Tocmai am citit articolul „De ce nu ține Sola Scriptura?” semnat de un prieten teolog ortodox, pe care-l apreciez din mai multe motive. A scris articole la care nu pot decât să răspund cu „Amin!”, sau cu ovații ca acelea din Psaltire. Am decis să scriu la repezeală o replică, în speranța că va fi cuiva de folos, sau pur și simplu, pentru a-mi testa credința. Replica mea este modestă și sper să fie percepută amical, deși este dificil să fii și apologet și agreabil.

În articolul menționat, domnul profesor afirmă respectuos teoria insuficienței Bibliei pentru doctrina și cultul creștin. Tradiția ca autoritate este considerată strict necesară, iar protestanții sunt inconsecvenți la capitolul acesta. Ei bine, inconsecvența în creștinism nu este chiar o noutate. Exista cu prisosință și înainte de Reformă. Uneori se poate numi ipocrizie, iar protestantismul, cu Sola Scriptura, nu face excepție. (Acesta ar fi însă un subiect aparte). Într-adevăr, majoritatea protestanților au conservat în confesiunile lor de credință, în catechisme, în predicare și în învățământul teologic o serie de relicve ale tradiției pre-luterane. Asemenea relicve există peste tot și nu cred că problema principală ar fi diferențele cantitative în ce privește tradițiile pre- sau post-luterane.

Ca simplu cititor al Bibliei, nu am oroare de tradiții. Nu cred că poate exista viață normală, cultură liberă, fără tradiții. Ca protestant însă, când afirm Sola Scriptura, nu mă gândesc la excluderea tradițiilor nevinovate, nici la înlăturarea autorității Bisericii, tot așa cum nu mă gândesc să arunc peste bord manualele de limbi biblice, lexicoanele, cursurile de introducere în „Vechiul” și Noul Testament, diverse comentarii etc. Nici sinoadele ca atare (mai mult sau mai puțin sfinte) nu mă deranjează. Dar când aceste elemente extrabiblice (sinoade, teologi, minuni, tradiții, cultură) ajung în conflict cu învățăturile Bibliei și în special cu poruncile lui Dumnezeu, atunci răspund ca apostolul Petru: „Judecați voi înșivă, dacă este drept să ascultăm mai mult de oameni, decât de Dumnezeu?”

Știu că din perspectiva unui dascăl tradiționalist, o asemenea afirmație poate trece drept dovadă de aroganță. Protestantul nu este smerit, nu se supune Bisericii tradiționale. Dar nici Biserica tradițională nu este unitară în acest punct. Catolicii, ortodocșii, orientalii etc., pretind fiecare a fi adevărata Biserică, în ciuda diferențelor de credință și cult. Ca protestant, îi las să se pună de acord, mai întâi, asupra criteriilor și valorilor dogmatice, asupra surselor de autoritate și după aceea mai discutăm.

Este clar că apostolii au și învățat, au predicat, nu doar au scris. Dar ce au scris rămâne ca autoritate finală în comparație cu ce se presupune că ar mai fi zis în plus. Dacă ei au încurajat prin viu grai un cult mai „bogat”, cu sfinți, vii și morți, la care să ne rugăm, cu chipuri la care trebuie să privim cu venerație, cu un cult al Fecioarei, pe care s-o invocăm ca mijlocitoare și regină a cerului, cu venerarea unor obiecte considerate sfinte, de la racle până la aghiasmă, etc., atunci este normal să mă întreb: De ce n-au scris apostolii nici un cuvânt despre aceste lucruri, ba încă ceea ce au scris descurajează sau chiar condamnă asemenea practici. Sola Scriptura rămâne, totuși, un etalon al creștinismului dreptcredincios.

Dacă ne legitimăm ca dreptcredincioși doar în virtutea autorității istorice, sinodale, politice (ca urmași ai marii Biserici imperiale) și nu după etalonul Revelației scrise, înseamnă că Biserica ar fi confiscat întreaga autoritate divină, ca s-o așeze deasupra Bibliei.            

«Dar Scriptura nu poate să acopere întreaga viață comunitară, nu are răspunsuri la toate problemele.»

Nu este nevoie ca Scriptura să reglementeze totul, ca un Talmud creștin. Ea trasează principii generale și porunci divine universale și veșnice, care nu pot fi ignorate în favoarea nu știu cărei inovații apărute la nivel popular și impusă apoi prin nomocanoane.

