Un prieten, Marcel, mi-a trimis link la „O întrebare greșită, două răspunsuri false”. Am văzut  imediat figura eternului provocator Edi C., și am bănuit că trebuie să fie vorba de o nouă ediție a tromboanelor lui filosofice. Când am ajuns la momentul în care vorbitorul cita replica mea la adresa fratelui Titus Colțea, am înțeles de ce îmi trimisese Marcel linkul.

Despre EC am scris destul, nu am ce să adaug. Nu am nicio plăcere să-i dau replici, fiindcă am datorii mai presante, dintre care multe sunt mai plăcute. Dar de dragul prietenilor care sunt martori ai acestor ieșiri spirituale ale lui EC, și poate se miră, schiţez câteva rânduri.

EC observă cu oarecare gelozie (explicabilă) – și cu aluzii împrumutate din zona emetică a teologiei moderne –, că m-am adresat lui Titus Colțea cu o bunăvoință aparte, „ionatanică”, ca de la fundamentalist la fundamentalist, și nu cu blestemele pe care le arunc asupra liber cugetătorilor. Observația este parțial corectă. Nu-i tratez pe toți la fel. Nici Dumnezeu nu ne tratează fără discriminare. Mă refer la Dumnezeul Bibliei, fiindcă pe al lui EC nu-l cunosc; iar dacă l-aș întâlni, l-aș îmbrânci în Tartar, ca să joace arșice, cu Marcion, cu Marx și cu Nietzsche…

Fratele Colțea a arătat respect față de cuvântul lui Dumnezeu (așa cum îl înțelege) și față de confesiunea noastră. Fundamentaliști sau oricum ne-ar numi Edi, avem un punct de sprijin comun în univers: Biblia –cuvântul lui Dumnezeu. Disputa dintre noi apare astfel ca o discuție de familie. Frați vitregi sau de ambii părinți, suntem totuși frați. Cazul celor care au o atitudine satanistă față de Biblie și față de credința noastră în general, îmbrățișând cultul evoluției și al zeiței rațiunii este complet diferit.

Totuși nu-i tratez cu blesteme pe toți liberalii, deiștii, agnosticii, ateii, raționaliștii, umaniștii radicali, etc. Nici măcar descreștinații, secularizații și apostații în general nu mă provoacă. Fiecare are dreptul uman și constituțional să-și aleagă ce filozofie dorește. Există liberali cu care pot să zâmbesc, există alții pentru care mai pot plânge, și mă mai pot ruga, dar există și unii pentru care mi-am epuizat toate resursele sentimentale. Când întâlnesc indivizi care sunt (sau au fost) membri ai Bisericii noastre și care și-au făcut o profesie de credință din a târî pe cât mai mulți în Tartar după ei, nu pot să nu recunosc satanismul acestui curent rafinat și să nu le amintesc celor în cauză blestemele adresate de Dumnezeu.

Am și eu limite. Blestemele „mele” sunt foarte sincere, dar nu au nicio valoare în ele însele. Blestemul neîntemeiat nu se lipește (Pr 26:2). Este ridicol că anumiți „liber-cugetători” sunt deranjați de blestemele mele, dovedind astfel că sunt mai superstițioși decât se crede.

Discuția lui EC se învârte în jurul temei din Romani 14, pe care o citește în cheia preferată (marcionistă = după Marcion de Sinope), presupunând că Pavel ar fi avut aici o gîndire nicolaită care depășește Biblia (Ap 2:6, 15, 20). În esenţă, EC vrea să corecteze pe fundamentaliști, cu privire la noțiunile de sfânt (sacru) și adevărat. Nimic nu este sacru în sine și adevărat în sine, spune el; totul este relativ, convențional și dinamic (evolutiv). Vorbitorul ține să așeze, de la început, sabatul biblic în categoria „adiafora”: nu contează, este indiferent ce zi alegi, sau dacă alegi vreuna, pentru că toate sunt la fel. Nu există zi sfântă în sine.

Dar cine pretinde că zilele ar putea fi sfinte sau profane „în sine”? Noi nu avem o concepție magică despre zile. În afară de Dumnezeu, nu există nimic sfânt „în sine”. Într-un anumit sens, lucrurile sunt sfinte/sacre, pentru că așa sunt considerate, în diverse religii. Sfințenia este deci convențională, culturală. Ziua a șaptea, de asemenea, nu este sfântă în sine (de la natură), ci pentru simplul fapt că Dumnezeu a sfințit-o – adică a decis să aibă o destinație sacră, unică, exclusivă, deosebită de celelalte șase, care prin contrast, sunt numite profane (bune pentru orice activitate).

