Vorbe mari

Cunoaşterea este, cum zice înţeleptul, o „sarcină uricioasă şi ingrată, pe care a lăsat-o Dumnezeu fiilor lui Adam, ca să-i umilească” (Eclesiastul 1:13). E rău să nu ştii, e rău că ai aflat. Adesea, cunoaşterea, inclusiv a dreptei credinţe este sursă de orgolii (1 Corinteni 8:1). Şi motiv pentru a primi „multe lovituri” (Luca 12:47). Grave gravissimo, cunoaşterea aduce răspunderi cumplite. Mai bine să nu ştii nimic, decât ca, după ce ai cunoscut, să părăseşti sfânta Poruncă (2Pt 2:21).

În sens biblic, cunoaşterea este mai degrabă un verb dinamic, care „li se apleacă” în aceeaşi măsură ignoranţilor şi dreptştiutorilor (Proverbe 1:5).  Este un har, un drum în viaţă, pe care Dumnezeu l-a hărăzit celor înzestraţi cu destulă curiozitate, inteligenţă şi modestie.

Dorinţa de a cunoaşte pare să fie generală, dar obiectele cunoaşterii diferă. Unii sunt pasionaţi de cunoaşterea experimentală şi le încearcă pe toate, de la cele mai naturale, până la cele mai nefireşti. Aceştia nu sunt prea interesaţi de cunoaşterea intelectuală, de obicei, evitând cartea şi creionul – „tocilăria”. Odihniţi şi hiperactivi, aceştia nu rareori devin formatori de opinie, se simt lideri înnăscuţi, uneori având frustrarea că mediocrităţile înconjurătoare nu le apreciază talentele.

Alţii preferă să beneficieze mai întâi de experienţa şi cunoştinţa înaintaşilor şi sunt interesaţi de o educaţie spirituală şi intelectuală. Este cazul celor interesaţi de cursuri universitare. Dar şi aici se desparte drumurile, pentru că unii preferă magistralele bătătorite de maeştrii cu experienţă, informaţia de calibru academic, ştiinţific, iar alţii preferă scurtăturile pseudo-intelectuale, înfulecarea de pagini web (sau print) senzaţionale şi de materiale video ale culturii de scandal.

Metodologia lui Belzebut

În grădina raiului, căderea în „cunoaştere” a început cu o revelaţie conspiraţionistă. Heruvimul sclipitor le-a dezvăluit, în esenţă, că versiunea oficială şi binecunoscută nu este adevărată, realitatea este complet diferită. Belzebut nu le-a spus că el este de fapt păpuşarul adevăratei conspiraţii, ci a aruncat vina în mod perfid asupra Guvernului legitim. Odată intrată în lume minciuna, în numele cunoaşterii, oamenii au devenit foarte înclinaţi să creadă mai degrabă teoriile conspiranoice ale lui Sarsailă, decât versiunea îngerilor cuminţi. Este o înclinaţie congenitală şi preferenţială. Fugim de minciunile albastre, tocmai pentru că le preferăm pe cele verzi.

La o căutare simplă pe Google, cu dorinţa de a cunoaşte anumite subiecte, poţi găsi mai multe surse conspiranoice decât academice. Dar nu atât proporţia contează, cât faptul că apetitul celor cu minte puţină şi bogaţi în duh este avid de senzaţie şi scandal. Această lege a prostiei omeneşti funcţionează în toate domeniile spaţiului public, pe tărâm secular şi religios: politică şi ştiinţe, Biserică şi teologie. Acest pericol îi paşte nu doar pe dependenţii internectuali şi e-vertebraţi, ci şi pe cei care se alimentează pe la colţurile Bisericii, sau în întruniri rezervate sfinţilor, eventual din foi publicate de anumite „ministere” ale dreptei cunoaşteri.

De aceea aş dori să pun în discuţie aici anumite capcane ale pseudo-cunoaşterii, în care se prind cei fără experienţă, dar uneori şi intelectuali cu diplomă.

