Problemele pe care le pui tu, chiar dacă în opinia mea au unele specialităţi teologice discutabile (ceea ce se întâmplă şi la case mai mari), nu sunt de natură să ne opună pe plan spiritual. Nu consider că eşti un eretic. Eroarea şi erezia sunt lucruri diferite.

GC: Asta este frumos. Mulțumesc. Atunci hai să lucrăm împreună, hai să ajutăm poporul să înțeleagă scopul etern al lui Dumnezeu ascuns în sanctuar, hai să lăsăm taina lui Dumnezeu să se „sfârșească” (Apoc 10:7), astfel ca trâmbița a șaptea să poată răsuna în sfârșit. Nu observi cum îngerul Bisericii a șaptea îl împiedică pe cel de-al șaptelea Înger să sune din trâmbița lui?

Grupul vostru ar putea deveni un ferment evanghelic important  în Biserică, dar depinde şi de voi dacă sunteţi percepuţi ca o forţă constructivă şi, bineînţeles, în spiritul unităţii şi respectului faţă de ordinea Bisericii, ca să nu mai vorbim de Ioan 17, unde toţi suntem corigenţi…

GC: Puțini ne percep ca pe o forță constructivă, mulți ne percep ca pe o forță distructivă; ce putem face? Privește în istorie și spune dacă, atunci când Dumnezeu a intervenit prin slujitorii Lui, proporția a fost alta. Noi suntem servitori nemernici; dar a venit Unul care avea toate acreditările posibile. Cum a fost perceput de biserică? A fost procentul altul, în acea generație? Tu ești dintre cei puțini care chiar știu că eu nu sunt zelot, și nu urmăresc decapitarea conducerii bisericii. Adventismul este vital, și fără el nu se poate încheia marea controversă. Dar ce predică și practică azi biserica nu este adventism. Asta am de spus, cu riscul de a fi perceput greșit de către frații mei. Atâta timp cât sunt pe frecvență cu Martorul Credincios, voi fi o forță constructivă. Asta înseamnă 1888 MHz. Te invit pe această frecvență; ești dispus să dai cu piciorul într-un țepuș? …

Nu înţeleg. Înainte de 1888 nu a existat adventism? Cred că este exagerată critica ta la adresa Bisericii, deşi o critică constructivă este binevenită. Ea trebuie să fie mai întâi realistă. Îmi pare rău că mesajul 1888 despre farmecul neprihănirii lui Iisus a fost transformat într-o suită de lamentaţii idealist-perfecţioniste şi critici la adresa Bisericii, încercând pe calea aceasta să fie trezită Biserica. Solii de la 1888 au avut altă solie şi au prezentat-o cât au prezentat-o. Când au fost biruiţi de criticism (al altora şi al lor înşişi) au alunecat şi au căzut. Sunt convins că orice tinde spre izolare şi criticism faţă de Biserică este dăunător spiritual ambelor părţi.

Nu sunt atât de interesat de polemică şi nu sunt, precum se crede, teologul de serviciu. Cel puţin nu în sens oficial, şi nu am nici o obligaţie să mă ocup cu aşa-ceva. La O&P am intervenit în numele meu propriu, ca să fac faţă unui fenomen distructiv, să mă opun tendinţelor antiadventiste şi antibiblice pe care le susţin fanii zurbagii ai lui Edi. Şi, cu părere de rău, i-am făcut opoziţie şi lui Edi, pentru că, vorba lui Pavel „era de osândit” (Gal 2). Acum i-am lăsat în pace. Sunt şi alţii care intervin de partea adevărului pe acolo.

GC: Apropo de Edi (de acord cu evaluarea ta), nu uita că este pastor adventist, și că din această poziție atacă deschis doctrina sanctuarului, fără ca cineva măcar să se sesizeze. Edi știe ce face, deoarece acesta este trendul Conferinței Generale și al teologiei liberale la modă în America, așa că nu se teme de consecințe. Poți spune că teologia lui nu este copiată de la Ford, Paxton, Brinsmead, …. și alți savanți liberali? Și totuși, el afirmă că aceea este învățătura Bibliei, și că el de acolo a preluat-o.  …  Din câte scrii în acest ultim articol, cu tristețe o spun, nu cred că ai evoluat în altă direcție; m-am bucurat că ai făcut primul pas, cu seria din Curier, în a recunoaște că interpretarea literalistă a sanctuarului trebuie evitată. În rest, la fel ca în 1995. La ce folosește să susții că sanctuarul ceresc nu este un templu, ci o cetate întreagă? Cu ce ajută biserica această nouă interpretare? La ce folosește, practic?

Referitor la Edi şi la doctrina sanctuarului, nu mă deranjează că are probleme la acest capitol, unde mulţe dintre mărimile noastre au avut sau au probleme. Nici nu vom scăpa de efectul acesta până nu aprofundăm mai serios, mai ştiinţific şi mai frăţeşte problema aceasta, pe toate feţele ei, de la amănuntele acelea plicticoase şi până la marile semnificaţii teologice. Edi este un evanghelic extrem, pseudo-paulin (el zice „paulician”, ceea ce mă amuză – paulician înseamnă altceva, o sectă asemănătoare bogomililor). Zice că doar Pavel a înţeles bine calea mântuirii, iar pe Pavel doar Luther l-a înţeles bine. Ceilalţi: Petru, Iacov, Ezra, Ieremia, Calvin, Hubmaier, Oswald Glait,  Wesley, etc. sunt în ceaţă sau chiar în întuneric. Ca să nu mai vorbim de Moise (un păstor de capre), care ne-a lăsat scrieri cvasi-mitologice, neistorice, şi ale cărui legi nu reflectă pe Dumnezeu.

Un metodist sau baptist clasic este mult mai aproape de adevărul biblic decât Edi. El este acum un raţionalist liberal şi evanghelic ultraradical. Are ceva simpatii şi pentru adventism, dar în general este ostil, are numai de dat lecţii. Este convins că e singurul care vede, într-o mulţime de orbi. Cochetarea lui cu evoluţionismul şi cu lectura umanistă a Bibliei l-au făcut o victimă a spiritului lumii. I-au rămas, fără îndoială, calităţi incontestabile, cum ar fi o citire biblică şi predicare cristocentrică, un spirit mai lucid decât alţii în interpretarea contemporaneităţii şi istoriei etc. Dar face gafe uneori şi în acestea, fiindcă prea e sigur pe sine şi repezit de a spune ce crede. Am motive să-l admir ca om de cultură, este vizionar adesea lucid, este un om al cărui sfat merită auzit, dar nu te poţi baza pe gândirea lui.