Dacă Dumnezeu nu ar fi sfințit (declarat „sfântă”) ziua a șaptea, și nu ar fi binecuvântat-o pentru un scop diferit de celelalte, n-ar putea fi sfântă cu adevărat, chiar dacă toate religiile ar cădea de acord s-o sfințească. Ar fi o zi sfințită de oameni. Cine cunoaște „teologia” lui Edi însă știe că El nu crede într-un Dumnezeu Creator care să fi sfințit ceva (sabatul sau căsătoria etc.), astfel încât singura sfințenie a unei zile este pentru el o convenție social-culturală și o atitudine superstițioasă din partea indivizilor mai slabi de fire, care sunt, firește, fundamentaliști.

Cât privește noțiunea de „necurat”, dacă animalul în discuție este necurat „în sine”, sau doar convențional (ritual) era necurat, trebuie observat ce spune Biblia, sursa primară a acestor noţiuni, indiferent de evoluţia ulterioară a „simbolurilor”. Spre deosebire de zile, unde sfințenia zilei a șaptea este dată în mod exclusiv de cuvântul lui Dumnezeu, curăția sau necurăția alimentelor nu ține numai de o declaraţie. Chiar dacă ar fi numai această declaraţie divină, ar fi suficient ca să se ţină seama de distincţia făcută de Dumnezeu – dacă există un Dumnezeu care a vorbit prin Moise, profeți și apostoli. Dar felul în care tratează Dumnezeu această problemă a necurăției din Lev 11, sugerează că interdicția divină are și motivații reale igienico-sanitare.

Leviticul 11 este primul dintr-o succesiune de capitole care se referă la subiecte de curăție fizică, de sănătate și igienă, chiar dacă instrucțiunile sunt garnisite de obicei pe deasupra cu unele ritualuri simbolice. Dumnezeu nu le putea explica în antichitate evreilor sau neevreilor de ce un anumit animal este necurat, sau de ce grăsimea și sângele de la animale curate sunt interzise. De aceea le-a dat explicații simple, ca pentru copii: porcul este ṭameᵓ „necurat”(cîîîî….!), grăsimea şi sângele sunt pentru Domnul, grăsimea fiind ce este mai bun (Ex 29:13; 29:22; Lev 3:16-17; 7:23), iar sângele este suflet/viaţă (Gen 9:4; 17:11, 14; 12:23). Erau explicații suficiente, simbolice, dar ele nu neagă motivațiile sanitare, chiar dacă ele nu au fost în întregime explicate științific. Legea lui Moise avea habar de igienă (Lev 15-17; Dt 23:12-14).

Dumnezeu nu dă explicații de ce majoritatea animalelor sunt necurate, ci lasă doar câteva criterii exterioare de diferențiere a vieţuitoarelor de uscat, a celor acvatice și a insectelor. Pentru zburătoare nu dă criterii, ci face o listă de interdicții, care astăzi a devenit insuficientă (colibri? pasărea-liră? pinguinul?). Oricum, cine se teme de neamul lebedei, mai bine şi-ar face o salată.

Dacă cineva are nevoie de explicații înainte de a asculta de porunca lui Dumnezeu, înseamnă că pretinde să aibă autonomie față de Dumnezeu, în ce privește definirea binelui și răului. Se va găsi întotdeauna un șarpe, sau un nene mai evoluat, care să-ți spună că interdicția divină este absurdă și să-ți explice de ce este profitabil s-o sfidezi.

Revenind la problema sabatului, EC ia în discuție cazul sclavilor, în ideea că sclavii creștini n-ar fi putut ține sabatul, sau că, dacă ar fi fost obligatoriu și pentru ei, ar fi apărut disensiuni legate de sabat în Prima Biserică. Pentru a judeca o asemenea chestiune ar trebui să cunoaștem mai întâi condițiile exacte ale sclavilor, și să știm proporția reală de sclavi care aderau la creștinism fără voia stăpânilor, față de a celor care aderau la creștinism împreună cu stăpânii (1Tim 6:1-2). Dar nici aceasta nu ar fi suficient. Dacă este adevărat că stăpânii își lăsau sclavii liberi „în ziua a opta”, așa cum spune EC, la fel de bine ar fi putut să le permită sabatul, în special dacă erau sclavi vrednici, așa cum erau sfătuiți de apostoli (Ef 6:5-9; Col 3:22—4:1; Tit 2:9-10).

