „néfeš”), néfeš înseamnă „poftă”, „dorință egoistă”. În expresia baqqeš néfeš… (lit. a căuta néfeš-ul), termenul înseamnă „viață” și se traduce „a căuta să-i ia viața”.

Nǝšāmā înseamnă „suflare” și acoperă o parte din sensurile lui rûaḫ. Uneori este sinonim și cu néfeš, când acesta înseamnă ființă vie, persoană, de exemplu, în expresia „toată suflarea (= tot ce suflă / toate ființele) să laude pe Domnul”.  Nǝšāmā este folosit uneori legat de termenul rûaḫ și de ḫayyim, „viață” (e. g.  nišmat rûaḫ ḫayyim = suflare adică duh de viață). Dar această suflare nu are un sens imaterial și mistic, ci se referă direct și simplu la „respirație”, ca semn al vieții. Termenul este asociat frecvent cu ˀappáim (nas, nări), ca în Gen 2:7; 7:22; Iov 27:3; Is 2:22. Iudaismul din era creștină a început să folosească termenul nǝšāmā / nišmath (pronunțat uneori nișmos) pentru a denumi spiritul nemuritor al celui decedat. De aceea termenul este frecvent folosit în rugăciunile pentru morți (Izkor). Dar în Biblie nu are niciodată sensul de „conștiință”.

Ḫayyā este un termen care în mod obișnuit are Biblie sensul de viețuitoare, vietate, jivină, „făptură vie”, fiară. Se folosește figurat și cu sensul de ceată înarmată. Doar în câteva texte arhaice, ḫayyā are sensul de „viață (biologică)”, uneori chiar „foame” (Iov 33:18, 20, 22, 28; 36:14; Ps 143:3) sau, posibil, spațiu vital, cămin/patrie (doar în Ps 68:10/11).  Pentru „viață”, termenul clasic folosit în Scriptură este ḫayyim și adesea néfeš.

Cât despre yǝḫiḏā, acesta este un adjectiv feminin cu sensul de „unică”, singura fiică la părinți (Jud 11:34). Se folosește de două ori ca termen poetic în Psalmi (22:20/21; 35:17), în paralel cu néfeš (care este de genul feminin). Se referă deci la suflare / viață. Doar pentru că se folosește și în Psalmul Mesianic 22, nu înseamnă că termenul yǝḫiḏā are conotații mesianice. Fiecare viață este unică; pentru fiecare, viața este obiectul cel mai scump.

Prin urmare, singura soluție este raportarea termenilor la context în limba de origine. Traducerea nu poate fi consecventă, cu echivalente „perfecte”, deoarece n-ar putea fi și agreabilă ca iteratură. Traducerea Bibliei nu înseamnă traducerea unui proces verbal, ci a unei piese de literatură. Există diferite preferințe de traducere. Unii vor să aproximeze cât mai mult sensul literal din textul original, alții vor să înțeleagă sensul practic, într-un limbaj elegant. După zeci de ani de rătăcire prin pustiul traducerii literaliste, sunt convins că o traducere critică și literară este mai bună decât una necritică și literală, care doar dă iluzia „exactității”.  

AI dreptate că există multă confuzie în creștinism cu privire la acest subiect al „sufletului”. Lingviștii și chiar traducătorii sunt destul de conștienți, dar teologia majorității bisericilor învață că sufletul este nemuritor, așa știu toți dintr-o tradiție foarte îndelungată. Prin urmare, dincolo de lingvistică, ei afirmă ceea ce cred. Mai mult, înceracă să convertească și textul biblic la concepția lor. Se susține că evreii nu prea aveau cunoștință de nemurirea sufletului, dar Iisus (Luca 16) și Pavel (2Cor 5:8) ar fi clarificat chestiunea (!).

În privința aceasta nu pot face un contrast între evrei și neevrei. Dimpotrivă, evreii majoritari (fariseii, iudaismul rabinic) au susținut și susțin până astăzi nemurirea naturală a sufletului, precedând astfel devierea teologică începută din secolele III-IV. Ca dovadă că iudaismul adoptase teoria nemuririi sufletului încă din epoca elenistică, avem afirmațiile din apocrife:

„Și după ce a adormit [Samuel], a profețit, arătându-i regelui ce sfârșit va avea; și-a înălțat glasul din pământ ca să profețească…” (Sirah 46:23),

„au primit de la Dumnezeu suflete curate și nemuritoare” (4Macabei 18:23).

Da, Tora orală este răspunzătoare de multe deformări ale Torei scrise. Și eu cred că întotdeauna au existat în Israel confuzii cu privire la acest subiect, așa cum întotdeauna au existat unii care se închinau în secret idolilor. Evreii au locuit în mijlocul canaaniților. Ebraica este un dialect canaanit. Cum se face că până și Saul, care credea că eliminase pe toți spiritiștii din țară, a apelat la un medium pentru a consulta pe Samuel care murise? Asta înseamnă că circula totuși credința că mintea supraviețuiește creierului.

Creștinii au preluat cel mai probabil această credință din două surse: iudeo-creștinii au preluat-o din iudaismul fariseic, iar pagano-creștinii au luat-o din mitologia populară greco-romană. Atât fariseismul, cât și neoplatonismul au contribuit la coruperea creștinismului. În cele din urmă, nici credința în înviere nu i-a împiedicat pe creștini să adopte această minciună universală, așa cum nici pe farisei, credința în înviere nu i-a împiedicat să creadă într-un suflet nemuritor care mai are de pățit unele lucruri după moarte.