În ce priveşte atitudinea Bisericii, nu uita că Biserica de acolo este de limbă engleză, nu poate citi scrierile lui şi nu-i poate înţelege emisiunile. Există la Conferinţa Illinois un dosar umflat împotriva lui, dar oficialii noştri de acolo sunt sătui de certurile şi reclamaţiile românilor, de multă vreme, aşa încât nu se grăbesc să ia seama la acest aspect. Mai mult, el însuşi nu este consecvent şi clar în ce priveşte poziţia, şi ai impresia uneori că este corect. Dacă oficialilor le-a arătat faţa favorabilă, atunci se înţelege că l-au lăsat în pace. Îmi imaginez şi eu, că nu ştiu nimic sigur. Dar sunt convins că nu va rezista. Nu sunt de acord că  „acesta este trendul Conferinței Generale”. Dacă ar fi aşa, Edi ar elogia mereu Conferinţa Generală. Dar nu are decât critici, chiar pentru administraţia şi teologia americană. În ce priveşte aşa-numitul liberalism la modă în America, situaţia e destul de pestriţă şi nu numai în America. Împărţirea Bisericii în conservatori şi liberali este o viziune simplistă, populară; aceşti termeni sunt folosiţi altfel în popor decât în lumea teologică. Conferinţa Generală, ca orice administraţie, caută să păstreze unitatea şi echilibrul. Altminteri, facţiunile ostile au tendinţa de a se sfâşia reciproc. Boala este mai complexă şi avem nevoie de vindecare totală.

Da, este adevărat că evanghelia lui Edi este înrudită cu a lui Ford, Paxton, Brinsmead etc., dar teologia lui în general, nu coincide cu a lor. Ford este mult mai respectuos faţă de Biblie în întregime, este categoric cu privire la obligativitatea sabatului în creştinism etc. Paxton este un teolog anglican cu vederi evanghelice, doar în ce priveşte evanghelicalismul este în acord cu Ford; în rest, au fost doar amici. Brinsmead este o catastrofă: un
tip care a pendulat, de la o trezire AZS perfecţionistă la un evanghelicalism dincolo de cel fordist, condamnând apoi sabatul şi, în final, renunţând complet la Biblie. Edi este undeva pe drumul acesta, dar nu la capătul lui, Doamne fereşte. Ceea ce mă îngrijorează este că Edi are simpatii speciale faţă de personalităţi care au avut un rol negativ clar, ca Brinsmead, Nietzsche, Origen, Teilhard de Chardin.

GC: Din câte scrii în acest ultim articol, cu tristețe o spun, nu cred că ai evoluat în altă direcție; m-am bucurat că ai făcut primul pas, cu seria din Curier, în a recunoaște că interpretarea literalistă a sanctuarului trebuie evitată. În rest, la fel ca în 1995. La ce folosește să susții că sanctuarul ceresc nu este un templu, ci o cetate întreagă? Cu ce ajută biserica această nouă interpretare? La ce folosește, practic?

Întrebările tale („La ce folosește să susții că sanctuarul ceresc nu este un templu, ci o cetate întreagă? Cu ce ajută biserica această nouă interpretare? La ce folosește, practic?”) încep să mă lumineze cu privire la teologia pe care o practici. Tu eşti sau vrei să fii pragmatic, să „folosească”, „practic”. Eu nu caut cu prioritate aspectul practic, din două motive. În primul rând, eu cred că o interpretare corectă are în ea însăşi mesajul practic, necesar, folositor. De aceea, prioritatea mea este să caut corectitudinea, onestitatea interpretării. Mă interesează mai întâi dacă este adevărată, nu dacă este utilă sau morală. Utilitatea practică sau mesajul spiritual sunt chestiuni care rezultă ca o consecinţă, nu care trebuie căutate mai întâi, sărind peste datoria unei interpretări corecte. În al doilea rând, ca profesionist în teologie biblică, sunt interesat să aflu cu prioritate care a fost intenţia autorului, ca să pot afla apoi intenţia lui Dumnezeu. Principala grijă a unui exeget nu este aceea de a stabili relevanţa practică a interpretării, ci corectitudinea ei. Teologia sistematică şi practică (poimenica, misiologia), spiritualitatea creştină etc. se pot ocupa de relevanţa practică, aprofundând, dezvoltând, amplificând şi aplicând/actualizând sensul exegetic – fără însă a-l modifica – pentru a-l face mai practic. Să exemplific: Este important să acceptăm concluzia trinitariană a unui pasaj biblic, fără a ne întreba dacă are vreo importanţă practică. Acceptând prin credinţă ceea ce Dumnezeu ne transmite, ne ajută ca în timp să înţelegem şi să experimentăm şi folosul practic.

În cazul lui Daniel 8:14, mesajul este în domeniul credinţei, mai întâi: există o judecată divină, şi cea mai importantă fază a ei (singura care dă sentinţe favorabile, pentru nemurirea şi fericirea veşnică) a început în anul 1844. Trăim în timpul cel mai solemn, Dumnezeu este gata să încheie lucrarea Lui şi istoria lumii, ne stau în faţă ultimele şi cele mai mari oferte ale harului, totodată cele mai grele timpuri din istorie, testul decisiv escatologic şi universal al închinării adevărate, toate culminând cu revenirea lui Iisus. Utilitatea acestui mesaj al judecăţii este foarte clară. Pentru cei care cred că se mântuiesc printr-o acceptare superficială (puţin mentală şi puţin sentimentală: „acceptă pe Iisus şi vei fi mântuit”), Judecata divină este o treabă a lui Dumnezeu, undeva departe, sus, care nu ne priveşte, sau chiar, aşa cum cred evanghelicii, inclusiv AZS evanghelici, că cei îndreptăţiţi, credincioşii, mântuiţii, nu sunt judecaţi.