Catolicii și ortodocșii atrag atenția asupra diversității mișcărilor protestante și „neoprotestante”. Dar în ciuda diversității protestanților în chestiuni relativ minore, toți resping majoritatea dogmelor și practicilor postbiblice, pe care tradiționaliștii le consideră sacre și esențiale. (Despre diversitate se poate discuta și în cadrul ortodoxiei și chiar în cadrul catolicismului. Diversitatea nu este un ideal, dar este o expresie a libertății. În mod natural, mișcările creștine apărute recent, fie ca schisme, fie ca niște curente înterconfesionale, sunt mai diversificate, deoarece au apărut într-o epocă de libertate social-politică.

Pe de altă parte, Biserica tradițională, de la Constantin cel Mare și până în timpurile moderne, a fost păstrată în unitate prin forța statului. Dar este de remarcat că și tendința opusă (ecumenismul), tot între protestanți (și de la protestanți) a apărut. Există preocupări ecumenice și în catolicism, dar ele sunt mai degrabă strategii de recuperare a unității Bisericii. Înainte de aceasta însă, Roma trebuie să-și recupereze răsăritul ortodox (sau invers, cum doriți!), ceea ce nu este deloc o sarcină ușoară).    

Protestanții sunt mai aproape de tradiționaliști decât se crede. Ei moștenesc din tradiția pre-luterană cel puțin două relicve majore, care îi înfrățesc cu Biserica istorică („una, sfântă”!): credința în nemurirea inerentă a sufletului (care implică și chinurile veșnice) și repausul duminical (al zilei întâi), în locul sabatului biblic al zilei a șaptea (Sâmbăta). Aceste două inovații, care sunt dintre cele mai vechi, ajungând să fie considerate esența religiei și o marcă a creștinismului, în realitate au alterat grav creștinismul, au creat confuzie între Creator și creatură, au distorsionat imaginea lui Dumnezeu, cultul și autoritatea Sa unică.      

«Situația este foarte serioasă. Cu sola Scriptura mi se pare imposibil să ajungi automat la creștinismul trinitar și în special nicean. Se observă această problemă dacă se studiază istoria sinoadelor I ecumenic (Niceea, 325) și II ecumenic (Constantinopol, 381). Rămânând doar la Scriptură, poți fi un arian get beget. De altfel, partida lui Eusebiu de Cezareea tocmai că se sprijinea exclusiv pe Scriptură și nu îndrăznea să vorbească de o unitate de natură în dumnezeire între Tatăl și Fiul. Arienii erau de acord cu orice formulă de inspirație biblică. Or, Scriptura nu ajută aici prea mult.»

Sunt un trinitar convins, acceptând doctrina Bisericii din care fac parte, și care a evoluat (treptat și cu pași mici) de la forme diverse de nontrinitarism (1850-1892), la un trinitarism biblic (1892-1946). Noi nu am ajuns la trinitarism printr-o acceptare a autorității dogmatice a sinoadelor.

Este adevărat că Biblia nu are formule de teologie sistematică (în niciuna dintre învățăturile creștine fundamentale), dar afirmațiile ei complementare la un anumit subiect sunt suficiente pentru a înțelege și exprima unitar o anumită învățătură. Biblia este paradoxală în ce privește afirmațiile referitoare la divinitate (un singur Dumnezeu, dar și Christos și Duhul sunt Dumnezeu), natura lui Iisus (Dumnezeu adevărat și Om adevărat) și altele. Cu ajutorul sinoadelor ecumenice, oricum nu pricepem mai mult. Sinoadele care nu au ca standard suprem Sfânta Scriptură nu reușesc să potolească deosebirile de vederi. Adesea, ele nu au fost decât decizii politice, puse în mâna statului, pentru a persecuta pe „adversari”. Dacă o învățătură nu este biblică, poate fi nevinovată, dar nu esențial creștină; nu poate fi baza ortodoxiei.

De altfel, crezul NC, așa cum s-a formulat, este un compromis cu arianismul. Expresia „singurul născut din Tatăl…. mai înainte de toți vecii”, nu are absolut nicio bază biblică, ba încă alimentează principiul arian, că Christos ar fi prima creatură, deoarece ar avea început. Precizarea „născut, iar nu făcut” este retorică. Dumnezeirea este eternă, nu se naște, nu se divide, nu moare. Numai în păgânism avem zei produși, născuți, făcuți, derivați și anihilați. Christos este „chemat Fiul lui Dumnezeu” ca om, născut din Fecioară (Luca 1:32, 35) și ca titlu mesianic (Ps 2:7; FA 13:33; Ev 1:5; 5:5) dar în preexistența Sa, El este Existența Veșnică (Ex 3:2, 4, 14), Părintele Veșniciilor (Is 9:6), Cel „fără început al zilelor” (Evrei 7:3).