Fără îndoială că în Prima Biserică trebuie să fi existat şi discuţii legate de felul cum trebuie păzit sabatul într-o situație sau alta. Nu putem pretinde că scrierile apostolice au fost făcute pentru a pune la punct toate situațiile imaginare sau reale. Nu ni se spune, de exemplu, ce făcea Biserica în cazul poligamilor care cereau botezul, sau în cazul militarilor. Și cu puțină strădanie se pot găsi și alte subiecte silențioase ale NT. Apostolii nu au intenționat să scrie un Talmud. Ei știau că fundamentul credinței lor se află în Biblia iudaică, iar acolo erau deja informații suficiente (FA 15:21).

Afirmația că împăratul Constantin a oficializat săptămâna de şapte zile este exagerată. În realitate, săptămâna de șapte zile, în cele două versiuni ale ei (iudeo-creștină și astrologică) exista deja. Constantin nu a făcut decât să generalizeze săptămâna, legalizând ca zi de repaus „venerabila zi a soarelui” –  zi  care devenise importantă în cultul solar roman în secolele II-III. Dezvoltarea mitraismului în secolele II-III a dus la predominanța săptămânii astrologice în tot imperiul, în timp ce nundina („săptămâna” tradițională romană de opt zile) a pierdut teren treptat,

În epoca elenistică, nu doar asiro-babilonienii, dar și alte popoare (indienii, egiptenii, grecii) au adoptat săptămâna astrologică.[1] Aceasta nu a fost altceva decât interpretarea astrologică a săptămânii iudaice continue. Romanii, cam din secolul VI aC, moșteniseră de la etrusci ciclul nundinal (8 zile), cu a opta zi ca zi de târg şi au răspândit acest sistem în diverse locuri din Italia. Ziua târgului (nundinae) nu era aceeași în fiecare loc, pentru ca negustorii să poată merge de la un târg la altul.[2] În Italia, cel puțin sabinii, rudele latinilor, moșteneau din vremuri străvechi un ciclu de șapte zile.[3] Nu trebuie să ne imaginăm că romanii ar fi impus ciclul nundinal în tot imperiul lor! Acesta a început să fie înlocuit cu ciclul săptămânal continuu de șapte zile, odată cu introducerea calendarului iulian (45 î. Hr.).[4]  În orice caz, pe la începutul erei creștine, romanii preluaseră și ei săptămâna astrologică de la greci.[5] De la sfârşitul primului secol al erei creștine, o influenţă majoră a răspândirii săptămânii a fost mitraismul, de origine persană.[6]

EC spune că întrebarea dacă sâmbăta sau duminica este adevărata zi de repaus este absurdă, deoarece „simbolurile evoluează”. Sunt de acord că simbolurile convenționale validate de oameni evoluează și că, din puncte de vedere strict cultural, nu contează. Dar EC a uitat sau îi place să ignore faptul că dialogul (incipient) dintre mine și Titus Colțea are loc într-o altă paradigmă. EC se află pe tărâmul fermecat al umanismului, unde totul evoluează în jurul consensului omenesc, în timp ce noi suntem încă în acel univers în care Creatorul are primul și ultimul cuvânt în istorie.  În acest univers, Dumnezeu nu evoluează, iar cuvântul Lui încă rămâne standard și criteriu suprem al judecății de apoi (Ap 11:19).

Prin urmare, nu se poate compara voia lui Dumnezeu cu evoluția limbii, a culturii, a religiilor, a simbolurilor. Stema lui Dumnezeu rămâne aceeași, atât timp cât va domni El. Ce ar fi dacă simbolurile matematice ar fi interpretate subiectiv, sau relativ, după votul unor grupări filosofice, politice etc., după modă și după vremuri? În cazul nostru, indiferent cum s-ar schimba forma cifrei șapte, sau cum s-ar pronunța termenii corespunzători numeralului „șapte” sau „a șaptea”, indiferent dacă săptămâna biblică va mai fi recunoscută de creștinătate, vor exista întotdeauna oameni loiali lui Dumnezeu, care vor continua ciclul săptămânal neîntrerupt și vor sărbători sabatul în cinstea Creatorului. Asta pentru că există distincție între sacru și profan, iar Dumnezeu este sfânt, ca și ceea ce El numește sfânt. Afară de cazul că ar fi un Dumnezeu panteist, care se confundă cu universul și care ar evolua împreună cu el.

În final, EC numește Geneza 1 „poezie frumoasă”, insinuând că autorul nu ar fi intenționat un adevăr factual, când s-a referit la cele șase zile plus una, sau că autorul nu a fost divin-inspirat, așa cum pretinde Scriptura și întreaga tradiție iudeo-creștină, ci ar fi fost doar un poet drăguț.