Când citeşti primul verset din Scriptură, El îţi cere doar să crezi afirmaţia aceea, nu să acţionezi. La prima vedere nu are sens practic. Şi sunt foarte mulţi care spun: şi ce dacă Dumnezeu a făcut lumea? Cu ce mă ajută pe mine sau ne ajută pe noi? Lumea e plină de suferinţă, după care urmează moartea şi disperarea. Viaţa nu are sens. Religile sunt diverse şi promit multe, dar impun credinţă, nu oferă dovezi şi speranţe reale. Pentru ce ar fi important să crezi Geneza 1:1? La o analiză atentă şi consecventă a Scripturii, îţi dai seama însă că de acceptarea textului din Gen 1:1 şi a celor înrudite depinde şi calitatea vieţii aici jos şi răspunsul la toate întrebările practice pe care şi le pune omul la necaz. Eu cred că, dacă priveşti corect şi atent mesajul de la 1844, ai încapsulat în el tot adventismul, cu tot cu momentul 1888 şi mul mai mult decât atât. Mesajul Judecăţii este culmea Evangheliei şi pe acesta ar trebui să ne concentrăm. Nu putem veni înaintea lumii cu câteva formulări cu sclipici luate din Jones-Waggoner sau din EGW. Trebuie să aducem un mesaj biblic clar, cu tot suportul unei interpretări corecte, care, aşa cum zicea EGW, să suporte cea ma minuţioasă analiză, să răspundă onest obiecţiilor adversarilor. Mesajul 1844 este mai mare decât 1888, fiindcă îl include pe acesta din urmă, şi pentru că este universal şi profetic şi original. Cel de la 1888 este universal, dar este concentrat cu prioritate asupra nevoii Bisericii de trezire. 1844 se sprijină pe o profeţie biblică, arătând că este specific timpului sfârşitului, spre deosebire de mesajul 1888 care în esenţă este pentru toate timpurile, şi în special a fost pentru trezirea Bisericii în anii 1888. Am tot respectul pentru preocuparea ta în subiectul 1888, dar nu este cazul ca mesajul 1888 să anuleze mesajul 1844, aşa cum îngerul din Ap 18 vine să spună acelaşi lucru ca cei trei din cap. 14, dar cu mai multă putere şi mai multă lumină.

GC: Consider că articolul tău poate fi publicat pe situl nostru, ca un drept la replică…. O singură mică nemulțumire am, referitoare la formă…: Dai prea mare atenție … unor elemente secundare, pe când celor cu adevărat importante le acorzi o atenție limitată, trecătoare, ca și când ele ar fi lucruri mărunte, care nu prea contează. Dacă eu mă legam de elementele secundare din articolele tale, unele chiar problematice, ar fi trebuit să scriu volume.  Pentru mine (și pentru prietenii mei) mesajul unei astfel de abordări este clar: Polemica este mai importantă decât subiectul; autorul este mai mult un „debater” și mai puțin un tovarăș de analiză, de cercetare; sau teologul de serviciu, așa cum este în cazul de față. Am observat asta și în intervențiile tale de pe forumul O&P, și cred că exacerbarea unor elemente secundare, mai ales a celor care  par a fi un atac la persoană, nu își au locul în astfel de dezbateri. Poate te gândești un pic la asta.

Nu ţin atât de mult să mă apăr în ce priveşte observaţia ta că aş fi un furibund debater. În unele cazuri am făcut opoziţie totală şi categorică, tratându-i pe batjocoritori cu propria lor armă. Nu am multe regrete în privinţa aceasta, deşi este clar că se poate greşi. În cele mai multe cazuri însă, am apărat dreptatea Cuvântului astfel, nu persoana proprie. Poţi reciti toate posturile mele şi te poţi convinge că am reacţionat dur numai faţă de batjocoritori. Atacurile personale le-am luat în seamă, de asemenea, în măsura în care subiectul adevărat era dincolo de numele meu. Aminteşte-ţi că, în Corinteni, Pavel este silit să-şi apere propriul nume de acuzaţia celor care afirmau că el nu este apostol, că nu are legitimitate, că una şi alta… El n-a zis: las’ să mă apere Dumnezeu. S-a apărat, pentru că Evanghelia lui era pe cale de a-şi pierde creditul odată cu aceste atacuri. În cazul meu, nu a fost vorba de autoritate, pentru că mişeii cu care m-am bătut acolo sunt dintre cei care oricum nu-mi acordă mare credit, tocmai pentru că sunt om al Bisericii – şi nu am nici o şansă să am dreptate, fiindcă sunt mercenar şi slujesc interesele oculte ale Bisericii… Un nebun pe care trebuie să-l ţin la uşa Bisericii în afară, pentru că a distrus atmosfera Bisericii timp de mai mulţi anmi şi este un om d
e nimic, plin de draci postmoderni, s-a dat drept martir pe forum, acuzându-mă că l-am bătut. Crezi că este înţelept să fi lăsat fără replică o asemenea acuzaţie? OK Destul cu justificările, oricum nu are importanţă mare ce crezi despre sensibilităţile mele. Ceea ce mă interesează mai mult este teologia. Încă şi mai mult mă interesează atitudinea vizavi de Ioan 17. În rest, Dumnezeu cu mila !

Sunt interesat de critica ta cu privire la atenţia mea disproporţionată pentru detalii nesemnificative şi obositoare. Mi-ar fi fost util un exemplu. Probabil trebuie să utilizez mai mult notele de subsol. Fără detalii însă, nu reuşesc să văd bine the big picture. Eu sunt un cercetător, deci mă interesează analiza minuţioasă, fiindcă aceasta este decisivă. Sinteza pot s-o las şi pe seama altora. Multe lucruri le scriu în grabă şi uneori nu pot să mai cântăresc toate consecinţele. Ca exeget, mă concentrez pe ceea ce cred că este decisiv.

Doctrina corectă se face din detalii. De exemplu (iar intru în  amănunte!), tot interesul nostru istoric pentru „curăţirea sanctuarului”,  vine de la modul în care s-a tradus în greacă, pentru prima dată, verbul ונצדק we-niţdaq din Da 8:14. Evreii din epoca elenistică au redat această expresie verbală sub forma καὶ καθαρισθήσεται (şi va fi curăţit). Toţi ebraiştii sunt de acord că nu acesta este sensul expresiei ebraice, dar pentru că verbul se întâlneşte numai aici în această formă pasivă, şi pentru că primii traducători (LXX) obişnuiau să traducă interpretativ în anumite cazuri, aici au avut o ocazie bună să traducă interpretativ. Întrucât evreii credeau că profeţia din Daniel 8 se aplică la Antioh IV („Epíphanes”), aşa cum reiese din 1 Macabei (carte scrisă cam în acelaşi timp cu traducerea lui Daniel în greacă), au „tradus” în mod natural forma ebraică neobişnuită (şi neuzuală/perimată pe vremea lor) în acord cu interpretarea populară din 1 Macabei, unde se foloseşte frecvent expresia „curăţit” cu referire la curăţirea şi sfinţirea templului sub Iuda Macabeul (Hanukka). Deoarece aceasta a fost interpretarea dominantă în era patristică (şi este până astăzi standard în teologia creştină în general), este explicabil că majoritatea traducătorilor au tradus în toate limbile verbul ebraic după exemplul dat de LXX („va fi curăţit”).