Pavel însuși recunoaște dumnezeirea deplină a lui Christos (Rom 9:5; Tit 2:13). Iar faptul că Îl numește Kyrios, care în Septuaginta și în citate din NT (Rom 14:11; 2Cor 6:18) este înlocuitorul grecesc al numelui sacru Yahwé, este sugestiv (1Cor 12:3; Flp 2:11; 1Tes 4:16).

Învățăturile Bibliei trebuie luate complementar. Niciunul dintre autori nu este singur normativ. Dacă un autor nu a scris despre un anume subiect, fie că nu l-a înțeles exact la fel ca alții, fie că nu a fost preocuparea lui dominantă, este suficient dacă nu contrazice ce învață alții. Sinopticii nu contrazic divinitatea lui Iisus, dar Ioan o afirmă explicit, pentru a se opune celor care o negau. Dumnezeirea Duhului Sfânt este implicit afirmată de sinoptici (Mt 12:31-32; Mr 3:28-29) și de Pavel (2Cor 3:17-18; Ev 9:14).     

«Botezul în numele (la sg.) Tatălui și al Fiului și al Duhului nu înseamnă automat afirmarea Trinității, din moment ce în altă parte în Scriptură se putea susține sloganul „sabia Domnului și a lui Ghedeon” (Judecători 7:18.20).»

Există totuși o distincție clară între strigătul de luptă al oastei lui Ghedeon și formula trinitară rostită de Iisus. S-ar putea imaginea formula: „botezați-i în numele (unic al) lui Dumnezeu, al Maicii Domnului și al Sfântului Petru”? (1Cor 1:12-13). Una este să strigi pe câmpul de luptă, să tremure turcii (!): „Sabia lui Christos și a lui Ștefan Vodă!”, făcând astfel din domnul Ștefan un campion al lui Christos, și alta este să botezi în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Dumitru izvorâtorul de mir. Cei trei trebuie să fie „deoființă” ca să stea pe aceeași treaptă, într-un singur Nume, adică să fie o Treime/Trinitate.

Altfel spus, a fi creștin protestant, orientat Sola Scriptura, nu presupune neapărat o citire mecanică, selectivă și literalistă (deși se întâmplă adesea). Integrarea rațională a tuturor afirmațiilor biblice, înțelese ca fiind complementare la un anumit subiect, este un demers legitim și obligatoriu.

Luther spunea: „Dacă nu mă convingeți cu Cuvântul lui Dumnezeu și cu rațiunea sănătoasă….”, arătând astfel că rațiunea sănătoasă (și sfințită prin acea deschidere și smerenie pe care le aduce rugăciunea și experiența de cercetător dedicat), reprezintă un ingredient absolut necesar în ce privește autoritatea Scripturii. Textul în sine este mort, este un simplu document, care poate fi interpretat cinstit, sau poate fi manipulat. Spiritul care a inspirat Scriptura este Singurul care poate asigura abordare și înțelegerea ei corectă (pentru toate scopurile practice). Iar acest Spirit aduce bunul simț, rațiunea sănătoasă, în locul abordării partizane, sceptice sau mistice.      

«Sola Scriptura provoacă însă și alte probleme. Noile cercetări biblice au stabilit că nicio carte biblică nu a fost scrisă dintr-un suflu, de un autor unic. De fapt, este vorba de redactări succesive cu care bibliștii își bat capul…»

Aici ar fi multe de discutat. Critica istorică, reprezentată de autori care nu rareori se contrazic, deși toți sunt de acord în câteva principii distructive, este un demers speculativ care nu are respect față de afirmațiile Bibliei. Nu este locul aici să spun tot ce trebuie la subiect. Sunt conștient că înalta critică are și unele contribuții cu adevărat științifice și că pune unele probleme la care bibliștii conservatori ar fi obligați să gândească. Dar după cum explică filologii critici apariția și evoluția textului, Biblia își pierde orice credit.

