Replici la comentariile lui Florin Neacșa pe Facebook

Tizule, ai multă dreptate în ceea ce ai scris. Dumnezeu ne îndreptățește prin harul Lui, prin credință, nu pe temeiul meritelor omenești, ci doar pe temeiul meritelor lui Christos. Postarea mea de mai sus, despre mântuirea „prin fapte” nu este o exprimare completă; am accentuat doar unele aspecte, care în lumea protestantă sunt ignorate adesea, cel puțin la nivel popular.

Îndreptățirea ni se acordă când ne pocăim, fără altă condiție decât credința. Chiar după aceea, cu toate eforturile noastre de a face voia lui Dumnezeu (cu care suntem absolut datori și rămânem datori orice s-ar spune), trăirea noastră în dreptate nu este desăvârșită și nu poate sta înaintea lui Dumnezeu fără meritele lui Iisus. Aceasta înseamnă că avem permanentă nevoie de îndreptățire de la Dumnezeu, prin har, prin credință, care să acopere nu doar păcatele noastre de care ne-am pocăit, ci și toată insuficiența noastră continuă – fiindcă suntem păcătoși nu doar pentru că facem anumite rele, ci și pentru că nu facem tot binele pe care l-am putea face, dacă am fi plini de Duhul Sfânt.  

Ba încă avem nevoie de îndreptățire și la Judecată, după ce am murit, fiindcă trecem toți pe la judecată, începând cu Casa lui Dumnezeu (1Pt 4:17-18), cu cei care au fost mântuiți, dar au în continuare nevoi de mântuire (Rom 14:10; 2Cor 5:10; Ev 9:27; ). Mântuirea este un proces, care se încheie cu salvarea din moarte, sau din trupul cel „păcătos” și muritor. De aceea, lozinca „odată mântuit pentru totdeauna mântuit” este o mare rătăcire, deoarece contrazice Biblia și încurajează o siguranță falsă (Mt 18:32-34; Ev 6:4-6; 10:30). Toți cei ce sunt mântuiți, sau își fac iluzii că au fost mântuiți odată pentru totdeauna, vor trece pe la judecată, unde vor fi îndreptățiți doar biruitorii, nu cei care continuă să trăiască în păcat și se tem de a-și depune eforturile de partea credinței (Ap 3:5; 6:11). Am ajuns să ne temem mai mult de ascultare, de silințe și să-i culpabilizăm pe cei care încearcă să facă ce pot, decât să ne temem de păcat.

Într-adevăr, Pavel și Sila i-au spus temnicerului: „Crede în Domnul Iisus și vei fi mântuit, tu si casa ta”. Omul s-a prins de Evanghelie, și familia lui l-a urmat (altfel nu ar fi fost mântuiți doar în contul lui), au fost botezați și astfel au fost mântuiți, așa cum este scris în FA 2:40, 47 („MÂNTUIȚI-VĂ din mijlocul acestui neam ticălos!” și apoi: „Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce ERAU MÂNTUIȚI”). Pentru acel temnicer roman, a crede implica asumarea numelui și a vieții de creștin. Pavel nu vorbea despre o magie a credinței, care ar mântui de la Sine. Mântuitor este numai Dumnezeu prin Christos, iar mântuirea ține atât cât ține credința. Când ai căzut, prin necredință, refuzând să faci voia lui Dumnezeu, ai nevoie s-o iei de la început cu pocăința și credința.

Acceptând credința în Christos, omul este mântuit imediat de vina păcatului – este îndreptățit. Toți cei care se botează (din credință, nu scăldați magic și involuntar de către alții) sunt mântuiți, pentru că ei sunt „îmbrăcați cu Christos” (Gal 3:27), nu doar cu meritele Lui, ci și cu biruința Lui; ei au murit cu Christos, dar au și înviat cu El la o viață nouă, cerească; ei primesc nu doar harul iertării, ci și harul biruinței; nu doar iertarea de la Cruce, ci și Duhul lui Christos, de la aceeași Cruce; primesc prin credință nu doar îndreptățirea, ci și sfințirea „fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Ev 12:14). A fi creștin mai înseamnă și a „crește”, nu rămânem veșnic începători în ale credinței, punând mereu „temelia pocăinței de faptele moarte” (Ev 6:1), sau și mai rău, crezând că harul depășește necesitatea pocăinței sau a adâncirii pocăinței.