În ce priveşte sensul adevărat (lingvistic) al lui ונצדק we-niţdaq, este sigur că e o formă pasivă şi că exprimă explicit ideea de justiţie / drept / dreptate, deşi nu există unanimitate cu privire la nuanţa precisă (pus în drepturi / i se face dreptate / îndreptăţit / judecată în favoarea lui / reabilitat / răzbunat, etc.). De asemenea, este sigur că termenul nu se foloseşte nicăieri cu sensul de „curăţit”, iar în Lev 16 şi peste tot, în ebraica biblică sau postbiblică, se folosesc pentru „curăţire” / „purificare” termeni clasici ca tahér sau hhatté’. Cu excepţia a 2-3 teologi AZS de marcă, pe care-i cunosc personal, şi care caută să facă eforturi supraomeneşti pentru a dovedi că verbul niţdaq ar însemna „curăţit”, sau că ar avea un sens complex, cuprinzând şi ideea de curăţire, orice specialist în domeniu respinge astăzi ideea că termenul ebraic înseamnă „curăţit”. Eu am ajuns la această concluzie, după câteva decenii de studiu şi recunosc că, în acest punct, ebraiştii şi teologii neadventişti au dreptate. O observaţie interesantă a lor, cu care sunt perfect de acord, este că expresia aceasta din Dan 8:14 trimite la scena şi sentinţele Judecăţii din cap. 7. Deci Dan 8:14 anunţă Judecata din Dan 7, ceea ce şi noi înţelegem la fel, doar că o facem pe ocolite. Prin intermediul traducerii accidentale cu „sanctuarul curăţit”, ne-am dus la Lev 16 şi am realizat că ispăşirea se făcea în două faze, una zilnică şi alta anuală care prefigura judecata… Desigur, Lev 16 are în continuare lecţii pentru noi, iar explicaţia clasică stă în picioare şi singură, fără a fi conectată la Daniel 8:14 prin veriga slabă a traducerii „curăţit”. Sanctuarul poate avea semnificaţii didactice multiple pentru noi. Una din ele apare în Epistola către Evrei, diferită de aplicaţia pe care o facem noi la Lev 16. Ar trebui să le acceptăm pe toate, ca aplicaţii variate, practice, şi nu să alegem una ca interpetare corectă, iar pe celelalte să le ignorăm.

Ţi-am dat astfel exemplu de un detaliu minor, dar cu consecinţe importante în istoria interpretării şi în apologetica AZS. Este adevărat că detaliul acesta nu este la fel de important ca recunoaşterea încheierii celor 2300 zile la 1844 şi ca identificarea acestui timp special ca ceas al judecăţii. În definitiv, pe o cale sau alta, se ajunge în acelaşi punct. Diferenţa este că una din cele două soluţii nu va putea fi niciodată acceptată de neadventiştii care au o pregătire în domeniu şi va crea permanent insatisfacţie şi disensiune în ce priveşte acceptarea doctrinei. Practic, majoritatea dintre noi acceptăm doctrina aceasta pe temeiul explicaţiilor repetate ale EGW. Cealaltă soluţie are credibilitate în faţa oricărei minţi, dar cere rezolvarea unui aparent conflict cu interpetarea tradiţională (inclusiv a EGW).  Ai obosit deja?

GC: Aș formula altfel: Dan 8:14 vorbește despre restaurarea adevăratului sanctuar, care nu se poate realiza cu o generație în viață până când doctrina nu este recuperată din molozul erorilor produs de metafora neînțeleasă. Mai precis, oamenii nu știu la ce fel de Nuntă sunt chemați. Au rămas cu prima impresie, că sunt invitația la masa oficială, dar nu la ceremonia căsătoriei.

Senzaţia mea este că, atunci când tu vorbeşte despre Da 8:14 şi restaurarea (îndreptăţirea etc.) sanctuarului, înţelegi restaurarea unei doctrine despre un sanctuar metaforic. De asemenea, tu consideri că greşeala pionierilor a constat în faptul că şi-au imaginat curăţirea sanctuarului în termenii unei judecăţi efective care se ţine în cer. Nu uita, totuşi, că acesta este singurul sens în care Biblia vorbeşte despre semnificaţia fundamentală a ceea ce se întâmplă în cer acum, de la 1844.

GC: De acord, dacă înțelegi JUDECATA în sensul expresiei Scripturii, în Judecători: „Copiii lui Israel au strigat către Domnul, şi Domnul le-a ridicat un izbăvitor… (Jud 3:15; 3:9; 3:31; 2 Împ 13:5; Neemia 9:27; Ps 18:2; 40:17; Fapte 7:35; Rom 11:26). În 1844 a început IZBĂVIREA de păcat a celor adormiți în credința Mielului izbăvitor. La viteza de rulare a serverelor cerești, cred că operațiunea s-a făcut instantaneu. De ce nu trece la cei vii? În 1887 inspirația spunea: „Curând, nimeni nu știe cât de curând, judecata va trece la cei vii.” Curând, după intenția lui Dumnezeu, a fost chiar anul următor, 1888. Da, sunt adevăruri permanente, dar pe care nicio generație nu le-a acceptat, și de aceea Nunta nu a putut avea loc.

Tocmai asta caut să-ţi spun mereu. Nunta despre care vorbeşti tu, inclusiv teologia acelei uniri sunt adevăruri permanente, nu ţin de un timp anume, deşi este evident că desfăşurarea Judecăţii chiar acum, intensifică nevoia acestei pregătiri.  Însă, pregătiţi sau nepregătţi, Nunta va avea loc, doar că cei fără haină sunt scoşi afară. Nunta nu se confundă cu taina unirii celor două naturi, realitate care a fost oferită muritorilor de când a intervenit problema păcatului.

GC: Nu. Nu sunt de acord. Nunta este chiar taina acestei uniri: „Nunta reprezintă unirea dintre divin și uman” (COL 307). Da, a fost oferită tuturor muritorilor chiar de când a intervenit problema păcatului, dar tot de atunci a fost refuzată sistematic, și așa se fac
e că suntem aici, astăzi, lipsiți de haina de Slavă din Eden. A venit Hristos, să ne arate scopul lui Dumnezeu, dar L-am omorât și refuzăm taina unirii dintre cele două naturi. Îngerul al 7-lea nu poate suna din trâmbița lui, deoarece „taina lui Dumnezeu” nu se poate realiza în poporul Său.