Cunoaşterea care strică mintea

Vrei să ştii adevărul despre un stat, un guvern, un politician? Numai Wikileaks sau o anumită antenă te poate ajuta, numai nenea Deşteptu care află dedesubturile neoficiale te poate lumina. Doar pe calea aceasta ai unica şansă de a afla pe adevăraţii terorişti care au implodat Gemenii, doar astfel poţi intui următoarea mutare a papei.

Vrei să afli adevărul ştiinţific despre sursele de energie, despre forma şi poziţia pământului, despre originea unei limbi sau despre arheologie? Nimic mai simplu: există pe web genii pustii care îţi vor demonstra că motorul cu apă este mai eficient, că teoria pământului rotund este un hoax, că ajungerea omului pe lună este o şmecherie americană filmată în Nevada, că limba română nu provine din latină, ci este strămoaşa limbii latine, că leagănul civilizaţiei nu a fost Sumerul, ci Tărtăria. Subiectele pot fi altele, dar metodologia este aceeaşi: evită pe oficiali, pe profesionişti, evită academia, pentru că acestea sunt surse „vândute”.

Vrei să ştii realitatea cu privire la viaţa şi învăţătura Bisericii ? Atunci fereşte-te de surse oficiale, nu fă cercetare deschisă, ci consultă cârcotaşii de profesie şi spiritele ultraspirituale, care dezvăluie conspiraţia lui Bafomet, toate intrigile şi intricaţiile. Dacă n-ai aflat deja, aceşti soli smeriţi îţi vor explica ce se petrece în lume, cum a fost şi este manevrată de sataniştii iezuiţi, masoni şi bildeberci, care formează o conspiraţie globală, cu scopul de a distruge lumea; cum în fruntea acestei conspiraţii se află însuşi papa, sau după alţii, evreii.

„Informaţiile” de acest gen nu sunt o noutate. Unele au început să circule odată cu literatura antisemită care agita spiritele în preajma celui de-al doilea război mondial, pregătind lagărele de exterminare. Altele au fost puse în circulaţie de scrieri fundamentaliste protestante, catolice sau ortodoxe, care au priză în mănăstiri, printre radicalii de dreapta şi printre pocăiţi. Între aceştia din urmă se numără şi câţiva adventişti radicali (puţini, dar vocali), isterizaţi de orice scenariu care poate „explica” profeţiile Apocalipsei.

Se întâmplă uneori ca oameni cu mare influenţă, talentaţi şi cu pregătire academică să cadă în acelaşi laţ al preacunoaşterii. Poţi fi expert într-o anumită ştiinţă în care te-ai pregătit, dar eşti diletant în alta. Este normal aşa. Dar când vrei să dai lecţii experţilor din poziţia de diletant zelot, să avem pardon!

Aceşti mari iniţiaţi care au făcut din deconspirare virtutea supremă şi viciul absolut, te vor lămuri cum este cu Biserica ta, cum tu crezi că este condusă de Dumnezeu, dar de fapt este condusă de farisei şi cărturari, infiltrată de iezuiţi şi masoni; cum aceasta explică de ce aleşii noştri dau mâna cu papa şi îşi permit dialog cu neazeşiştii; cum cărturarii noştri ne-au adus în punctul mort Omega, departe de înţelesul pionieresc original.

Cu privire la acest punct mort, cuvioşii despre care vorbeam te vor lumina prin câteva răspunsuri perfect divergente. Allan Stump şi echipa lui de aerieni îţi vor spune că Omega este adoptarea „doctrinei papale” a Trinităţii în Biserica noastră. Jeff Pippinger şi apocalipţii care gravitează în jurul lui îţi vor spune că Omega este abandonarea interpretărilor originale despre „necurmată”, despre vaiurile islamice şi despre cele şapte vremi ale lui Nabucodonosor. Emisarii diferitelor „ministere” independente şi „suportive” îţi vor spune că Omega a început odată cu publicarea QOD în care GC a negociat şi vândut doctrinele despre natura umană a lui Iisus şi despre ispăşire, de dragul evanghelicilor, şi prin urmare nu Omega trebuie să fie susţinută din banii noştri, ci credincioşii „istorici”, care au rămas la vechile hotare. Iarăşi să avem pardon!