Creștinul este mântuit nu doar la timpul trecut, fiindcă mântuirea nu este doar un eveniment, ci un proces. Vor rămâne în această stare de mântuiți cei care rămân pe „calea mântuirii”, care aleargă la cursa vieții creștine și primesc prin credință și biruința și premiul, nu doar consolarea cu iertarea lui Dumnezeu pentru înfrângeri repetate la nesfârșit. Dumnezeu este în stare nu doar să ne ierte de 70 x 7 ori, ci și să ne „păzească de orice cădere”, nu ca unul care merge pe sârmă, ci și „să ne înfățișeze fără niciun defect și plini de bucurie înaintea Slavei Sale” (Iuda 1:24). Lucrarea Duhului Sfânt este tocmai aceasta. Dumnezeu ne socotește nevinovați în contul lui Christos; Domnul Christos Și-a luat asupra Sa păcatul nostru și ne-a oferit în schimb statutul și biruința Lui, garantând pentru noi, iar Duhul lucrează ÎN NOI (dar  nu fără noi) voința și îndeplinirea (Flp 2:13), adică sfințirea până la capăt, dacă suntem bucuroși s-o ducem până la capăt, „cu frică și cutremur” (Flp 2:12).

Poate nu avem destulă credință de calitate sau îndrăzneală, poate nu avem destulă lumină, dar harul bogat al lui Dumnezeu promite că „Acela care a început în noi această bună lucrare, o va duce la bun sfârșit, până în ziua lui Iisus Christos” (Flp 1:6). El este atât „Inițiatorul (originea, temelia, pionierul), cât și Desăvârșitorul (realizatorul, împlinitorul) credinței noastre” (Ev 12:2).

 La întrebarea „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” i s-a răspuns temnicerului care este primul pas (credința), care este și principiul susținător până la capăt. Nu i s-a spus că, probabil, va trebui să sufere la un moment dat ca și cei pe care el îi întemnițase. Nu i s-a spus pentru început că ar fi mai înțelept să renunțe la postul de temnicer. Probabil a înțeles singur, că slujba lui nu prea era compatibilă cu creștinismul (să ții sub arest oameni nevinovați, dacă așa ți s-a ordonat!).

De asemenea, omul știa pentru care motive Pavel și Sila fuseseră arestați. Din cei patru misionari veniți în Filippi (Pavel, Sila, Timotei și Luca), numai doi au fost arestați: cei care erau evrei (Pavel și Sila). Timotei era grec după tată, pentru că în fața romanilor nu conta că avea mamă evreică. Iar Luca era un sirian elenistic.

Ce importanță are asta? Are, pentru că acești patru misionari în Filippi țineau foarte evident Sâmbăta,  chiar și în această colonie romană, unde nu exista sinagogă (FA 16:12-16). De aceea au fost și acuzați în pretoriul cetății, nu pentru adevăratul motiv (exorcizarea acelei pitonise care aducea mari venituri stăpânilor ei), ci pentru că „oamenii aceștia ne tulbură cetatea, sunt jidani și anunță niște obiceiuri pe care noi, romanii nu se cuvine să le acceptăm sau să le practicăm.” (FA 16:21)

Ce obiceiuri văzuseră cetățenii filippieni? Nimic altceva decât că străinii nou veniți ieșiseră Sâmbăta afară din cetate, la rugăciune, și că o familie chiar fusese botezată. Totul se petrecuse în văzul lumii. Temnicerul a executat sentința dată fără judecată de pretori și știa cu siguranță pentru ce motive fuseseră închiși apostolii. Astfel încât, pentru el, „crede în Iisus!” însemna să-L accepte ca Dumnezeu și Mântuitor pe evreul Iisus din Nazaret și să se dedice noii „secte evreiești”, care implica ruperea de păgânătate (Tit 2:11-12) și adoptarea unor obiceiuri, universal identificabile ca evreiești.  

Apostolii nu s-au mulțumit să-i spună „crede și vei fi mântuit”. „Crede”, nu înseamnă: „autosugestionează-te (cred, cred, cred!)”, sau „screme-te ca să produci credință”. Apostolii i-au arătat temeiul credinței:  „i-au vestit Cuvântul Domnului, atât lui, cât şi tuturor celor din casa lui (familie, aparținători, sclavi).” Iar omul, ca dovadă că a crezut, a început să repare ce stricase: i-a luat acasă pe apostoli în crucea nopții, le-a îngrijit rănile pe care el le cauzase. Apoi a fost botezată toată familia, după cum spune Evanghelia: „cine va crede ȘI SE VA BOTEZA va fi mântuit” (Mr 16:16). Asta spune, indirect, că o credință căreia îi este lehamite sau rușine să se manifeste public – prin botez și prin tot ce implică botezul –, încă NU este credință și nu duce la îndreptățire și mântuire.