Dragă Gili, nunta apocaliptică este un eveniment unic. Aşa este prezentat în parabole şi în profeţie. Alte sensuri sunt secundare din punct de vedere hermeneutic, chiar dacă în sens spiritual pot fi la fel de importante sau chiar mai importante. Până la urmă, nu ne este dat nouă să stabilim importanţa ierarhică a doctrinelor pe care le susţinem.

GC: Da, Nunta este un eveniment unic, cel din Apoc 19, și se întâmplă doar atunci când poporul înțelege ce înseamnă Nunta, acceptă operațiunea de instalare a noului sistem de operare, și vede în Hristos MODELUL după care vor fi izbăviți. Au trecut 120 de ani, și Nunta nu are loc. De ce? Deoarece poporul nostru habar nu are de taina nunții, a „cunoașterii,” a părtășiei de natură divină. Nu știe că masa și tortul sunt servite după, și nu înainte de Nuntă. El crede că Nunta a avut deja loc în 1844, când Fiul a primit împărăția de la Tatăl, și nu are nicio explicație de ce nu mai vine odată ospățul la care visează. Habar nu are de destinul înalt la care este așteptat; de aceea Hristos continuă să stea singur la altar, cu buchetul în mână, în timp ce noi cochetăm cu Baal și proiectele lui pentru o lume mai bună.

Jones şi Waggoner nu au descoperit un sens mai bun al doctrinei Sanctuarului. Ei doar au adus mai aproape de noi doctrina lui Pavel despre desăvârşirea lui Christos care ne este imputată şi împărtăşită, astfel încât să putem sta în picioare la judecată. Ei nu au schimbat sensul Judecăţii, iar dacă ar fi făcut-o, ar trebui să le fie ruşine, fiindcă Scriptura nu permite asemenea salturi.

GC: Sensul judecății nu l-au schimbat; doar au înțeles semnificația biblică a expresiei, pe care frații lor nu o percepuseră. Ei spuneau că poți pulveriza raportul păcatului, acesta nu dispare, deoarece este în noi. Poți arde toate Bibliile de pe glob, dar adevărul nu dispare.  Dar maniera în care au fost tratați Jones și Waggoner a transmis cerului un semnal clar: Nu ne interesează nimic mai mult decât avem. Așa că Dumnezeu a tăcut. Și tace în continuare. I-au mai făcut niște frați lui Dumnezeu figura aceasta odată, în 1844, spunându-I că nu îi interesează solia adventă. Și unde sunt astăzi acei frați? În beznă totală, fără nicio rază de lumină.

Mă îngrijorează faptul că pe orice cale, în afara adevntismului şi în interior, doctrina judecăţii celor drepţi este înlăturată sau minimalizată. Evanghelicii spun că nu este nevoie de judecata sfinţilor, fiindcă Dumnezeu deja a pronunţat sentinţa îndreptăţirii lor de multă vreme. Printre AZS se predică deja demult teoria evanghelică a suficienţei îndreptăţirii, în aşa mod încât doctrina Judecăţii este ineficientă, sau se mai spune uneori că Dumnezeu este judecat… GSM are propria cale de evitare a acestei doctrine.

GC: Din contră, noi tocmai aici intervenim, spre a demonstra relevanța extraordinară a acestui adevăr central în adventism. Așa cum este ea prezentată în adventism, doctrina este cu adevărat „seacă, searbădă și nefolositoare” (Barnhouse), deoarece este absolut umilitor să-L prezinți pe Dumnezeu răsfoind paginile cărților din cer spre a verifica dacă sfinții Lui au murit în credința lui Hristos. Dumnezeu nu judecă pe sfinții Lui, ci îi IZBĂVEȘTE, adică repară fișierul lor din rapoarte, îi face în lipsă ceea ce nu a putut face din ei în viață, din motive obiective. Dar cu generația finală El va reuși operațiunea, va reuși să aducă Mireasa la maturitate – de aceea este și ultima generație, căci cu ea se sfârșește taina lui Dumnezeu. Visează Baal să mențină actuala situație – când Dumnezeu judecă pe cei morți, dar nu poate trece la cei vii – dar visează degeaba, căci solia 1888 pregătește chiar în aceste zile un popor care va veni la Nuntă, și nu la ospăț.

Nunta are exact acelaşi sens şi astăzi ca pe vremea pionierilor. Este CEASUL JUDECĂŢII LUI, este JUDECATA CASEI LUI DUMNEZEU (1Pt 4), nu doar timpul unor discuţii unirea naturilor.  Dacă Judecata de la 1844 încoace este doar restaurarea unor adevăruri teologice (despre sabat, despre Lege, despre unirea naturilor etc.), atunci cum îi priveşte această Judecată mai întâi pe morţi? Cum intră ei la Nuntă şi cum sunt curăţiţi?

GC: Da, acestea sunt întrebări pertinente, și nu au răspunsuri atâta timp cât respingem solia neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea. Nu mai repet aici, îți dau doar un link, dacă vrei să citești: http://www.gsm1888.ro/Articole/2008/2008-12-23.html  (Legat de o emisiune a lui Edi la O&P). Versetul din 1 Petru punctează corect: Este vorba de CASA LUI DUMNEZEU, adică de poporul Său, nu de cei necredincioși. Iar pe ai Săi, Dumnezeu îi IZBĂVEȘTE, îi MNTUIEȘTE, îi RESTAUREAZĂ la starea de dinainte de păcat, atunci când erau o locuință a lui Dumnezeu prin Duhul.

Cred că este mai mică greşeala de a-ţi imagina templul ceresc exact ca cel pământesc, cu cădelniţe, turte, chivot şi catapetesme, etc. (pe care atât EGW, cât şi Ioan le-a văzut în viziune!), decât să spiritualizezi complet importanţa acestui mare adevăr, declarând că nu ce este scris în cărţi sau şters acolo este important, ci o Nuntă care se referă la relaţia dintre umanitate şi divinitate.