Faptul că Iisus și apostolii au citat Scriptura, fără să se teamă că ar fi fost alterată pe parcursul celor 1500 de ani de la Moise, este pentru creștinul simplu un argument suficient. De asemenea, dacă textele biblice, demonstrabil, nu au fost grav alterate în ultimele două milenii, în ciuda multor variații textuale acumulate (cele mai multe fiind minore), de ce ar trebui să credem că în era pre-creștină totul a apărut prin editări succesive? Sunt de acord că au existat asemenea editări, pentru că se poate demonstra. Dar nu găsesc nici un caz de editare care să altereze cu adevărat opera autorului inițial. (Despre asta, părinte profesor, chiar mi-ar plăcea să discutăm cândva!).            

De acord, Biserica a avut un rol esențial în transmiterea Scripturii (cu sau fără alterări!). Dar nu ar fi drept să credem că, din acest motiv, Biserica ar avea o autoritate superioară Scripturii sau confundabilă cu ea. Este ca și cum am susține că Maica Domnului este mai mare decât Domnul Însuși, pentru că ea L-a adus pe lume. Ei bine, Dumnezeu și Duhul Sfânt L-au adus pe lume, prin Fecioară. La fel și rolul ideal al Bisericii, deși Biserica nu este chiar atât de fecioară.  

Domnul profesor dă apoi exemplul canonului biblic: Biserica a decis ce cărți să formeze această bibliotecă sacră; prin urmare, Biserica ar avea o autoritate implicit superioară Scripturii. Cu privire la VT, diferențele dintre creștini reflectă diferențele dintre evreii conservatori din Iudeea și evreii eleniști din diaspora (în special din Egipt), care nu făceau distincție între cărțile primite de la Moise și Profeți și literatura religioasă secundară din epoca greco-romană. Iar Iisus a trăit și a învățat în Țara Sfântă, nu la Alexandria! Între evreii din Iudeea nu existau neclarități cu privire la canonul biblic, cu excepția unei dispute minore introdusă de unii (cărțile Estera și Cântarea Cântărilor, contestate pentru că nu conțin în ele referirea explicită la Dumnezeu), dar obiecțiile acestea nu au putut înlătura cărțile respective.

Principiul canonizării nu a fost studiul teologic comparativ sau cine știe ce criterii speciale, savante sau mistice: Pur și simplu a fost vorba despre mărturia tradiției preoțești și scribale. Acestea erau cărți sfinte care fuseseră de la început recunoscute, copiate și distribuite printre cei care trebuiau să se folosească de ele săptămânal și la sărbători. Nu putea veni cineva cu o prospătură pe care s-o prezinte drept scriptură străveche (e. g. Cartea lui Enoh, Înțelepciunea lui Solomon, 4 Ezra) sau noutate importantă (e. g. 1-2 Macabei, Iisus ben Sira etc.), de moment ce originea acestor cărți era recentă. Majoritatea preoților și a caligrafilor, care știau din ucenicie, de generații, care sunt cărțile sfinte moștenite, s-ar fi opus unei asemenea tentative.

La fel s-a întâmplat și cu scrierile NT. Biserica nu a luat o decizie în urma unui studiu teologic al conținutului acelor scrieri. Foarte probabil că, dacă n-ar fi existat provocările ereticilor (Marcion etc.), nu ar fi fost nevoie de o atestare oficială a scrierilor apostolice. Biserica le-a recunoscut pe cele pe care le cunoștea prin tradiție teologică și scribală, fiindcă se foloseau în biserici, de multe generații, deși nu toate cărțile ajunseseră la notorietate și nu aveau toate acoperire universală. Apocalipsa a fost pusă la îndoială de răsăriteni, probabil din cauza abuzurilor montaniste, care atrăgeau persecuția, poate și pentru că era disputată calitatea apostolică a autorului. Până la urmă, scripturile apostolice au devenit canonice prin confirmare repetată, care este singura autoritate a Bisericii în raport cu Scriptura.

De altfel, Scriptura este singura Sfântă Tradiție pe care o moștenește Biserica. Sau aproape singura, ca să fiu mai exact, pentru că și Biserica, în sfera ei legitimă (potrivit Scripturii), are o autoritate care nu poate fi neglijată (Mt 18:17; FA 16:4; Ev 13:17; 3In 9-10). Când a urmat Scriptura, Biserica a lăsat urme sfinte, pe care oamenii simpli au putut păși cu credință, după cum este scris: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea.” (Ps 119/118:105)