Tâlharul pocăit, de asemenea, nu doar a crezut, ci și-a exprimat public credința, asumându-și vina, mustrându-și colegul, recunoscând nevinovăția și Împărăția lui Iisus. Mai mult nici nu putea face.

«Deci omul NU are putere să facă nimic, afară de-a păcătui, datorita faptului CĂ suntem născuți în natura păcatului, PENTRU care murim, DAR poate să Creadă în Isus.»

Dacă mergem pe linia observației a ce poate face omul fără Dumnezeu, atunci s-ar putea spune că omul nici n-ar putea să creadă. Ca dovadă, sunt mulți cărora nu le vine să creadă, nici nu stau să se gândească dacă merită să creadă. Dar viața de creștin nu este o filozofie a neputinței omenești: nu este viața din Romani 7, ci viața creștinului din Romani 8.

Corect spus: „prin har am fost mântuiţi, prin credință. Şi aceasta (mântuirea) nu vine de la noi, ci este darul lui Dumnezeu”. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Aici este vorba de faptele meritorii: numai cu acelea se poate lăuda cine crede în doctrina meritelor. Dar dacă este vorba de împlinirea unei datorii de supunere față de voia lui Dumnezeu, atunci nu este nicio laudă. Iisus spunea că după ce am făcut TOT ce trebuie, să recunoaștem că „suntem niște slujitori nevrednici (de laude); am făcut doar ce eram DATORI să facem” (Lc 17:10). Oare de aceea se dau înapoi mulți creștini de la împlinirea voiei / poruncii lui Dumnezeu? Se tem că ar avea cu ce să se laude? Există o singură metodă, prin care să ne vedem lungul nasului și să ne rușinăm de laudele noastre: să privim la meritele lui Iisus și la tot ce a făcut El – mult mai mult decât era dator să facă.

Datoria este datorie, nu se discută. Nu ne mântuim prin conformarea față de niște imperative sau reguli, dar ne putem pierde prin disprețuirea datoriilor. Pe de altă parte, singura speranță de mântuire este harul lui Dumnezeu arătat în Christos. De aceea, adevărata statornicie în Christos are două mâini: „poruncile lui Dumnezeu și credința în Iisus.” (Ap 14:12), adică împlinirea datoriei și sursa certitudinii mântuirii.  

Cu privire la păcatul adamic, se știe că Adam ne-a transmis o fire în care cresc în mod natural „spini și pălămidă”. Nu ne-a transmis nicio vină. Vina lui Adam nu poate fi imputată lui Abel (Ezec 8:14-20). Teoria augustiniană a moștenirii vinei lui Adam nu are bază biblică. Este ca și cum lupului i s-ar imputa vina / răspunderea morală pentru oaia pe care a sfâșiat-o de foame, fiindcă așa îi cerea firea lui. Firea noastră nu este vinovată, oricât am vrea să ne scuzăm, aruncând răspunderea morală pe „șarpe”, cum a făcut Eva, în loc s-o punem acolo unde este originea păcatului, în alegerea greșită, în neascultare (indiferent de motive).

Da, firea noastră este decăzută și rămâne o problemă gravă până la venirea Domnului. Dar nu ni se impută existența ei sau ispitele care vin din partea ei. Ni se impută numai acceptarea ispitei, ca dorință în inimă, sau ca înfăptuire. Mântuirea oferită de Iisus va rezolva în final și problema naturii umane și a naturii în general. Trecerea păcatului și a morții de la Adam la urmași nu este magie  neagră și botezul nu ne spală de păcatul lui Adam, ci de păcatele noastre. Păcătoșenia firii noastre moștenite rămâne în continuare o problemă, nu se șterge prin botez, ci numai prin transformarea naturii trupești la venirea Domnului.      Textul din Rom 5:20, afirmă că „Legea a venit ca să se înmulţească greşala (păcatul); dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult.” Altfel spus, prin faptul că detectează păcatul acolo unde conștiința noastră nu-l poate vedea, Legea „înmulțește” păcatul. Și unde păcatul se „înmulțește” astfel datorită Legii, se înmulțește și harul. Prin urmare, harul se înmulțește acolo unde Legea evidențiază mai mult păcatul, adică cei care au mai multă cunoaștere și respect față de Lege, au parte și de mai mult har. Dacă înmulțirea păcatului ar fi înțeleasă aici în sens propriu, prin făptuirea tot mai multă și mai îndrăzneață a păcatului, atunci diavolul ar trebui să aibă parte de cel mai mare har.