GC: Tocmai pentru asta mă lupt, să se priceapă odată „ce este scris în cărți sau șters acolo.” În ce privește pe cei morți, este o reparație majoră asupra fișierelor ființei lor stocate pe Serverul divin („Cărțile” acelea, după mine, sunt memorii biologice – dacă ești familiarizat cu acest concept din IT – adică informații stocate în celula vie. Așa capătă sens expresia „în El.”). Nunta nu se referă la „relația” dintre divinitate și umanitate, ci la UNIREA dintre divin și uman. „Relații” cu Hristos au toți așa-zișii creștini, dar nu este decât adulter spiritual, cel despre care vorbea Pavel în Romani 7.

Ceea ce spui tu este foarte important ca subiect, dar modul în care-ţi argumentezi poziţia, demolând alte adevăruri importante, de dragul originalităţii, şi pentru că te-ai obişnuit pe post de portvoce a solilor de la 1888 şi a altor soli, mă îngrijorează, fiindcă acţiunea este demolatoare, în ciuda jocurilor de artificii nupţiale care ne iau ochii. Scuză-mi glumele, dar ia-le în serios !

GC: Perfect. Găsește tu calea corectă de a argumenta ceea ce eu spun FOARTE important, și mă alătur acestui demers. Este rușinos că a trebuit să devin eu portavocea solilor din 1888. Asta era datoria voastră, a educatorilor. În special a ta, poate singurul care știi ce a spus îngerul Domnului în 1888, când EGW, scârbită de spiritul satanic de la Minneapolis, se hotărâse să părăsească sesiunea în toiul ei – gest fără precedent în istoria acestei biserici: “Când am hotărât să părăsesc Minneapolis, îngerul Domnului a venit lângă mine și a spus: ‘Nu este bine așa; Dumnezeu are o lucrare pentru tine. Poporul repetă aici revolta lui Core, Datan și Abiram. Eu te-am așezat într-o poziție potrivită, pe care cei ce nu sunt în lumină nu o vor înțelege; ei nu vor accepta mărturia ta; dar Eu voi fi cu tine; harul și puterea Mea te vor susține. Nu pe tine te disprețuiesc ei, ci solia și solii pe care Eu îi trimit poporului Meu’” (The EGW 1888 Materials, 1067
). Solii și solia sunt disprețuiți (chiar dacă în glumă), iar mărturia sorei White despre acest episod nu este acceptată. Exact cum a spus îngerul. Această atitudine menține ușa închisă între Hristos și poporul Său, și nicio generație de teologi și pastori adventiști nu a reușit să o deschidă. Câte secole mai trebuie să treacă până scăpăm de epidemia de laodiceanism? De ce nu există nicio soluție la plaga asta?

Îmi dau seama tot mai mult că suntem pe poziţii teologice diferite. Poate nu numai teologice, ci şi spirituale. Evident, dacă GSM este agenţia specială şi unică a lui Dumnezeu, eu nu mă pot situa decât de partea cealaltă, cu… Core, Datan şi Abiram. Ce bine că avem ilustraţii în Biblie cu farisei, cu Butleri şi cu Abirami, altfel de unde am şti pe unde să-i găsim pe adversarii noştri, pe care-i numim „fraţi” ?

Aş dori să am o discuţie cu tine cândva, pornind de la chestiuni de bază, în speranţa că problema este doar o neînţelegere teologică. Dar cum tendinţa ta este de a te refugia în selecţiuni EGW pe care te-ai fixat, experienţa îmi arată că dependenţa de acest fel este dificil de întrerupt. Pentru mine, EGW ca şi Biblia reprezintă surse de informare comprehensivă şi critică, nu un teren pentru descoperiri originale şi belicoase. Problema ta este că după ce ai susţinut atâta timp, în mod public, anumite opinii, îţi vine foarte greu să spui asemenea lui Miller, I apologize, I was faulty.

În Daniel 8:14, contextul este în mod clar sanctuarul ceresc, o realitate fizică superioară, făcută de Dumnezeu – un loc, şi nu sanctuarul mistic (tainic) al fiinţei umane. Termenii folosiţi pentru acest sanctuar în Da 8:11 (makon, miqdash) se mai întâlnesc împreună doar în Ex 15:17, unde Moise vorbeşte despre destinaţia finală (LOCUL) la care Creatorul va duce pe Israel. Nu există cale legală de a interpreta acest sanctuar ca fiind ba fiinţa umană, ba o doctrină despre unirea celor două naturi, chiar dacă toate paginile EGW şi Jones-Waggoner & Co ar spune dimpotrivă. Am abandonat, oare, principiul primatului autorităţii Bibliei? Nu există un sanctuar mai adevărat în Da 8, decât sanctuarul ceresc, indiferent cum arăta el şi ce funcţii ar avea, indiferent cât de searbădă şi seacă ar părea ideea aceasta lui Barnhouse, prietenilor lui şi celor ce se tem de fantoma lui.

Înainte de orice alt demers, şi de continuarea unul dialog cu sens şi în ambele sensuri, trebuie să precizezi dacă accepţi distincţia dintre sanctuarul din Da 8:14 şi alte aplicaţii metaforice sau simbolice ale termenului „sanctuar” (sau templu, etc.). Dacă preferi să le confunzi, sau să faci substituiri nepermise, rişti să pui piedici inutile mesajului pe care zici că-l reprezinţi, şi care ar trebui să stea pe propriile lui picioare, nu să se urce pe scara celor 2300 de seri şi dimineţi, ca să ajungă la lumină, ca teologie mistică specială, în 1844, mai precis 1888…

Tu foloseşti un sens al termenului „judecător” care nu este propriu situaţiei din Da 8, chiar dacă se pot imagina tangenţe. Aici nu este o problemă de semantică: judecător nu înseamnă izbăvitor (eliberator), chiar dacă în perioada judecătorilor, aceştia au fost nu doar judecători, ci şi voievozi (duci), care au condus apărarea militară şi insurecţiile împotriva opresorilor străini. Dar nu toţi au fost şi eliberatori, deşi toţi au fost judecători. Termenul judecător, însă, nu are în sine sensul de eliberator de vrăjmaşi, deşi atunci când eşti nevinovat şi eşti judecat de un judecător drept, sentinţa lui îţi aduce şi eliberare de vrăjmaşi.