Este adevărat că nu întotdeauna versiunile oficiale sau ştiinţifice sunt cele credibile. O instituţie poate fi mai puţin transparentă. O teologie poate fi prea înţepenită sau evoluată într-un sens iresponsabil. Odată la un secol se întâmplă ca baba doftoroaia să aibă succes acolo unde expertiza lui Hipocra
t a dat greş. Un laic are şi dreptul şi capacitatea de a propune idei valoroase. Un critic onest merită apreciat şi nu demonizat. Da, teoriile conspiranoice au adesea elemente adevărate. Dar problema este că ele sunt rezultatul unor spirite neliniştite, care de la câteva fapte, mai mult sau mai puţin importante, construiesc prin intuiţii, suspiciuni, extrapolări şi multă credinţă, un edificiu speculativ care, se înţelege, este mult mai interesant decât platitudinile oficiale; dar este înşelător.

Pe urmele strigoilor

Acum treizeci de ani am aflat de existenţa formidabilei cărţi a lui Alexander Hislop, The Two Babylons. Am făcut ceva investigaţii, dar nu am găsit-o. Preocupându-mă însă de istorie, ca simplu amator, dar critic, am „descoperit” ceea ce specialiştii ştiu de mult, că simbolurile creştinismului tradiţional nu au o origine singulară; că religia romanilor avea rădăcini diverse; că ritualul, simbolurile şi credinţele babiloniene s-au transmis prin unde culturale la popoarele vecine, într-o oarecare măsură, dar nu într-un mod special la eleni şi romani.

După ce a apărut internetul, am găsit şi cartea lui Hislop pe web. Respectabilă şi bogată, la prima vedere. Dar la o cercetare mai atentă se dovedeşte a fi un manifest antipapist, care expune o teorie conspiraţionistă, forţând evidenţa, pentru a descrie cultul romano-catolic ca pe o continuitate neîntreruptă a mitologiei şi simbolisticii babiloniene, prin intermediul Pergamului şi Romei păgâne.

Multe din dovezile pe care le aduce sunt interesante şi utile cunoaşterii. Putem fi de acord cu ideea generală că anumite credinţe şi practici nebiblice au fost împrumutate din afara Bisericii. Dar nu numai din tradiţia romană şi pergameniană, ci şi din alte surse: egiptene, anatoliene, siriene, celtice, chiar evreieşti, şi chiar inovaţii creştine. În ce priveşte simbolurile, atitudinea împotriva lor este uneori la fel de superstiţioasă ca şi cultul simbolurilor. Un nevinovat triunghi, un biet cerc sau o cruce devin probe în favoarea continuităţii dintre cele două Babiloane.

Un tânăr american care ne-a vizitat prin anii 2000 îmi spunea că venise în Europa pentru cercetări despre bogomilii păzitori ai sabatului. O excursie nu strică niciodată, dar pentru atâta lucru nu avea nevoie să se deplaseze. Se ştie că teologia bogomililor era maniheică şi marcionită în esenţă, aşa că nimeni nu i-a acuzat sau suspectat vreodată de ţinerea Sâmbetei. În timp ce ne plimbam prin campus, tânărul mi-a arătat anumite ornamente arhitectonice, forme geometrice, care în cutare context şi cultură aveau o semnificaţie mistică.

Sursa unor asemenea informaţii şi valoarea acestei cunoaşteri? Acest mod de a învăţa are la bază un caracter iniţiatic. Doi dintre evangheliştii străini care ne-au vizitat ţara, oameni talentaţi şi cu rezultate bune, ne-au expus şi asemenea dezvăluiri despre modul în care simbolurile păgâne au intrat în Biserică. Pentru un simplu cuvios nu contează dacă asemenea afirmaţii trebuie sau pot fi verificate: dacă sunt împotriva celorlalţi, atunci e corect. Dar unui student, unui pastor (intelectual!), i se cere mai multă exigenţă şi echilibru.

În cele din urmă, când nu ştii sigur, este foarte înţelept să eviţi subiectul, sau dacă eşti silit, să recunoşti că nu ştii. Concluzia mea, după decenii de experienţă, este că, deşi am învăţat multe, o bună parte reprezintă descoperirea că unele din descoperirile mele sclipicioase de altădată trebuie îngropate cu prohod.