Cand spun ei ca, toata munca noastra este ca in viata aceasta sa reusim sa atingem „un suflet”. Altfel, este viata perduta. Credeti ca se refera la ruah, la nefes sau nesama?…

Nu am întâlnit expresia aceasta. Iudaismul este extrem de divers astăzi. Trebuie văzută sursa expresiei și acolo trebuie pusă întrebarea. În plus, trebuie știut că una este să întrebi un rabin (care are toate răspunsurile din lume, bune de entertainment spiritual) și un lingvistic evreu profesionist, profesor universitar, care s-a remarcat prin cercetări publicate.

«Persoana vine din Latinescul Person – care inseamna „masca”. Intr-un sens, da…. afisam o masca pe care ne-o alegem sa ne reprezinte dar ma tem ca nu e sufletul.»

Dragă Sebi, nu contează de unde vine un termen. Contează numai unde se duce (sau unde „seduce”, dacă chiar vrei să ne jucăm). De exemplu, nu contează că „prost” însemna la origine „simplu”, „direct”, „curat”. Contează că între timp este mai rău decât nătărău și este uneori o insultă. Nu contează că „basca” este, la origine, o beretă bască (adică din Țara Bascilor). Originea „bască” a băștii nu mai are nicio importanță.

Folosim termenul „persoană” ca echivalent pentru om, ins, cum este folosit „suflet” în Gen 46:27. Chiar și în limba română (sub influența Bibliei probabil) se folosește termenul suflet în acest sens: „erau acolo mii de suflete”.  

«Daca nu avem nici o problema in a ne expune felul de a fi si sa te simti tu insuti, atunci avem de a face cu INDIVIDUALITATE. Iata aici doi termeni care nu exprima acelasi lucru. Persoana – Masca… si IN-DIVIDE.»

Dacă vrei să ne jucăm mai departe, putem spune că individualitatea este o privire subiectivă asupra omului însuși, iar persoana este o privire obiectivă (și socială). Nu există sinonime perfecte. Dar realitatea este că néfeš le cuprinde pe amândouă.

«Dumnezeu a suflat „suflarea dea viata” (adica o parte din el si-a transferat-o omului, si astfel omul a devenit un sufelt viu. Cand dintr-o galeata cu apa umplu 20 de pahare cu apa…. in toate cele 20 de pahare este aceiasi apa dar DIVIZATA. INDIVIDE…. Desi paharele sunt INDIVIZI… poarta cu ele aceiasi esenta…. Si omull cand moare, se desparte de aceasta esenta Divina … Fizicul se duce in pamant si pana si pomenirea i se uita, iar… esenta (Duhul) se intoarce in matca, la Dumnezeu care l-a dat (Ecl.12:7). Deaaceaa…. individualitate este partea ce o purtam ca esenta a Sinelui, a ceea ce suntem ca esenta Divina (fii de Dumnezeu) iar persoana este masca ce invaluie aceasta esenta….»

Eu nu cred că „suflarea de viață” împrumutată omului este o parte din Dumnezeu, mai divină decât țărâna din care a fost modelat omul. Textul biblic nu descrie științific această distincție, ci într-un mod dramatic, sugestiv. Cheia înțelegerii suflării de viață este expresia „în nări”. Textul nu spune că Dumnezeu i-ar fi suflat omului în creier, în sânge sau în inimă o scânteie de viață, sau un curent de viață (ce-o fi acela?), ci că i-a dat suflare (respirație „în nări”), sau altfel spus, i-a dat viață. Nu ni se spune ce este viața, nici ce a făcut exact Dumnezeu pentru a pune în funcțiune un organism ne-viu. Sau poate l-a făcut viu, dar în stare de moarte clinică, și încă nu respira? Habar n-avem. Cert este că și animalele au fost făcute la fel din pământ (Gen 2:19) și au primit la fel „suflare de viață” (Gen 1:30; 7:15; Ecl 3:19).

Nu există nicio esență divină care să facă parte din lumea creată. Există doar lucrarea Duhului creator al lui Dumnezeu, care nu se confundă cu nicio forță subtilă a naturii, care a acționat la Creație (Gen 1:2) și acționează în continuare, menținând prin legile divine, existența atomică, minerală, biologică și psihologică. Suflarea noastră este doar respirație în aer, un semn al vieții pe care Acela care ne-a dat-o la început continuă s-o întrețină. Nu există însă nicio parte din natura noastră care să fie divină. Duhul este divin, dar El nu este parte din noi, nici noi nu suntem parte din El. Respingem orice formă de panteism. El este cauza existenței noastre, o cauză care este în afara noastră, chiar dacă El este pretutindeni – fără a se confunda cu nimic (Ps 139:6-18; Iov 32:8; 33:4; 34:14).

Individualitatea sau sinele/eul nostru nu este o parte (diviziune) din acel Sine care Se numește EU SUNT. Duhul lui Dumnezeu este în relație cu „duhul” nostru (în acest caz, duhul are sensul de minte, conștiință), dar duhul nostru nu este parte din Duhul Domnului (Rom 8:16). Altminteri, nu ar mai fi nici un conflict între sinea noastră și Sinea Lui (Rom 8:5).