Cum însă înaintea judecăţii divine putem avea doar impresia că suntem nevinovaţi, sau avem obiceiul de a ne îndreptăţi, fie prin faptele Legii, fie prin pretenţiile harului ieftin, fie prin ambele simultan (pentru compensare!), Judecata casei lui Dumnezeu este necesară, nu doar pentru a ne da izbăvire, ci şi pentru a stabili în mod oficial cine sunt candidaţii aprobaţi. Nu uita că în 1Pt 4 se afirmă: „şi dacă cel drept scapă cu greu…” (cum e şi cântarea. „Dacă cei drepţi abia se ţin  / În faţa Judelui divin….”), aşa că judecata aceasta nu este o simplă proclamare a victoriei harului, ci şi una a victoriei dreptăţii. Fecioarele neînţelepte, omul fără haină de nuntă, cel cu talantul îngropat, toţi aceştia sunt eliminaţi oficial de pe lista reuşiţilor.

De ce nu trece judecata la cei vii? Este, pur şi simplu, răbdarea şi harul lui Dumnezeu, care caută mai întâi să pregătească ultima generaţie, înainte de a rosti verdictul în dreptul fiecăruia. Aici ai destul spaţiu ca să-ţi introduci preocupările spirituale, dar fără a răsturna carul prin impunerea unei suprapoveri pe care nici heruvimii să n-o poată duce. Referirea ta la citatul EGW („Curând, nimeni nu știe cât de curând, judecata va trece la cei vii.”) este importantă pentru a înţelege intenţia lui Dumnezeu, dar aceasta nu poate fi o dovadă că judecata celor vii a început, deşi ea este gata să numere seminţiile lui Israel. Însă, pregătiţi sau nepregătţi, Nunta tot va avea loc, doar că cei fără haină sunt scoşi afară. Nunta nu se confundă cu taina unirii celor două naturi, realitate care a fost oferită muritorilor de când a intervenit problema păcatului.

Te referi mereu la o generaţie finală, care trebuie să accepte teologia şi experienţa aceea a nunţii, aşa cum o descrii, ca o condiţie a „încheierii tainei lui Dumnezeu”. Expresia referitoare la încheierea tainei lui Dumnezeu este împrumutată din Apocalipsa 10, unde se referă în context la taina timpului venirii Domnului, pecetluită de cele şapte tunete, şi nu la o altă taină, deşi în Biblie se fac diverse referiri la taine, între care şi taina harului pentru neevrei, descoperită lui Pavel, taina locuirii lui Christos în noi, taina că nu toţi creştinii vor muti (unii vor fi doar preschimbaţi), etc. Ap 11:15-19 arată ce se întâmplă în timpul trâmbiţei a şaptea: Începe împărăţia Slavei şi cad pe pământ judecăţile lui Dumnezeu, cele 7 plăgi. Aceste evenimente, dense şi foarte rapide, sunt ultimul semnal (ultima trâmbiţă) care anunţă venirea Domnului. Astfel venirea acelui timp dezleagă taina lui Dumnezeu. Ba încă, după descrierea EGW, în ultima plagă se anunţă chiar „ziua şi ceasul” acela.

Tu spui că invitaţia la Nuntă „a fost oferită tuturor muritorilor chiar de când a intervenit problema păcatului, dar tot de atunci a fost refuzată sistematic, și așa se face că suntem aici, astăzi, lipsiți de haina de Slavă din Eden.” Tu pui accentul doar pe partea negativă, afirmând că nu a fost acceptată această taină a Nunţii. Atunci cum vor fi mântuiţi atâţia oameni, de la Facerea lumii şi până la 1888? Dacă Dumnezeu poate mântui pe cineva fără solia de la 1888, înseamnă că există o taină mai mare decât mesajul lui Waggoner, care merită cunoscută.

Nu pot accepta modul în care te exprimi: că „A venit Hristos, să ne arate scopul lui Dumnezeu, dar L-am omorât și refuzăm taina unirii dintre cele două naturi.” Nu L-am omorât pe Iisus nici eu, nici tu, nici fraţii de le GC, nici papa Benedict. Este uşor să culpabilizăm pe alţii, sau uneori să ne culpabilizăm pe noi înşine de „deicid”. Nici măcar evreii ca popor nu L-au omorât, ci a fost un asasinat politico-religios regizat de majoritatea liderilor din Sanhedrin şi executat de miliţiile romane. O minoritate din popor a participat, şi dintre aceia, cei mai mulţi au fugit de la faţa locului, bătându-se cu pumnii în piept. Mulţi din aceştia s-au pocăit mai târziu. Alţii nu s-au pocăit, dar nici nu pot fi învinuiţi de asasinat, pentru faptul că nu au acceptat pe Iisus din Nazaret ca adevăratul Messia al lui Israel.  Chiar şi complicitatea la crimă se stabileşte pe criterii verificabi
le, nu pe faptul că dacă eşti din tabăra celorlalţi, împărtăşeşti complet aceeaşi vină. Acest obicei de a învinui global un popor nu ajută la nimic, fie că este vorba de neamul omenesc, de poporul evreu, sau de AZS. Mergi atât de departe cu această culpabilizare, încât sugerezi (sau chiar afirmi) că adventistul care nu acceptă mesajul GSM este un ucigaş al lui Christos. Nici Isaia nu spune că „noi Israel L-am ucis”, ci că „El a fost străpuns pentru păcatele noastre” (Is 53), adică El S-a lăsat ucis, ca jertfă ispăşitoare pentru noi. Unii dintre noi (soldaţii romani efectiv) chiar l-au executat, dar fără să ştie ce fac, lăsând astfel deschisă posibilitatea pocăinţei lor. Ana şi Caiafa însă ştiau ce fac („…de aceea, cine Mă dă în mâinile tale, are un mai mare păcat!”).

Nu este nici înţelept, nici util sau măcar profitabil, a biciui frăţia din care faci parte, cu taine şi cu lucruri sfinte, blamând Biserica pentru lungirea timpului. Dacă „şleahta de împotrivitori” de la 1888 ar fi acceptat, şi dacă Domnul Şi-ar fi încheiat lucrarea atunci, astăzi nu ar mai fi existat nici unul din GSM care să se bucure de taina mântuirii, o taină mai mare decât toate. Secretul înţelegerii condiţionate a timpului Parusíei este un dar care ne face bine în teologie şi viaţă, dar nu este un motiv de a ne blama unii pe alţii, sub pretextul zelului pentru grăbirea venirii Domnului.

Ai afirmat despre poporul nostru că „el crede că Nunta a avut deja loc în 1844, când Fiul a primit împărăția de la Tatăl…” Eu nu am auzit nicăieri o asemenea explicaţie sau pretenţie. AZS nu cred că în 1844 Domnul a primit împărăţia, şi că nunta a avut loc. Dimpotrivă, noi înţelegem (mă refer la AZS conservativi) că primirea împărăţiei sau nunta Mielului are loc la sfârşitul, nu la începutul judecăţii de cercetare.