Cititorul merită să știe că, deși Biblia este mai plină de poezie decât se crede (până la jumătate din textul ei!), Geneza 1 nu este un text poetic. Este posibil, cu oarecare îngăduință, să vedem în primele două versete poezie, deoarece avem acolo câțiva termeni poetici, arhaici (tăhom = adâncul, oceanul primordial; tohu = pustietate; bohu = singurătate; mǝraḫḫéfet = planând, plutind în zbor). Dar dacă admitem că primele două versete sunt poezie, aceasta nu seamănă cu poezia clasică a Psalmilor și a altor cărți poetice (Cântarea, Proverbele, Plângerile), ci mai degrabă cu poezia din Eclesiastul, sau din alte texte, unde versurile sunt adesea lipsite de paralelismul specific ebraic.

În tot ce urmează după versetul 2 nu mai avem poezie. Toți termenii sunt prozaici, nu mai avem versuri, totul este o proză narativă, schematică, asemănătoare cu genealogia din Geneza 5, descrierea Potopului din Geneza 8, sau descrierea aducerii darurilor pentru sfințirea altarului (Num 7:11-88). Dar chiar dacă am admite, prin absurd, că Geneza 1 ar fi în întregime poezie, aceasta nu înseamnă că este o frumoasă ficțiune. Biblia conține destulă poezie istorică. Luaţi, de exemplu, Psalmul 114:

1 Când Israel ieşit-a din Egipt,
de la un neam cu grai întortocheat,
2 ţara lui Iuda sfântă-a devenit,
şi Israel, al Domnului regat.

3 Marea-a văzut şi-ndată a fugit,
Iordanul s-a întors tiptil ’napoi;
4 iar munţii, ca berbecii-au ţopăit,
şi dealurile-au săltat ca nişte oi.

5 Hei, mare, ce atâta zor să pleci?
Ce-ai măi Iordane, de te-ntorci ’napoi?
6 De ce săltaţi, voi munţilor berbeci
şi, dealuri, ţopăiţi ca nişte oi ?

7 Da, tremură, pământ, de Dumnezeu,
de al lui Iacob Domn stăpânitor,
8 care preface stânca-n heleşteu
şi cremenea o schimbă în izvor !

Toţi suntem de acord că personificările, metaforele, hiperbolele şi diverse alte figuri specifice poeziei nu trebuie luate în sens propriu. Nimeni nu va spune că munţii şi dealurile au dansat efectiv, deşi este o frumoasă aproximare a experienţei cutremurului. Iar prefacerea stâncii de cremene în izvor nu este intenţionată ca hiperbolă, întrucât se referă la un fapt descris într-o secţiune istorică.  EC va spune probabil că şi Exodul, cu tot ce a urmat, este legendă şi literatură. Îl vom lăsa să creadă ce doreşte, dar noi ne vom pune încrederea în Acela a Cărui poruncă a creat, în șase zile, lumea pe care o vedem.

Indiferent dacă autorul Genezei (Moise) a știut acest fapt numai din tradiție orală, sau din viziuni profetice (pe care EC le confundă cu halucinațiile!), Dumnezeu a strigat de pe Sinai, în mijlocul tunetelor și fulgerelor, amintind că „în șase zile a făcut YHWH cerul și pământul, iar în ziua a șaptea S-a odihnit”. Prin urmare, oricine crede în Scriptură cu adevărat, va lua în seamă simbolul nepieritor din Ap 11:19, cu care se va întâlni la judecată întreaga lume, inclusiv umaniștii radicali și marcioniștii de ziua târgului etc. Cei care acum nu pot crede, nu vor avea nicio îndoială în ziua aceea. În ziua judecății nu vor mai exista nici agnostici, nici bibliosceptici, nici batjocoritori.

Îmi este tot mai limpede că EC este permanent preocupat să vândă și altora nefericirea sclipitoare în care s-a înnecat. Nu cumpărați!

NOTE

[1] Daniel F. McCall, ”African Weeks”, in Bengtson J. D., In Hot Pursuit of Language and Prehistory, John Benjamins, 2008:25-27.

[2] Cf. En.Wikipedia, ”Nundinae”.

[3] W. Smith etc. (eds.), A Dictionary of Greek, and Roman Antiquities, ”Nundinae” (1890), online:  www.perseus.tufts.edu .

[4] Eviatar Zerubavel, op. cit., pg. 45.

[5] Harry Thurston Peck. Harpers Dictionary of Classical Antiquities, ”Week”, New York. Harper and Brothers, 1898, online www.perseus.tufts.edu

[6] Cf. www.ac.wwu.edu/~stephan/Astronomy/7day.html , www.friesian.com/week.htm