GC: „…în timp ce noi cochetăm cu Baal și cu proiectele lui pentru o lume mai bună.”

Se poate înţelege şi aşa, dacă vrei, deşi nu este specialitatea adventiştilor. Dar într-un sens mai profund, eu cred că aceia care nu sunt dispuşi să facă ceva bun pentru lumea aceasta sortită pieirii, nu sunt demni de o lume mai bună. Nu uita că servul cu un singur talant a gândit exact aşa: fără riscuri şi fără preocupări lumeşti. Banul e ochiul dracului…

Ai afirmat că „este absolut umilitor să-L prezinți pe Dumnezeu răsfoind paginile cărților din cer spre a verifica dacă sfinții Lui au murit în credința lui Hristos.” Dacă pe tine te umilesc scenele profetice, descoperite de Dumnezeu în viziuni, nu ştiu ce să zic. Bineînţeles că limbajul viziunilor este adaptat culturii noastre, ca să înţelegem mesajul. Dar mesajul e clar, indiferent dacă în loc de suluri de papirus îţi imaginezi dosare juridice sau casete, memorii virtuale, proiecţii holograme, sau altceva mai grozav şi mai simplu. Oricum ar fi însă, Daniel 7 şi Ap 20 vorbesc despre rapoarte care conţin radiografia completă a caracterului nostru. Ele sunt prezente la judecată ca mărturie în favoarea sau împotriva noastră. Nu pot fi minimalizate aceste simboluri şi nu pot fi evitate mergând glonţ la un citat EGW despre nuntă.

Da, Dumnezeu îi judecă pe sfinţii Lui, pentru că toţi sunt numiţi sfinţi în NT, dar nu toţi rămân fideli. Aminteşte-ţi viziunea cu călătoria poporului adventist spre Cetate. Calea este presărată cu sfinţi şi preasfinţi apostaţi.

Nu am găsit nicăieri că judecata înseamnă doar izbăvirea lor, nu şi trierea lor, şi că „Dumnezeu …repară fișierul lor din rapoarte, îi face în lipsă ceea ce nu a putut face din ei în viață, din motive obiective.” Aici chiar nu înţeleg. Ce poate să mai adauge Dumnezeu la caracterul lor, după ce au expirat?

Dacă mesajul GSM este cel corect şi GSM este adevărata mişcare adventistă, atunci cum se face că de 120 de ani nici aceştia n-au ajuns mai repede la ţintă şi n-au grăbit venirea Domnului? Păcătoşi GSM sau păcătoşi AZS suntem totuna, iar pocăinţa aceea colectivă pe care o aşteaptă Domnul este mai degrabă în spiritul lui Ioan 17 decât în spiritul teologiei GSM.

Explicaţia judecăţii celor morţi ca fiind o „reparație majoră asupra fișierelor ființei lor stocate pe Serverul divin” este ştiinţifico-fantastică, dar nu pentru că foloseşte imagini ale tehnicii moderne, ci pentru că ignoră sensul natural, biblic şi teologic al Judecăţii, şi pentru că încearcă să dea un alt sens doctrinei Judecăţii, un sens care devine non-sens: a rezolva nu ştiu ce problemă tehnică, biologică, pentru morţi, a umbla la memoria lor biologică… Pentru judecată, Dumnezeu are nevoie de rapoarte, nu pentru Sine, ci pentru întregul univers. În ce priveşte însă redarea memoriei drepţilor, la înviere, Dunezeu nu are nevoie de servere pentru stocare, pentru că El ştie şi ţine minte toată structura bio-psihică, fără vreun ajutor pe suport material.

A fi „în EL” nu înseamnă doar a fi în memoria Lui, pentru că El şi pe cei răi îi ţine minte. Nu-i va învia tot El la vremea lor? (Şi foarte probabil, chiar dacă nu voi învia nemuritori, acei oameni vor învia într-o stare ceva mai bună decât aceea în care au murit. Altminteri, cancerosul ar muri din nou de cancer imediat, Hitler care s-a otrăvit, ar muri din nou, în urma aceleiaşi otrăvuri, etc.  Şi majoritatea celor care au murit de bătrâneţe, de stop cardiac, ar trebui să facă din nou stop, dacă învierea celor răi nu ar avea un plus de vitalitate, care să le ofere timpul descris în Marea Luptă, pentru pregătirea ultimului atac). A fi în Christos înseamnă a fi creştin, a te refugia prin credinţă în jertfa ispăşitoare a Domnului.

Este inutil să biciuim poporul acum pentru că nu ştiu ce strămoşi de la 1888 n-ar fi primit mesajul lui Waggoner. Observaţia este doar parţial adevărată, pentru că EGW i-a însoţit mult pe cei doi în evanghelizările lor. Iar după ce ea a dispărut de pe scenă, trimisă în Australia, şi cei doi eroi au luat-o la vale. Sper să-ţi aminteşti condiţia care i-ar fi salvat.  EGW i-a sfătuit permanent să părăsească Battle Creek şi să predice lumii în oraşele mari, mesajul care le-a fost dat. Dar în mod sistematic, ei au preferat să vorbească doar adventiştilor, şi să-şi condimenteze mesajul cu specialităţi teologice personale, fapt care i-a îndepărtat şi de EGW, şi de GC şi de mesajul central AZS. Unul a devenit apologetul lui Kellogg şi adversar maliţios al Comitetului GC,  iar celălalt a început să cocheteze cu teoria „afinităţilor spirituale” dintre bărbaţi şi femei, încurcându-se într-o dragoste „platonică” prin care şi-a scandalizat soţia până când a divorţat de el. Prea mare preţ puneţi voi pe aceşti oameni.

Repet, dacă 1888 SC sau GSM sau un alt SRL ar fi soluţia la problema laodiceeană, de ce problema nu a încetat? Am să-ţi spun însă un secret pe care-l ştie toată lumea: După ce problema va fi complet rezolvată şi vei deschide Cartea la Apocalipsa 3, vei găsi scris exact ca şi mai înainte: „şi nu ştii că eşti ticălos, etc. ”

Nu văd de ce mesajul de acolo este mai mult pentru GC (General Conference) etc., decât pentru GC (Gili Cârstea) şi GSM. Sper să ţii seama şi de vederile fraţilor tăi, fără să te grăbeşti să-i anatemizezi. Există şi îngeri care ţin cu noi.